duminică, 12 decembrie 2010

Tropot...

Nu pot uita, fiindcă îmi este încă vie în memorie, noaptea de ieri când, după ce Ghiță ne-a părăsit pentru a ne bucura cu ființa lui, am coborât în noaptea înstelată spre drum.
Eram lung întins în căruța ce mă ajuta să cutreer lumea ideilor. Clopoțelul ce era legat la cal (presupun!) și tropotul cailor, erau zgomotele ce brăzdau liniștea nopții. Parcă totul intrase sub plapuma beznei, dar luna, pe sfert, căci cealaltă parte îi era mâncată de umbra pământului, încerca subtil să ne lumineze drumul. Ce puteam face? Aproape nimic, decât să trăiesc la maxim sentimentul acela rustic de coborâre. Și totuși am lăsat ochii mei să alerge pe cerul senin, așa cum puteam, fiindcă gropile și drumul acela prea (ne)bun nu îmi lăsau privirea să observe cu deamănuntul bolta cerească. În starea aceasta nu puteam decât să mă rog Domnului (nu pentru ca acea căruță să nu se răstoarne) ci pentru frumusețea ce mi se deschidea privirii. Frumos, teandric, covârțitor ce poate lăsa în urmă ceva pe care-l trăiești intens.
a
Este adevărat că astăzi mijloacele de transport au înlocuit un cal putere cu mai o herghelie, dar nu este același sentimentul. Lumea uită de tradiție, de frumos și înălțător. Păcat! Poate de aceea, din când în când, îmi doresc să mă întorc la origini, undeva departe de acest secol, undeva în timpurile când toate cele de azi acolo lipsesc, Și cred, chiar cred, că atunci era mai multă liniște, de toate felurile, dar mai ales spirituală.
a
Oare mai putem noi azi lua ce a fost bun de atunci pentru a planta azi? Eu cred că da, însă totul ține de noi! Ce vom face?!?

Dies Domini - partea 1

Papa Ioan Paul al II-lea

Scrisoarea apostolică
Dies Domini
adresată episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate
şi tuturor credincioşilor Bisericii Catolice,
referitor la sfinţirea duminicii

Preaiubiţi fraţi întru episcopat şi preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

1. Ziua Domnului - aşa cum a fost numită duminica încă din timpurile apostolice[1] - a fost întotdeauna cinstită în mod deosebit, în istoria Bisericii, datorită legăturii ei strânse cu însăşi esenţa misterului creştin. Într-adevăr, în ritmul săptămânal, duminica aminteşte ziua învierii lui Cristos. Este Paştele săptămânii, zi în care este celebrată biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii, împlinirea primei creaţii în persoana lui şi începutul "noii creaţii" (cf. 2 Cor 5,17). Este ziua în care este evocată, în adoraţie şi recunoştinţă, prima zi a lumii şi, în acelaşi timp, în speranţa care împinge la acţiune, este prefigurarea "zilei de apoi", în care Cristos va veni în slavă (cf. Fapte 1,11; 1 Tes 4,13-17) şi care va vedea împlinirea "noului univers" (cf Ap 21,5).

Exclamaţia psalmistului: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa" (Ps 118 [117], 24), se potriveşte aşadar bine duminicii. Acest îndemn la bucurie, reluat şi de liturgia Paştelui, este marcat de uimirea care le-a cuprins pe femeile ce fuseseră de faţă la răstignirea lui Cristos, atunci când, ducându-se la mormânt "dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii" (Mc 16,2), l-au găsit gol. Este îndemnul de a retrăi, oarecum, experienţa ucenicilor de la Emaus care şi-au simţit inimile "arzând în ei", atunci când Cel Înviat îi însoţea pe drum, tălmăcindu-le Scripturile şi făcându-li-se cunoscut la "frângerea pâinii" (cf. Lc 24,32.35). Este ecoul bucuriei, la început ezitante, apoi irezistibile, pe care au resimţit-o Apostolii în seara aceleiaşi zile, când a venit la ei Isus înviat şi când au primit darul păcii lui şi a Duhului lui (cf. In 20,19-23).

2. Învierea lui Cristos este elementul prim pe care se sprijină credinţa creştină (cf. 1 Cor 15,14): este o realitate uluitoare, percepută pe deplin în lumina credinţei, dar atestată istoric de cei care au avut privilegiul de a-l vedea pe Domnul înviat; este un eveniment minunat care nu numai că se detaşează în istoria omenirii într-un mod cu totul unic, dar se plasează în centrul misterului timpului. Într-adevăr, aşa cum aminteşte şi ritul pregătirii lumânării pascale, în liturgia expresivă din noaptea de Paşti, lui Cristos "îi aparţin timpurile şi veacurile". De aceea, aducându-şi aminte de ziua învierii lui Cristos, nu doar o dată pe an, ci în toate duminicile, Biserica înţelege să arate astfel fiecărei generaţii cine constituie axa purtătoare a istoriei, de care se leagă misterul originilor lumii şi cel al destinului ei final.

Este deci legitim să se afirme, aşa cum sugerează omilia unui autor din secolul al IV-lea, că "ziua Domnului" este "doamna zilelor".[2] Cei care au primit harul de a crede în învierea Domnului nu pot să perceapă semnificaţia acestei zile a săptămânii decât cu freamătul emoţiei care-l făcea pe sfântul Ieronim să spună: "Duminica este ziua Învierii, ziua creştinilor, ziua noastră".[3] Într-adevăr, ea este pentru creştini "sărbătoarea primordială"[4], destinată nu numai să marcheze scurgerea timpului, ci şi să-i dezvăluie sensul profund.

3. Importanţa fundamentală a duminicii, recunoscută întotdeauna de-a lungul a două milenii de istorie, a fost reafirmată cu tărie de Conciliul Vatican II: "Conform tradiţiei apostolice care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica".[5] Paul al VI-lea a subliniat din nou această importanţă când a aprobat noul Calendar roman general şi Normele universale care reglementează desfăşurarea anului liturgic.[6] Apropierea celui de-al treilea mileniu, care-i îndeamnă pe creştini să reflecteze, la lumina lui Cristos, asupra derulării istoriei, îi cheamă totodată să redescopere cu o nouă intensitate sensul duminicii, "misterul" ei, valoarea celebrării acesteia, semnificaţia ei pentru existenţa creştină şi umană.

Constat cu satisfacţie numeroasele intervenţii ale magisteriului şi iniţiativele pastorale pe care voi înşivă, fraţi ai mei în episcopat, individual sau în colectiv ! cu ajutorul preţios al clerului vostru ! le-aţi orientat spre această temă importantă în perioada care a urmat Conciliului. În pragul Marelui Jubileu al anului 2000, am dorit să vă adresez această Scrisoare apostolică pentru a susţine angajarea voastră pastorală într-un domeniu atât de vital. Însă doresc totodată să mă adresez şi vouă tuturor, iubiţi credincioşi, ca şi cum aş fi prezent în mod spiritual în diferitele comunităţi în care, în fiecare duminică, vă adunaţi împreună cu păstorii voştri pentru a celebra Euharistia şi "ziua Domnului". Multe din reflecţiile şi sentimentele care însufleţesc această Scrisoare apostolică s-au închegat încă din perioada episcopatului meu din Cracovia şi apoi, după începutul slujirii mele ca Episcop al Romei şi succesor al lui Petru, în timpul vizitelor în parohiile romane, vizite care au avut loc cu regularitate în duminicile diferitelor perioade ale anului liturgic. Consider aşadar că prin această Scrisoare continui dialogul viu pe care îmi place să-l port cu credincioşii, reflectând împreună cu voi asupra sensului duminicii şi subliniind motivele pentru a o trăi ca pe o adevărată "zi a Domnului", chiar şi în condiţiile noi ale epocii noastre.


NOTE:

[1] Cf. Ap 1,10: "kiryakè heméra"; cf. Didahe 14, 1: SC 248, pp. 192-193; Sf. Ignaţiu din Antiohia, Către Magnezieni, 9, 1-2: SC 10, pp. 88-89.

[2]Pseudo-Eusebiu din Alexandria, Omilia 16. PG 86, 416.

[3] In die dominica Paschae II, 52: CCL 78, p. 550.

[4]Conc. Ecum. Vatican II, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, nr. 106.

[5] Ibid.

[6] Cf. Motu proprio Mysterii paschalis (14 februarie 1969): AAS 61 (1969), pp. 222-226.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro

Bucuriile Crăciunului!

O lectură interesantă Vă doresc!

De pe: www.sfaturiortodoxe.ro/bucuriilecraciunului.html