Până acum vreo patru ani, când îmi cerea cineva bani pe stradă, mă foloseam de intuiţie: dacă omul îmi părea sincer, îi dădeam. Dacă presimţeam că banii mei or să se transforme în ţuică, îmi încremeneam faţa şi nu stăteam la discuţii.
Am început să-mi pun sub semnul întrebării metoda, după ce o doamnă, jurnalist cu vechime, mi-a zis ca orice ziarist începe prin a scrie ceea ce ea numea „clasicul text pro sau contra cerşetoriei". Adică se cerea o opinie fie clar pro, fie clar contra, o perspectivă diferită de „echilibristica” mea cu apel la intuiţie.
Am rămas cu semnele de întrebare până când Roxana Bucată m-a invitat să scriu exact textul clasic despre cerşit, pentru rubrica Pro şi Contra de pe Think Outside the Box. Opinia mea e mai jos, însă pe totb.ro găsiţi şi aportul lui Dan Sociu (care deschide dezbaterea) şi al Mihaelei Pană (care sfătuieşte să abordăm problema cerşitului şi emoţional, nu doar raţional). Sunt curioasă cum comentaţi voi subiectul.
---
Nu sunt între cei care trec pe lângă cerşetori ca pe lângă nişte oameni muţi şi transparenţi. Mă dor usturător unele gesturi, priviri şi cuvinte care îmi arată cât de cruntă le este unora viaţa. Dar am învăţat un lucru: mila e o emoţie parşivă care, dacă nu eşti atent, te manipulează abil ca un santajist interior.
Când dai din milă, dai pentru că ceva din ce ai văzut la celălalt te-a atins, te-a emoţionat, te-a ajutat să-i înţelegi durerea şi să vrei să o faci să treacă. Dai, nu după nevoia cerşetorului (aproape de fiecare dată dăm mult mai puţin decât posibilităţile noastre), ci dai după propria nevoie. Omul dă în masura în care rezonează cu cel care îi cere. Asta înseamnă, pe de o parte, că dă ca să îşi aline propria suferinţă, oglindită în durerea celuilalt, iar pe de altă parte înseamnă că dacă nu rezonează, nu dă. Efectul este că (1) dătătorul nu e chiar aşa demn de laudă cum se simte şi că (2) beneficiul gestului lui, pentru societate, este mult mai mic decât îl estimează el. Pericolul situaţiei e dat de faptul că binele săracilor ajunge să depindă de un sentiment subiectiv, care azi e, mâine poate nu mai e.
Nimic nu garantează că cerşetorul pe care l-am ajutat azi va mai fi ajutat şi mâine. Şi dacă ar fi ajutat, nu ar fi neapărat bine. Auzim prea des de poveşti precum cea a cersetorului timişorean „Pisica" (prins de Poliţie cu 35 de milioane de lei într-o pungă de plastic) ca să mai credem că mila este un reper de încredere, după care să ne formam o imagine despre viaţa celor care ne cer bani pe stradă. Nu este bine ca un cerşetor să câştige din legănat şi tânguit mai mult decat un muncitor calificat, care lucrează 8-10 ore pe zi, producând ceva. Daca mila ar fi rezonabilă, ne-ar îndemna să ajutăm muncitorul, nu cerşetorul.
Nu este bine nici că mila ne face generoşi cu oameni care sunt exploataţi de reţele mafiote de cerşetori, susținând astfel sistemul. Aici să zicem că mai intervine din când în când Poliţia, dar mai există un aspect, destul de uşor de ignorat. Un om ajutat constant într-un aspect în care s-ar putea descurca singur (cu un anume efort) devine, în timp, dependent de cel care îl ajută. Cerşetorul se atrofiază social, devine incapabil să stea pe propriile picioare: o povară.
Dacă ne-ar păsa cu adevărat de oamenii cărora le dam bani pe stradă, dacă am vrea să facem cu adevărat un bine, ne-ar bucura mai mult să îi ştim implicaţi într-o activitate utilă, care le aduce un venit constant, decât să îi ajutăm să se obişnuiască cu o viaţă de umilinţă permanentă.
---
PS: Am mai scris despre sărăcie şi filantropie, dar acum sunt curioasă: voi cum vedeţi lucrurile?
Sursa: http://www.semneletimpului.ro/blog/Mila-e-o-emotie-parsiva-3936.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu