sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Rapiditate şi rigoare în cauza de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea

Colocviu cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor

De Nicola Gori

Acurateţe, scrupulozitate, profesionalitate: acestea sunt modalităţile prin care a fost îndeplinit itinerarul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea. Dacă pe de o parte, beatificarea lui vine în timp record, pe de altă parte nu s-au făcut concesii în procedurile prevăzute de normativa canonică. A fost vorba numai de o linie preferenţială - acordată de însuşi Benedict al XVI-lea - care a permis să se accelereze timpii. De fapt, între moartea lui Ioan Paul al II-lea şi celebrarea de beatificare de la 1 mai vor trece şase ani şi 29 de zile. Desigur, pentru poporul lui Dumnezeu sfinţenia Papei Wojtyla nu a fost pusă niciodată în discuţie. Şi tocmai faima de sfinţenie şi faima semnelor au fost cele care au însoţit şi susţinut întregul itinerar procesual. Este ceea ce explică în acest interviu dat ziarului nostru cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor.

Această cauză s-a încheiat aproape în timp record. Rapiditatea nu a fost în dauna rigorii şi acurateţei, nu atât procedurale, cât mai ales în posibila judecată a unui personaj complex?

Este adevărat că a fost foarte rapidă cauza, însă a avut două facilitări. Prima a fost faptul că Benedict al XVI-lea a acordat imediat dispensa de cei cinci ani de aşteptare stabiliţi. Deci cauza a început aproape imediat după moartea lui Ioan Paul al II-lea. A doua a fost un fel de linie preferenţială: având derogarea, cauza a fost fără o listă de aşteptare în faţă, motiv pentru care a putut să înainteze fără impedimentul altor proceduri aflate în desfăşurare. Acurateţea, care a fost maximă, s-a unit cu o mare atenţie, o mare profesionalitate din partea postulaturii în pregătirea aşa-numitei Positio cu privire la exercitarea eroică a virtuţilor şi cu privire la viaţă, şi în pregătirea şi a răspunsurilor la eventuale obiecţii. Toate acestea au fost îndeplinite cu mare scrupulozitate de către postulatură, motiv pentru care la 19 decembrie 2009 Papa a putut să semneze decretul despre virtuţile eroice. Apoi a început examinarea minunii, care fusese deja depozitată în congregaţie, chiar dacă nu se putea trece la examinarea ei fără a fi fost asigurat înainte decretul despre eroismul virtuţilor. Minunea a fost studiată cu mare atenţie, aş spune cu stare de nervozitate, şi pentru că asupra ei exista o mare presiune mediatică. Medicii, fie francezi, fie italieni, nu au grăbit în nici un fel timpii şi au supus totul la o aprofundare atentă. Am lăsat aceeaşi libertate consultării noastre medicale, pentru ca experţii să poate acţiona după conştiinţa lor şi după ştiinţa lor. La rândul său, postulatura a răspuns mereu cu promptitudine la solicitările noastre. Neavând în faţă alte cauze, am avut imediat acces fie la consultarea medicală, fie la cea a teologilor şi fie la consultarea obişnuită a episcopilor şi a cardinalilor. Rapiditatea cauzei nu a fost în dauna nici a acurateţei itinerarului procedural, nici a profesionalităţii în prezentarea personajului. De altfel, faima de sfinţenie era aşa de răspândită şi constatată încât misiunea noastră a fost uşurată.

Recunoaşterea minunii a avut loc în mod liniar sau a fost contrastată?

A avut loc în mod liniar, după etapele şi dinamica acestor proceduri. Asupra părerilor specialiştilor şi a oamenilor de ştiinţă din consultarea medicală Congregaţia nu intervine, ci le respectă în totalitate. După calea liberă a consultării medicale s-a trecut la examinarea consultanţilor teologi şi apoi, în sfârşit, la consultarea obişnuită a cardinalilor şi a episcopilor.

Care a fost minunea?

În mod specific e vorba de vindecarea de boala Parkinson a surorii franceze Marie Simon Pierre Normand, călugăriţă din Institut des petits soeurs des maternités catholiques. Boala i-a fost diagnosticată în anul 2001 de medicul curant şi apoi de alţi specialişti. Sora a primit îngrijirile respective, care desigur în loc să o vindece mai mult îi atenuau numai în parte durerile. La vestea morţii Papei Wojtyla, sora Marie şi surorile din institut au început să invoce mijlocirea lui pentru vindecare. La 2 iunie 2005, obosită şi oprimată de dureri, călugăriţa a manifestat superioarei intenţia de a fi scutită de munca profesională de infirmieră. Însăşi superioara a invitat-o să se încreadă în mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea şi să se roage. Sora a petrecut o noapte liniştită. La trezire s-a simţit vindecată. Dispăruseră durerile şi nu simţea nici o înţepenire în articulaţii. Era ziua de 3 iunie 2005, solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sora Marie a întrerupt imediat tratamentele şi a mers la medicul curant care a constatat vindecarea.

Călugăriţa vindecată miraculos era bolnavă de Parkinson, aceeaşi boală a lui Ioan Paul al II-lea. Ce lectură teologică putem da acestei coincidenţe?

Şi eu am observat corelaţia. Şi chiar sora a făcut asta. Atunci când a murit Ioan Paul al II-lea, sora Marie a fost foarte zdruncinată văzând că a murit chiar de boala pe care o avea ea. Şi s-a gândit că probabil Papa răposat ar fi putut să o ajute cunoscând gravitatea bolii.

În timpul procesului toţi martorii interpelaţi au fost unanimi în evidenţierea virtuţilor lui Karol Wojtyla sau au existat voci disonante?

Prin drept, prin practică şi chiar conform normativei noastre, postulatorul trebuie să interogheze fie martorii favorabili, fie martorii contrari. Din acest punct de vedere, postulatura a făcut o lucrare bună pentru a împrăştia toate umbrele. Aşa cum am spus în cuvântul meu la deschiderea lui Studium, munca postulatorilor este extrem de serioasă şi trebuie să fie făcută în manieră scrupuloasă, pentru că desfăşoară o formă deosebită de colaborare cu Papa în magisteriul său obişnuit.

Este pentru prima dată când un Pontif beatifică un predecesor al său în ultimele zece secole: ce semnificaţie are această circumstanţă?

Este o semnificaţie de continuitate, nu numai în magisteriu, ci şi în sfinţenia personală. De altfel, în aceste ultime două secole avem o serie de episcopi de Roma a căror sfinţenie a fost recunoscută, chiar dacă în grade diferite: Pius al X-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I. Pontifi care au predat ştafeta nu numai a magisteriului şi a conducerii Bisericii, ci şi a exemplului în sfinţire.

Sensus fidelium al poporului lui Dumnezeu decretase deja sfinţenia lui Ioan Paul al II-lea. Itinerarul canonic al cauzei a resimţit această presiune?

Eu nu aş spune presiune: mai degrabă, însoţire. Sensus fidelium este ceea ce noi numim, în termen tehnic, faima de sfinţenie şi de semne, care este indispensabilă pentru o cauză. O procedură nu poate să fie dusă la capăt dacă nu există această însoţire din partea credincioşilor, faima de sfinţenie a figurii slujitorului lui Dumnezeu şi faima semnelor. Cu alte cuvinte, poporul recurge la slujitorul lui Dumnezeu pentru a avea haruri. Şi asta a existat. "Sfânt imediat" este un lucru bun, dar trebuie să fie "sfânt sigur", pentru că graba nu aduce roade bune.

Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea pune capăt cercetării istorice asupra actelor şi asupra însemnătăţii pontificatului său?

Nu, deloc. Să ne gândim la Grigore al VII-lea, Pius al V-lea, Sixt al V-lea, Benedict al XIV-lea. Pontificatele lor sunt supuse la o continuă investigaţie şi revizuire istorică. Istoria nu este niciodată încheiată. Actele de conducere pot să fie mereu studiate, îmbogăţite cu alte interpretări. Teologii ţin cont de toate documentele, însă în cazul lui Ioan Paul al II-lea nu a fost găsit nimic problematic.

Ce se poate răspunde celor care ridică îndoieli cu privire la oportunitatea unei beatificări aşa de rapide a unui Pontif?

Nu e vorba de o beatificare rapidă. Itinerarul a respectat toate capcanele procesului, aşa cum sunt aplicate şi la celelalte cauze. Facilitările despre care vorbeam înainte au permis această accelerare a itinerarului. Cred că a fost oportun, pentru că valul de emoţie trezit înlăuntrul şi în afara Bisericii datorită morţii lui Ioan Paul al II-lea a revelat că lumea privea la acest Papă cu o simpatie şi o iubire extraordinare. Şi sunt convins că el merita acest sentiment.

Există deja o minune în studiu pentru canonizare?

Am recomandat de mai multe ori postulatorului ca pentru noua minune să nu fie aceeaşi supraexpunere mediatică ce a avut loc pentru minunea de beatificare. Este necesar ca totul să fie făcut cu circumspecţia şi calmul necesare. Numai la sfârşit, când constatarea a fost făcută, este oportun de vorbit despre ea. Trebuie evitat ca medicii şi experţii să îndure orice tip de condiţionare.

Care este exemplul deosebit de sfinţenie pe care Ioan Paul al II-lea l-a lăsat Bisericii şi societăţii contemporane?

În mod esenţial a lăsat două atitudini. Prima este o mare credinţă în prezenţa lui Dumnezeu în istorie, pentru că întruparea este eficace, învinge răul: harul prezenţei euharistice a Domnului depăşeşte toate barierele şi regimurile antiumane. Karol Wojtyla a trăit regimurile nazist şi comunist, şi a văzut implozia şi distrugerea amândurora. A doua atitudine este marele său spirit misionar. Călătoriile Papei erau activitate misionară adevărată şi proprie. Ajungea până la marginile pământului pentru a vesti Evanghelia lui Cristos. Îl consider un mare Pontif misionar. Şi Redemptoris missio este o enciclică extraordinară, încă actuală.

Aveţi o amintire personală despre Ioan Paul al II-lea?

Avea un mare simţ al prieteniei, al respectului. M-a ales ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Am fost hirotonit episcop de el la 6 ianuarie 2003: eram doisprezece, ultimii care au primit de la Papa Wojtyla hirotonirea episcopală. Îl întâlneam în fiecare lună, ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, solicitat de cardinalul de atunci Ratzinger, care era superiorul meu direct. Şi Ioan Paul al II-lea asculta îndelung, asculta mereu. L-am cunoscut înainte de numirea mea la dicaster, când participam la consultările teologilor despre anumite teme. Şi în aceste reuniuni lucrul care mă uimea cel mai mult era capacitatea lui de ascultare. Noi vorbeam, el asculta. Şi numai după aceea, când ne revedeam la prânz, făcea observaţiile sale. Era evidentă voinţa lui de a înţelege profund.

(După L'Osservatore romano, 16 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20110147

lecturi: 197.

Biserica Ortodoxă propune măsuri pentru a reduce avorturile

19.01.2011, Moscova (Catholica) - În vederea unei reuniuni a Consiliului de Stat (un organism consultativ prezidat de preşedintele Dmitri Medvedev), Patriarhul de Moscova Kyrill a încredinţat luni, 17 ianuarie 2011, conducerii statului rus o serie de propuneri în temă de politică familiară. Aşa a prezentat Agence France-Presse, conform unui material Zenit apărut astăzi în traducere pe Ercis.ro. Obiectivul iniţiativei neobişnuite – de fapt este vorba de prima dată când Biserica Ortodoxă Rusă transmite un document oficial cu propuneri concrete autorităţilor – este în special să încadreze avortul şi să facă mai complexe procedurile administrative.

Patriarhia cere printre altele ca să nu mai fie acoperite de sistemul sanitar cheltuielile pentru avort (excepţie cazul în care viaţa femeii este în pericol), dar şi să fie obligatorie informarea femeilor despre toate consecinţele negative ale întreruperii de sarcină. Documentul Bisericii Ortodoxe sugerează şi crearea unui “centru de criză” în toate clinicile obstetrice. Deja în iunie anul trecut, BORu lansase un apel în favoarea unor norme mai severe pentru a reduce avorturile în ţară, care se confruntă cu o scădere îngrijorătoare a populaţiei. Cu acea ocazie, pr. Vsevolod Chaplin – o figură influentă apropiată de patriarhul Kyrill – a declarat că “în epoca sovietică ne-am obişnuit cu avortul şi să-l considerăm o parte inevitabilă din realitatea noastră legală şi nu există posibilitate de a ne întoarce înapoi”. “Dar astăzi vedem că este posibil să ne întoarcem înapoi chiar destul de mult”, a afirmat clericul, reafirmând necesitatea unei schimbări a legii despre avort. Conform protopopului, şi tinerii fără legături cu Biserica sau cu alte instituţii religioase vor să vadă o reducere a numărului de avorturi (Reuters, 1 iunie 2010).

Avortul în Rusia dăinuie de multă vreme. La numai trei ani după Revoluţia din 1917, Rusia a devenit în anul 1920 prima ţară din lume care a legalizat practica. Interzis din nou în anul 1936 de Stalin (cu excepţia câtorva situaţii), avortul a fost reintrodus în anul 1955, la circa doi ani după moartea lui. La mai puţin de zece ani după această dată, s-a înregistrat în anul 1964 nivelul cel mai ridicat în istoria Rusiei sau pe atunci Uniunea Sovietică: 5,6 milioane de avorturi. Numărul avorturilor a început să scadă în Rusia în ultimele decenii. Conform datelor Ministerului Sănătăţii, preluate de BBC (16 septembrie 2003), în anul 1990 au fost 3,92 milioane de avorturi, 2,57 milioane în anul 1995, 1,96 milioane în anul 2000 şi apoi 1,78 milioane în anul 2002. În pofida acestei scăderi, nivelul de avorturi a depăşit oricum în anul 2004 pe cel al naşterilor: 1,6 milioane de avorturi contra 1,5 milioane de naşteri (The Times, 24 septembrie 2005). Alături de alţi factori, cum ar fi destrămarea sistemului sanitar după prăbuşirea URSS-ului, consumul excesiv de băuturi alcoolice (în special votcă), numărul ridicat de avorturi este la originea unui dramatic declin demografic, început la jumătatea anilor ’90, adică aproape imediat după colapsul URSS-ului. În mai puţin de 20 de ani, populaţia rusă a scăzut de la aproape 149 de milioane în anul 1991 la 142 de milioane în anul 2010.

Efectul acestei prăbuşiri demografice este deja vizibilă în sistemul educativ. Conform datelor Ministerului Instruirii Publice prezentate tot de The Times, din anul 1999 numărul şcolarilor a coborât în fiecare an cu aproape un milion. În anul şcolar 2004-2005 existau în ţară 5.604 şcoli cu numai zece elevi. Fără o schimbare drastică a direcţiei, tendinţa spre scădere va continua şi ar putea duce, conform proiecţiilor Naţiunilor Unite, numărul de locuitori din Rusia la 116 milioane în anul 2050 (World Population Prospects: the 2008 Revision Population Database) sau chiar la 100 de milioane. Avortul, devenit de acum o metodă contraceptivă, contribuie şi la infertilitatea crescândă. Vorbind la o conferinţă internaţională, Marina Tarasova, vice-conducător al Institutului de Cercetare pentru Ginecologie şi Obstetrică din Sankt Petersburg, a făcut publice în septembrie 2008 nişte cifre alarmante: în fiecare an de la 200.000 la 250.000 de femei rusoaice pierd fertilitatea mai ales datorită complicaţiilor intervenţiei abortive şi perechile nefertile sunt de peste 5,5 milioane. “În cursul ultimilor cinci ani, infertilitatea feminină a crescut cu 14% în Rusia şi peste 1,5 milioane de rusoaice trebuie să recurgă la o tehnologie medicală avansată pentru rămâne însărcinate”, aşa a spus Tarasova (The St. Petersburgs Times, 30 septembrie 2008).

Pentru a face faţă la ceea ce în aprilie 2005 a definit “o criză naţională”, preşedintele rus de atunci Vladimir Putin a lansat în anul 2007 un program de susţinere pentru a stimula natalitatea. Cu un anumit succes: în anul 2008 au fost înregistrate de fapt 1,714 milioane de naşteri faţă de 1,234 milioane de avorturi. Şi pentru prima dată din anul 1995, Rusia a cunoscut în anul 2009 o creştere – chiar dacă minimă, aproape “simbolică” – a populaţiei sale, cu circa 20.000 de locuitori, efect şi al creşterii numărului de naşteri: + 2,8% faţă de anul precedent (BBC, 19 ianuarie 2010). Însă problema de fond rămâne: nivelul foarte ridicat de avorturi. În anul 2008, erau înregistrate încă în Rusia 72 de avorturi la fiecare 100 de naşteri. Aici intenţionează să intervină BORu, a cărei influenţă este în creştere continuă. Din anul 1993 este activ în centrul capitalei Moscova biroul de consultanţă pro vita “Zhizn” (Viaţa), gestionat de un preot ortodox, Maksim Obukhov. “Avortul în această ţară făcea parte din moda normală şi erau multe femei care au avut cinci sau şase avorturi fără nici o ezitare”, a declarat Obukhov în urmă cu peste zece ani (The New York Times, 29 martie 1999).


Sursa: http://www.catholica.ro/2011/01/19/biserica-ortodoxa-propune-masuri-pentru-a-reduce-avorturile/

Atlas de mitocănie urbană!


Vezi noul atlas al lumii?!?

http://www.radioguerrilla.ro/antimitocanie/index.php