duminică, 20 martie 2011

Predica de Duminică!!!


Predica Patriarhului României la Duminica a II-a din Postul Mare
Predica Patriarhului României la Duminica a II-a din Postul Mare
Iertarea păcatelor - începutul vindecării de boli

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)

Marcu 2, 1-12.

”În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.”

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească, dacă Dumnezeu voieşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în 'Duminica Ortodoxiei', este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Sfinţii, profeţii Împărăţiei luminii necreate

Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi şi luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.

Sfinţii se luminează prin prezenţa în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credinţă se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi al experienţei Sfinţilor.

În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Acum, în viaţa noastră pământească, supusă stricăciunii şi întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor smeriţi şi mult rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii lor pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina şi slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 şi 23).

Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin

Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezaţi şi că lacrimile pocăinţei sunt înnoirea Botezului, care se numeşte şi 'Luminare', după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite, săvârşită foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veşmânt al luminii harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni şi lumina sufletul lor, ca arvună a slavei şi bucuriei veşnice din Împărăţia Sa.

Harul iertării vindecă sufletul de păcat şi pregăteşte vindecarea trupului de boli

Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!', iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: 'Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?' Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: 'Iertate îţi sunt păcatele tale', pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: 'Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute' (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!'

Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, 'Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre', cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: 'Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune' (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: 'Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu' (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave

Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: 'Îţi sunt iertate păcatele', nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.

Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora
, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor.

Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune

Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.

Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: 'Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!' Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.

Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc

În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat 'fiule', ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus 'fiule'. Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus 'fiule', după cum i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulţi: 'îndrăzneşte, fiică' (Luca 8, 48) . Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic şi a recunoscut public credinţa acelei persoane. Deci, prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul şi Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credinţă smerită şi marea lui dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele şi vindecându-l de boală.

Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!

Îndemn la fapte de milostenie

Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.

Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin.

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_patriarhului_romaniei_la_duminica_a_ii_a_din_postul_mare_6774.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a doua din Post

I. Vindecarea paraliticului din Capernaum


"Si, vazând Isus credinta lor, a zis paraliticului:

«Cuteaza, fiule, iertate îti sunt pacatele.»"

(Matei IX, 3; Marcu II,5)


Minunea savârsita de Isus, la care Sfânta Evanghelie ne face sa asistam astazi, o istorisesc, aproape cu aceleasi cuvinte, toti cei trei evanghelisti sinoptici: Matei, Marcu si Luca - zisi sinoptici pentru ca toti trei ne relateaza paralel aceleasi fapte.
Sa ne amestecam si noi prin multimea ce se înghesuia la usa casei lui Petru, din Capernaum, unde se afla Isus, multime dornica sa-L auda pe Mântuitorul, sa-I vada semnele si minunile si sa se împartaseasca de binecuvântarea Lui. Sa-L urmarim si noi îndeaproape savârsind vindecarea spirituala si, apoi, vindecarea trupeasca, miraculoasa, a paraliticului, spre a ne duce, apoi, cu gândul, la vindecarea sufletelor paralitice.
1. Pe când Isus vestea cuvântul unei mari multimi de ascultatori, "au venit la El aducând un paralitic, întins pe un pat". Cuvântul paralitic spune destul. Acel nefericit îsi avea membrele imobilizate, fiind întru totul avizat la serviciile persoanelor din jurul sau, lucru cât se poate de suparator. A avut însa norocul sa întâlneasca si oameni milostivi, cum erau si cei patru, care prin gestul lor nobil ne impresioneaza. Facându-li-se mila, l-au dus cu patul la casa unde se afla Isus, dar, neputând razbi prin multime pâna la El, inspirati de inventivitatea iubirii lor, recurg la o solutie ingenioasa, cu totul iesita din comun. Pe o scara, urca pe acoperis, îl descopera deasupra unde era Isus si îl coboara pe bolnav în fata lui Isus.
Doua gesturi nobile ne atrag privirea: iubirea fata de bolnav al celor patru insi si încrederea lor neclintita în ajutorul Domnului, gesturi ce Îl misca pe Isus si-L fac sa intervina cu mila Sa. "Si, vazând Isus credinta lor - remarca evanghelistul -, a zis paraliticului: «Cuteaza, fiule, iertate îti sunt pacatele.»" Ceea ce îl face, asadar, pe Isus sa-i ierte acestui nenorocit pacatele, nu e numai credinta acestuia, ci si credinta vie a celor ce-l adusesera la Isus, de unde rezulta datoria ce o avem si noi, de a ajuta pe cei lipsiti, ca, pentru mila noastra, binecuvântarea lui Dumnezeu sa se reverse peste nevoile lor trupesti ori sufletesti.
Cuvântul de iertare rostit de Isus parea însa straniu si tulburator în auzul celor de fata, dupa cum li s-ar parea, si astazi, multora dintre noi, deoarece în loc de vindecarea neputintei trupesti ce îl tintuia la pat, paraliticul primeste iertarea pacatelor. Da, pentru ca misiunea cu care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume este de a-i elibera pe oameni de paralizia pacatului. Asa a fost anuntat El de profeti si tot asa Îl arata lumii si Ioan Botezatorul: "Iata Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan I, 29).
Fara îndoiala, bolnavul îsi simtea toata povara pacatelor, precum si pe aceea a bolii. De câte ori, în orele tacute ale noptii, când durerile si amaraciunea neputintei îi alungau somnul, nu-si va fi depanat în minte viata-i trecuta ! Si, apasat de mustrarea pacatelor, murmura tainic cu psalmistul: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea îndurarilor Tale, sterge faradelegea mea" (Psalm 50). "Dintru adâncuri am strigat catre Tine, Doamne, Doamne, asculta glasul meu (...). De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi (...) ? " (Psalm 129). Isus îi citise în suflet cainta adânca ce-l stapânea în acea clipa. Numai asa ne putem explica sentinta eliberatoare: "(...) iertate îti sunt pacatele". Deoarece Dumnezeu numai aceluia care se caieste sincer, îi iarta pacatele. Pe de alta parte, Isus, prin faptul ca îi iarta pacatele în loc sa-i vindece trupul, vrea sa arate ca paraliticul suferea mai mult sufleteste decât trupeste. De aceea, acum, plin de o nespusa mângâiere si bucurie, paraliticul nu se va fi mirat ca n-a primit ceea ce l-a determinat sa vina la Isus, adica tamaduirea trupeasca.
2. Dar tocmai pentru ca paraliticul a stiut sa pretuiasca darul, mai presus de fire, al iertarii, care îi inunda acum toata fiinta, Isus îl elibereaza nu numai de paralizia sufleteasca, ci si de cea trupeasca. Si prilejul de a savârsi aceasta minune I-l ofera fariseii si carturarii care cârteau în sine zicându-si: "Acesta huleste ! Cine poate ierta pacatele, decât singur Dumnezeu ?" Acuza era o insulta la adresa lui Isus, caci El le dovedise prin atâtea minuni ca este Dumnezeu adevarat; de aceea, acum, ei ar fi trebuit sa recunoasca faptul ca Isus, iertând pacatele, se prezenta cel putin ca unul înzestrat cu putere primita de la Dumnezeu.
De altfel Isus le dovedea misiunea Sa divina si prin faptul ca le dezvalui cugetele: "De ce cugetati cele rele în inimile voastre ? Spuneti-mi ce este mai usor a zice: "Iarta-ti-se pacatele" sau "Scoala-te si umbla" ? Fara îndoiala, pentru Isus - fiind El Dumnezeu -, a ierta pacatele si a vindeca prin minune erau doua lucruri deopotriva de usoare. Dar, în ochii oamenilor, a zice unui paralitic: "Scoala-te si umbla", este mai greu decât a-i zice: "Iarta-ti-se pacatele", deoarece, acela care ar vrea sa savârseasca printr-un cuvânt o vindecare trupeasca imediata, numaidecât îsi va vadi putinta ori neputinta, din producerea sau neproducerea efectului, pe când, iertarea pacatelor fiind o actiune nevazuta , efectul ei nu se poate controla cu simturile. Prin urmare, sensul argumentului lui Isus este urmatorul: Daca eu pot zice cu efect imediat: Scoala-te si umbla, ceea ce, dupa parerea voastra, este mai greu, trebuie sa recunoasteti ca tot la fel si cu acelasi efect imediat, desi nevazut, pot zice: Iarta-ti-se pacatele. De aceea, Isus continua: «Ci, ca sa stiti ca Fiul Omului are puterea de a ierta pacatele pe pamânt (a zis slabanogului) îti zic: scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta.» Si s-a sculat îndata si, luându-si patul, a iesit înaintea tuturor, încât se mirau toti si laudau pe Dumnezeu zicând: «Niciodata nu am vazut asemenea lucruri»" (Marcu 1-12).
Vindecarea deplina si imediata, controlabila cu simturile, savârsita numai cu puterea cuvântului, era, prin urmare, o dovada zdrobitoare ca Isus rostise cu efect si cuvintele: "Iarta-ti-se pacatele."
Iubiti crestini ! Martorii acestei minuni, neavând credinta în dumnezeirea lui Isus, pe care Îl credeau doar un profet, se mirau si "laudau pe Dumnezeu care a dat oamenilor asemenea putere" (Matei IX, 8). Dar noi, cei de astazi, care credem ca Isus este Dumnezeu, de aceeasi fiinta cu Tatal, ar trebui sa fim stapâniti de o sfânta uimire si sa-L preamarim pentru faptul ca, printr-un act de necuprinsa mila, puterea Sa dumnezeiasca de a ierta pacatele a dat-o cu adevarat unor oameni, supusi slabiciunilor omenesti, preotilor. În seara Învierii, aratându-se apostolilor adunati în foisor, le-a zis: "Pace voua ! Precum M-a trimis pe Mine Tatal" - adica cu aceeasi putere si în acelasi scop - "va trimit si Eu pe voi - si prin voi, pe toti succesorii vostri, pâna la capatul lumii." Si, zicând acestea, a suflat si le-a zis: «Luati Spiritul Sfânt, carora le veti ierta pacatele li se vor ierta si carora le veti tinea vor fi tinute.»" În acea clipa, prin aceste cuvinte, Isus a întemeiat Taina Sfintei Pocainte sau Spovedania.
Cât trebuie sa preamarim întelepciunea si mila lui Dumnezeu si cât de recunoscatori trebuie sa-I fim pentru acest nepretuit har al putintei de a ne reîmpaca cu El. Si cea mai frumoasa lauda si recunostinta ce i-am putea-o aduce consta în a ne apropia de scaunul Sfintei Spovedanii cu dispozitiile cuvenite. Adica, pregatiti printr-o serioasa examinare a constiintei si cu adevarata si sincera cainta, nu naturala, ci supranaturala, si cu o ferma hotarâre de îndreptare. Si aceasta s-o facem nu numai o data pe an, la Pasti, când suntem obligati sub pacat de moarte prin porunca bisericeasca, ci ori de câte ori constiinta - în examenul pe care îl facem zilnic, înainte si dupa orice fapta - ne acuza cu vreo greseala grava sau ramânem tulburati sufleteste. Mai mult, sa ne marturisim periodic, la un anumit interval, pe care sa-l respectam, deoarece glasul care ne îndeamna sa amânam spovedania nu este al îngerului pazitor, ci al Satanei, care lupta din rasputeri sa ne împiedice de a ne apropia de Dumnezeu. Fie comoditatea, fie ocupatiile, fie gândul amagitor ca greseala comisa nu este tocmai atât de mare, sunt tot atâtea manevre viclene prin care Duhul minciunii vrea sa ne abata de pe calea desavârsirii. Chiar si atunci când sufletul nu îti este paralizat de vreun pacat de moarte, primesti, prin dezlegarea data de preot, odata cu iertarea sigura a pacatelor usoare, si harurile sacramentale, adica ajutoarele necesare spre a le ocoli în viitor, caci si pacatele lesne-iertatoare sunt o piedica serioasa ce frâneaza progresul sufletului spre desavârsire.
Dar nu e destul sa ne apropiem des si bine pregatiti de Taina împacarii cu Dumnezeu, ci trebuie s-o facem bucuros, asemenea copilului care, iubindu-si tatal, nu-si afla pacea si seninatatea, decât cazând în bratele parintelui care-l asteapta cu inima si bratele deschise sa-i dea sarutul iertarii.
Dar, iubiti frati, în acest post, timp de reînnoire sufleteasca prin reconciliere cu Dumnezeu si cu semenii în baia pocaintei, noi, care de atâtea ori ne-am împartasit de bucuria binefacerilor acestei Taine, sa nu ne multumim a ne apropia singuri de ea, ci, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, constienti de raspunderea ce o avem fata de ceilalti semeni ai nostri, frati ai nostri, paralizati de pacat si, asemenea celor patru din Evanghelie, sa ne plecam cu dragoste spre mizeria lor si sa-i ajutam sa ajunga la Isus, ca El sa-i împace cu Tatal. Iar daca cumva noi însine le suntem o piedica, pe aceasta cale spre Isus, sa-i iertam, ca sa se poata reconcilia cu Dumnezeu, caci, dintre toate faptele milei crestinesti nici una nu e mai placuta lui Dumnezeu decât a ierta ofensele aproapelui si a-l conduce la Dumnezeu. Iata pentru ce Regele profet, nu gaseste alta cale mai buna de a-si repara pacatul decât fagaduinta ce o face în Psalmul 50: "Învata-voi pe cei faradelege caile Tale si cei pacatosi la Tine se vor întoarce." Amin.


II. Însusirile credintei


Minunea vindecarii paraliticului, savârsita de Isus astazi în Capernaum, ne descopera puterea credintei vii, adica a credintei însufletite de dragostea faptica fata de aproapele, caci vedem cum Mântuitorul, miscat de credinta si mila care i-au facut pe cei patru sa recurga la un mijloc iesit din comun pentru a-l duce pe paralitic în fata Sa, i-a daruit acestuia iertarea pacatelor si apoi vindecarea.
Dupa ce, duminica trecuta, meditând asupra virtutii credintei, am vazut ce este aceasta virtute si temelia pe care ea se sprijina, precum si dovezile care îi arata divinitatea, sa raspundem azi la întrebarea care trebuie sa preocupe pe orice bun crestin. Si anume: Cum trebuie sa fie credinta, ce însusiri trebuie sa aiba ? Caci este de la sine înteles ca nu orice credinta îl poate mântui pe om.
Patru sunt calitatile pe care trebuie sa le întruneasca adevarata credinta. Ea trebuie sa fie: întreaga sau universala, simpla, tare si vie sau activa.
1. O credinta eclectica, adica una care accepta numai anumite învataturi, respingându-le pe acelea care nu-i convin, este o credinta falsa, deoarece credinta autentica trebuie sa îmbratiseze cu aceeasi fermitate toate adevarurile revelate de Dumnezeu si predate de Biserica. A nega fie si numai unul singur dintre acestea, înseamna a renega întreaga credinta. "Oricine va pazi toata legea, dar va gresi în una singura, de toate s-a facut vinovat" (Iacob II, 10).
2. Credinta, apoi, refuza îndoiala si discutia. Ea trebuie primita cu simplitatea cu care copiii cred în ceea ce le spune mama lor. Or, Isus ne spune: "De nu veti fi ca pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor" (Matei XVIII, 3). Putem oare discuta atunci când Dumnezeu a vorbit ? Ar fi un act de trufie. "Credinta" - zice Sfântul Augustin - "nu se gaseste în cei trufasi, ci în cei smeriti". Asadar, combatând ispitele trufiei, sa ne supunem mintea lui Cristos, cum ne îndeamna Sfântul Pavel: "(...) surpam izvodirile mintii si toata înaltarea (îngâmfarea - n.n.) ce se ridica împotriva stiintei lui Dumnezeu si robim toata mintea spre ascultarea lui Cristos" (II Corinteni X, 5).
Dupa cum spuneam în meditatia despre conceptul credintei, aceasta ascultare, supunere a mintii, noi o acordam si misterelor, caci, desi acestea sunt superioare mintii, nu sunt contrare mintii, ci numai întrec capacitatea ei de pricepere, fiind ea marginita. Din clipa când noi am aflat ca Dumnezeu ni le-a descoperit, nu putem pune la îndoiala veridicitatea lor. Nu exista oare, chiar si în ordinea firii, atâtea mistere ? Suntem noi însine un mister si traim într-o lume de mistere. Cine cuprinde principiul vietii ? Cine cunoaste esenta intima a lucrurilor, esenta luminii, a electricitatii ? Si totusi nu ne îndoim de existenta tuturor acestora.
De altfel, stiinta ce se preda elevilor se reduce, în cea mai mare parte, la acte de credinta, deoarece cine dintre ei a vazut cele cinci continente, reactiile chimice complexe ce stau la baza vietii organice sau a transformarii substantelor, sau cine a trait întâmplarile istorice auzite. Si totusi ei le cred cu simplitate toate acestea pentru autoritatea profesorilor. Sa merite oare Dumnezeu mai putina credibilitate decât oamenii ?
3. Credinta mai trebuie sa fie tare, neclintita. Adevarurile ei trebuie sa le primim cu mai multa certitudine decât adevarurile naturale, pe care le putem cunoaste direct cu mintea, deoarece mintea ne poate însela - cum, de fapt, exista atâtea cazuri în domeniul stiintelor naturii, în care afirmatii socotite ca sigure s-au dovedit, ulterior, a fi gresite. Or, cum am mai spus, Dumnezeu, fiind Adevarul absolut si însasi sfintenia, nu poate nici sa Se însele pe Sine, nici sa ne induca în eroare. Iata de ce martirii au preferat moartea decât sa faca concesii, fie chiar si numai într-un singur punct al credintei lor.
Printre miile de crestini trimisi la martiriu în Armenia, se afla si un copil de doisprezece ani. Ispitit de turci, prin diferite mijloace viclene, sa se lepede de credinta, copilul raspundea cu fermitate: "Nu !" L-au amenintat atunci ca îi vor taia mâna. Copilul le-o întinse. I s-au taiat pe rând ambele mâini, dar a ramas tot atât de ferm în credinta. Înfuriati, prigonitorii îl ameninta: Fa-te musulman, sau îti pierzi si capul. Sa mi se taie si capul, numai sa ramân crestin!
Cu o lovitura, copilul fu decapitat, dar sufletul sau se înalta spre tronul lui Dumnezeu. Faptul este istorisit de un calugar armean si redat de Buletinul Salesian, anul 1897. (Cf. Mortarino, La parola di Dio per via di esempi, Vicenza, 1946, p. 313).
Câti dintre crestinii de azi sunt capabili sa înfrunte, pentru credinta lor, nu zic martirajul, ci macar o ironie, un zâmbet batjocoritor sau dispretul ? Si, durere, câti nu se leapada de ea pentru un scaun comod sau meschine interese materiale !
4. În sfârsit, credinta trebuie sa fie vie, activa, adica sa se concretizeze în fapte. Calitatea pomului se cunoaste din fructele ce le produce. Nu poate un pom bun sa faca poame rele, si viceversa. "Ce folos, fratii mei, daca cineva ar zice ca are credinta, iar fapte nu are ?" - întreaba Sfântul Apostol Iacob. "Oare poate credinta sa-l mântuiasca ? Pentru ca de va fi fratele, sau sora, goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele si le-ar zice cineva dintre voi: «mergeti cu pace, încalziti-va si saturati-va!» si nu le-ar da cele de lipsa trupului: ce folos ar fi ? Asa si credinta, daca nu are fapte, este moarta în sine. Ci va zice cineva: «Tu ai credinta, iar eu am fapte: arata-mi credinta ta fara faptele tale si eu îti voi arata din faptele mele credinta mea!»" (Iacob II, 14-18).
În timpul revolutiei franceze, un soldat credincios, facut prizonier, a fost dus în satul natal pentru ca acolo sa fie supus ultimelor chinuri. În mijlocul satului, aproape de casa soldatului, fu ridicata o cruce. Condamnatul a fost întrebat daca vrea sa vada pe batrânul sau tata. Raspunzând afirmativ, i se spuse: "Ei bine, îl vei vedea, daca vei doborî cu aceasta secure acea cruce". Credinciosii care erau de fata ramasera îngroziti, temându-se ca nu cumva soldatul sa-si nege credinta. Dar acesta, apropiindu-se de cruce, o îmbratisa strigând: "Vai aceluia care va insulta Crucea lui Cristos ! Aceasta este semnul rascumpararii mele, pe care pâna acum l-am venerat ! Totdeauna am lucrat conform învataturii lui Isus care a murit pe cruce pentru rascumpararea mea, si acum bucuros voi muri la picioarele ei pentru credinta mea". Astfel, strâns îmbratisat cu crucea, a fost strapuns de baionetele calailor, murind pe loc. (Cf. G. Mortarino, ibid., p.316). Adevarat crestin, de doua ori ostas: al apararii patriei si al apararii credintei în Cristos. Faptele prin care si-a marturisit-o toata viata i-au câstigat harul de a si-o apara cu pretul vietii.
Iubiti frati, ce folos sa zici: "cred în Dumnezeu" daca îi dispretuiesti poruncile în viata de fiecare zi ? Sau sa zici: "cred în Cristos" daca nu esti gata sa renunti la nimic pentru ca sa-L urmezi pe El ? Ce folos sa zici: "cred în iad", daca nu faci nimic ca sa-l ocolesti ? Sau sa zici: "cred în iertarea pacatelor prin Sfânta Spovedanie", daca te complaci luni si ani de zile în moartea pacatului ? Ce folos sa zici: "cred în prezenta reala a lui Isus în Sfânta Cuminecatura", daca nu-ti nutresti sufletul cu trupul si sângele Sau ? El a spus: "De nu veti mânca trupul Meu si nu veti bea sângele Meu, nu veti avea viata întru voi !" Ce folos sa zici: "cred ca toti semenii mei sunt fratii mei, rascumparati ca si mine, cu sângele lui Cristos", daca nu-i compatimesti, nu-i ajuti în lipsurile lor si nu îi ierti ? Caci credinta fara fapte este moarta.
Sa ne examinam credinta, în lumina calitatilor ei. Este ea oare simpla, sprijinita pe autoritatea indiscutabila a lui Dumnezeu care mi-a descoperit-o ? Este ferma, ori, dimpotriva, oscilanta, sovaitoare ? Este ea întreaga, universala ? Ori, dimpotriva, eclectica, respingând adevarurile incomode pentru viata mea ? Este ea, mai ales, vie, activa ? Ori, dimpotriva, ca un pom fara fructe si pe punctul de a se usca cu totul ?
Sa ne recunoastem asa cum suntem, în fata lui Cristos si, luminându-ne mereu credinta cu citirea si meditarea adevarurilor Evangheliei, s-o traim integral, în viata particulara si sociala de fiecare zi, fara sovaiala si fara compromis. Sa ne-o nutrim zilnic, daca se poate, cu Pâinea Vietii, iar în clipele de ispita contra credintei sa ne reînnoim marturisirea de credinta în Cristos si în cuvântul Sau, prin scurte acte de credinta si sa-L rugam, cu Apostolii, sa ne-o sporeasca: "Doamne, sporeste-mi credinta !" Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=82

Dies Domini - partea 15

CONCLUZII

81. Bogăţia spirituală şi pastorală a duminicii, aşa cum ne-a transmis-o tradiţia, este cu adevărat mare. Considerată în întreaga ei semnificaţie şi cu toate implicaţiile, ea este într-un fel o sinteză a vieţii creştine şi o condiţie pentru a o trăi bine. Se înţelege aşadar de ce respectarea zilei Domnului este atât de scumpă Bisericii, şi de ce ea rămâne o adevărată obligaţie în cadrul disciplinei bisericeşti. Această respectare, înainte chiar de a fi un precept, trebuie totuşi să fie simţită ca o nevoie înscrisă în profunzimile existenţei creştine. Este cu adevărat de o importanţă capitală ca fiecare credincios să fie convins că nu-şi poate trăi credinţa în deplina participare la viaţa comunităţii creştine fără să ia parte cu regularitate la adunarea euharistică duminicală. Dacă în Euharistie se realizează plinătatea cultului pe care oamenii îl datorează lui Dumnezeu, şi care nu are echivalent în nici o altă experienţă religioasă, acest fapt se exprimă cu o eficacitate deosebită în adunarea duminicală a întregii comunităţi, ce ascultă de glasul Celui Înviat care o convoacă pentru a-i oferi lumina Cuvântului lui şi hrana Trupului lui ca permanent izvor sacramental de mântuire. Harul care se revarsă din acest izvor reînnoieşte oamenii, viaţa, istoria.

82. Cu această convingere puternică de credinţă, însoţită şi de conştiinţa patrimoniului valorilor umane prezente în practica duminicală, trebuie să se situeze creştinii de azi în raport cu solicitările unei culturi care a înţeles, din fericire, necesitatea odihnei şi a timpului liber, dar pe care o trăieşte deseori într-o manieră superficială şi care se lasă uneori amăgită de forme de divertisment discutabile din punct de vedere moral. Desigur, creştinul se simte solidar cu ceilalţi oameni pentru a se bucura de ziua de odihnă săptămânală; dar, în acelaşi timp, este pe deplin conştient de noutatea şi originalitatea duminicii, zi în care este chemat să celebreze mântuirea sa şi a întregii omeniri. Aceasta este o zi de bucurie şi de odihnă, tocmai datorită faptului că este "ziua Domnului", ziua Domnului Înviat.

83. Astfel percepută şi trăită, duminica devine într-un fel sufletul celorlalte zile, şi în acest sens poate fi amintită reflecţia lui Origene despre creştinul desăvârşit care "se află neîncetat în ziua Domnului şi celebrează neîncetat duminici".[131] Duminica este o şcoală autentică, un itinerar permanent de pedagogie bisericească. Pedagogie de neînlocuit, mai ales în actualele condiţii ale societăţii, mereu mai puternic marcată de dezintegrarea şi pluralismul cultural ce pun neîncetat la încercare fidelitatea creştinilor faţă de exigenţele specifice ale credinţei lor. În numeroase părţi ale lumii apar condiţiile unui creştinism al "diasporei", adică marcat de o situaţie de împrăştiere în care ucenicii lui Cristos nu mai reuşesc să menţină cu uşurinţă contactele dintre ei şi în care nu mai au sprijinul structurilor şi tradiţiilor proprii culturii creştine. În acest context problematic, posibilitatea de a se regăsi duminica împreună cu toţi fraţii lor de credinţă, pentru a schimba reciproc darurile fraternităţii, este un ajutor de neînlocuit.

84. Destinată să susţină viaţa creştină, duminica dobândeşte în mod firesc şi o valoare de mărturie şi de vestire. Zi de rugăciune, de comuniune şi de bucurie, ea se reflectă asupra societăţii, iradiind energie vitală şi dând motive de speranţă. Ea este vestirea faptului că timpul, locuit de Cel care a înviat şi care este Domnul istoriei, nu este mormântul iluziilor noastre, ci leagănul unui viitor mereu nou, posibilitatea ce ne este dată de a transforma clipele trecătoare ale acestei vieţi în seminţe de veşnicie. Duminica este o invitaţie la a privi înainte, este ziua în care comunitatea creştină strigă Domnului: "Marana tha": Vino, Doamne! (1 Cor 16,22). În acest strigăt de speranţă şi aşteptare, ea însoţeşte şi susţine speranţa oamenilor. Şi, duminică de duminică, luminată de Cristos, ea înaintează spre duminica fără sfârşit a Ierusalimului ceresc, când se va împlini, în toate elementele ei, Cetatea mistică a lui Dumnezeu, care "nu are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu o luminează şi făclia ei este Mielul" (Ap 21,23).

85. În acest efort îndreptat spre final, Biserica este sprijinită şi însufleţită de Duhul Sfânt. El îi ţine trează memoria şi actualizează, pentru toate generaţiile de credincioşi, evenimentul învierii. El este darul interior care ne uneşte cu Cel Înviat şi cu fraţii noştri, în intimitatea unui singur trup, însufleţindu-ne credinţa, răspândindu-ne în inimi iubirea şi trezindu-ne la viaţă speranţa. Duhul Sfânt este prezent în permanenţă, în fiecare zi a Bisericii, revărsându-şi într-un mod imprevizibil şi generos bogăţia darurilor; însă în întâlnirea duminicală dedicată celebrării săptămânale a Paştelui, Biserica îi ascultă glasul în mod special şi, împreună cu El, se îndreaptă spre Cristos, plină de dorinţa arzătoare a întoarcerii lui în slavă: "Şi Duhul şi Mireasa spun: `Vino!A" ( Ap 22,17). Tocmai datorită rolului pe care îl are Duhul Sfânt, am dorit ca acest îndemn la redescoperirea sensului duminicii să vină în acest an care este consacrat, în cadrul pregătirilor imediate pentru Jubileu, Duhului Sfânt.

86. Încredinţez mijlocirii Sfintei Fecioare primirea activă a acestei Scrisori apostolice de către comunitatea creştină. Fără a micşora cu nimic poziţia centrală pe care o ocupă Cristos şi Duhul Sfânt, ea este prezentă în fiecare duminică a Bisericii. Misterul însuşi al lui Cristos o cere: într-adevăr, cum s-ar putea ca ea, care este Mater Domini şi Mater Ecclesiae, să nu fie prezentă cu titlu special într-o zi care este deopotrivă dies Domini şi dies Ecclesiae?

Spre Fecioara Maria îşi întorc privirile credincioşii care ascultă Cuvântul proclamat în adunarea duminicală, învăţând de la ea să-l păstreze şi să-l mediteze în inimile lor (cf. Lc 2,19). Cu Maria, ei învaţă să trăiască bucuria Învierii, însuşindu-şi cuvintele din Magnificat în care este cântat darul inepuizabil al îndurării divine în desfăşurarea implacabilă a timpului: "Mila lui, din neam în neam, spre cei ce se tem de El" (Lc 1,50). De la o duminică la alta, poporul pelerin merge pe urmele Mariei, a cărei mijlocire maternă conferă o deosebită intensitate şi eficacitate rugăciunii pe care Biserica o înalţă Preasfintei Treimi.

87. Iubiţi fraţi şi surori, iminenţa Jubileului ne îndeamnă la o aprofundare a angajamentului nostru spiritual şi pastoral. Acesta este, de fapt, adevăratul lui scop. În anul în care va fi celebrat, multe iniţiative îl vor caracteriza şi îi vor conferi o marcă deosebită, legată de faptul că este o încheiere a celui de-al doilea mileniu şi o inaugurare a celui de-al treilea de la Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Însă acel an şi acele momente speciale vor trece, în aşteptarea altor jubilee şi a altor aniversări solemne. Duminica, cu "solemnitatea" ei obişnuită, va rămâne să ritmeze timpul pelerinajului Bisericii, până la venirea duminicii fără apus.

De aceea vă îndemn, iubiţi fraţi în episcopat şi preoţie, să acţionaţi cu perseverenţă alături de credincioşi pentru ca valoarea acestei zile sfinte să fie din ce în ce mai bine recunoscută şi trăită. Acest fapt va aduce roade în comunităţile creştine şi va avea o influenţă benefică şi asupra întregii societăţi civile.

Fie ca oamenii celui de-al treilea mileniu, văzând cum în fiecare duminică Biserica celebrează cu bucurie misterul din care îşi trage întreaga viaţă, să-l întâlnească pe Cristos Cel Înviat. Şi fie ca ucenicii lui, reînnoindu-se mereu în memorialul săptămânal al Paştelui, să fie vestitori tot mai credibili ai Evangheliei mântuitoare şi ziditori activi ai civilizaţiei iubirii!

Tuturor, vă dau binecuvântarea mea.

Din Vatican, la 31 mai 1998, solemnitatea Rusaliilor, în cel de-al douăzecilea an al pontificatului meu.

Note


[131] Contra Celsum VIII, 22: SC 150, pp. 222-225.


© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro