marți, 1 februarie 2011

Înmormântarea IPS Mitropolit Bartolomeu

Mitropolitul Bartolomeu Anania

01.02.2011, Cluj (Catholica) - Biroul de presă al Arhiepiscopiei Clujului anunţă că înmormântarea Părintelui Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane, va avea loc, joi, 3 februarie 2011, când, de la ora 9.00, va fi săvârşită, în Catedrală, Sfânta Liturghie arhierească, urmată, la ora 12.00 de slujba prohodului, oficiată de un sobor de arhierei, în frunte cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Până joi, inclusiv, în bisericile parohiale şi mânăstireşti se vor trage clopotele timp de trei minute, la orele 8.00 şi 12.00. De asemenea, în duminica din data de 6 februarie 2011, preoţii din Arhiepiscopia Clujului vor săvârşi slujba Parastasului, iar în cuvântul de învăţătură vor face o prezentare a vieţii şi activităţii Părintelui Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu. Pentru a împlini o ultimă dorinţă a Mitropolitului Bartolomeu şi pentru ca desfăşurarea slujbei de înmormântare să nu fie cu nimic stânjenită, Permanenţa Consiliului eparhial a hotărât ca, în Catedrală, să fie permis doar accesul echipei de filmare a postului TVR, care s-a angajat să ofere semnal tv, gratuit şi fără siglă, tuturor televiziunilor care vor dori să transmită imagini, în direct sau înregistrat.

Conform Ziarului Lumina, în urma trecerii la cele veşnice a Mitropolitului Bartolomeu, în temeiul prevederilor statutare, Patriarhul Daniel va conduce Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului în calitate de Locţiitor de Mitropolit, iar Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului în calitate de Locţiitor de Arhiepiscop, până la alegerea şi intronizarea chiriarhului canonic. Din încredinţarea Preafericirii Sale, PS Irineu Bistriţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, va administra activitatea curentă a Arhiepiscopiei şi va prezenta Patriarhului României spre aprobare lucrările curente, inclusiv procesele verbale ale şedinţelor de lucru ale Permanenţei Consiliului eparhial.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/01/inmormantarea-ips-mitropolit-bartolomeu/

MESAJ DE CONDOLEANŢE LA “NAŞTEREA SPRE VEŞNICIE”
A EMINENŢEI SALE IPS MITROPOLIT BARTOLOMEU ANANIA

Împărtăşim cu sentimente de sinceră compasiune durerea comunităţii ortodoxe din urbea noastră, la momentul trecerii din această viaţă a Eminenţei Sale, IPS Mitropolit Bartolomeu Anania.

Pleacă dintre noi o complexă personalitate a Bisericii creştine româneşti, un om de profunzime spirituală, care mânuia cu măiestrie arta cuvântului, atât în tălmăcirea Sfintei Scripturi, cât şi în recunoscuta-i creaţie literară, poetică şi dramaturgică; un om care a cunoscut şi trăirea duhovnicească a mănăstirilor şi întunericul închisorilor comuniste; un arhiereu care a desfăşurat o amplă activitate pentru edificarea şi organizarea Bisericii încredinţate spre păstorire, în timpul dificil al reînvierii societăţii româneşti de după anii ’90.

Uneori s-au înregistrat situaţii tensionate sau conflictuale între unele comunităţi ortodoxe şi greco-catolice, câteva dintre acestea fiind soluţionate pe calea dialogului. În acelaşi timp, însă, nu au lipsit între noi semne de apropiere spre depăşirea acestor limite omeneşti.

La ceasul despărţirii, aşa cum se cuvine unor buni creştini, dorim să cerem iertare şi să oferim iertare, pentru ca, astfel, sufletul înaltului arhiereu să se poată înălţa spre locul dreptei Judecăţi şi apoi spre locaşul pregătit lui de Hristos, Marele Arhiereu, aşa cum El Însuşi a spus apostolilor Săi în cuvântul de despărţire, la Cina cea de Taină: “Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu şi în Mine credeţi. În Casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (…) iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (In 14, 1-3) .

Ne alăturăm suferinţei arhiereilor, clerului şi enoriaşilor ortodocşi clujeni în momentele de încercare, acum, la despărţirea de propriul Arhipăstor, oferind rugăciunea şi mesajul nostru de încurajare în credinţă şi speranţă.

Să-i fie odihna în lumina veşniciei înveşmântată,
Iar memoria arhierească, în suflete, cu reverenţă, păstrată!

Odihnească în Pacea Domnului binecuvântată!

Florentin Crihălmeanu
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla


Sursa: http://www.bru.ro/cluj-gherla/mesajul-de-condoleante-al-ps-florentin-la-moartea-ips-mitropolit-anania/

Implicarea preotesei în viaţa de parohie

În Aula Magna “Teoctist Patriarhul” a Palatului Patriarhiei a avut loc joi seară conferinţa preoţilor din Protopopiatul III Capitală, prezidată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Tema conferinţei a fost “Implicarea preotesei în viaţa de parohie”. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel le-a adresat celor prezenţi un mesaj de binecuvântare intitulat: “Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii”, publicat integral pe Basilica.ro. La conferinţă au mai fost prezenţi Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal şi Preasfinţitul Părinte Varsanufie, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

“Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu”, a spus PF Daniel în mesajul său. “Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om şi Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză şi fără orizont, fiind limitată la biologic şi terestru. Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de fiinţe umane) şi spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios). În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.”

“În Biserica Ortodoxă”, a subliniat Patriarhul ortodox, “familia preotului este un sprijin deosebit pentru preot în activitatea sa pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de viaţă creştină, cât şi prin implicarea directă a unor membri ai familiei în activităţile pastorale ale parohiei, pe plan: misionar, filantropic sau administrativ. Într-o parohie, familia preotului trebuie să fie acel ‘puţin aluat, care dospeşte toată frământătura’ (Galateni 5, 9). Absenţa totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral misionar este o contra mărturie, care diminuează eficienţa activităţii preotului în parohie şi umbreşte imaginea lui ca păstor de suflete sau părinte duhovnicesc al comunităţii spirituale pe care o conduce pe calea mântuirii.”

Şi-a exprimat apoi recunoştinţa faţă de “lucrarea misionară a preoteselor care lucrează, cu multă pasiune şi bucurie, ca profesoare de religie, educatoare, medici sau în alte domenii de activitate, aducând o contribuţie la apărarea, păstrarea şi cultivarea demnităţii familiei creştine astăzi.” A explicat că “în ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, acestea trebuie să fie în aşa fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită pentru neglijenţă. O pastoraţie credibilă şi bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu buna organizare a casei preotului, din punct de vedere spiritual şi administrativ, ca model duhovnicesc şi factor de cultură şi civilizaţie. În acest sens, unii credincioşi judecă mai mult greşelile familiei preotului decât pe cele ale propriilor lor familii.”

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/25/implicarea-preotesei-in-viata-de-parohie

Vezi original: http://www.basilica.ro/ro/stiri/bdemnitatea_si_responsabilitatea_familiei_preotului_in_viata_bisericiib_4235.html

ROMÂNI DE EXCEPŢIE. Gilberta Hobincu, după doi ani în deşertul african Chalbi: „La noi nu e criză”

“Am ajuns acasa si se plangea toata lumea de criza. Mi-a fost rusine”, spune Gilberta Hobincu, dupa doi ani petrecuti in mijlocul nomazilor din desertului african Chalbi. Intr-o lume a foamei si a naturii ostile, fiecare noua zi este un miracol divin. Atunci, criza are o cu totul alta definitie si alte valente. Dar si solidaritatea insemna altceva, spune Gilberta, care crede ca noi, romanii, am uitat sa ne bucuram unii de altii. Pentru curajul ei si pentru deschiderea fata de oameni, dar si pentru ideile pe care ni le-a impartasit, Gilberta Hobincu este pentru BuzzNews Omul Saptamanii.

Raul Chis: Ai decis sa pleci pentru doi ani in Africa sa ii ajuti pe saraci. Ai trecut printr-o mare drama, pentru ca am mai cunoscut cazuri de oameni care s-au abandonat in acest fel in mainele destinului, sau ai plecat din pura filantropie?

Gilberta Hobincu: Eu m-am dus ca misionara. In fiecare om se ascunde dorinta de a face ceva bun pentru ceilalti. Pe urma, o prietena de-a mea foarte buna, lumea spunea ca suntem surori, a murit intr-un accident de masina. Am trecut printr-o criza existentiala. Mi-am zis ca poate o sa mor si eu maine, terminasem germana-franceza, si m-am intrebat ce las dupa mine. Daca ma angajez la o companie multinationala poate raman niste bani intr-un sertar, dar nimic mai mult.

Raul Chis: Cine te-a trimis ca misionara in Kenya?

Gilberta Hobincu: Am fost trimisa prin episcopul de Iaşi, Petru Gherghel, de la Biserica Romano Catolica, pentru a ma ocupa de un proiect educational. Pregatirea mea fiind de profesoara, am avut in grija 24 de gradinite aflate pe o arie de 20.000 de metri patrati. Nu lucrasemn niciodata in domeniu, nu stiam decupa, desena, sa fac panouri, daca desenam un cal si un caine nu ai fi facut nicio diferenta.

Raul Chis: Asa ca ai invatat deodata cu copiii din Africa?

Gilberta Hobincu: Da, le-am aratat pentru prima data ce inseamna o pensula de desen, se asteptau sa picteze doar cu ea, dar le-am explicat ca pentru un desen e nevoie de acuarele. Parintii acelor copii habar n-aveau ce inseamna educatia. Nici o generatie nu fusese educata. Intr-o familie erau vreo 10 frati si, fiind toti pastori, ii trimiteau pe copii cu animalele. Nu le convenea deloc sa ii trimita la scoala.

Canicula, praf si scorpioni

Raul Chis: Revenim mai tarziu la problema educatiei. Spune-mi te rog in ce conditii ai trait acolo?

Gilberta Hobincu: Am trait la granita cu Etiopia, in nordul Kenyei, in deserul Chalbi, un desert de piatra, nu ca Sahara. Temperaturile ajungeau pana la 40-50 de grade Celsius, dar caldura nu semana cu cea de la noi. Eu nu rezistam acasa la 35 de grade, dar acolo la 50 de grade curgea apa pe mine fara sa ma sufoc, totusi. Era o caldura uscata. Copacii erau foarte rari. Acacia, micii si rarii arbusti, erau mancati de capre. Unde mergeau nomazii, totul era pustiit. Vantul foarte puternic ridica nori de praf, la fel si caprele si oile. Dupa o calatorie de trei ore ajungeam acasa neagra, de nu ma mai recunostea nimeni. Ma spalam prin par si urechi si prospoul ramanea tot negru.

Sa iti spun cum te aperi de hiena! Vine hiena spre tine si, daca ai taria sa sari un pic spre ea, atunci fuge, dar daca dai sa fugi tu de ea, sare pe tine si te-a mancat de viu. Au fost mancati trei oameni cat am fost eu acolo pentru ca nu au avut sclipirea de moment sa atace ei.

Pe urma, sunt bolile – Malaria e printre cele mai periculoase – si lipsa apei. Cand ploua, odata in aprilie si odata in octombrie, se formeaza un fel de balti. Bucurosi ca aveau apa, in balta se spalau barbati, femei, desi conventia era sa nu se spele nimeni. Se bagau in apa pe ascuns.
Veneau dupa aceea sa isi umple bidoanele, sa isi faca de mancare, deci in aceeasi apa se spalau, pe urma de acolo beau si animalele si ei faceau si de mancare. Ceva, de o lipsa de igiena cum n-am mai vazut…

Si apa era neagra si le-am spus: „Nu se poate sa beti asa ceva!”. Mi-au rapsuns: „Multumeste-i Domnului ca ai si apa asta, alta data stam si un an de zile fara apa”. Clar, de aici veneau tot felul de boli, faceau diaree, se deshidratau complet si vomau.

Mai erau animalele – scorpionii si serpii veninosi. Pastorii dormeau noaptea pe pietre, pe jos, nu erau protejati de nimic. Si-i intrebam cum pot face asta iar ei imi raspundeau ca spun o rugaciune inainte. Unii erau muscati si fiind departe de dispensarul pe care l-am construit noi, ii aduceau morti.

Ne anuntau de mute ori si ne rugau sa mergem noi cu masina dupa pastorii muscati. Foarte des mergeam. Pentru noi era dificil. Prima reactie, crestineasca, era sa ii luam noi, insa si resursele noastre erau limitate. Noi nu am mers acolo doar pentru a transporta bolnavi. Nu ne permiteam costurile, drumurile erau oribile, saream ca niste mingi de baschet cu masina peste bolovanii desertului, dupa aceea ni se rupeau suspensiile, ramanem si noi in mijlocul desertului. Oamenilor le vine greu sa inteleaga ca nu putem ajuta pe toata lumea

Fasolea, mancare de lux

Raul Chis: Ce diferente culturale exista intre europeni si africani?

Gilberta Hobincu: Cei din Kenya se multumesc cu strictul necesar. Noi am uitat cum este sa traim cu putin, vrem mult, tot mai mult. Ei se multumeau cu un brat de lemne, sa faca un pranz pentru toata familia, se multumeau sa aiba un bidon de 20 de litri de apa, plus o mancare – la pranz mancau porumb amestecat cu cateva boabe de fasole. Fasolea era foarte scumpa si se multumeau de multe ori cu porumbul. Inchipuiti-va 10 oameni mancand un kilogram poate doua de porumb. Era foarte bine daca aveau si asta. Pe cand noi, nu ne mai ajunge daca avem o ciorba. Vrem si cotletul dar vrem si Tiramisu la desert.

Raul Chis: Ai revenit in tara. Ce-ti lipseste din ce ai trait acolo?

Gilberta Hobincu: De cand am venit in Romania, duc foarte tare dorul serilor in care, dupa o zi de munca, toata lumea se aduna la un loc. E ceea ce noi am pierdut in Europa.

Raul Chis: Adica lumea nu mai socializeaza?

Gilberta Hobincu: Da, noi ne-am redus familia la familia elementara – tata, mama si copilul. Acolo, nu! Orice matusa, sora tatalui, sora mamei era mama mea.

Raul Chis: Legatura dintre membrii comunitatii este mult mai stransa decat aici.

Gilberta Hobincu: Da, absolut.

Raul Chis: Oamenii se intrunesc, schimba impresii…

Gilberta Hobincu: …Danseaza la fiecare botez, la fiecare luna plina, fac din orice moment un prilej de bucurie: Capra a fatat un mic iedut, iar se aduna si vorbesc si se bucura impreuna.
Si seara era apusul imens. Probabil de aceea toata lumea iubeste Kenya. Si in lumina aia rosiatica fiecare familie statea in fata casei la un ceai si povesteau.

Raul Chis: Ce povesteau?

Gilberta Hobincu: Copilul povesteste cum s-a purtat iedutul ziua aia, ca parca a fost mai cuminte si parca nu am mai fugit dupa el prin tot desertul. Si tatal rade, il completeaza, si vine si mama: „Uite ce mancare buna v-am facut din putinul pe care il aveam” si toti stau si organizeaza ziua urmatoare, cine unde se duce.

Tot seara se discuta, de exemplu, despre intalnirea cu Mzungu (care insemna cea alba), adica despre mine, care i-a propus tatalui sa-si dea unul dintre fii la scoala. Nu se consulta cu femelile, femeile nu au drept de decizie, fiind considerate ca niste copii, dar cel putin ii cheama pe toti la discutie.

Siretlicul e ca il trimite la scoala pe cel mai prostut in viziunea lui. Spune ca pe unii ii pastreaza pentru capre, ca aia trebuie sa fie isteti. Aia prostuti sa se duca la scoala si asa nu sunt in stare sa ingrijeasca caprele. Si vin la scoala, si tot repeta clasa si nu se prinde nimica de ei.

Mzungu

Raul Chis: Cum ai fost perceputa in Kenya?

Gilberta Hobincu: Totdeauna ei fac o statuie. Muzungu e bun, albul face caritate, albul ne ajuta, albul este bogat. Asta a fost ca un stigmat. M-a durut foarte tare ca intotdeauna veneau si imi cereu bani. Primele 8 luni eu nu m-am simtit acceptata, doar dupa aceea m-au primit in casa. Au fost opt luni de razboi cu mine pentru ca imi tot spuneam „Nu va dau lucruri materiale, am venit pentru altceva. Am niste cunostinte care pot sa ajute comunitatea asta” – asa a si fost: cand am plecat de acolo, educatorii mi-au facut o petrecere si trei dintre ei au studiat mai departe dupa liceu. Nu stiu daca munca mea a fost eficienta, nu stiu daca se vede chiar acum, dar va da rezultate mai trarziu.

Am un caz concret in care am vazut roadele. Era acolo la o gradinita o fetita Kadia, foarte isteata la 8 ani de zile. Pentru ca mi-a mers vestea ca ma lupt pentru educatie, au venit niste mame si mi-au spus ca fetita respectiva a fost logodita si ca logodincul ei, de 17 ani, a cerut ca acea fetita sa nu mai mearga la scoala. El o vroia analfabeta. In Kenya, pentru barbati femeia educata este un pericol. Iti pune in pericol demnitatea ta de barbat. Cultura asta incearca sa pastreze: barbatul e cel mai tare, cel mai bun. Or, tu daca megi la scoala vei invata ca tu esti egala cu barbatul si ce cred civilizatiile albe si asa mai departe. Si atunci, am mers la tatal fetei acasa cu tot cu seful politic din trib Am stat de vorba cred ca de vreo trei patru ori incercand sa-l convingem ca nu asta e solutia pentru Kadia.

Si, cand am mers a patra oara, a zis „Gata, v-o dau. Nu mai veniti pe capul meu, m-am saturat de voi. Luati-o, dar cu o comnditie: voi platiti uniforma, voi platiti tot, pe mine nu ma intereseaza”. „Doamne, e minunat, bine ca ne-ai dat-o”, mi-am spus.

O femeie – trei camile


Raul Chis: Ce insemna ca e logodita? Statea cu barbatul?

Gilberta Hobincu: Nu, barbatul are voie sa se casatoreasca doar la 30 de ani. Deci trebuie sa il astepti pe barbat. La 8 ani, fata e promisa, nu poti sa o dai nimanui altcuiva. Si trebuie sa plateasca pentru fata trei camile. Deci logodnicul, in timpul asta, incearca sa gaseasca camilele, sa plateasca fata, ca sa o poata lua de la parinti.

Raul Chis: Poate sa coste si mai mult?

Gilberta Hobincu: Da, depinde de fata. Daca face parte dintr-un clan mai bun. Sunt cinci clanuri, fiecare cu reputatia lui. Clanul Odola e considerat cel mai prostut, cel mai sarc si nu era bagat in seama. Clanul cel mai bun era Yaa Galbo. Toata lumea isi dorea o femeie din Iagaldo, insa se platea mai mult.

Raul Chis: Cam cat?

Gilberta Hobincu: De la cinci pana la sapte camile, cam asa. Asa era la tribul nostru, Tribul Gabra, care avea vreo 50.000 de oameni. Tribul vecin, cu care mereu eram in conflict, lupte si masacre, avea crescatori de vite si atunci dadeau o fata pe 10 vite.

Oricum, femeile au un alt statut. In Africa, fetele daca ramaneau insarcinate inainte de casatorie erau efectiv expulzate in desert si nici mama, fratele sau sora nu erau lasati sa le viziteze. Mureau incetul cu incetul.

Caritatea, altfel

Raul Chis: Ce sentiment ai? Pot fi ajutati acesti oameni?

Gilberta Hobincu: In 1960, misionarii care au ajuns acolo le ofereau de mancare, medicamente, totul. Am ajuns in momentul in catre trebuie sa trecem la etapa a doua, sa facem proiecte si sa ii incurajam sa se ajute singuri. Noi nu mai puteam ajuta material.

Ne-am gandit ca noi putem face proiecte cum e acesta cu gradinita. Vin la gradinta, dar nu vin moca, le dam cate un bol de macare, altfel nu pot fi convinsi, ei murind altfel acasa de foame. Ca mai invata ceva pe langa e foarte important. I-am spus parintelui ca nu e corect ca parintii lor ii trimit la scoala doar pentru mancare si ca ar trebui sa fie constienti ca scoala e altceva, ca trebuie sa priveasca mai departe.

Si ne-am gandit sa dea fiecare parinte pe luna un euro, o suma cat de mica, si nu va spun ca a trebuit sa am vreo cinci sedinte cu partintii sa le spun “Va rog, dati banii, daca nu il trimit pe copil acasa”. Trebuia sa fiu foarte drastica si ferma cu mine insami, desi mi se rupea sufletul. Si imi spuneau si educatorii lor “Esti rea, uite, ala a plecat si copiii nu sunt obisnuiti sa manance unii fara altii”. “Da, am spus, dar altfel parintii o sa stea si nu o sa dea nimic pentru copilul ala. Trebuie sa inteleaga ceilalti ca trebuie sa dea si ei ceva, putin, sa valorizeze lucrurile primite, educatia”.

Mi s-a spus ca in Kenya albii sunt vaci bune de muls. Dand cuiva ceva poti faci un bine dar si un mare rau. Poate fi o forma de caritate primitiva doar a da fara a pretinde si celuilalt sa se ajute.

Raul Chis: Caritate poate insemna sa il ajuti pe om sa se dezvolte singur, sa aiba initiative, nu?

Gilberta Hobincu: Da, exact. Cand am ajuns acolo, eram foare naiva si bleguta. Venea la mine o mama cu un prunc si plangea ca nu are ce sa manance si eu mai sa plang cu ea. Si ma duceam in casa si ii dadeam cate ceva. Dupa amiaza, mai veneau doua femei. Mai, mi-am spus, femeia aia le-a informat pe celelalte mamici ca pot sa primeasca de la mine si mi-am spus ca in ritmul asta imi vin o suta de femei pe zi. M-am intrebat unde voi ajunge in ritmul acesta pentru ca eu primeam o suma de bani din Romania pe care trebuia sa o administrez cat se poate de bine ca sa supravietuiesc. Nu asta era solutia. Preotul ma certa de o suta de ori atunci, la inceput, pana cand mi-am dat seama. Spuneam un “nu” care ma durea, dar asta era situatia.

Noi aveam un rezervor mare de apa, care ajungea poate o jumatate de an. Si a venit la preotul nostru o femeie care urma sa nasca, cu o galeata, sa ceara apa. Si era cat pe ce sa-i dea. Iar atunci, preotul s-a intrebat ce va face daca vor mai veni 10 insarcinate. Si si-a spus ca asa cum s-au descurcat pana acum, ca ei traiesc acum ca stramosii lor in urma cu 2.000 de an, asa se vor descurca si astazi. Pentru ca altfel vor veni inca 20 de alte mame care nasc si vom goli tot rezervorul ala, si dupa aceea noi murim pentru ca noi, albii, nu stim sa supravietuim acolo fara un pic de apa. Toata noaptea a suferit preotul, a avut insomnii. E parte din munca de acolo.

Raul Chis: Cum a fost readaptarea in Romania?

Gilberta Hobincu: Inca ma adaptez, nu mi-am gasit inca locul. Lucrez la centrul misionar pentru strangerea de fonduri pentru Africa, dar diferenta dintre a lucra cu ei, acolo, si munca de birou, unde trebuie sa atingi inimile oamenilor sa mai faca cate o donatie, sa mai faci tot felul de proiecte, e destul de mare. Nu sunt un om de birou.

Criza? Ce fel de criza?

Raul Chis: Ai observat, poate, venind in Romania, ca toata lumea se plange de criza economica. Justificat?

Gilberta Hobincu: Mi-e rusine de ce spun ei. Am ajuns acasa si se plangea toata lumea. I-am intrebat de o suta de ori: “Va este cald in casa?”. “Da”. “Aveti apa?”. “Da, avem”. “Mancare aveti?”. “Da, avem”. Intotdeauna este in casa un orez, niste paste. Pai, atata e de ajuns. Si probabil criza aceasta economica este o incercare pentru noi, sa facem lucrurile si altfel, sa le vedem si altfel.

Incerc sa vorbesc despre Africa, sa privim lucrurile din punctul acesta de vedere, al unei lumi care cauta ce avem noi si, probabil, trebuie sa gasim echilibrul. Avem ce ne trebuie.

Raul Chis: E un dezechilibru foarte mare intre cum suntem noi, ce avem, ce posibilitati avem si ce au altii.

Gilberta Hobincu: Din perspectiva noastra, e un dezechilibru foarte mare. Oamenii aia aveau o casa, un cortulet, inauntru dormeau mama cu copiii si afara, de la 12 ani, era regula, baietii trebuiau sa doarma cu tatii pe pamant. Isi puneu pe ei o panza si dormeau afara. Serpi, scorpioni, tantari, cand ploua.

Raul Chis: De ce dormeau afara?

Gilberta Hobincu: Pai nu ai loc, casuta e mica. Fiind nomazi, trebuie sa fie cat mai mica si cat mai usor de transportat. Faci casa din nuiele, ca sa te misti, sa fii mobil. Si dormi sub cerul liber. Noi, nimic. Fiecare aproape cu camera lui, adica ai un confort. Televizor eu cred ca oricine are, ne zbatem acum pentru laptop, telefon cu camera. Da, niste aiureli, intr-un cuvant. Spunem ca-i criza. Da, discutabil…

Bine, sunt si romani care mor. De asta e bine sa luam exemplul africanilor. Nu exista nimeni care sa moara acolo, la ei. Toata lumea stie de cazul familiei cutare, care e saraca. Din putinul lor, dau si acolo, ajuta. E o solidaritate foarte faina.

Lectia de solidaritate

Raul Chis: La noi functioneaza solidaritatea?

Gilberta Hobincu: Din moment ce nu ne mai cunoastem nici vecinii…Acum, am un caz, cunosc un domn, profesor de istorie. I-a murit sotia acum trei ani, nimeni nu i-a batut la usa, a spus ca nu a iesit din casa de peste un an si jumatate, e foarte bolnav la pat, a platit pe cineva sa ii aduca de mancare. Deci omul ala putrezeste acolo, moare, habar n-are nimeni.

Raul Chis: Revenind la problema solidaritatii. Cum sa ne explicam ca acolo exista solidaritatea aceasta fundamentala intre oameni si aici, nu?

Gilberta Hobincu: Occidentul si noi am impus modelul asta de solidaritate, la nivelul familiei elementare: eu, sotia si copilul.

Raul Chis: Celula de baza. Restul nu mai conteaza.

Gilberta Hobincu: Nu mai conteaza. Pe cand acolo, conteaza. Toata lumea e o familie. Si ne ajutam pentru ca toti sunt rudele noastre.

Raul Chis: Tehnologia raspunde la noi in vreun fel pentru lipsa de solidaritate? Poate stam prea mult pe internet, poate vorbim prea mult la telefon si nu mai avem timp sa ne intalnim fata in fata.

Gilberta Hobincu: O, da. Eu sufar. Muncim toata ziua si seara, in loc sa petrecem timpul cu altii, sa vedem poate au oamenii probleme, poate ne mai dau niste cazuri. Acum tot mai verific cate un mail, tot mai am niste telefoane de dat. Si activitatile astea multe ma izoleaza de ceilalti. Deci eu nu am cum sa aflu ce fac cu adevarat cei din marea mea familie, desi aparent sunt foarte conectata la informatii, tot nu stiu de cazurile din jurul meu.

Raul Chis: Imi scapa informatiile esentiale. Am impresia ca sunt foarte bine informat, ca fluxul de informatie vine foarte puternic catre mine, dar imi scapa informatia de baza, despre ce face prietenul meu, vecinul si asa mai departe.

Gilberta Hobincu: Exact. Ratam contactul direct, asta e ideea.

Despre deschidere si bucurii simple

Raul Chis: Cu ce ai venit mai bogata din Africa?

Gilberta Hobincu: Inainte eram o persoana destul de nemultumnita de ce am, de ce sunt. M-am intors bucuroasa ca am unde locui, ce manca, unde lucra, ca am prietene si am atatea lucruri. Dupa aceea, m-am intors cu mai mare deschidere. Mi-a placut asta la ei: de exemplu, la sarbatoarea musulmanilor se invitau si crestini, si pagani. Veneau cu totii si mancau la o masa.

Aici, m-am intrebat ultima data, cand a fost Pastele ortodocsilor, de ce nu sunt si eu invitata la masa. Nu stiu daca exista legaturile astea intre noi. Sau mai exista tot felul de prejudecati: penticostalii sau baptistii – pocaitii le spunem noi – sunt tratati cu precautie. Pe cand africanii nu au nicio treaba – esti om, esti de-al meu, esti clanul meu, poti sta cu mine la masa. M-a deschis spre om aceasta experienta.

Pe urma, am invatat sa imi fac planuri. Odata, le-am promis catorva oameni din clan o iesire in Naerobi, in capitala. Nimeni nu vazuse niciodata ce inseamna un pom fructifer. Si le-am promis excursia din iunie. Inainte de a pleca, de fiecare data cand ne-am intalnit pana in luna august, cand am plecat, povesteam cum o sa fie. “Deci, cum o sa fie? O sa ne urcam in autobuz, si ce autobus? Il luam de acolo. Si cum o sa fie? Va fi lume multa?”. Ma intrebau fiecare detaliu si fiecare zi insemna construirea unui scenariu.

Si atunci cand am urcat in autobuz, cand au vazut pentru prima data copacii aceia imensi – bananieri, mango sau ananas – au ramas cu gurile cascate la propriu. “Asta e raiul”, spuneau.

Si am ramas in oras si am mers la restaurant sa mancam. Mergem noi la masa si comandam ceva, si in jurul nostru roiau betivii si drogatii. Si oamenii mei se intrebau ce lipsuri pot avea cei ce se imbata si se drogheaza. Zice unul: “Eu, daca as trai aici, uite asa m-as tranti pe iarba asta verde si m-as uita la fructe, cat sunt de frumoase”. Auzi la el! Doar s-ar uita la fructe!!
Ma face sa iubesc natura si sa o vad cu alti ochi, cum o vedeau ei.

Habar n-aveau ce sunt cartofii parajiti si puiul. Marul – surpriza mea pentru ei – li s-a parut rece si mult prea tare. “Nu mai usor se mananca bananele? Pana cand termini tu un mar noi mancam 12 banane”.

“Si uite la drumul asta de aici. Tu simti? Totul e lin, nu sunt bolovani, nici praf. Mzungu, in ce an o sa ajunga si la noi asfaltul?”…

P.S. Vezi pe site-ul sursă fotografi din această aventură...

Sursa: http://www.buzznews.ro/2011/02/21/romani-de-exceptie-gilberta-hobincu-dupa-doi-ani-in-desertul-african-chalbi-la-noi-nu-e-criza/

Idei preconcepute despre interviuri

Tendinta de a ne pozitiona in inferioritate atunci cand ne dorim foarte mult un job la care am aplicat este adesea una din cauzele principale ale deciziilor gresite. Uitam, din postura de candidat, ca avem dreptul la informatie si obligatia sa ne documentam inainte sa alegem, uitam ca pe termen lung ne servim mai bine scopul de a gasi locul de munca dorit facand apel la sinceritate si corectitudine.
Adesea, candidatii pornesc in interviu de la ideea ca:

1. Intervievatorul are experienta, este stapan pe el si controleaza discutia. In realitate, cantitatea de emotie poate ajunge la nivele egale de ambele parti. Adesea celui care evalueaza ii lipseste timpul, competenta sau experienta necesare pentru a pune intrebarile bune si a interpreta corect raspunsurile.
2. Trebuie sa strangi cu incredere mana intervievatorului pentru a puncta pozitiv la capitolul siguranta. Dar asta nu presupune sa i-o strivesti sau sa invadezi agresiv spatiul intim al celui cu care urmeaza sa ai interviul. O strangere de mana e doar atat: o strangere de mana. E importanta pentru ca stabileste un contact, e bine sa fie hotarata dar nu "distrugatoare".
3. Trebuie sa te prezinti la interviu cu toate diplomele si documentele relevante pentru experienta ta. Da, daca iti propui cu orice pret sa enervezi un potential angajator. E suficient sa vii la interviu cu ultima varianta a CV-ului tau (pe care ar trebui sa o aiba si cel cu care porti discutia). Daca va fi necesar, orice alte documente sau nume de persoane care sa ofere referinte despre tine vor putea fi trimise ulterior momentului interviului.
4. Trebuie sa stii exact ce vei raspunde la toate intrebarile pe care ti le pune intervievatorul. In realitate, aceasta este solutia aproape sigura pentru esec. Fie ca este vorba de un evaluator experimentat care nu foloseste intrebari standard, sau de unul mai putin competent care le foloseste dar nu stie foarte bine cum sa interpreteze raspunsurile si amesteca sirul logic al intrebarilor, recitarea raspunsurilor nu este o solutie. Antrenamentul e bun, dar el nu presupune memorare ci proiectarea constructiva a ideilor despre care intentionezi sa vorbesti in caz ca esti intrebat.
5. Trebuie sa iti pastrezi raspunsurile scurte si la obiect. La obiect da, cat despre lungime, asta depinde de intrebare. Intrebarile inchise invita, e adevarat, un raspuns cat mai exact (si ca atare scurt). Cele deschise, construite pe modelul STAR, necesita insa elaborare, astfel incat cea mai buna atitudine in interviu este flexbilitatea si deschiderea. Cu ajutorul lor iti vei putea da seama fara probleme cat de lung sau de scurt trebuie sa fie un raspuns.
6. Trebuie sa mentii in permanenta contactul vizual cu intervievatorul pentru a te asigura ca vei avea o evaluare buna pe dimensiunea de incredere. Sunt situatii in care incremenirea in aceasta idee preconceputa poate sa duca la contexte hilare. O discutie fireasca nu presupune un contact vizual permanent, iar mentinerea artificiala a acestuia poate sa deranjeze, sa enerveze evaluatorul si sa puna candidatul intr-o lumina mai putin placuta.
7. Trebuie sa eviti intotdeauna sa vorbesti despre esecuri si sa scoti in fata doar ceea ce ai facut bine. E adevarat, rezultatele conteaza si in functie de ele ar trebui sa se faca evaluarea. Dar la fel de importanta pentru previzionarea performantei este acceptarea unor greseli anterioare si invatarea din ele. Un candidat care nu a gresit niciodata (sau refuza sa accepte acest lucru) poate sa lase o impresie de aroganta sau de superficialitate greu de inlaturat pana la sfarsitul interviului.
8. Daca o companie te contacteaza pentru interviu, inseamna ca au un job vacant pentru care recruteaza. De cele mai multe ori da, dar sunt si situatii in care profilul tau li s-a parut interesant si vor sa inteleaga mai bine cum te-ai putea integra in organizatie pe un posibil job viitor. Orice discutie cu un potential angajator este utila, chiar si daca o privesti numai prin prisma faptului ca iti mai imbogateste experienta si capacitatea de a face fata in interviu.
9. Evaluatorul stie la finalul interviului daca esti acceptat pentru etapa urmatoare sau nu. Arareori lucrurile sunt atat de simple. Sansele sunt ca un evaluator sa ia decizia de a respinge un candidat doar daca si-a permis eroarea de a evalua in timpul interviului. De multe ori insa are nevoie de un timp ulterior pentru a analiza informatiile si de a lua o decizie in cunostinta de cauza si in absenta unor impresii de moment.
10. E ok sa spui lucruri care nu sunt tocmai adevarate pentru a face impresie buna, atata timp cat e putin probabil ca potentialul angajator sa le descopere. S-ar putea sa para ok pe moment, dar e riscant. Nu inseamna ca trebuie neaparat sa mentionezi ca ai fost dat afara de la un job anterior sau ca te-ai certat cu seful/colegii. Dar daca esti pus in situatia de a comenta un moment dificil din cariera/job, e bine sa iti asumi anumite situatii si sa le descrii cu sinceritate.

Sursa: http://descopera-alex.blogspot.com/2011/01/idei-preconcepute-despre-interviuri.html

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a trecut la Domnul


Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a trecut la Domnul

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a trecut la Domnul în această seară la orele 19:25. Într-un comunicat de presă Biroul de presă al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului ne informează:

Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunță că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19:25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, și-a început călătoria spre Împărăția Cerurilor.

Decesul a survenit la Secția de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca. Înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi, trupul Înaltpreasfințitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecțiuni care i-au marcat ultima perioadă de viață. Trupul celui care a fost timp de 18 ani Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde toţi cei care doresc îi vor putea aduce un ultim omagiu.

Ziua înmormântării, în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane, va fi anunţată ulterior.

În toate aceste zile de doliu, ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii noastre vor înălţa rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi dumnezeiasca fericire a sufletului nobil al Părintelui nostru Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu şi pentru veşnica sa odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de aleşii Săi.

Dumnezeu să îl odihnească în pace și pe toți cei îndurerați să îi aline cu mângâierea Duhului Sfânt!

(Permanenţa Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului)


Părintele Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a declarat pentru jurnalul postului de televiziune TRINITAS TV al Patriarhiei Române faptul că „toţi cei care l-au iubit, l-au stimat şi doresc să îi aducă un ultim omagiu vor putea face aceasta începând încă din această seară când trupul Mitropolitului Bartolomeu va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca”.

Referindu-se la viaţa Mitropolitului, TRINITAS TV ne informează că Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinţii Ana şi Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteşteana, judeţul Vâlcea. A primit la botez numele de Valeriu Anania. A fost cunoscut atât pentru activitatea sa misionară, cât şi ca om de litere. Pe 18 martie, Înaltpreasfinţia Sa ar fi împlinit 90 de ani.

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/inaltpreasfintitul_parinte_mitropolit_bartolomeu_anania_a_trecut_la_domnul_7387.html

Vaticanul lansează iniţiativa „Curtea Neamurilor”

Ca parte a unei noi iniţiative pentru a promova dialogul între credincioşi şi necredincioşi, Consiliul Pontifical pentru Cultură va organiza trei colocvii şi o serată pentru tineri în Paris. Un comunicat al Vaticanului a anunţat lansarea “Curţii Neamurilor”, o iniţiativă propusă de Papa Benedict al XVI-lea într-un discurs adresat Curiei Romane la sfârşitul anului 2009. Se explică faptul că aceasta este “o nouă structură permanentă a Vaticanului pentru promovarea dialogului şi a întâlnirii dintre credincioşi şi necredincioşi”. Această nouă instituţie va fi inaugurată prin trei colocvii în Paris, pe tema “Religie, lumină şi raţiune comună”.

Primul va avea loc în 24 martie 2011, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), sub patronajul acesteia. În dimineaţa următoare, un altul va avea loc la Universitatea Sorbona. Apoi, în după-amiaza zilei de 25 martie, al treilea se va desfăşura la Institutul Francez. La încheierea acestor colocvii, la Colegiul Bernardinilor va avea loc o masă rotundă. Inaugurarea va include şi o serată, destinată tinerilor dar deschisă tuturor, în seara zilei de 25 martie, în curtea Catedralei Notre Dame. Serata va avea tema “În curtea Celui Necunoscut”, şi va include creaţii artistice, muzică, teatru, spectacol de lumini şi timp pentru întâlnire şi reflecţie. Catedrala va fi deschisă pentru oricine doreşte să participe la o veghe de rugăciune şi meditaţie.

Ideea acestei iniţiative a fost propusă într-un discurs din 21 decembrie 2009, adresat de Papa Curiei Romane, în care a vorbit despre “Curtea Neamurilor”, un spaţiu din străvechiul Templu de la Ierusalim care nu era rezervat evreilor, ci era deschis pentru orice persoană, independent de cultură sau religie. Pontiful a arătat că Isus, în Evanghelie, a curăţat această curte a templului de afacerile străine cultului, “pentru ca să poată fi un spaţiu liber pentru neamurile care doreau să se roage acolo Dumnezeului Unic, chiar dacă nu puteau participa la mister, pentru slujire fiind rezervată partea interioară a Templului”. Sfântul Părinte a arătat: “Isus se gândea la oamenii care îl cunosc pe Dumnezeu, să spunem aşa, doar de departe; care sunt nemulţumiţi de proprii lor zei, de propriile lor ritualuri şi mituri; care doresc ceea ce este Pur şi Mare, chiar dacă Dumnezeu rămâne pentru ei ‘Dumnezeul Necunoscut’”.

“Cred că astăzi şi Biserica trebuie să deschidă un fel de ‘Curte a Neamurilor’ în care oamenii să poată într-un anumit fel să intre în relaţie cu Dumnezeu, fără a-l cunoaşte şi înainte de a dobândi acces la misterul Său, în slujba căruia stă viaţa interioară a Bisericii”, a declarat Papa Benedict al XVI-lea. El a continuat: “Astăzi, pe lângă dialogul interreligios, trebuie să existe un dialog cu aceia pentru care religia este ceva străin, pentru care Dumnezeu este necunoscut şi care cu toate acestea nu doresc să rămână pur şi simplu fără Dumnezeu, ci să se apropie de El, cel puţin ca de un Necunoscut”.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/01/27/vaticanul-lanseaza-initiativa-curtea-neamurilor/