duminică, 19 decembrie 2010

Dies Domini - partea 2

4. Într-adevăr, nu poate scăpa nimănui faptul că, până într-un trecut relativ apropiat, "sfinţirea" duminicii era uşurată, în ţările de tradiţie creştină, de o largă participare populară şi de organizarea însăşi a societăţii civile, care prevedea odihna duminicală ca element constant al normelor cu privire la diferitele activităţi profesionale. Însă acum, chiar şi în ţările în care legile garantează caracterul de sărbătoare al acestei zile, evoluţia condiţiilor socio-economice a sfârşit deseori prin a modifica profund comportamentele colective şi, în consecinţă, aspectul duminicii. Am asistat la afirmarea pe scară largă a practicii "week-end"-ului, în sensul unui timp de destindere săptămânală, petrecut uneori departe de locuinţă şi caracterizat deseori de participarea la activităţi culturale, politice sau sportive, a căror desfăşurare coincide în general tocmai cu zilele de sărbătoare. Avem de-a face aici cu un fenomen social şi cultural care nu este lipsit de aspecte pozitive, în măsura în care poate contribui, prin respectul faţă de valorile autentice, la dezvoltarea omenirii şi la progresul vieţii sociale în ansamblul ei. Acesta nu răspunde doar la necesitatea odihnei ci şi la nevoia de a "sărbători", care este înnăscută în fiinţa omenească. Din nefericire, atunci când duminica îşi pierde sensul originar şi se reduce la a fi doar "sfârşitul săptămânii", se poate întâmpla ca omul, deşi în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat de un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul.[7]

În orice caz, ucenicilor lui Cristos li se cere să nu confunde celebrarea dumninicii, care trebuie să fie o adevărată sfinţire a zilei Domnului, cu "sfârşitul de săptămână", înţeles în mod esenţial ca un timp de simplă odihnă sau de evadare. În acest sens, este urgentă dobândirea unei maturităţi spirituale autentice, care să-i ajute pe creştini "să fie ei înşişi", în deplină armonie cu darul credinţei, gata oricând să dea socoteală despre speranţa care este în ei (cf. 1 Pt 3,15). Aceasta nu poate decât să favorizeze şi o înţelegere mai profundă a duminicii, pentru ca aceasta să fie trăită, chiar şi în situaţii dificile, într-o totală ascultare faţă de Duhul Sfânt.

5. Din acest punct de vedere, ne aflăm în faţa unei diversităţi de situaţii relativ mari. Pe de o parte, avem exemplul anumitor Biserici tinere care ne arată cu câtă fervoare poate fi însufleţită celebrarea duminicală, atât la oraşe cât şi în satele cele mai izolate. Dimpotrivă, în alte regiuni, datorită dificultăţilor de ordin sociologic pe care le-am menţionat deja şi poate şi din cauza unei credinţe prea puţin motivate, se înregistrează un procent deosebit de scăzut al participării la liturgia duminicală. În conştiinţa multor credincioşi pare a se fi diminuat nu numai sensul aspectului central al Euharistiei ci şi cel al datoriei de a-i aduce mulţumire Domnului, adresându-i rugăciuni împreună cu ceilalţi în cadrul comunităţii ecleziale.

La toate acestea se adaugă faptul că, atât în ţările de misiune cât şi în cele care au fost evanghelizate din vechime, lipsa preoţilor împiedică uneori asigurarea celebrării euharistice duminicale în toate comunităţile.

6. În faţa acestui context al noilor situaţii şi a problemelor care rezultă, pare mai necesar ca oricând să fie reluate raţiunile doctrinale profunde care stau la baza preceptului bisericesc, pentru ca toţi credincioşii să înţeleagă cu claritate valoarea de neînlocuit pe care o are duminica în viaţa creştină. Făcând aceasta, urmăm tradiţia constantă a Bisericii, care a fost reamintită cu tărie de Conciliul Vatican II atunci când a proclamat că, duminica, "credincioşii trebuie să se adune pentru ca, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie, să-şi amintească de Patima, Învierea şi Slava Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, care `i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Cristos din morţi (1 Pt 1,3)".[8]

7. Într-adevăr, datoria de a sfinţi duminica, în primul rând prin participarea la Euharistie şi printr-o odihnă înnobilată de bucuria creştină şi de trăirea frăţească, este mai bine înţeleasă dacă se iau în considerare numeroasele dimensiuni ale acestei zile, asupra cărora ne îndreptăm atenţia în această scrisoare.


Este o zi care se află în însuşi centrul vieţii creştine. Dacă am repetat neobosit, încă de la începutul pontificatului meu: "Nu vă temeţi! Deschideţi-i larg porţile lui Cristos!",[9] astăzi aş dori să vă îndemn insistent să redescoperiţi duminica: Nu vă temeţi să-i daţi lui Cristos timpul vostru! Da, să ne deschidem timpul în faţa lui Cristos, pentru ca El să-l poată lumina şi orienta. El este cel care cunoaşte tainele timpului şi ale veşniciei, şi ne încredinţează "ziua Lui" ca pe un dar întotdeauna nou al iubirii sale. Redescoperirea acestei zile este harul care trebuie implorat, nu numai pentru a trăi pe deplin exigenţele proprii ale credinţei ci şi pentru a da un răspuns concret aspiraţiilor celor mai autentice ale fiinţei umane. Timpul dat lui Cristos nu este niciodată timp pierdut, ci mai degrabă timp câştigat pentru umanizarea profundă a relaţiilor şi a vieţilor noastre.

NOTE:

[7] Cf. Nota pastorală a Conferinţei episcopale din Italia "Il giorno del Signore" (15 iulie 1984), nr. 5: Enchiridion C.E.I. 3, nr. 1398.

[8] Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, nr. 106.

[9] Omilie cu ocazia inaugurării solemne a pontificatului meu (22 octombrie 1978), nr.5: AAS 70 (1978), p. 947.




© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro