duminică, 13 martie 2011

Predica de Duminică!!!

Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

I. Cultul icoanelor


Duminica aceasta, întâia din Postul Pastilor, se mai numeste si Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruintei dreptei învataturi a Bisericii despre icoane si despre cultul lor. Or, dreptcredincios, dreptslavitor, se zice în limba greaca: orthodoxos, de unde si denumirea de ortodoxie, care înseamna credinta dreapta, adevarata, sau, în sens literal strict, dreapta slavire.
Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamna duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi si un anacronism, deoarece aceasta denumire si-a luat-o Biserica Rasariteana de-abia mai târziu, dupa schisma cea mare, pe când dreapta credinta - ortodoxia - despre icoane s-a definit în al saptelea conciliu sau sobor ecumenic, de la 787, deci cu mult înainte.
Aceasta, ca o precizare.
Înainte de a arata legitimitatea si folosul pe care îl are cultul sau veneratia icoanelor, în evlavia crestina, sa facem o scurta privire istorica asupra luptei dusa împotriva icoanelor.
Ceea ce a determinat pe împaratii bizantini sa combata icoanele a fost intentia lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care amenintau frontierele Imperiului Roman si care, cum stim, învinuiau pe crestini ca, cinstind icoanele, ei încalca porunca din decalog care spune: "Sa nu-ti faci chip cioplit ca sa i te închini lui!" Totodata, împaratii credeau ca, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai usor pe musulmani la crestinism.
Primul care a gresit cu privire la acest cult a fost împaratul Leo Isaurul, dupa care au urmat ereticii numiti iconoclasti, care înlaturau orice icoane din biserici, distrugându-le, si combateau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instructiunii sau înfrumusetarii Bisericilor, dar combateau venerarea lor religioasa.
Leo Isaurul a emis un edict împaratesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului si ordona înlaturarea lor. Au fost distruse, atunci, nepretuite comori si nemuritoare capodopere de arta religioasa. Totodata, valuri de sânge curgeau pretutindeni, caci multi crestini preferau mucenicia, decât sa pângareasca chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfintilor. Parintii Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-si credinta cu propriul sânge. Spre a pune capat ereziilor iconoclastilor si iconomahilor, la dorinta patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împaratesei Irina si al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a tinut la Niceea, în anul 787, Al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevarata învatatura despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotarât sa se puna cruce si icoane sfinte prin biserici, pe vasele si vesmintele sacre, în case si la rascruci de drumuri, pentru ca - precizeaza Conciliul - "aceasta este învatatura sfintilor Parinti cea insuflata de Dumnezeu si sfânta Traditie a Bisericii". "Si - adauga acelasi Conciliu - acestea, adica icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria si ale sfintilor sa se sarute si sa se venereze, dar nu cu adevarata latrie, cea care dupa credinta se cuvine numai firii dumnezeiesti, ci asa ca în onoarea acestora sa se tamâieze si arda lumimi ca si la chipul pretioasei si de viata facatoarei Cruci, la sfintele Evanghelii si la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche si cucernica, pentru ca onoarea data icoanei trece la prototip si cel ce se închina la icoana se închina celui zugravit într-însa." (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatica speciala, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însa si dupa Conciliu. De abia în anul 842, deci dupa mai bine de o suta de ani de lupte, împarateasa Teodora a curmat persecutia, iar Biserica, în amintirea acelei biruinte a dreptei credinte privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sarbatoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.
Dar, câteva secole mai târziu, s-a ivit învatatura protestantilor si a neoprotestantilor. Împotriva acesteia s-a întrunit sinodul Tridentin (1545-1563) în care Biserica a venit cu noi precizari doctrinale, pe care le vom vedea ceva mai departe.
Dupa acest scurt istoric, sa examinam cele doua izvoare si temeiuri de nezdruncinat ale credintei: Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, pe care Biserica îsi sprijina învatatura despre cultul icoanelor, care a costat-o atâtea jertfe.
1. În Sfânta Scriptura a Vechiului Testament, Cartea Iesirii, cap. 25 v.8, Dumnezeu îi porunceste lui Moise ca, de ambele parti ale sicriului Legii, care se pastra în cortul marturiei, sa se puna doi Heruvimi de aur turnat: "Si vei face doi Heruvimi de aur turnat, si îi vei pune de amândoua laturile sicriului." Or, stim ca sicriul în care se pastrau Tablele Legii si toiagul înverzit al lui Aron era simbolul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu si ca acesta venera nu numai sicriul, ci si pe cei doi Heruvimi. Acest cult se vede si din faptul ca, pe când Evreii transportau cu mare veneratie sicriul Legii, Oza, îndraznind sa se atinga de el ca sa-l sprijine, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea pe loc (II Imp VI, 6-7).
Tot la porunca Domnului, Moise a înaltat, în pustiu, un sarpe de arama, cu scopul ca Evreii muscati de serpi veninosi, privind la el, sa se vindece. Or, acest sarpe era numai prototipul, prefigurarea Crucii lui Cristos, precum însusi Mântuitorul ne-o spune: "Si precum Moise a înaltat sarpele în pustiu, asa se cade sa Se înalte Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede Într-însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 14).
Împaratul Solomon, de asemenea, împodobeste templul, construit de el, cu doi Heruvimi de aur, fara a i se reprosa ca este idolatru.
2. Sfânta Traditie, al doilea izvor al credintei noastre, ne învata ca venerarea icoanelor dateaza înca din primele veacuri ale crestinismului. În perioada prigoanelor contra crestinilor, din primele trei secole, întâlnim în catacombe pe Mântuitorul închipuit prin figura Pastorului cel Bun cu oita pierduta pe umeri. O alta figura simbolica a Mântuitorului era pestele, zugravit pe peretii catacombelor. Iata cum s-a ajuns la acest simbol: Initialele cuvintelor din expresia greceasca Isoos Hrist-s Teoo Yi-s Sot!-r (- Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul), formeaza cuvântul grecesc Ichthys, care înseamna peste. Aceasta imagine, zugravita pe peretii catacombelor, crestinii o foloseau si ca semn de recunoastere între ei. Tot în catacombe întâlnim chipurile Preacuratei cu Isus în brate, precum si ale apostolilor Petru si Pavel, zugraviti alaturi de chipul Mântuitorului. Uneori ele poarta si aureola, semnul veneratiei religioase. Cultul Sfintei Cruci, de asemenea este foarte vechi.
Începând cu secolul al IV-lea, Sfintii Parinti vorbesc despre cultul icoanelor ca despre un cult cunoscut tuturor. În Canonul de mângâiere cel mic, gasim osândirea celor ce nu se închina icoanei Preacuratei numita Povatuitoare. Or, aceasta icoana, conform Traditiei, a fost zugravita de Sfântul Luca. Prin urmare, cultul icoanelor îsi are originea înca în epoca apostolilor si, dupa cum reiese din cele aratate, nu numai ca este legitim, ci a fost si practicat ca o deprindere evlavioasa folositoare.
Celor care obiecteaza ca cinstirea icoanelor este o închinare la idoli, pentru ca Dumnezeu în Testamentul Vechi porunceste: "Sa nu-ti faci chip cioplit ca sa i te închini", le raspundem ca Dumnezeu, prin aceasta opreliste, a vrut sa-i fereasca pe evrei de cultul zeitatilor pagâne foarte raspândit pe atunci printre celelalte popoare. Or, aceste popoare se închinau nu numai acelor zeitati, ci divinizau însesi statuile care reprezentau acele zeitati, atribuindu-le aceleasi puteri supranaturale. De aceea Dumnezeu, poruncind: "Sa nu-ti faci chip cioplit ca sa i te închini", motiveaza imediat, adaugând: "caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau". Or, noi crestinii nu credem ca icoanele ar fi Dumnezeu ori ca ar avea în sine putere divina, si nu lor ne rugam, si nu în ele ne punem încrederea, ci - precum ne-o spune sinodul Tridentin - "sarutându-le, descoperindu-ne capul, ori îngenunchind înaintea lor, noi îl adoram pe Cristos si cinstim pe sfintii care sunt reprezentati în acele icoane." (Sesiunea XXV; apud Suciu V., dr., Dogmatica Speciala, vol. I, p. 486). Acelasi conciliu, în continuare, impune episcopilor sa-i învete pe credinciosi ca prin icoane se instruieste poporul în articolele de credinta si sunt de mare folos nu numai prin aceea ca ne aduc aminte de darurile si binefacerile date de Cristos, ci si prin faptul ca, punându-ne înaintea ochilor minunile facute de Dumnezeu prin sfinti, precum si pildele lor, noi suntem invitati sa imitam viata si virtutile lor si, astfel, sa adoram si sa iubim mai mult pe Dumnezeu care si-a aratat prin ei puterea si bunatatea Sa, si sa deprindem cu mai mare zel evlavia. Sfântul Grigore cel Mare, patriarhul Romei, numeste icoanele Scriptura celor neînvatati, pentru ca cel ce le priveste citeste în ele ca într-o carte deschisa "prorociile prorocilor, nevointele cuviosilor, chinurile mucenicilor si patimile si minunile lui Cristos." (Autorul notelor din Pidalion, la Prolegomena de la Sinodul al VII-lea).
Dar, mai obiecteaza unii, este o superstitie a venera o icoana mai mult ca pe alta, desi ambele sunt ale uneia si aceleiasi persoane, cum este cazul cu locurile de pelerinaj.
Acestora le raspundem ca noi cinstim o icoana mai mult decât pe alta nu în sensul ca în una ar fi ceva ce nu ar fi în cealalta. Caci, dupa cum ziceam mai înainte, icoanele nu au în sine nimic vrednic de veneratie, neavând în sine nici o putere, ci daca ne închinam uneia mai mult decât alteia si daca facem pelerinaj într-un anumit loc, o facem pentru un motiv cu totul extrinsec si anume: pentru ca Dumnezeu si-a manifestat vointa Sa ca pe acea icoana s-o veneram mai mult si în acel loc sa I ne închinam Lui în mod deosebit. Un astfel de caz avem în Evanghelie, unde, la Scaldatoarea de lânga Poarta Oilor, numai cel care intra întâi dupa tulburarea apei se vindeca, desi apa era permanent aceeasi. Motivele pentru care Dumnezeu îsi manifesta astfel de preferinte - si de a fi venerata o icoana mai mult decât alta de a fi adorat într-un loc mai mult decât în altul - ramân pentru noi o taina a întelepciunii Sale. (Cf. Dr. V. Suciu, op. cit., p. 484-496).
La toate aceste argumente din Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, mai adaugam unul de ordin firesc. Ce este mai firesc decât sa pastram si sa privim cu respect si iubire orice amintire scumpa ramasa de la cei dragi ai nostri, trecuti dincolo, si în mod special fotografia ce le imortalizeaza chipul. E deci cu atât mai logic sa veneram chipurile ce ne evoca viata si jertfa Mântuitorului, precum si viata Preacuratei si a Sfintilor care L-au întruchipat prin virtutile lor, si, privindu-le icoana, sa ne însufletim cu credinta, curajul si iubirea lor, si sa-i invocam ca mijlocitori catre Dumnezeu în lipsurile noastre trupesti si sufletesti. Cinstindu-le imaginea, îi cinstim pe ei si în primul rând pe Dumnezeu care se oglindeste si straluceste în ei prin viata lor ; totodata, aducem prinosul nostru de recunostinta Bisericii, Mama noastra, care, cum am vazut, prin lupte si jertfe îndelungate, a salvat si pastrat aceasta devotiune în lumina dreptei credinte. Amin.


II. Credinta


Duminica aceasta, întâia din Postul Mare, este dedicata adevaratei învataturi privind venerarea sfintelor icoane si biruintei definitive a acestui cult împotriva ereticilor numiti iconoclasti si iconomahi, cu care Biserica a luptat mai bine de un secol.
Biserica, drept omagiu adus tuturor fiilor ei, episcopi, preoti si laici, care au marturisit si aparat eroic dreapta credinta despre icoane, acceptând chiar martirajul, a rânduit sa se citeasca, azi, la Sfânta Liturghie, pericopa din Epistola catre Evrei în care Spiritul Sfânt, prin gura Apostolului neamurilor, lauda credinta dreptilor din Testamentul Vechi, începând cu Avraam si sfârsind cu profetii, care în mijlocul torturilor si batjocorilor la care fusesera supusi, au ramas statornici în credinta, pâna la moarte.
Deoarece întreaga noastra traire si mântuirea îsi au temeiul în credinta, vom folosi acest prilej pentru a face o scurta meditatie asupra acestei prime virtuti dumnezeiesti sau, cum se mai numeste, teologale.
Ce este credinta ? Este acea virtute supranaturala prin care noi, sprijiniti de autoritatea lui Dumnezeu, primim de adevarat tot ce ne-a descoperit si ne învata El prin Biserica Sa. Am spus: credinta este o virtute. Virtutea este o dispozitie, o înclinare permanenta de a face fapte placute lui Dumnezeu. Am mai precizat ca este o virtute supranaturala, pentru ca nu o dobândim cu puterile noastre naturale, ci ea vine de sus, ca un dar al lui Dumnezeu, cum ne-o spune si Sfântul Pavel în Epistola catre Efeseni, cap. II, v. 8: "Prin har ati fost mântuiti, prin credinta: si aceasta nu vine de la voi (adica nu din puterile voastre - n.n.), ci e darul lui Dumnezeu." Am afirmat apoi ca prin ea primim cu adevarat tot ce ne-a revelat Dumnezeu, deci nu e vorba de o simpla parere, ci ne dam adeziunea, asentimentul neconditionat si ferm la adevarurile descoperite de El si le tinem ca sigure.
Dar acest asentiment neconditionat si ferm nu este un act irational, orb, ci un act conform ratiunii. Cum anume? Iata cum. Înainte de a ne da adeziunea, de a accepta adevarul descoperit, noi ne convingem prin cercetare, prin studiu, ca Dumnezeu, de fapt, într-adevar, a descoperit, a vorbit oamenilor: prin patriarhi, prin profeti, prin Isus Cristos si prin Biserica Sa, si ca El s-a îngrijit ca descoperirea sa ajunga nestirbita pâna la noi. Iata temeiul pe care trebuie sa se sprijine adeziunea, credinta mea. Prin urmare, din clipa în care eu m-am convins ca Dumnezeu a descoperit, a vorbit si m-a asigurat de transmiterea negreselnica a cuvântului Sau, peste veacuri, pâna la mine, e rational, e logic ca eu sa-mi supun mintea adevarului descoperit si sa-l accept neconditionat. Chiar daca acel adevar nu-l înteleg în sine, în esenta lui? Da, chiar daca e vorba de un mister, deoarece odata ce eu m-am convins ca Dumnezeu mi l-a descoperit, însusi acest fapt este pentru mine o garantie absoluta a veridicitatii acelui mister, pentru ca Dumnezeu, fiind prin definitie însusi adevarul absolut, atotstiutor, nu se poate însela, nu poate gresi, iar, pe de alta parte, fiind El preasfânt, prin definitie, nu ma poate însela.
În timp ce tiranul Asclepiade îl tortura pe Sfântul martir Roman, un copilas, care era tinut în bratele mamei si care deabia stia vorbi, ridica glasul contra tiranului, zicându-i: "Isus Cristos este adevaratul Dumnezeu". Cine ti-a spus?, întreba aspru tiranul. Mama, raspunse copilasul. Si mamei tale cine i-a spus-o? I-a spus-o Dumnezeu." (G. Mortarino, La parola di Dio per vita di esempi, ed. a VI-a, Vicenza, 1946, p. 300).
Iata temeiul credintei noastre: Biserica, Mama noastra, ne spune ce sa credem, deoarece Dumnezeu, Tatal nostru, i-a descoperit toate adevarurile de Credinta pe care ea ni le preda.
Daca marele Aristotel era atât de venerat si ascultat pentru vasta sa stiinta, încât era deajuns sa spuna o sentinta sau numai un cuvânt ca sa fie socotite drept oracol indiscutabil - de unde si adagiul: magister dixit -, oare nu infinit mai mult trebuie sa credem cuvântului rostit de însusi Adevarul, care nu poate nici sa ne însele, fiind preasfânt, nici sa Se însele, fiind atotstiutor.
Da, Dumnezeu ne-a vorbit. Sfântul Pavel în epistola catre Evrei, II, 1-2, ne spune: "În multe rânduri si în multe chipuri a grait Dumnezeu de demult parintilor prin profeti; iar în zilele acestea mai pe urma ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor peste toate, prin care si veacurile le-a facut." Adevarurile descoperite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie se rezuma foarte pe scurt în Simbolul Credintei sau, cum se mai numeste Crez sau Credeu.
Sa examinam, acum, dovezile faptice pe care ni le-a lasat Dumnezeu ca sa ne putem convinge ca adevarurile de credinta ni le-a descoperit El.
Cea dintâi dovada este împlinirea profetiilor. A prezice cu exactitate întâmplari viitoare, îndepartate, care depind de libera vointa a omului, este un lucru pe care singur Dumnezeu îl poate face. Or, întâmplarile din viata lui Isus au fost prevestite cu acuratete, cu multe secole înainte de nasterea Lui; si toate s-au împlinit întocmai. Este suficient sa confruntam Vechiul Testament cu Noul Testament, ca sa ne convingem. Iata de ce Isus le spune Evreilor care nu credeau în El: "Voi cercetati scripturile si vi se pare ca în ele este viata vesnica, si acestea sunt care marturisesc de mine" (Ioan V, 39).
A doua dovada o constituie minunile lui Isus si ale tuturor trimisilor lui Dumnezeu, minuni pe care nici un om cu bun simt nu le poate nega. Or, minunea, adica "fenomenul care întrece puterile si ordinea întregii naturi create" (Vasile Suciu, Dr., Teologia dogmatica fundamentala, vol. I, ed. a II-a, Blaj 1927, p. 201), nu este altceva decât expresia atotputerniciei lui Dumnezeu care intervine direct în ordinea firii, spre a dezvalui sau confirma un adevar despre Sine. Asadar, din faptul ca El a întarit cu minuni ceea ce ne-a învatat, trebuie sa conchidem ca tot ce ne-a descoperit El este adevarat si deci trebuie sa credem.
A treia dovada în sprijinul divinitatii credintei ne-o ofera martirii, care, pentru a ramâne fideli lui Dumnezeu si învataturii Lui, rabdau toate supliciile, acceptând chiar si moartea, din dragoste pentru Cristos. Si, nu rareori, martiriul lor era însotit de minuni care duceau la convertirea calailor sau a unora dintre cei prezenti, astfel încât pe drept cuvânt afirma Tertulian ca "sângele martirilor este samânta crestinilor". Nu este oare aceasta o dovada evidenta a divinitatii credintei crestine, a faptului ca adevarurile pe care le marturisim sunt descoperite de Dumnezeu?
A patra dovada, nu mai putin convingatoare, a acestui fapt este raspândirea vertiginoasa a religiei crestine în primele veacuri. Înca Sfântul Pavel le scria Romanilor: "Credinta voastra s-a vestit în toata lumea" (I, 8). Iar Tertulian scria împaratului Traian: "Noi suntem numai de ieri si deja suntem pretutindeni: am umplut toate cetatile, palatele, Roma, senatul si Forul; voua nu v-am lasat decât templele" (Apologetica, cap. 37). Si, ca sa ajunga la aceasta uluitoare raspândire, crestinismul trebuia sa învinga atâtea obstacole, omeneste de neînvins: idolatria, coruptia si viciile pagânismului si, ce e si mai mult, sa faca acceptata o religie, diametral opusa, care pretindea înfrânarea patimilor, a celor mai neîmblânzite instincte. Si cu ce mijloace? Numai cu puterea cuvântului unui Dulgher din Nazaret, propovaduit de discipolii Lui -niste oameni simpli, neînvatati, carora, în schimbul trudei lor, nu li se promisese decât lipsuri, suferinte, prigoniri si moarte. Si totusi, în ciuda tuturor împotrivirilor venite din însasi firea omului, aceasta Religie a devenit atât de repede stapâna lumii.
În sfârsit, conservarea credintei, de-a lungul veacurilor pâna la noi, constituie o dovada de necontestat a divinitatii ei. Prigoanele din partea iudaismului, cele zece persecutii sângeroase din partea imperiului roman, în primele trei veacuri; ereziile, schismele si smintelile dinauntrul crestinismului, artele si presa, toate sperau sa stârpeasca din inimi credinta. Dar, în mijlocul tuturor furtunilor, ea a ramas aceeasi: neschimbata, neclintita, în doctrina si practicile ei, ca si "cetatea de pe vârful muntelui". Dainuirea ei în mijlocul nenumaratelor framântari si disparitii de institutii si imperii dovedeste ca ea este de la Dumnezeu si se bucura de permanenta asistenta a Aceluia care a zis: "Iata, eu cu voi sunt în toate zilele pâna la sfârsitul lumii" (Matei XXVIII, 20) si care a promis Bisericii Sale biruinta asupra iadului: " (...) si portile iadului nu o vor birui" (Matei XVI, 18).
Iubitii mei, sa-i multumim lui Dumnezeu ca ne-a învrednicit de marele dar al credintei, dar pretios primit în Botez, fara meritul nostru. Sa ne straduim sa-l pastram nestirbit si sa-l sporim prin rugaciuni, prin primenirea în baia Sfintei Spovedanii, prin alimentarea cu Trupul Domnului si prin fapte bune. Sa ne ferim de tot ce ar putea sa ne micsoreze sau piarda credinta: de trufie, de contaminarea maximelor lumii fara de Cristos, a prieteniilor rele, a lecturilor si a spectacolelor obscene - tot atâtea instrumente ucigatoare ale Satanei - si sa urmam îndemnul Apostolului din Epistola întâi catre Corinteni XVI, 13: "Vegheati, stati în credinta, îmbarbatati-va, întariti-va! Toate ale voastre din dragoste sa fie." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=81

Predica de Duminică!!!

Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

I. Cultul icoanelor


Duminica aceasta, întâia din Postul Pastilor, se mai numeste si Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruintei dreptei învataturi a Bisericii despre icoane si despre cultul lor. Or, dreptcredincios, dreptslavitor, se zice în limba greaca: orthodoxos, de unde si denumirea de ortodoxie, care înseamna credinta dreapta, adevarata, sau, în sens literal strict, dreapta slavire.
Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamna duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi si un anacronism, deoarece aceasta denumire si-a luat-o Biserica Rasariteana de-abia mai târziu, dupa schisma cea mare, pe când dreapta credinta - ortodoxia - despre icoane s-a definit în al saptelea conciliu sau sobor ecumenic, de la 787, deci cu mult înainte.
Aceasta, ca o precizare.
Înainte de a arata legitimitatea si folosul pe care îl are cultul sau veneratia icoanelor, în evlavia crestina, sa facem o scurta privire istorica asupra luptei dusa împotriva icoanelor.
Ceea ce a determinat pe împaratii bizantini sa combata icoanele a fost intentia lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care amenintau frontierele Imperiului Roman si care, cum stim, învinuiau pe crestini ca, cinstind icoanele, ei încalca porunca din decalog care spune: "Sa nu-ti faci chip cioplit ca sa i te închini lui!" Totodata, împaratii credeau ca, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai usor pe musulmani la crestinism.
Primul care a gresit cu privire la acest cult a fost împaratul Leo Isaurul, dupa care au urmat ereticii numiti iconoclasti, care înlaturau orice icoane din biserici, distrugându-le, si combateau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instructiunii sau înfrumusetarii Bisericilor, dar combateau venerarea lor religioasa.
Leo Isaurul a emis un edict împaratesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului si ordona înlaturarea lor. Au fost distruse, atunci, nepretuite comori si nemuritoare capodopere de arta religioasa. Totodata, valuri de sânge curgeau pretutindeni, caci multi crestini preferau mucenicia, decât sa pângareasca chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfintilor. Parintii Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-si credinta cu propriul sânge. Spre a pune capat ereziilor iconoclastilor si iconomahilor, la dorinta patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împaratesei Irina si al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a tinut la Niceea, în anul 787, Al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevarata învatatura despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotarât sa se puna cruce si icoane sfinte prin biserici, pe vasele si vesmintele sacre, în case si la rascruci de drumuri, pentru ca - precizeaza Conciliul - "aceasta este învatatura sfintilor Parinti cea insuflata de Dumnezeu si sfânta Traditie a Bisericii". "Si - adauga acelasi Conciliu - acestea, adica icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria si ale sfintilor sa se sarute si sa se venereze, dar nu cu adevarata latrie, cea care dupa credinta se cuvine numai firii dumnezeiesti, ci asa ca în onoarea acestora sa se tamâieze si arda lumimi ca si la chipul pretioasei si de viata facatoarei Cruci, la sfintele Evanghelii si la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche si cucernica, pentru ca onoarea data icoanei trece la prototip si cel ce se închina la icoana se închina celui zugravit într-însa." (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatica speciala, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însa si dupa Conciliu. De abia în anul 842, deci dupa mai bine de o suta de ani de lupte, împarateasa Teodora a curmat persecutia, iar Biserica, în amintirea acelei biruinte a dreptei credinte privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sarbatoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.
Dar, câteva secole mai târziu, s-a ivit învatatura protestantilor si a neoprotestantilor. Împotriva acesteia s-a întrunit sinodul Tridentin (1545-1563) în care Biserica a venit cu noi precizari doctrinale, pe care le vom vedea ceva mai departe.
Dupa acest scurt istoric, sa examinam cele doua izvoare si temeiuri de nezdruncinat ale credintei: Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, pe care Biserica îsi sprijina învatatura despre cultul icoanelor, care a costat-o atâtea jertfe.
1. În Sfânta Scriptura a Vechiului Testament, Cartea Iesirii, cap. 25 v.8, Dumnezeu îi porunceste lui Moise ca, de ambele parti ale sicriului Legii, care se pastra în cortul marturiei, sa se puna doi Heruvimi de aur turnat: "Si vei face doi Heruvimi de aur turnat, si îi vei pune de amândoua laturile sicriului." Or, stim ca sicriul în care se pastrau Tablele Legii si toiagul înverzit al lui Aron era simbolul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu si ca acesta venera nu numai sicriul, ci si pe cei doi Heruvimi. Acest cult se vede si din faptul ca, pe când Evreii transportau cu mare veneratie sicriul Legii, Oza, îndraznind sa se atinga de el ca sa-l sprijine, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea pe loc (II Imp VI, 6-7).
Tot la porunca Domnului, Moise a înaltat, în pustiu, un sarpe de arama, cu scopul ca Evreii muscati de serpi veninosi, privind la el, sa se vindece. Or, acest sarpe era numai prototipul, prefigurarea Crucii lui Cristos, precum însusi Mântuitorul ne-o spune: "Si precum Moise a înaltat sarpele în pustiu, asa se cade sa Se înalte Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede Într-însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 14).
Împaratul Solomon, de asemenea, împodobeste templul, construit de el, cu doi Heruvimi de aur, fara a i se reprosa ca este idolatru.
2. Sfânta Traditie, al doilea izvor al credintei noastre, ne învata ca venerarea icoanelor dateaza înca din primele veacuri ale crestinismului. În perioada prigoanelor contra crestinilor, din primele trei secole, întâlnim în catacombe pe Mântuitorul închipuit prin figura Pastorului cel Bun cu oita pierduta pe umeri. O alta figura simbolica a Mântuitorului era pestele, zugravit pe peretii catacombelor. Iata cum s-a ajuns la acest simbol: Initialele cuvintelor din expresia greceasca Isoos Hrist-s Teoo Yi-s Sot!-r (- Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul), formeaza cuvântul grecesc Ichthys, care înseamna peste. Aceasta imagine, zugravita pe peretii catacombelor, crestinii o foloseau si ca semn de recunoastere între ei. Tot în catacombe întâlnim chipurile Preacuratei cu Isus în brate, precum si ale apostolilor Petru si Pavel, zugraviti alaturi de chipul Mântuitorului. Uneori ele poarta si aureola, semnul veneratiei religioase. Cultul Sfintei Cruci, de asemenea este foarte vechi.
Începând cu secolul al IV-lea, Sfintii Parinti vorbesc despre cultul icoanelor ca despre un cult cunoscut tuturor. În Canonul de mângâiere cel mic, gasim osândirea celor ce nu se închina icoanei Preacuratei numita Povatuitoare. Or, aceasta icoana, conform Traditiei, a fost zugravita de Sfântul Luca. Prin urmare, cultul icoanelor îsi are originea înca în epoca apostolilor si, dupa cum reiese din cele aratate, nu numai ca este legitim, ci a fost si practicat ca o deprindere evlavioasa folositoare.
Celor care obiecteaza ca cinstirea icoanelor este o închinare la idoli, pentru ca Dumnezeu în Testamentul Vechi porunceste: "Sa nu-ti faci chip cioplit ca sa i te închini", le raspundem ca Dumnezeu, prin aceasta opreliste, a vrut sa-i fereasca pe evrei de cultul zeitatilor pagâne foarte raspândit pe atunci printre celelalte popoare. Or, aceste popoare se închinau nu numai acelor zeitati, ci divinizau însesi statuile care reprezentau acele zeitati, atribuindu-le aceleasi puteri supranaturale. De aceea Dumnezeu, poruncind: "Sa nu-ti faci chip cioplit ca sa i te închini", motiveaza imediat, adaugând: "caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau". Or, noi crestinii nu credem ca icoanele ar fi Dumnezeu ori ca ar avea în sine putere divina, si nu lor ne rugam, si nu în ele ne punem încrederea, ci - precum ne-o spune sinodul Tridentin - "sarutându-le, descoperindu-ne capul, ori îngenunchind înaintea lor, noi îl adoram pe Cristos si cinstim pe sfintii care sunt reprezentati în acele icoane." (Sesiunea XXV; apud Suciu V., dr., Dogmatica Speciala, vol. I, p. 486). Acelasi conciliu, în continuare, impune episcopilor sa-i învete pe credinciosi ca prin icoane se instruieste poporul în articolele de credinta si sunt de mare folos nu numai prin aceea ca ne aduc aminte de darurile si binefacerile date de Cristos, ci si prin faptul ca, punându-ne înaintea ochilor minunile facute de Dumnezeu prin sfinti, precum si pildele lor, noi suntem invitati sa imitam viata si virtutile lor si, astfel, sa adoram si sa iubim mai mult pe Dumnezeu care si-a aratat prin ei puterea si bunatatea Sa, si sa deprindem cu mai mare zel evlavia. Sfântul Grigore cel Mare, patriarhul Romei, numeste icoanele Scriptura celor neînvatati, pentru ca cel ce le priveste citeste în ele ca într-o carte deschisa "prorociile prorocilor, nevointele cuviosilor, chinurile mucenicilor si patimile si minunile lui Cristos." (Autorul notelor din Pidalion, la Prolegomena de la Sinodul al VII-lea).
Dar, mai obiecteaza unii, este o superstitie a venera o icoana mai mult ca pe alta, desi ambele sunt ale uneia si aceleiasi persoane, cum este cazul cu locurile de pelerinaj.
Acestora le raspundem ca noi cinstim o icoana mai mult decât pe alta nu în sensul ca în una ar fi ceva ce nu ar fi în cealalta. Caci, dupa cum ziceam mai înainte, icoanele nu au în sine nimic vrednic de veneratie, neavând în sine nici o putere, ci daca ne închinam uneia mai mult decât alteia si daca facem pelerinaj într-un anumit loc, o facem pentru un motiv cu totul extrinsec si anume: pentru ca Dumnezeu si-a manifestat vointa Sa ca pe acea icoana s-o veneram mai mult si în acel loc sa I ne închinam Lui în mod deosebit. Un astfel de caz avem în Evanghelie, unde, la Scaldatoarea de lânga Poarta Oilor, numai cel care intra întâi dupa tulburarea apei se vindeca, desi apa era permanent aceeasi. Motivele pentru care Dumnezeu îsi manifesta astfel de preferinte - si de a fi venerata o icoana mai mult decât alta de a fi adorat într-un loc mai mult decât în altul - ramân pentru noi o taina a întelepciunii Sale. (Cf. Dr. V. Suciu, op. cit., p. 484-496).
La toate aceste argumente din Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, mai adaugam unul de ordin firesc. Ce este mai firesc decât sa pastram si sa privim cu respect si iubire orice amintire scumpa ramasa de la cei dragi ai nostri, trecuti dincolo, si în mod special fotografia ce le imortalizeaza chipul. E deci cu atât mai logic sa veneram chipurile ce ne evoca viata si jertfa Mântuitorului, precum si viata Preacuratei si a Sfintilor care L-au întruchipat prin virtutile lor, si, privindu-le icoana, sa ne însufletim cu credinta, curajul si iubirea lor, si sa-i invocam ca mijlocitori catre Dumnezeu în lipsurile noastre trupesti si sufletesti. Cinstindu-le imaginea, îi cinstim pe ei si în primul rând pe Dumnezeu care se oglindeste si straluceste în ei prin viata lor ; totodata, aducem prinosul nostru de recunostinta Bisericii, Mama noastra, care, cum am vazut, prin lupte si jertfe îndelungate, a salvat si pastrat aceasta devotiune în lumina dreptei credinte. Amin.


II. Credinta


Duminica aceasta, întâia din Postul Mare, este dedicata adevaratei învataturi privind venerarea sfintelor icoane si biruintei definitive a acestui cult împotriva ereticilor numiti iconoclasti si iconomahi, cu care Biserica a luptat mai bine de un secol.
Biserica, drept omagiu adus tuturor fiilor ei, episcopi, preoti si laici, care au marturisit si aparat eroic dreapta credinta despre icoane, acceptând chiar martirajul, a rânduit sa se citeasca, azi, la Sfânta Liturghie, pericopa din Epistola catre Evrei în care Spiritul Sfânt, prin gura Apostolului neamurilor, lauda credinta dreptilor din Testamentul Vechi, începând cu Avraam si sfârsind cu profetii, care în mijlocul torturilor si batjocorilor la care fusesera supusi, au ramas statornici în credinta, pâna la moarte.
Deoarece întreaga noastra traire si mântuirea îsi au temeiul în credinta, vom folosi acest prilej pentru a face o scurta meditatie asupra acestei prime virtuti dumnezeiesti sau, cum se mai numeste, teologale.
Ce este credinta ? Este acea virtute supranaturala prin care noi, sprijiniti de autoritatea lui Dumnezeu, primim de adevarat tot ce ne-a descoperit si ne învata El prin Biserica Sa. Am spus: credinta este o virtute. Virtutea este o dispozitie, o înclinare permanenta de a face fapte placute lui Dumnezeu. Am mai precizat ca este o virtute supranaturala, pentru ca nu o dobândim cu puterile noastre naturale, ci ea vine de sus, ca un dar al lui Dumnezeu, cum ne-o spune si Sfântul Pavel în Epistola catre Efeseni, cap. II, v. 8: "Prin har ati fost mântuiti, prin credinta: si aceasta nu vine de la voi (adica nu din puterile voastre - n.n.), ci e darul lui Dumnezeu." Am afirmat apoi ca prin ea primim cu adevarat tot ce ne-a revelat Dumnezeu, deci nu e vorba de o simpla parere, ci ne dam adeziunea, asentimentul neconditionat si ferm la adevarurile descoperite de El si le tinem ca sigure.
Dar acest asentiment neconditionat si ferm nu este un act irational, orb, ci un act conform ratiunii. Cum anume? Iata cum. Înainte de a ne da adeziunea, de a accepta adevarul descoperit, noi ne convingem prin cercetare, prin studiu, ca Dumnezeu, de fapt, într-adevar, a descoperit, a vorbit oamenilor: prin patriarhi, prin profeti, prin Isus Cristos si prin Biserica Sa, si ca El s-a îngrijit ca descoperirea sa ajunga nestirbita pâna la noi. Iata temeiul pe care trebuie sa se sprijine adeziunea, credinta mea. Prin urmare, din clipa în care eu m-am convins ca Dumnezeu a descoperit, a vorbit si m-a asigurat de transmiterea negreselnica a cuvântului Sau, peste veacuri, pâna la mine, e rational, e logic ca eu sa-mi supun mintea adevarului descoperit si sa-l accept neconditionat. Chiar daca acel adevar nu-l înteleg în sine, în esenta lui? Da, chiar daca e vorba de un mister, deoarece odata ce eu m-am convins ca Dumnezeu mi l-a descoperit, însusi acest fapt este pentru mine o garantie absoluta a veridicitatii acelui mister, pentru ca Dumnezeu, fiind prin definitie însusi adevarul absolut, atotstiutor, nu se poate însela, nu poate gresi, iar, pe de alta parte, fiind El preasfânt, prin definitie, nu ma poate însela.
În timp ce tiranul Asclepiade îl tortura pe Sfântul martir Roman, un copilas, care era tinut în bratele mamei si care deabia stia vorbi, ridica glasul contra tiranului, zicându-i: "Isus Cristos este adevaratul Dumnezeu". Cine ti-a spus?, întreba aspru tiranul. Mama, raspunse copilasul. Si mamei tale cine i-a spus-o? I-a spus-o Dumnezeu." (G. Mortarino, La parola di Dio per vita di esempi, ed. a VI-a, Vicenza, 1946, p. 300).
Iata temeiul credintei noastre: Biserica, Mama noastra, ne spune ce sa credem, deoarece Dumnezeu, Tatal nostru, i-a descoperit toate adevarurile de Credinta pe care ea ni le preda.
Daca marele Aristotel era atât de venerat si ascultat pentru vasta sa stiinta, încât era deajuns sa spuna o sentinta sau numai un cuvânt ca sa fie socotite drept oracol indiscutabil - de unde si adagiul: magister dixit -, oare nu infinit mai mult trebuie sa credem cuvântului rostit de însusi Adevarul, care nu poate nici sa ne însele, fiind preasfânt, nici sa Se însele, fiind atotstiutor.
Da, Dumnezeu ne-a vorbit. Sfântul Pavel în epistola catre Evrei, II, 1-2, ne spune: "În multe rânduri si în multe chipuri a grait Dumnezeu de demult parintilor prin profeti; iar în zilele acestea mai pe urma ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor peste toate, prin care si veacurile le-a facut." Adevarurile descoperite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie se rezuma foarte pe scurt în Simbolul Credintei sau, cum se mai numeste Crez sau Credeu.
Sa examinam, acum, dovezile faptice pe care ni le-a lasat Dumnezeu ca sa ne putem convinge ca adevarurile de credinta ni le-a descoperit El.
Cea dintâi dovada este împlinirea profetiilor. A prezice cu exactitate întâmplari viitoare, îndepartate, care depind de libera vointa a omului, este un lucru pe care singur Dumnezeu îl poate face. Or, întâmplarile din viata lui Isus au fost prevestite cu acuratete, cu multe secole înainte de nasterea Lui; si toate s-au împlinit întocmai. Este suficient sa confruntam Vechiul Testament cu Noul Testament, ca sa ne convingem. Iata de ce Isus le spune Evreilor care nu credeau în El: "Voi cercetati scripturile si vi se pare ca în ele este viata vesnica, si acestea sunt care marturisesc de mine" (Ioan V, 39).
A doua dovada o constituie minunile lui Isus si ale tuturor trimisilor lui Dumnezeu, minuni pe care nici un om cu bun simt nu le poate nega. Or, minunea, adica "fenomenul care întrece puterile si ordinea întregii naturi create" (Vasile Suciu, Dr., Teologia dogmatica fundamentala, vol. I, ed. a II-a, Blaj 1927, p. 201), nu este altceva decât expresia atotputerniciei lui Dumnezeu care intervine direct în ordinea firii, spre a dezvalui sau confirma un adevar despre Sine. Asadar, din faptul ca El a întarit cu minuni ceea ce ne-a învatat, trebuie sa conchidem ca tot ce ne-a descoperit El este adevarat si deci trebuie sa credem.
A treia dovada în sprijinul divinitatii credintei ne-o ofera martirii, care, pentru a ramâne fideli lui Dumnezeu si învataturii Lui, rabdau toate supliciile, acceptând chiar si moartea, din dragoste pentru Cristos. Si, nu rareori, martiriul lor era însotit de minuni care duceau la convertirea calailor sau a unora dintre cei prezenti, astfel încât pe drept cuvânt afirma Tertulian ca "sângele martirilor este samânta crestinilor". Nu este oare aceasta o dovada evidenta a divinitatii credintei crestine, a faptului ca adevarurile pe care le marturisim sunt descoperite de Dumnezeu?
A patra dovada, nu mai putin convingatoare, a acestui fapt este raspândirea vertiginoasa a religiei crestine în primele veacuri. Înca Sfântul Pavel le scria Romanilor: "Credinta voastra s-a vestit în toata lumea" (I, 8). Iar Tertulian scria împaratului Traian: "Noi suntem numai de ieri si deja suntem pretutindeni: am umplut toate cetatile, palatele, Roma, senatul si Forul; voua nu v-am lasat decât templele" (Apologetica, cap. 37). Si, ca sa ajunga la aceasta uluitoare raspândire, crestinismul trebuia sa învinga atâtea obstacole, omeneste de neînvins: idolatria, coruptia si viciile pagânismului si, ce e si mai mult, sa faca acceptata o religie, diametral opusa, care pretindea înfrânarea patimilor, a celor mai neîmblânzite instincte. Si cu ce mijloace? Numai cu puterea cuvântului unui Dulgher din Nazaret, propovaduit de discipolii Lui -niste oameni simpli, neînvatati, carora, în schimbul trudei lor, nu li se promisese decât lipsuri, suferinte, prigoniri si moarte. Si totusi, în ciuda tuturor împotrivirilor venite din însasi firea omului, aceasta Religie a devenit atât de repede stapâna lumii.
În sfârsit, conservarea credintei, de-a lungul veacurilor pâna la noi, constituie o dovada de necontestat a divinitatii ei. Prigoanele din partea iudaismului, cele zece persecutii sângeroase din partea imperiului roman, în primele trei veacuri; ereziile, schismele si smintelile dinauntrul crestinismului, artele si presa, toate sperau sa stârpeasca din inimi credinta. Dar, în mijlocul tuturor furtunilor, ea a ramas aceeasi: neschimbata, neclintita, în doctrina si practicile ei, ca si "cetatea de pe vârful muntelui". Dainuirea ei în mijlocul nenumaratelor framântari si disparitii de institutii si imperii dovedeste ca ea este de la Dumnezeu si se bucura de permanenta asistenta a Aceluia care a zis: "Iata, eu cu voi sunt în toate zilele pâna la sfârsitul lumii" (Matei XXVIII, 20) si care a promis Bisericii Sale biruinta asupra iadului: " (...) si portile iadului nu o vor birui" (Matei XVI, 18).
Iubitii mei, sa-i multumim lui Dumnezeu ca ne-a învrednicit de marele dar al credintei, dar pretios primit în Botez, fara meritul nostru. Sa ne straduim sa-l pastram nestirbit si sa-l sporim prin rugaciuni, prin primenirea în baia Sfintei Spovedanii, prin alimentarea cu Trupul Domnului si prin fapte bune. Sa ne ferim de tot ce ar putea sa ne micsoreze sau piarda credinta: de trufie, de contaminarea maximelor lumii fara de Cristos, a prieteniilor rele, a lecturilor si a spectacolelor obscene - tot atâtea instrumente ucigatoare ale Satanei - si sa urmam îndemnul Apostolului din Epistola întâi catre Corinteni XVI, 13: "Vegheati, stati în credinta, îmbarbatati-va, întariti-va! Toate ale voastre din dragoste sa fie." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=81

Lumea cărților!

Patrick Sbalchiero: Dicţionar al miracolelor şi al extraordinarului creştin


Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi anunţă apariţia cărţii “Dicţionar al miracolelor şi al extraordinarului creştin”, coordonată de Patrick Sbalchiero. Cartea apare în formatul 17×24, are 1076 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 79 lei. Coordonatorul lucrării este doctor în istorie, profesor la Şcoala Catedrală de la Paris.

În istoria Bisericii – citim în prezentarea apărută pe ITRC.ro – există numeroase evenimente care nu pot fi explicate fără a recunoaşte o intervenţie divină, precum apariţii, miracole, viziuni etc.. Însă a existat mereu un sentiment de incertitudine cu privire la acestea. Grija Bisericii este de a conduce miracolul la raţiunea teologică şi doctrinară, dar de multe ori se împiedică de oamenii de ştiinţă, care vor să-l conducă spre raţiunea analitică şi matematică. Această lucrare monumentală, rod al colaborării a peste 230 autori, medici şi teologi, universitari şi ecleziastici, prezintă în cadrul a peste 830 articole răspunsuri documentate la întrebări care suscită multe curiozităţi. De fapt, acest dicţionar caută să răspundă la patru întrebări esenţiale: cum se explică prezenţa fenomenelor extraordinare în tradiţia creştină? Pot ştiinţele umane şi cele ale naturii să ne ajute la o mai bună înţelegere a acestor fapte? Cum se articulează lectura teologică şi interpretarea ştiinţifică a extraordinarului? Psihologia umană constituie o bază favorabilă sau un obstacol pentru supranaturalul extraordinar?

Subiectele abordate în cele 830 articole sunt de dimensiuni diferite, iar fiecare articol este completat de o scurtă bibliografie, permiţând cititorului să continue reflecţia asupra temei prin invitaţia la cercetare individuală. Titlurile articolelor sunt alcătuite din nume comune şi nume proprii. Primele cuprind ansamblul fenomenelor extraordinare consemnate în istoria creştinismului; ultimele se referă la două categorii de persoane: cele care au experimentat pe propria piele fapte extraordinare tangibile şi cele care au studiat aceste manifestări. După cum spune Patrick Sbalchiero în introducere, acest dicţionar nu este nici un punct final şi nici o recapitulare a cunoştinţelor actuale legate de extraordinarul creştin. El este o invitaţie de a se continua cercetările, mai intens, în acest domeniu.

“Este legitim să ne interogăm asupra privirii reductoare pe care lumea noastră contemporană o aruncă spre aceste fenomene universale. Statutul negativ care le este dat de o parte a mediilor ştiinţifice, şi, mai paradoxal, de o parte a clerului, necesită redeschiderea acestui dosar. Nu e vorba de a ne complace în senzaţional. Dicţionarul de faţă este de un alt ordin. Noi propunem supunerea faptelor la un examen riguros, la lumina ştiinţelor contemporane şi a tradiţiei bimilenare a creştinismului. Numai cu acest preţ, bazându-ne pe această exigenţă de a reconcilia spiritul şi inima, vom putea să progresăm în cunoaşterea extraordinarului creştin, semn şi reflectare a unui supranatural constitutiv al unităţii noastre.”


Dies Domini - partea 14

78. Totodată, "în celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos, Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii".[122] În acelşi fel, introducând în ciclul anual comemorarea martirilor şi a altor sfinţi, "Biserica proclamă Misterul Pascal realizat în Sfinţi, care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi".[123] Comemorarea sfinţilor, celebrată în spiritul autentic al liturgiei, nu umbreşte poziţia centrală a lui Cristos, ci dimpotrtivă, o preamăreşte, arătând puterea răscumpărării aduse de El. Aşa cum se exprimă sfântul Paulin de Nola, "toate trec, dar slava sfinţilor rămâne în Cristos, care le reînnoieşte pe toate în vreme ce El rămâne acelaşi".[124] Această legătură esenţială dintre slava sfinţilor şi cea a lui Cristos este înscrisă în chiar statutul anului liturgic, şi îşi găseşte expresia cea mai semnificativă tocmai în caracterul fundamental şi dominant al duminicii, ca zi a Domnului. Urmărind perioadele anului liturgic în respectarea duminicilor care le ritmează în întregime, angajarea eclezială şi spirituală a creştinului este profund centrată pe Cristos, în care îşi află raţiunea de a fi şi de la care îşi trage hrana şi întărirea.

79. Duminica apare ca modelul firesc pentru înţelegerea şi celebrarea solemnităţilor anului liturgic, a căror valoare pentru existenţa creştină este atât de mare încât Biserica a decis să le sublineze importanţa hotărând ca obligaţie pentru credincioşi participarea la Liturghie şi păstrarea odihnei în zilele respective, chiar dacă acestea cad în timpul săptămânii.[125] Numărul acestor sărbători a variat, în funcţie de epocă, ţinându-se cont de condiţiile sociale şi economice, ca şi de înrădăcinarea lor în tradiţii şi, în plus, de susţinerea din partea legislaţiei civile.[126]

Actualele reglementări canonice şi liturgice prevăd posibilitatea ca fiecare Conferinţă Episcopală, ţinând cont de circumstanţele proprii fiecărei ţări, să reducă lista sărbătorilor de poruncă. O eventuală decizie în acest sens trebuie confirmată printr-o aprobare specifică a Sfântului Scaun[127], şi, în acest caz, celebrarea unuia dintre misterele Domnului, ca Epifania, Înălţarea sau Trupul şi Sângele lui Cristos, trebuie transferată într-o duminică, potrivit normelor liturgice, astfel încât credincioşii să nu fie lipsiţi de meditarea acelui mister.[128] Păstorii se vor îngriji să-i îndemne pe credincioşi să participe şi la Liturghiile sărbătorilor importante celebrate în cursul săptămânii.[129]

80. Trebuie abordată şi problematica pastorală specifică ce se referă la frecventele situaţii în care anumite tradiţii populare şi culturale, proprii unui anumit mediu, riscă să copleşească celebrarea duminicilor şi a altor sărbători liturgice, introducând, alături de spiritul autenticei credinţe creştine, elemente care îi sunt străine şi care o pot desfigura. În aceste cazuri trebuie să se vorbească lămurit, în cadrul catehezelor şi în alte intervenţii pastorale oportune, îndepărtându-se ceea ce este incompatibil cu Evanghelia lui Cristos. Însă nu trebuie uitat că astfel de tradiţii ! şi aceasta este valabil în mod analog şi pentru noile propuneri culturale ce vin din partea societăţii civile ! conţin deseori valori care pot fi armonizate fără dificultate cu exigenţele credinţei. Le revine Păstorilor să acţioneze cu discernământul necesar pentru a păstra valorile culturale ale unui context social determinat, şi mai ales ale religiozităţii populare, în aşa fel încât celebrările liturgice, mai ales cele din zilele de duminică şi din sărbători, să nu aibă de suferit de pe urma lor ci, mai degrabă, să profite.[130]

Note


[122] Ibid., n. 103.

[123] Ibid., n. 104.

[124] Carm. XVI, 3-4: "Omnia praeterunt, sanctorum gloria durat / in Christo qui cuncta novat dum permanet ipse": CSEL 30, p. 67.

[125] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, '' 1 şi 4.

[126] Din punctul de vedere al dreptului comun, în Biserica latină, sărbătorile de poruncă sunt Naşterea Domnului nostru Isus Cristos, Epifania, Înălţarea, Trupul şi Sângele lui Cristos, Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, Neprihănita zămislire, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Iosif, Sfinţii Apostoli Petru şi Paul, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor: cf. Codul de Drept Canonic, can. 1246. Sărbătorile de poruncă comune tuturor Bisericilor orientale, sunt: Naşterea Domnului nostru Isus Cristos, Epifania, Înălţarea, Adormirea Maicii Domnului, Sfinţii Apostoli Petru şi Paul: cf. Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 880, ' 3.

[127] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1246, ' 2; pentru Bisericile orientale, cf. Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 880, ' 3.

[128] Cf. S. Congr. a Riturilor, Normae universales de Anno liturgico et Calendario (21 martie 1969), nn. 5-7: Enchiridion Vaticanum 3, nn. 895-897.

[129] Cf. Caeremoniale Episcoporum; ed. typica, n. 230.

[130] Cf. Ibid., n. 233.


© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro


Saint Valentine - protector la iubirii curate sau al desfranarii? >>


Suntem in plina febra a pregatirilor pentru "marele praznic" al lui... Saint Valentine. Ma sfiesc sa-l numesc Sfantul Valentin, pentru ca nu vad legatura intre viata mucenicului Valentin, marturisitor al credintei crestine, si marele kitsch mediatic Valentine's Day ce se porneste de la inceputul lunii februarie. Cred ca nici Sfantului, privind din Ceruri, nu-i plac modul eronat in care azi ii sunt percepute viata, atitudinile si chiar modul in care este sarbatorit. Dar cum sa intelegi daca imbratisezi, asa, peste noapte, cultul sfintilor fara a citi integral viata unui sfant macar, fara a te ruga cu predilectie nici unuia dintre ei? Cati dintre cei foarte entuziasti in aceste zile au vazut macar coperta Proloagelor sau Acatistierul? De aici ar trebui sa intelegem ca ceva nu este in regula cu circul Valentine's Day. Dar sa vedem ce spune in esenta una dintre variantele Vietii Sfantului Valentin.

Se spune ca Imparatul Claudius al II-lea nu reusea sa-si adune oastea pentru ca barbatii refuzau sa se inroleze. Credea ca motivul era acela ca barbatii romani nu voiau sa isi paraseasca sotiile. Din cauza acestui fapt, imparatul a interzis logodnele si nuntile in Roma. Un preot crestin, pe nume Valentin, a intuit imediat ca tinerii au primit o ispita greu de purtat; o fi vazut cu siguranta ca interzicandu-li-se casatoria, unii tineri, deznadajduind, au cazut prada desfraului, traiului in concubinaj. El, iubitorul de Hristos si de oameni, stia prea bine cuvantul Sfantului Apostol Pavel ce recomanda celor ce nu pot sa se infraneze sa se casatoreasca. Valentin neputand rabda pierderea sufleteasca a acestora, a cununat in secret perechile ce au apelat la el. Si-o fi zis cu siguranta: "mai bine imi pierd eu viata aceasta trecatoare, decat sa-si piarda acesti tineri sufletele". Cand imparatul Claudius a aflat ca preotul Valentin a nesocotit hotararea sa, l-a intemnitat pe parinte, care a murit ca martir in inchisoare in anul 270 d.Hr., la data de 14 februarie.

Dupa cum se observa, Sfantul a accentuat valoarea Tainei Cununiei. Cu siguranta ca a facut-o pentru a-i feri de desfranare, de concubinaj pe cei ce apelasera la el. Sfantul Valentin l-a marturisit pe Hristos ca si Sfantul Pavel odinioara care le spunea corintenilor: Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine insa se deda desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau (I Corinteni 6, 18).

Ne intrebam ce legatura are Sfantul Valentin cu paganul Cupidon, fiul bezmetic al zeitei dragostei Venus, cu casatoriile de o zi (mai bine zis de-o noapte), cu chefurile monstruoase de prin statiunile turistice si concursurile cu premii constand in pachete de prezervative. Garantat, nu-i nici o legatura. De aceea spuneam ca Saint Valentine nu-i mucenicul lui Hristos. Mai mult, ne aminteste de zeii greci inchipuiti dupa poftele oamenilor sau de betiile dionisiace.

Spunea parintele Savatie Bastovoi intr-un articol pe aceasta tema: "Nu trebuie sa primim soaptele demonice ale desfraului daca avem macar o mica simpatie pentru acest Sfant Valentin, iar daca ne place mai mult sa ramanem in desfrau, atunci sa-l uram pe acest Sfantul Valentin, sa-l uram cu adevarat, dupa cum si el a urat desfranarea noastra"[114]. Desfraul a inceput sa fie acoperit si justificat cu numele lui Valentin, mucenicul crestin, iar aceasta-i cu adevarat un lucru demonic.

In anul 2002, Valentine's Day s-a intersectat cu Anul Caragiale. A fost un bun prilej pentru televiziuni sa dubleze justificat circul mediatic.

Curat murdar!

Doamne, pe viitor, pazeste-ne!



[114] Ierodiacon Savatie Bastovoi, Intre Freud si Hristos, Editura Marineasa, Timisoara, 2001, p. 85.

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=1&cap=20