joi, 3 februarie 2011

PS Virgil Bercea despre beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea

PS Virgil Bercea

01.02.2011, Oradea (Catholica) - Într-un interviu pentru OglindaNet.ro, apărut duminică, 30 ianuarie, Cristian Bădiliţă aminteşte că “Francisc din Assisi a fost sanctificat imediat la cererea poporului credincios.” Dar “în 1983, printr-o bulă papală, însuşi Papa Ioan Paul al II-lea impunea începerea procesului beatificării abia la cinci ani de la deces”, şi drept urmare “primele întrebări: de ce s-a ales acest interval, de cinci ani, şi de ce Papa Benedict al XVI-lea a hotărât să nu ţină seama de prevederile acestei bule papale?”

Episcopul greco-catolic de Oradea a răspuns: “Canonizarea unei persoane, adică ridicarea ei la gloria altarelor, din partea Bisericii este rodul înlănţuirii mai multor aspecte referitoare la persoana respectivă. În primul rând este un act solemn, un act de cult, prin care Biserica recunoaşte că persoana respectivă a intrat în mentalul colectiv al unei comunităţi, al unei ţări sau la nivel de Biserică Universală ca fiind demnă de această slavă. Apoi, acestei persoane i se recunoaşte profunzimea credinţei pe care a trăit-o şi a împărtăşit-o în timpul vieţii. [...] Condiţia ineluctabilă pentru ridicarea la gloria altarelor este sfinţenia vieţii respectivei persoane verificată prin proceduri canonice formale, prin aşa zisul ‘proces canonic’ sau ‘cauza de beatificare, respectiv canonizare’ şi percepută de poporul credincios. Toate acestea necesită un anumit interval de timp: mai ales receptarea de către comunitate, pătrunderea în mentalul colectiv şi acceptarea de către un număr cât mai larg de credincioşi că persoana respectivă a trăit o viaţă sfântă.”

Tradiţia Bisericii, a continuat PS Virgil, “face ca anumite decizii să nu se ia pripit, ci să se acorde timp pentru ca lucrurile să se verifice şi comunitatea Bisericii să confirme sfinţenia”. “Papa Ioan Paul al II-lea a fost o persoană şi o personalitate cu totul ieşită din comun a sfârşitului de secol şi a începutului celui de-al III-lea mileniu. [...] Poporul drept credincios, tineri şi vârstnici, oameni simpli sau universitari, europeni sau africani, americani sau asiatici cu toţii erau convinşi că acest om a trăit o viaţă cu şi pentru Domnul, o viaţă de credinţă care putea să fie model pentru toţi. Acest popor a văzut stilul de viaţă al Papei, maniera în care şi-a asumat misiunea apostolică, precum şi felul în care a acceptat suferinţa şi şi-a dat seama că este omul lui Dumnezeu, un om al rugăciunii, un om care ştie să asculte glasul Domnului şi care înţelege lumea contemporană din această perspectivă.”

Întrebat despre etapele şi condiţiile beatificării şi, ulterior, canonizării, prelatul a explicat: “Catolică beatifică sau canonizează acele persoane care în timpul vieţii au trăit în mod eroic virtuţile creştine sau au murit in odium fidei (din ură faţă de credinţă), adică persecutaţi pentru credinţă şi pentru Hristos. Se ajunge la beatificare şi apoi la canonizare numai după ce faima trăirii eroice a virtuţilor este constatată de către autoritatea ecleziastică prin reputaţia de sfinţenie care a intrat în mentalul colectiv al comunităţii creştine din care au făcut parte acele persoane şi este unanim recunoscută. Apoi trebuie să se adauge argumente irefutabile privind miracolele.” A amintit că “procesul de beatificare (poate fi deschis) la nivel diecezan/eparhial, iar acest proces trebuie sa urmeze prescripţiile prevăzute de Constituţia Apostolică Divinus Perfectionis Magister, respectiv toate normele şi prescripţiile Congregaţiei pentru cauzele sfinţilor.”

De asemenea Episcopul Virgil a vorbit despre miracolul ce permite beatificarea Pontifului de origine poloneză. “Este vorba de însănătoşirea inexplicabilă a măicuţei franceze Marie Simon-Pierre care era bolnavă de parkinson. Boala i-a fost diagnosticată în 2001; după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, care şi el a suferit în ultimii ani de parkinson, Maica Marie Simon-Pierre a început să se roage Papei Ioan Paul, să îl roage să îi mijlocească de la Dumnezeu harul vindecării, iar acest lucru, conform mărturiei măicuţei, s-a întâmplat în seara zilei de 2 iunie 2005. ‘În acea seară’, spune Maica Marie Simon-Pierre, ‘către orele 21 am vrut să scriu ceva şi am fost foarte surprinsă să văd că pot scrie fără să tremur. Apoi m-am trezit pe la 4.30 surprinsă că am dormit şi că ceva s-a schimbat, că trupul meu nu mai era rigid, încordat ca întotdeauna şi că reuşeam să mă mişc normal. Eram complet transformată. Am simţit o forţă şi o pace interioară precum o nou-născută. M-am dus la rugăciune, iar pe la 6 m-am dus cu comunitatea la Liturghie, mi-am dat seama că braţul stâng se mişca şi nu mai era blocat. În timpul Sfintei Liturghii am simţit că eram vindecată. Ceea ce am trăit rămâne un mister dificil de explicat în cuvinte’. Şi continuă călugăriţa: ‘Benedict al XVI-lea a autentificat această însănătoşire ca fiind miraculoasă. Pentru mine este un mare har, dar în acelaşi timp un semn pentru Biserică, pentru Congregaţia noastră, pentru Franţa şi pentru lumea întreagă. Sper ca această însănătoşire miraculoasă să fie un semn, iar telecamerele să nu mai vină la mine, ci să se îndrepte către Hristos care a venit pentru noi şi pentru toţi cei în suferinţă’.”

“Se pare că s-ar mai fi întâmplat alte 251 minuni şi însănătoşiri miraculoase atribuite Papei Ioan Paul al II-lea, dar înainte de a striga ‘minune’, Biserica este foarte prudentă şi acestea sunt meticulos studiate prin cercetări medicale şi alte studii care să confirme realitatea şi adevărul. Ceea ce s-a întâmplat cu călugăriţa Marie Simon-Pierre este considerat de către Biserică a fi adevărat şi a permis Papei Benedict al XVI-lea să promulge decretul de atribuire al miracolului, necesar pentru beatificarea oricărei persoane, şi să stabilească data de 1 mai 2011 pentru beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea.”

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/01/ps-virgil-bercea-despre-beatificarea-papei-ioan-paul-al-ii-lea/

Gândul cel bun



Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul.

Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:
- Mulţumesc Doamne că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

“Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” (Sfânta Scriptură)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9