4 August – Suspiciune blestemată
Un cuplu îşi sărbătorea nunta de aur şi, ziua întreagă, cei doi petrecură împreună cu rudele şi prietenii care veniră ca să-i felicite.
Se simţiră foarte uşuraţi atunci când, pe înserat, putură să rămână singuri în porticul casei contemplând apusul de soare şi odihnindu-se de toată forfota zilei.
La un moment dat, soţul o privi afectuos pe soţie şi-i spuse:
-«Dragă, sunt mândru de tine.»
-«Ce ai spus?» - întrebă soţia -. «Doar ştii că sunt puţin cam surdă. Vorbeşte mai tare!»
-«Am spus că sunt mândru de tine!»
-«Da, da…» - spuse ea cu un gest dispreţuitor - «Şi eu sunt sătulă de tine!»
Se obişnuieşte ca surzii să fie acuzaţi de bănuitori, de neîncrezători. Mă gândesc că mai degrabă decât surzenia, ceea ce contează e ce fel de surd este. Printre surzi, ca de altfel printre cei care aud perfect, există unii neîncrezători, alţii nu.
Suspiciunea, a ne gândi că celălalt caută să ne ofenseze, face ca să ne doară şi să ne ofenseze lucruri în care nu există nici cea mai mică intenţie de a ofensa.
În viaţă, şi în special în viaţa de familie, această atitudine de a sta mereu în defensivă este distrugătoare.
Câtă vreme nu ne demonstrează contrariul nu avem dreptul de a fi neîncrezători în cineva. Dacă pentru acea persoană, Cristos şi-a vărsat până şi ultima picătură de sânge, cine sunt eu ca să o privesc cu suspiciune? Isus, da, are dreptul de a fi sătul de mine. În schimb, mereu este dispus să-mi dea o a doua şansă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu