duminică, 30 ianuarie 2011

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan

Aşa cum cei trei crai de la răsărit au bătătorit drumurile întortocheate ale Orientului ca să ajungă la peştera Bethleemului, la fel cei trei mari luminători ai Ortodoxiei din veacul al IV-lea, Grigorie, Vasile şi Ioan au străbătut anevoiosul drum al istoriei bisericii universale, pentru ca învăţăturile cele mai curate, cele mai complete definiţii şi cele mai adânci taine ale fondului doctrinar creştin să ajungă neştirbite până în vremurile noastre. Gaşpar, Melchior şi Baltazar, cei trei magi, i-au dus pruncului Iisus din iesle, aur, smirnă şi tămâie, elemente ce însoţeau ungerea împăraţilor şi regilor la instalarea lor pe tron, iar Sfinţii Grigorie, Vasile şi Ioan i-au oferit cele mai vaste şi complete opere teologice din întreaga literatură patristică. După cum farmaciştii de vocaţie îşi probează eficacitatea produselor pe propriul lor organism, tot aşa Sfinţii Trei Ierarhi şi-au testat preceptele expuse în scris – fie dogmatice, morale sau sociale – prin propriul lor mod de viaţă.
Din punct de vedere social, Sfântul Vasile, spirit practic şi bun gospodar, înfiinţează primele aşezăminte de ocrotire socială pentru creştinii de toate vârstele: şcoli pentru tineri fără posibilităţi de întreţinere; cămine pentru orfani; azile şi spitale pentru bătrâni. Tot el pune bazele unui monahism creştin organizat, scriind normele de convieţuire pentru călugări şi călugăriţe numite Reguli mari şi mici.
Sfântul Grigorie de Naziaz era neîntrecut în înţelepciune şi în tâlcuirea tainelor lui Dumnezeu. Se spune că, la înălţarea sa pe scaunul patriarhal, în marea cetate a Constantinopolului, nu exista decât o biserică creştină, toate celelalte fiind eretice sau păgâne, iar la săvârşirea sa din viaţă, toate bisericile erau creştine, doar una singură mai rămânând în folosul ereticilor.
Despre Sfântul Ioan Gură de Aur, maestru în frumuseţea vorbirii, citim în “Vieţile Sfinţilor”, că “atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvârşit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos”.
Datorită neîntrecutei prestaţii exercitate pe multiple planuri, epoca lor (sec. IV), s-a numit “veacul de aur al creştinismului”. Şi alte epoci istorice au fost marcate de prezenţa unor mari personalităţi, dar parcă niciodată timpurile n-au fost atât de generoase, încât simultan să nască o troiţă de valori spiritual-morale, total dedicate slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor.
Împreună prăznuirea lor la 30 ianuarie se datorează unor dezbinări apărute între credincioşi, care au început să nutrească sentimente mai pioase pentru unul sau altul dintre cei trei sfinţi. Spre a preîntâmpina pericolul dezbinării bisericii, în timpul împărăţiei lui Alexie Comnenul (1081-1118), cei trei sfinţi s-au arătat nu în vis, ci în realitate, Mitropolitului Ioan al Cetăţii Evhaitenilor şi într-un glas i-au zis: “Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa, pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, şi cei doi urmează”. După această arătare, cei trei sfinţi s-au făcut nevăzuţi întorcându-se de-a dreapta tronului ceresc, aproape de Hristos pe care l-au slujit fără odihnă de la un capăt la altul al vieţii lor pământeşti.
Preot Petru PINCA, Blaj

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/01/sfintii-trei-ierarhi-vasile-grigorie-si-ioan/

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXII-a după Rusalii

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXII-a după Rusalii
Pocăinţa - o binefacere pentru individ şi pentru societate

Evanghelia Duminicii a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu)

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat, cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Sfânta Evanghelie care se citeşte la Liturghia din Duminica a XXXII-a după Rusalii vedem cum schimbarea modului de a fi al unui bogat poate să-i aducă mântuirea, atunci când din lacom devine milostiv, arătând pocăinţă şi fapte de pocăinţă, cu efect personal, familial şi social.

Pacea, bucuria şi fericirea nu se dobândesc doar prin acumulare de bunuri materiale

Zaheu vameşul este singurul bogat, dintre cei prezentaţi de Sfântul Evanghelist Luca, care se mântuieşte, chiar dacă înainte de întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos era preocupat doar de îmbogăţire, asuprind mulţi oameni şi răpind avutul lor.

În vremea Mântuitorului, vameşii, adică acei oameni desemnaţi de regimul roman de ocupaţie să adune taxele pentru Imperiu, erau în general dornici de îmbogăţire, colectând cu lăcomie de la populaţie mai multe biruri decât se cuvenea ori decât permitea legea.

Unul din aceştia, Zaheu, mai-marele vameşilor din Ierihon şi împrejurimi, era un om urât de popor pentru lăcomia lui şi invidiat pentru bogăţia pe care o adunase. El se îmbogăţise repede, dar în mod necinstit sau nedrept.

La un moment dat însă, în viaţa vameşului Zaheu s-a trezit un dor de schimbare. El şi-a dat seama că nu era atât de fericit pe cât spera să fie când luase hotărârea de a aduna multe averi, indiferent de mijloace. Bogăţiile adunate de el nu-l mulţumeau sufleteşte. Simţea că omul este mai mult decât materie, că pacea, bucuria şi fericirea nu vin numai din acumulare de bunuri materiale în jurul omului, ci, mai ales, prin sporirea bunătăţii spirituale din interiorul omului, din sufletul său.

Astfel, în sufletul lacom şi nedrept al lui Zaheu vameşul apare o dorinţă de schimbare. De aceea, el, un om bogat, dar mic de statură, se urcă într-un dud, pentru a reuşi să-L vadă pe Iisus din Nazaret Cel ce schimbase vieţile atâtor oameni. Deşi fapta lui Zaheu ar părea, mai degrabă, inspirată de curiozitate, totuşi, în adâncul său, acesta simţea şi credea că Mântuitorul Iisus Hristos poate să-l elibereze de patima lăcomiei de averi şi să-i dăruiască o nouă cale vieţii sale, calea mântuirii. Dovada că Zaheu era mânat de o căutare sinceră şi de o tainică dorinţă de schimbare a vieţii constă tocmai în faptul că Mântuitorul Hristos, cunoscătorul sufletelor oamenilor, din mare mulţime de oameni, l-a chemat numai pe el pe nume şi i-a spus că doreşte să fie primit în casa lui.

Mântuitorul Iisus Hristos nu judecă pe nimeni în mod pripit, după aparenţe, cum face opinia publică superficială

Drumul pe care îl deschide Iisus este calea mântuirii. Cine-L caută şi-L întâlneşte pe El simte cum Dumnezeu îi schimbă viaţa. Hristos oferă întotdeauna o nouă şansă celor care Îl caută şi le răspunde acestora într-un mod foarte adesea nou, surprinzător şi neaşteptat. Aşa s-a întâmplat cu Zaheu, mai-marele vameşilor, un om bogat, lacom şi mândru, un om nedrept şi asupritor al semenilor săi.

Trecând prin Ierihon, Mântuitorul Hristos este atent la mulţimea care îi iese în cale, îi vede nu numai pe cei de aproape sau pe cei din faţa Lui, ci şi pe cei de departe sau de pe marginea drumului. Privind spre Zaheu, Mântuitorul Iisus Hristos nu a văzut în el doar un om mic de statură şi un curios urcat într-un pom, ci şi un suflet în căutare şi dornic de schimbare spirituală. De aceea, Iisus i-a spus: 'Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta'. O invitaţie neaşteptată adresată unui vameş, spre mirarea tuturor celor care-l cunoşteau pe Zaheu ca fiind un om rău şi lacom. Aşadar, Mântuitorul Hristos exprimă în văzul şi auzul tuturor dorinţa Sa de-a intra în casa cuiva care n-ar fi îndrăznit niciodată să-I adreseze o astfel de invitaţie.

Prin urmare, Evanghelia ne spune că această atitudine a lui Iisus a provocat imediat mirare şi murmur în mulţime. Cum am spune astăzi, opinia publică a reacţionat negativ la gestul neaşteptat al Mântuitorului Iisus Hristos. Poate că toţi cei care cunoşteau faptele rele ale vameşului Zaheu erau îndreptăţiţi să se mire că Iisus 'a intrat să găzduiască la un păcătos'. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos nu judecă pe oameni ca şi opinia publică, pentru că El a venit în lume să-i ajute pe oameni înainte de a-i judeca, a venit să-i vindece de patimi şi să-i ridice din păcate, după cum spune El Însuşi: 'n-am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea' (cf. Ioan 12, 47).

Bunătatea lui Hristos a pătruns dincolo de răutatea lui Zaheu

Evanghelia ne arată, în continuare, cum şi-a înnoit sufletul Zaheu vameşul, după ce Mântuitorul Hristos a intrat în casa lui. Vedem că acest vameş lacom devine darnic, se schimbă radical, dar nu pentru că a fost mustrat cu asprime, ci pentru că a fost onorat cu o cinste neaşteptată. Prezenţa lui Iisus în casa sa l-a copleşit. De ce? Pentru că i s-a acordat o onoare sau o preţuire pe care ştia că nu o merită. Hristos l-a cinstit pe un păcătos care nu merita cinstire din partea oamenilor, întrucât era necinstit în relaţiile cu ei. Totuşi, milostivirea sau copleşitoarea bunătate a lui Hristos a pătruns atât de puternic dincolo de întunericul sau răutatea păcatului lăcomiei care stăpânea sufletul acestui vameş, încât a răscolit în el dramul de bunătate care-i mai rămăsese şi a reaprins în el cărbunele omeniei, acoperit de cenuşa şi zgura păcatului. Când acest aproape stins cărbune al bunătăţii a fost aprins de focul iubirii milostive şi salvatoare a lui Hristos, din el a ţâşnit lumina unei vieţi noi pentru Zaheu: 'iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit'.

Tăciunele aproape stins din cauza lăcomiei a devenit îndată torţă înflăcărată de dărnicie!
Vedem aici marea înţelepciune a Mântuitorului Iisus Hristos sau dumnezeiasca Lui bunătate de Mare Duhovnic, singurul duhovnic desăvârşit, Care vindecă şi eliberează sufletele păcătoşilor, recuperează pe cel pierdut, eliberează pe cel împătimit şi ridică pe cel căzut.

Zaheu, lacomul şi zgârcitul, devine milostiv, deoarece a căutat şi a întâlnit milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Omul rău a devenit om bun, pentru că s-a întâlnit cu bunătatea lui Dumnezeu. Omul nemilos a devenit om milostiv faţă de săraci, pentru că s-a întâlnit cu Dumnezeu Preamilostivul.

Văzând această schimbare în viaţa lui Zaheu, Mântuitorul Hristos a cuprins în această stare nouă de viaţă şi familia acestuia, arătând astfel cum o familie poate fi părtaşă la binecuvântarea lui Dumnezeu dăruită unui membru al acesteia.

'Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el (Zaheu) este fiul lui Avraam.' De ce a mai adăugat, oare, Mântuitorul şi cuvintele: 'pentru că şi el este fiul lui Avraam'? Nu era suficient să spună: 'Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia'?

Aceste cuvinte ale Mântuitorului ne descoperă explicaţia autoinvitării Sale în casa lui Zaheu. A fi numit fiul lui Avraam înseamnă a avea credinţă. Aşadar, în ciuda păcătoşeniei sale, când Zaheu s-a căţărat în dud (sicomor), el a urcat acolo având credinţa că Iisus îl poate ierta şi îi poate schimba viaţa. Această credinţă, pe care numai Dumnezeu-Omul a putut-o citi în adâncul sufletului lui Zaheu, ca fiind o deschidere a acestuia pentru o relaţie nouă, sfântă, a lui cu Dumnezeu, a atras atenţia Mântuitorului Hristos. Aşadar, întrucât harul lui Iisus Hristos a atins tainic mai întâi sufletul lui Zaheu, a dorit apoi Hristos să intre şi în casa lui Zaheu, pentru a împlini şi proclama mântuirea şi vindecarea sufletului acestuia.

Bunătatea milostivă a lui Dumnezeu eliberează pe oameni de lăcomie

În Evanghelia din 'Duminica lui Zaheu' vedem că Dumnezeu schimbă inimile oamenilor, nu atât prin pedepse, boală, necazuri ori mustrări, cât mai ales printr-o copleşitoare bunătate care se arată oamenilor păcătoşi, adesea, în mod neaşteptat şi nemeritat. Însă milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu se arată foarte adesea peste cei mai mari păcătoşi, nu doar pentru convertirea acestora, ci şi ca un îndemn pentru toţi oamenii, care trebuie să devină cât mai buni, mai milostivi, să caute asemănarea cu Dumnezeu Multmilostivul.

Pe de altă parte, pocăinţa care se arată prin schimbarea spirituală a lui Zaheu vameşul nu este o pocăinţă care se manifestă doar ca regret pentru relele săvârşite, ci şi o schimbare în bine a modului de a gândi, de a simţi şi de a făptui. Nici Hristos Domnul nu l-a mustrat pe Zaheu, nici Zaheu nu a mai rostit cuvinte de pocăinţă sau cerere de iertare, ci, copleşit de iubirea milostivă a lui Iisus, păcătosul a trecut direct la faptele pocăinţei şi ale îndreptării, adică la faptele bune pe care le săvârşeşte cineva când îşi schimbă viaţa în bine şi dobândeşte un suflet bun. Pocăinţa individuală a lui Zaheu devine o binefacere şi o binecuvântare nu numai pentru sine, ci şi pentru toată casa lui şi pentru comunitate sau societate. Casa lăcomiei în care s-au adunat averi nemeritate şi necinstite, bazate pe nedreptate, răpire şi umilire, devine acum casă a milosteniei şi dărniciei faţă de săraci, dar şi a reparaţiei morale şi a restabilirii dreptăţii pentru cei nedreptăţiţi şi umiliţi de vameşii lacomi şi neomenoşi ai lui Zaheu mai-marele vameşilor. Deci, atât patima lăcomiei, cât şi vindecarea ei prin pocăinţă nu sunt niciodată numai o problemă personală, ci şi una socială.

Din episodul întâlnirii Mântuitorului Hristos cu vameşul Zaheu învăţăm şi noi că putem să ne schimbăm viaţa în bine din proprie iniţiativă, nu aşteptând să fim pedepsiţi, nici certaţi cu boală, cu suferinţă ori cu mustrări, ci cugetând la multa bunătate a lui Dumnezeu şi la dorinţa Lui de a intra în casa sufletului nostru. Cum şi când ne putem noi schimba în bine? În foarte multe chipuri şi în orice moment. De pildă, când vedem un om mai credincios decât noi, să nu-l invidiem, ci să ne hotărâm să avem şi noi credinţă mai puternică; când vedem un om mai harnic şi mai darnic decât noi, să ne hotărâm să fim şi noi mai harnici şi mai darnici; când vedem că un om are o viaţă mai curată decât noi, că trăieşte în sfinţenie, să ne hotărâm să ne curăţim şi noi viaţa de păcate. Făcând aşa, auzim şi noi cum răsună tainic în sufletele noastre cuvintele lui Hristos-Domnul: 'Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul credinţei'!

Iisus Mântuitorul ne caută necontenit pe fiecare dintre noi, ca şi noi să-L căutăm pe El, Izvorul vieţii fericite

Evanghelia acestei duminici este plină de învăţături duhovniceşti, iar concluzia ei, exprimată prin cuvintele Mântuitorului: 'Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut', este un motiv de nădejde şi încurajare pentru noi toţi.

Orice om care rămâne în păcat este un om pierdut, dacă nu se pocăieşte. Pocăinţa, însă, înseamnă o schimbare a vieţii, o trecere de pe calea pierzării pe drumul mântuirii, de la fapte rele la fapte bune.

Evanghelia de astăzi ne arată cum un mare păcătos s-a pocăit sau convertit numai pentru că i s-a arătat o bunătate sau o cinste nemeritată. Ea ne ajută să înţelegem că multa blândeţe şi multa bunătate a lui Dumnezeu sunt un îndemn tainic la pocăinţă, la schimbare în bine. Mulţi oameni, deşi mai păcătoşi decât alţii, primesc multe daruri de la Dumnezeu. Deşi sunt răi, totuşi le merge bine, iar unii se întreabă: cum de le merge bine acestor oameni atât de răi sau de lacomi?

Răspunsul poate fi că Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă ca bunătatea, milostivirea şi dărnicia Lui să-i determine într-o zi pe cei mai păcătoşi să-şi schimbe viaţa, să se convertească, nu din cauza fricii sau a temei de pedeapsă, ci datorită bunătăţii lui Dumnezeu, Care iubeşte pe orice om şi doreşte ca nimeni să nu piară, ci să se mântuiască, adică să vină la El, în mod liber, cu dorinţa de mântuire, de viaţă veşnică fericită, în iubirea Preasfintei Treimi.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne ajute ca să ne schimbăm şi noi viaţa nu numai când trecem prin necazuri, ci şi când primim daruri şi binecuvântări nemeritate de la Dumnezeu. Să devenim buni şi să săvârşim fapte bune ca roade ale bunătăţii Lui lucrătoare în noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_xxxii_a_dupa_rusalii_3118.html

Dies Domini - partea 8

Poporul aflat în pelerinaj

37. În perspectiva drumului parcurs de Biserică de-a lungul timpului, amintirea învierii lui Cristos şi ritmul săptămânal al acestei rememorări solemne servesc la a arăta că poporul lui Dumnezeu este în pelerinaj şi are o dimensiune eshatologică. Într-adevăr, de la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima "zi a Domnului", duminica veşnică. În realitate, aşteptarea venirii lui Cristos face parte integrantă din însuşi misterul Bisericii[55] şi este exprimată în fiecare celebrare euharistică. Însă ziua Domnului, cu memorialul specific al slavei lui Cristos înviat, aminteşte totodată cu şi mai mare tărie slava viitoarei lui "reveniri". Aceasta face ca duminica să fie ziua în care Biserica, manifestându-şi mai clar caracterul "sponsal", anticipează oarecum realitatea eshatologică a Ierusalimului ceresc. Reunindu-şi fiii în adunarea euharistică şi învăţându-i să-l aştepte pe "Mirele divin", Biserica face oarecum un "exerciţiu al dorinţei",[56] în care gustă anticipat bucuria cerului nou şi al pământului nou, când cetatea sfântă, noul Ierusalim, va coborî din cer, de la Dumnezeu, "frumoasă, ca o tânără mireasă gătită pentru mirele ei" (Ap 21,2).

Ziua speranţei

38. Din acest punct de vedere, dacă duminica este ziua credinţei, ea nu este mai puţin ziua speranţei creştine. Participarea la "Cina Domnului" este, într-adevăr, o anticipare a ospăţului eshatologic al "nunţii Mielului" (Ap 19,9). Celebrând memorialul lui Cristos înviat şi înălţat la cer, comunitatea creştină ia parte la "speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos".[57] Trăită şi hrănită în acest intens ritm săptămânal, speranţa creştină devine ferment şi lumină pentru orice speranţă omenească. De aceea, în rugăciunea "universală", nu sunt formulate doar nevoile comunităţii creştine, ci şi cele ale întregii omeniri; Biserica, adunată pentru celebrarea euharistică, aduce lumii mărturia că ea îşi însuşeşte "bucuriile şi speranţele, necazurile şi grijile oamenilor din zilele noastre, ale celor săraci şi ale tuturor celor care suferă".[58] Încununând prin jertfa euharistică duminicală mărturia pe care fiii ei, deşi absorbiţi de munca şi de diferitele preocupări ale vieţii, se străduiesc să o dea în toate zilele săptămânii prin vestirea Evangheliei şi prin trăirea practică a iubirii, Biserica manifestă în cel mai evident mod că ea este "într-un fel, sacramentul, adică semnul şi instrumentul unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc".[59]

Masa Cuvântului

39. În adunarea duminicală, ca de altfel în oricare celebrare euharistică, întâlnirea cu Cel Înviat are loc prin participarea la cele două mese, a Cuvântului şi a Pâinii vieţii. Cea dintâi continuă să ofere înţelegerea istoriei mântuirii şi, în mod deosebit, a misterului pascal, pe care Isus înviat l-a dezvăluit El însuşi ucenicilor lui. El este cel care vorbeşte, căci este prezent în Cuvântul său "în timp ce se citeşte, în Biserică, Sfânta Scriptură".[60] La cea de-a doua masă este realizată prezenţa reală, substanţială şi durabilă a Domnului înviat, prin memorialul pătimirii şi învierii lui, şi este oferită Pâinea vieţii, care este garanţia slavei viitoare. Conciliul Vatican II a reamintit că "liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică sunt atât de strâns legate între ele încât alcătuiesc un singur act de cult".[61] Acelaşi Conciliu a hotărât deasemeni ca "pentru a le oferi din belşug credincioşilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, să se deschidă mai larg comorile Bibliei".[62] Apoi a solicitat ca, la Liturghiile duminicale, precum şi la cele din sărbătorile de poruncă, omiliile să nu lipsească decât din motive serioase.[63] Aceste dispoziţii binevenite şi-au găsit aplicarea fidelă în reforma liturgică, în legătură cu care Paul al VI-lea, comentând abundenţa lecturilor biblice din timpul duminicilor şi al sărbătorilor, scria: "Totul a fost astfel orientat încât să le mărească credincioşilor "foamea după Cuvântul lui Dumnezeu" (Am 8,11) datorită căreia, sub imboldul Duhului Sfânt, poporul Noului Legământ pare împins către unitatea desăvârşită a Bisericii".[64]

40. Acum, la mai bine de treizeci de ani de la Conciliu, reflectând asupra Liturghiei duminicale, este necesar să verificăm modul în care Cuvântul lui Dumnezeu este proclamat, precum şi progresul efectiv al poporului lui Dumnezeu în privinţa cunoaşterii şi iubirii faţă de Sfânta Scriptură.[65] Ambele aspecte, cel al celebrării şi cel al experienţei trăite, se află în strânsă legătură. Pe de o parte, posibilitatea oferită de Conciliu de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu în limba comunităţii prezente trebuie să ne ducă la recunoaşterea unei "noi responsabilităţi" faţă de acest Cuvânt, pentru a face să strălucească "până şi în felul în care se citeşte sau se cântă, caracterul deosebit al textului sacru".[66] Pe de altă parte, se cuvine ca ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care este proclamat să fie bine pregătită, în inimile credincioşilor, printr-o cunoaştere temeinică a Scripturii şi, atunci când este posibil, prin iniţiative specifice de aprofundare a textelor biblice, în special a celor de la Liturghiile festive. Într-adevăr, dacă citirea textului sacru, făcută în spirit de rugăciune şi cu fidelitate faţă de interpretarea Bisericii,[67] nu ar însufleţi în mod obişnuit viaţa persoanelor şi familiilor creştine, ar fi dificil ca doar proclamarea liturgică a Cuvântului lui Dumnezeu să aducă roadele sperate. Se cuvine aşadar să fie din plin lăudate iniţiativele prin care comunităţile parohiale, implicându-i pe toţi cei care participă la Euharistie ! preoţi, ministranţi şi credincioşi ![68] pregătesc liturghia duminicală deja din timpul săptămânii, reflectând cu anticipaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu care va fi proclamat. Obiectivul care trebuie avut în vedere este ca orice celebrare, rugăciune, ascultare, cântec, şi nu doar omilia, să exprime într-un anume fel mesajul liturghiei duminicale, pentru a-i putea atinge cât mai eficient pe participanţi. Evident, multe lucruri sunt încredinţate responsabilităţii celor care exercită slujirea Cuvântului. Aceştia au datoria de a pregăti cu o deosebită grijă, prin studierea textului sacru şi în rugăciune, comentariul Cuvântului Domnului, exprimându-i fidel conţinutul şi actualizându-l în funcţie de problemele şi de viaţa oamenilor timpului nostru.

41. Nu trebuie să se uite, de altfel, că proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în cadrul adunării euharistice, este mai puţin un moment de meditaţie şi de cateheză şi mai mult dialogul dintre Dumnezeu şi poporul lui, dialog în care sunt proclamate minunile mântuirii şi sunt prezentate în mod continuu exigenţele Legământului. În ceea ce-l priveşte, poporul lui Dumnezeu se simte chemat să răspundă acestui dialog de iubire înălţând rugăciuni de mulţumire şi de preamărire şi, în acelaşi timp, supunându-şi fidelitatea efortului unei constante "convertiri". Astfel, adunarea duminicală se angajează la reînnoirea interioară a făgăduinţelor de la botez, care sunt într-un fel implicite în recitarea Crezului, şi pe care liturgia o prevede în mod expres în cazul celebrării vigiliei pascale sau atunci când se administrează botezul în timpul Liturghiei. În acest cadru, proclamarea Cuvântului în timpul celebrării euharistice duminicale capătă tonul solemn pe care Vechiul Testament îl întrevedea deja pentru vremurile reînnoirii Legământului, atunci când era proclamată Legea şi comunitatea lui Israel era îndemnată, la fel ca poporul din deşert, la poalele muntelui Sinai (cf. Ex 19,7-8; 24,3.7), să-şi exprime din nou "da"-ul, reînnoindu-şi opţiunea de a-i fi credincios lui Dumnezeu şi de a-i primi poruncile. Într-adevăr, comunicându-şi propriul Cuvânt, Dumnezeu aşteaptă răspunsul nostru, răspuns pe care Cristos l-a dat deja pentru noi prin al său "Amin" (cf. 2 Cor 1,20-22) şi pe care Duhul Sfânt îl face să răsune în noi în aşa fel încât ceea ce auzim ne angajează profund viaţa.[69]

Masa Trupului lui Cristos

42. Masa Cuvântului duce în mod firesc la masa Pâinii euharistice şi pregăteşte comunitatea să-i trăiască multiplele dimensiuni, care capătă un caracter deosebit de solemn în Euharistia duminicală. Datorită caracterului festiv al adunării întregii comunităţi, în "ziua Domnului", Euharistia apare, într-o manieră mult mai vizibilă decât în celelalte zile, ca marea "rugăciune de mulţumire" prin care Biserica, locuită de Duhul Sfânt, se îndreaptă către Tatăl, unindu-se cu Cristos şi făcându-se vocea întregii omeniri. Ritmul săptămânal cheamă la revenirea asupra evenimentelor din zilele precedente într-un spirit de recunoştinţă, pentru a fi recitite în lumina lui Dumnezeu şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru nenumăratele daruri, preamărindu-l "prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, în unire cu Duhul Sfânt". Comunitatea creştină îşi împrospătează astfel conştiinţa faptului că toate au fost create de Cristos (cf. Col 1,16; In 1,3) şi că în El, care a venit ca slujitor pentru a împărtăşi şi pentru a răscumpăra condiţia noastră umană, toate au fost iarăşi adunate (cf. Ef 1,10), pentru a fi oferite lui Dumnezeu Tatăl, de la care toate îşi au izvorul şi viaţa. În sfârşit, aderând prin propriul "Amin!" la doxologia euharistică, Poporul lui Dumnezeu este proiectat, în credinţă şi speranţă, spre finalul eshatologic, când Cristos "va preda Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, [...] pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (1 Cor 15,24.28).

43. Această mişcare "ascendentă" este prezentă în oricare celebrare euharistică şi face din aceasta un eveniment plin de bucurie, de recunoştinţă şi de speranţă. Însă, în liturghia duminicală este scoasă în relief datorită legăturii speciale cu amintirea învierii. Pe de altă parte, bucuria "euharistică", ce ne face să ne înălţăm "sus inimile", este rodul "mişcării descendente" pe care a săvârşit-o Dumnezeu înspre noi şi care rămâne prezentă în permanenţă în natura de jertfă a Euharistiei, supremă exprimare şi celebrare a misterului acelei kenosis, înjosirea prin care Cristos "s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,8).

Liturghia este, într-adevăr, reprezentarea vie a jertfei de pe Cruce. Sub speciile pâinii şi vinului, asupra cărora a fost invocată revărsarea Duhului Sfânt, care acţionează cu o eficienţă cu totul unică în cuvintele consacrării, Cristos se oferă Tatălui prin acelaşi gest de sacrificare prin care s-a oferit pe cruce. "În această jertfă divină care se împlineşte la Liturghie, este cuprins şi jertfit într-un mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a oferit pe sine o dată pentru totdeauna în mod sângeros pe altarul crucii".[70] Cristos asociază jertfei sale pe cea a Bisericii: "În Euharistie, jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor trupului lui. Vieţile credincioşilor, laudele lor, suferinţele lor, munca lor, sunt unite cu Cristos şi cu jertfa lui deplină, şi dobândesc astfel o nouă valoare".[71] Această participare a întregii comunităţi devine în mod deosebit evidentă în adunarea duminicală, care permite să fie adusă la altar săptămâna care s-a scurs, cu toată încărcătura umană ce a marcat-o.


Note


[55] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, nn. 48-51.

[56] "Haec est vita nostra, ut desiderando exerceamur": Sf. Augustin, In prima Ioan. tract. 4,6: SC 75, p. 232.

[57] Misalul roman, embolism, după Tatăl nostru.

[58] Conc. Ecum. vat II, Const. past. despre Biserică Gaudium et spes, n. 1.

[59] Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 1; cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 61-64.

[60] Conc. Ecum. Vat. II, Sacrosanctum concilium, n. 7; cf. n. 33.

[61] Ibid., n. 56; cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, n. 10.

[62] Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 51.

[63] Cf. Ibid, n. 52; Codul de Drept canonic, can. 767, ' 2; Codul Canonic pentru Bisericile orientale, can 614.

[64] Const. apost. Missale Romanum (3 aprilie 1969).

[65] În Constituţia conciliară Sacrosanctum concilium, n. 24, se vorbeşte de "suavis et vivus Sacrae Scripturae affectus".

[66]Ioan Paul al II-lea, Srisoarea Dominicae Cenae (24 februarie 1980), n. 10: AAS 72 (1980), p. 135.

[67] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre revelaţia divină Dei Verbum, n. 25.

[68] cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. III.

[69] Cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. I, n. 6.

[70] Conc. Ecum. Tridentin, Sesiunea a XXII-a, Doctrina şi canonul cu privire la preasfânta Liturghie, II: DS, 1743; cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1366.

[71] Catehismul Bisericii Catolice, n. 1368.



© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro


Statistica avortului în România, 1958-2008: O realitate înfricoşătoare


Rubrica “Statistici” de pe sait-ul provitabucuresti.ro găzduieşte la capitolul “date despre România” un tabel sinoptic a cărui sumarizare este de natură să terifieze pe oricine, indiferent care i-ar fi poziţia sau opinia despre avort. Oficial, în România, între 1958 şi 2008 (perioada pentru care deţinem date) peste 21 de milioane de copii (21.330.519, spune statistica) au pierit, victime ale chiuretei, aspiratorului, pilulei de avort sau altei metode din cele tot mai sofisticate de curmare a vieţii.

Aşadar, încă o dată populaţia actuală (scriptică) a României n-a apucat să vadă lumina zilei! Plastic vorbind, fiecare dintre cetăţenii români duce în spinare câte un mort.

Sursele datelor sunt chiar publicaţiile Ministerului Sănătăţii, compilate de arhiva electronică Johnston’s Archive şi selectate de noi dintr-o multitudine de alţi indicatori socio-demografici.

Dincolo de calculele reci, se impun precizări şi concluzii care nu pot decât să sporească angoasa:

1. Cifrele, deşi copleşitoare, sunt mai mici decât realitatea, întrucât datele sunt subraportate. Subraportarea este cauzată de lipsa comunicării sau de comunicarea incompletă a datelor de către mediul sanitar privat, cu o pondere în creştere în ultimii ani, dar şi de tendinţa de ocultare permanentă, observată de noi în procesul de documentare. Metodele sunt felurite, de la îngreunarea accesului până la răspunsul în bătaie de joc la întrebări adresate pe baza legii liberului acces la informaţiile de interes public.

2. Perioada de aşa-zisă “prohibiţie” dintre 1967 şi 1989, a totalizat peste 6 milioane de avorturi. A fost sau n-a fost, deci, prohibiţie? Am solicitat Ministerului Sănătăţii detalii; oricum ar fi însă, cu avorturi legale sau nu, cifra indică păstrarea mentalităţii proavortiste ca foarte populară şi în acei ani, după ce perioada 1958-1966 marcase o explozie a avorturilor (în dreptul anului 1966, unul “de vârf” ni se indică 1,15 milioane de avorturi, cu 8 sarcini din 10 terminate prin avort şi cu 4 avorturi la o naştere!)

Este remarcabil şi că majoritatea întreruperilor de sarcină s-au realizat, totuşi, în perioada comunistă, ceea ce arată cât de uşor manipulabilă este opinia publică din moment ce aceasta crede încă în echivalenţa restricţie a avortului = sistem totalitar (cu reversul său, democraţia egal acces liber la avort).

3. În ciuda scăderii continue după 1990, avortul rămâne o practică foarte răspândită în România, considerată de unii la fel de banală ca extracţia dentară – şi cam la fel de accesibilă, din păcate. Un alt tabel disponibil la provitabucuresti.ro şi care ia în considerare datele din 2008 clasează România pe locurile 3-4 în lume ca procentaj de sarcini încheiate prin avort (36/100), după Rusia şi Cuba, aşadar pe locul doi în Europa şi pe locul 1 în UE. Raportul între avorturi şi sarcinile duse la capăt (576/1000 născuţi vii) este şi el dezolant, constituind, împreuna cu mortalitatea şi migraţia, expresia matematică a scăderii continue şi îmbătrânirii populaţiei României – cu consecinţele pe care până şi cei mai nepăsători încep să le întrevadă.

O cauză a vigorii cu care mentalitatea avortivă se menţine în ţara noastră sunt expuse în volumul “O viziune asupra vieţii”, apărut la Editura Provita Media în 2003 (carte care s-ar impune reeditată):

În spaţiul ţărilor din Centrul şi Estul Europei, la începutul anilor ’90, România, la capitolul avort, a fost un caz singular. Situaţia ei poate fi comparată cu cea din Federaţia Rusă. În aceste două locuri s-au prefigurat cele mai dramatice situaţii din întreg spaţiul fost comunist. [...] Deşi înainte de 1989, România a avut o legislaţie restrictivă, situaţia ei seamănă cu cea a ţărilor din fosta URSS. Fapt care ne face să credem că mentalităţile societăţii corupte (economic, social şi moral), de tip comunist, şi-au pus amprenta în mod dramatic asupra oamenilor.

Cartea poate fi descărcată, prin bunăvoinţa autorilor, de aici.

4. Aceeaşi lucrare citează un studiu din anul 2000 conform căruia în proporţie de 78%, femeile susţin în continuare că au dreptul la avort, iar un procent de 70% ar apela la avort dacă fătul ar avea malformaţii. Nu cunoaştem date mai recente, însă nu avem motive, în lipsa oricărei dezbateri publice despre avort, să sperăm într-o schimbare semnificativ pozitivă. Cum se pot însă împăca astfel de opinii şi datele menţionate cu situarea constantă a poporului român pe unul din primele locuri în clasamentul celor mai religioase popoare din Europa, în condiţiile în care “dintotdeauna şi în tot locul” Biserica s-a pronunţat împotriva avortului ca fiind unul din cele mai grave păcate? Şi care poate fi, în toată această realitate înfricoşătoare, explicaţia tăcerii cvasitotale a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române pe acest subiect, în ultimii 20 de ani? Ca să vorbim doar de cultul majoritar, nici celelalte nepărând mai interesate de subiect.

În aceste condiţii de nepăsare, complicitate şi făţărnicie, e oare prea mult exerciţiul de imaginaţie în care mortul din spinare, de care vorbeam mai sus, ne va acuza atunci când va fi să ne înfăţişăm înaintea scaunului Dreptului Judecător? Lăsăm răspunsul pe seama unora mai pricepuţi în teologie.

Descarcă un material interesant de aici: http://provitabucuresti.ro/docs/biblio/ProVita%20Media%20-%20O%20viziune%20asupra%20vietii.pdf

sau

http://provitabucuresti.ro/resurse/aparitii-editoriale/106-o-viziune-asupra-vietii

Sursa: http://www.culturavietii.ro/2011/01/27/statistica-avortului-in-romania-1958-2008-o-realitate-infricosatoare/