duminică, 1 mai 2011

Seria MODELELE NOASTRE!

Dincolo de frontiere: pr. Chini, SJ


Autor: Domenico Calarco, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Jesuites, Annuaire de la Compagnie de Jesus, 2011

O statuie a pr. Chini

O statuie a pr. Chini

“Dacă există un merit cu adevărat important care trebuie recunoscut iezuiţilor [...] este acela că nu s-au oprit niciodată la ceea ce deja se ştia, sau a fost spus sau cunoscut, ci au răspuns întotdeauna provocării de a descoperi, defini şi atinge orizonturi mereu noi, pentru a evangheliza şi a se pune în slujba culturii şi a progresului uman. Astfel încât, noţiunea de ‘frontieră’, care pentru omul obişnuit reprezintă limita dincolo de care nu poţi sau nu trebuie să mergi, i-a atras întotdeauna pe iezuiţi, ca un obstacol de învins, un ţel de atins şi de depăşit”, spunea Cardinalul Carlo Maria Martini, SJ, la congresul cu tema “Omeni de frontieră pentru reconciliere”, ţinut la Roma (11-14 septembrie 1991) cu ocazia aniversării a 5oo de ani de la naşterea Sf. Ignaţiu de Loyola şi a 450 de ani de la întemeierea ordinului iezuit.

Un astfel de “om de frontieră” a fost Matteo Ricci, preot iezuit, comemorat la 400 de ani de la moarte – care timp de peste 30 ani a desfăşurat cu minuţiozitate, delicateţe, fermitate opera de evanghelizare în China şi despre care Sfântul Părinte Papa Benedict XVI spunea, la 29 mai 2010, că reprezintă “un exemplu remarcabil de îmbinare armonioasă între propagarea Evangheliei şi dialogul cultural cu poporul căruia i se adresa, un exemplu fericit de echilibru între claritatea doctrinară şi acţiunea pastorală plină de înţelepciune. [...] Toate acestea au făcut ca Matteo Ricci să fie considerat de chinezi, şi astăzi, nu ca un străin, ci drept ‘Maestrul venit din marele Occident’.”

Anul acesta este comemorat un alt “om de frontieră”, ale cărui merite sunt recunoscute tocmai fiindcă, depăşind frontiere, a stabilit graniţe, dar nu limite: pr. Eusebio Francesco Chini (10.08.1646-15.03.1711) sau “Kino” cum este scris uneori. Scriitor, istoric, etnolog, explorator, geograf, cartograf, sociolog, agricultor, crescător de animale, constructor de case şi de biserici, fondator de misiuni şi de sate, el a fost mai înainte de toate ” slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1,1). Iubit şi onorat deopotrivă în Mexic (unde este considerat “erou al Mexicului”) precum şi în Statele Unite, statuia sa a fost înălţată la 14 februarie 1965 în National Staturay Hall din Capitoliu – sala care adăposteşte statuile celor care au contribuit la ctitorirea Americii – părintele Eusebio Francesco Chini, SJ, fiind considerat Părinte fondator al statului Arizona. Pe de altă parte, cauza sa de beatificare şi canonizare a fost deschisa la 25 mai 1971.

Eusebio Chini s-a născut la 10 august 1645 la Segno, Italia, iar părinţii săi, Francesco Chini şi Margherita Lucchi l-au botezat în aceeaşi zi la biserica parohială din Torra. Biografii şi istoricii s-au întrebat dacă numele “Chini” este italian sau german. Unii îl ortografiau Kühn, alţii Kin, Chino sau Quino, iar Eusebio însuşi, când scria în limba spaniolă, semna “Kino”, fiindcă numele său, aşa cum este trecut în documentele oficiale, “Chini”, însemna “chinez” în limba spaniolă – termen peiorativ în acel timp.

Eusebio a făcut clasele primare la Segno, apoi a intrat la colegiul iezuit din Trento unde s-a dovedit deosebit de talentat la ştiinţă şi literatură, după care a urmat cursurile Universităţii din Hall, lângă Innsbruck, Austria, excelând în studiul matematicii şi ştiinţelor naturale. Îmbolnăvindu-se grav – probabil o septicemie de la o plagă netratată -, Eusebio l-a invocat pe Sf. Francisc Xaveriu, promiţându-i că, dacă se va vindeca, va intra în semn de recunoştinţă în Societatea lui Isus, va deveni misionar şi va adăuga numelui său prenumele de Francesco – ceea ce s-a şi întâmplat.

La 20 noiembrie 1665, Eusebio Francesco intră în Societatea lui Isus la Landsberg, Germania, pregătindu-se asiduu să parcurgă lungul drum al formării iezuite. Concomitent studiază logica,filosofia şi teologia la celebrele universităţi din Ingolstadt, Freiburg şi München, fără să neglijeze pasiunile mai vechi pentru matematică, astronomie, geografie, cartografie. La 12 iunie 1677 este hirotonit preot la Eichstätt, Bavaria, iar în martie 1678 este trimis ca misionar în Indiile Occidentale, mai precis în Mexic. Dorinţa sa fierbinte fusese însă să meargă misionar în China. Iată ce scria în jurnalul său, Favori Celestiali: “Am simţit întotdeauna o atracţie şi un ataşament cu totul special pentru acea Mare Chină, ca să o convertesc, astfel încât, la sfatul superiorilor mei, m-am străduit să studiez matematica, fiindcă ştiam că e la mare preţ acolo. Chiar de la început am cerut să merg misionar în China.”

Dar, conform ordinului, la 12 iunie 1678 părintele Eusebio Francesco s-a îmbarcat împreună cu alţi 18 misionari iezuiţi din portul Genova spre Cadix, Spania, de unde aveau să plece spre Mexic. O serie de dificultăţi survenite între timp l-au obligat să rămână în Sevilla încă trei ani, astfel încât ajunge în Mexic la 3 mai 1681. Prima experienţă de evanghelizare se desfăşoară între 1683-1685, în Baja California; după o serie de vicisitudini, este trimis în nordul Mexicului, mai precis în Pimeria de Sus – regiune cuprinsă între partea de nord-vest a statului Sonora, Mexic, şi partea de sud-vest a statului Arizona, SUA. Părintele Eusebio Franceso Chini s-a stabilit aici la 13 martie 1687. Pimeria de Sus era considerată drept “punctul extrem al avanpostului de nord al creştinismului”. Cu o populaţie de peste 30.000 de locuitori, zona se caracteriza printr-o mare varietate de structuri umane şi implicit, practici spirituale, credinţe şi obiceiuri.

Pentru următorii 24 de ani, Pimeria de Sus avea să devină câmpul de apostolat al părintelui Chini. A format 27 de misiuni, a contribuit la întemeierea a 19 ferme înfloritoare şi a efectuat 50 de expediţii-explorări, parcurgând pe cai, pe catâri, pe măgari sau pe jos aproximativ 30.000 km. A deschis noi drumuri în regiune şi este cel dintâi care a efectuat un studiu ştiinţific minuţios al regiunii. A realizat astfel 32 de hărţi, unele amănunţite, altele abia schiţate, spre admiraţia geografilor europeni. Aceste hărţi aveau să fie puse în slujba nativilor amerindieni, a misionarilor, a coloniştilor şi a guvernanţilor spanioli.

Pr. Chini avea un talent remarcabil de explorator şi cartograf, dar în acelaşi timp acţiona ca apărător ale drepturilor omului pentru indigeni. Chiar de la începutul activităţii sale apostolice în Pimeria de Sus, părintele Chini, după ce a aflat de la confraţii săi şi a văzut cu propriii ochi că spaniolii îi tratau ca pe nişte sclavi pe indigeni, forţându-i să muncească în mine şi în ferme, s-a înarmat cu o copie a documentului numit Cedula Real, dată la 16 mai 1686 de regele Spaniei, Carol II. Acest act, care acorda indigenilor o emancipare temporară pe 20 ani şi scutire de orice muncă forţată în mine sau ferme, era un ordin regal care aducea libertatea indigenilor şi le garanta instruirea. În mâinile părintelui Chini acest ordin nu a fost niciodată o simplă bucată de hârtie:el a folosit-o ca armă pentru apărarea drepturilor omului, a demnităţii indigenilor şi ca să denunţe abuzurile militarilor şi colonilor spanioli, ceea ce i-a adus, in mod firesc, blamul acestora. Părintele Chini a luptat însă neabătut, mai departe, fiindcă mai presus de toate era apostol, martor şi slujitor al lui Christos, speranţa lumii. Părintele Chini a facut din drumurile sale zilnice un cânt de credinţă, speranţă şi iubire pentru Dumnezeu, dăruindu-se cu totul îmbrăţişării pline de milostivire şi grijă a Tatălui. “Om al speranţei”, cum era numit, el a dat mărturie tuturor prin viaţa şi activitatea sa că Dumnezeu, cel Adevărat şi Fidel promisiunilor sale, dăruieşte mult mai mult fiecăruia decât îndrăznim să cerem. Condus de iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele, părintele Chini “s-a făcut slab pentru cei slabi, ca să îi câştige pe cei slabi. S-a făcut totul pentru toţi, ca să îi câştige măcar pe unii” (cf. 1 Corinteni 9,22).

“Am putea spune fără să exagerăm”, scria pr. Juan Antonio Balthasar, SJ, la 40 de ani de la moartea părintelui Chini, “că el a făcut de unul singur, pe durata celor 24 de ani cât a stat fără întrerupere în Pimeria de Sus, mai mult decât toţi misionarii împreună în toţi aceşti 40 de ani care au trecut de la moartea lui: aceştia n-au reuşit să aibă grijă decât de o treime din satele, regiunile şi triburile pe care le-a atras zelul apostolic al părintelui Chini, de care el a avut grijă şi cărora le-a creat dispoziţia sufletească de a lua pe umeri jugul dulce al Evangheliei (…). Părintele Chini a fost şi va fi întotdeauna un exemplu pentru lucrătorii în această vie a Domnului şi un model pentru noi toţi, pe care trebuie să îl imităm cât mai fidel: el a deschis poarta, a netezit drumul şi a mers înaintea tuturor ca un ghid sigur – acel ghid pe care trebuie să îl urmeze toţi cei care aspiră la răspândirea gloriei Lui Dumnezeu şi la convertirea sufletelor.”

Moartea avea să îl secere la Magdalena, în regiunea Sonora, la 15 martie 1711, la vârsta de 65 ani. A murit aşa cum a trăit, extrem de umil şi sărac. Toată averea lui era pe patul de moarte: două piei de vită drept saltele, două cuverturi de lână cu care se acoperise şi ca pernă, şeaua de care nu se despărţea niciodată. “Magdalena, numita ‘Magdalena de Kino’ după numele său”, afirmă Mons. Carlos Quintero Arce, Arhiepiscop emerit de Hermosillo, “păstrează astăzi moaştele sale, asupra cărora oamenii din Sonora veghează cu străşnicie, ca asupra celei mai de preţ comori. Dar la Magdalena de Kino respiră în acelaşi timp spiritul său, elanul său evanghelizator şi acea învăţătură de misionar pe care a ştiut s-o impregneze în inima indigenilor cu puterea adevăratei libertăţi pe care o conferă numai valorile credinţei creştine.”

La Magdalena de Kino a luat naştere astfel cultul părintelui Chini în rândul credincioşilor din Sonora, Arizona, Sinaloa, Chihuahua şi Baja California. Un cult care transformă de trei sute de ani devoţiunea părintelui Eusebio Francesco Chini, SJ, faţă de Sfântul Francisc Xaveriu într-un omagiu al indigenilor faţă de el însuşi, considerat “părintele pionier al Pimeriei de Sus”. De fapt “există unii oameni”, scria istoricul Herbert E. Bolton, “care se ridică deodată ca o rachetă, iluminează scena pentru o clipă şi apoi dispar. Părintele Eusebio Francesco Chini, SJ, nu a fost aşa. Lumina sa, care a plecat plină de modestie, ca flăcăruia unei lumânări, nu a încetat să crească, să strălucească, să ardă din ce în ce mai vie zi după zi, an după an, atingând deplinătatea strălucirii la moartea sa”. Iar de atunci, în cei trei sute de ani care au urmat, a continuat să înflăcăreze suflete şi să aprindă inimi “Ad Maiorem Dei Gloriam”.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/03/dincolo-de-frontiere-pr-chini-sj

Cuvântul sculptează!

1 Mai – Lipsă de idei

Un copil de patru-cinci ani mergea pe stradă împreună cu tatăl său. Dintr-o dată copilul începu să pună întrebări:

-«Tată, când ajungem acasă vom lua cina?»

Tatăl nu răspunse nimic.

-«Tată, ne vom uita la televizor?»

Tatăl continuă să nu spună nimic.

-«Tată, ce vei pregăti pentru cină?»

În faţa tăcerii continue a tatălui, copilul exclamă:

-«Of, cât de puţine idei avem când lipseşte mama!»

„Cât de puţine idei avem când lipseşte mama!”. Câtă dreptate avea copilul! Este impresionant de observat câtă influenţă poate avea lipsa mamei. Fără ea, totul se întunecă.

Ceea ce se petrece în lumea materială, se petrece şi în viaţa spirituală. Când nu este prezentă Sfânta Fecioară în relaţia noastră cu Dumnezeu, această relaţie sărăceşte, pierzând din bucurie şi din naturaleţe.

Maria este „pricina bucuriei noastre”. Cu cât mai mult te vei relaţiona cu dânsa şi vei alerga la dânsa, cu atât mai bucuroasă, mai rapidă şi mai eficace va fi dăruirea ta lui Dumnezeu.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM VI

30 - (Cei care asigură formaţia în vederea apostolatului)
Formaţia în vederea apostolatului trebuie să fie inclusă deja în primele elemente de educaţie a copiilor, însă în mod deosebit trebuie iniţiaţi la apostolat adolescenţii şi tinerii şi trebuie să fie ajutaţi să se pătrundă de acest spirit. Formaţia lor trebuie perfecţionată apoi toată viaţa, după cum o cer noile îndatoriri asumate. Este evident, aşadar, că aceia cărora le revine sarcina educaţiei creştine au şi îndatorirea formării pentru apostolat.
Este sarcina părinţilor, în familie, să-şi dispună copiii, încă de mici, la recunoaşterea iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, să-i înveţe treptat, mai ales prin pilda lor, grija faţă de nevoile atât materiale cât şi spirituale ale aproapelui. Aşadar întreaga familie şi viaţa ei comună trebuie să devină o ucenicie a apostolatului.
Pe lângă aceasta, copiii trebuie educaţi astfel încât, depăşind cadrul familiei, să-şi deschidă inima faţă de comunităţile bisericeşti şi pământeşti. Să fie în aşa fel integraţi în comunitatea parohială încât şă-şi dobândească înlăuntrul ei conştiinţa de a fi membri vii şi activi ai Poporului lui Dumnezeu. Preoţii să aibă mereu prezentă, în cateheză şi în slujirea cuvântului, în direcţiunea spirituală precum şi în celelalte îndatoriri pastorale, sarcina formării pentru apostolat.
De asemenea şcolile, colegiile şi celelalte instituţii catolice de educaţie trebuie să trezească şi să dezvolte la tineri simţul catolic şi acţiunea apostolică. Dacă această formaţie lipseşte, fie pentru că tinerii nu frecventează aceste şcoli, fie din alt motiv, trebuie cu atât mai mult să se îngrijească de ea părinţii, păstorii sufleteşti şi asociaţiile apostolice. Profesorii şi educatorii, care prin chemarea şi îndatorirea lor exercită una dintre cele mai înalte forme de apostolat laic, să fie pătrunşi de învăţătura necesară şi de arta pedagogică prin care să poată transmite în mod eficient această formaţie.
Diferitele grupări şi asociaţii ale laicilor consacrate apostolatului sau altor scopuri supranaturale trebuie să favorizeze în mod atent şi statornic formaţia la apostolat, în funcţie de obiectivele şi modalităţile proprii. Ele sunt adesea, de altfel, calea obişnuită pentru o formaţie corespunzătoare la apostolat. Într-adevăr, în ele se dobândeşte o formaţie doctrinală, spirituală şi practică. Membrii, împreună cu colegii şi prietenii lor, în grupuri mici, cântăresc metodele şi roadele activităţii lor apostolice şi îşi confruntă viaţa de fiecare zi cu Evanghelia.
O astfel de formaţie trebuie organizată în aşa fel încât să se ţină seama de întregul apostolat al laicilor, care trebuie exercitat nu numai în cadrul grupurilor din asociaţii, ci şi în toate împrejurările, în întreaga viaţă, mai ales profesională şi socială.
Mai mult, fiecare trebuie să se pregătească personal în mod activ pentru apostolat, necesitate deosebit de presantă în special la vârsta adultă. Într-adevăr, pe măsura înaintării în vârstă, sufletul se deschide mai mult şi fiecare îşi poate descoperi mai clar talentele cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi poate exercita cu mai mult folos carismele care i-au fost dăruite de Duhul Sfânt spre binele fraţilor săi.

31 - (Adaptarea formaţiei la diferite tipuri de apostolat)
Diferitele forme de apostolat necesită şi o formaţie adecvată lor.
a. În privinţa apostolatului de evanghelizare şi sfinţire a oamenilor, laicii trebuie formaţi în mod deosebit pentru stabilirea dialogului cu alţii, credincioşi sau necredincioşi, pentru a vesti tuturor mesajul lui Cristos.
Însă, întrucât în vremurile noastre se răspândeşte, chiar şi între catolici, materialismul de diverse feluri, laicii nu numai că trebuie să înveţe cu mai multă atenţie doctrina catolică, mai ales punctele contestate, ci şi să ofere o mărturie de viaţă evanghelică împotriva oricărei forme de materialism.
b. În privinţa transformării creştine a sferei lucrurilor pământeşti, laicii să fie instruiţi asupra adevăratei semnificaţii şi valori a bunurilor vremelnice, atât în sine cât şi referitor la toate finalităţile persoanei umane; să se deprindă la dreapta folosire a lucrurilor şi la organizarea instituţiilor, având mereu drept scop binele comun, după principiile învăţăturii morale şi sociale a Bisericii. În mod deosebit laicii să-şi însuşească astfel principiile şi concluziile doctrinei sociale încât să devină capabili să colaboreze şi ei la dezvoltarea acesteia precum şi la aplicarea ei corectă în diferitele situaţii.
c. Deoarece faptele de caritate şi milostenie oferă o minunată mărturie de viaţă creştină, formaţia apostolică trebuie să ducă şi la exercitarea lor, pentru ca încă din copilărie credincioşii să înveţe să ia parte la suferinţele fraţilor lor şi să le vină în ajutor cu generozitate când se află în nevoi.

32 - (Mijloace)
Laicii consacraţi apostolatului dispun de multe mijloace: sesiuni, congrese, reculegeri, exerciţii spirituale, întâlniri frecvente, conferinţe, cărţi şi comentarii pentru o mai profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi şi a învăţăturii catolice, pentru hrănirea vieţii spirituale precum şi pentru a se informa asupra condiţiilor de viaţă din lume şi pentru a găsi şi a folosi metode potrivite.
Aceste mijloace de formare sunt în funcţie de diferitele forme de apostolat şi de mediile în care acesta se exercită.
În acest scop s-au înfiinţat şi centre sau institute superioare care au dat deja rezultate excelente.
Sfântul Conciliu se bucură de astfel de iniţiative, care sunt deja înfloritoare pe alocuri, şi doreşte ca ele să fie extinse şi în alte părţi, acolo unde este necesar.
În afară de aceasta, să se înfiinţeze Centre de documentare şi de studii nu numai în domeniul teologic, ci şi antropologic, psihologic, sociologic, metodologic pentru o mai bună dezvoltare a aptitudinilor laicilor, bărbaţi şi femei, tineri şi adulţi, pentru toate sectoarele de apostolat.

ÎNDEMN

33 - Aşadar Sfântul Conciliu roagă fierbinte şi stăruitor în Domnul pe toţi laicii să răspundă cu bucurie, cu generozitate şi promtitudine la glasul lui Cristos, care în clipa de faţă îi cheamă mai insistent, precum şi la îndemnul Duhului Sfânt. Tinerii să-şi dea seama că această chemare le este adresată mai ales lor şi să o îmbrăţişeze cu elan şi generozitate. Într-adevăr Domnul însuşi, prin acest Conciliu, îi invită din nou pe laici să se unească tot mai intim cu El şi, luând la inimă cele ce sunt ale Sale ca pe ale lor proprii (cf. Fil 2, 5), să se asocieze la misiunea Sa mântuitoare; El îi trimite din nou în toate cetăţile şi în toate locurile în care urmează să vină El însuşi (cf. Lc 10, 1), pentru ca ei să I se ofere drept colaboratori în diferitele forme şi moduri ale apostolatului unic al Bisericii, ce trebuie necontenit adaptat la noile necesităţi ale vremurilor, "sporind pururi în lucrarea Domnului, ştiind că truda lor nu este zadarnică în Domnul" (cf. 1 Cor 15, 58).

Toate cele stabilite în acest Decret şi fiecare în parte au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 18 noiembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile Părinţilor)

Un itinerariu normal pentru beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea


Mons. Slawomir Oder

28.04.2011, Vatican (Catholica) - Cauza de beatificare a lui Karol Wojtyla a urmat itinerariul normal cerut de un proces canonic de acest tip. Singura abatere de la regulă a fost dispensa acordată de Papa Benedict al XVI-lea de la aşteptarea de cinci ani pentru demararea cauzei. Aceasta pentru că minunea care a deschis larg porţile pentru beatificarea Pontifului polonez, care va fi la 1 mai 2011, a avut loc la puţine luni de la moartea lui. Acest lucru îl explică, în acest interviu acordat Agenţiei Zenit, şi publicat pe InfoSapientia.ro în traducere, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, care a descris itinerariul procesual ca o “frumoasă aventură” personală.

- În ce mod aţi trăit dumneavoastră, ca preot, acest proces? A fost o cruce, o bucurie, v-a transformat, ce s-a întâmplat?

- În perspectiva Paştelui, crucea este mereu preludiul bucuriei. Pe de altă parte, nu există bucurie adevărată, aşa cum ne învaţă Schimbarea la Faţă a lui Isus, fără trecerea prin cruce. Sarcina care mi-a fost încredinţată avea aspectele sale pascale, măcar pentru că s-a suprapus peste o muncă pe care o desfăşor în mod obişnuit ca vicar judecătoresc şi peste activitatea pastorală pe care o duc înainte ca rector al unei biserici romane. De aceea, s-au adăugat atâtea lucruri care în aceşti cinci ani au umplut ziua mea de lucru. Şi apoi, desigur, şi procesul însuşi prezenta câteva elemente care impuneau un mare efort, o mare implicare, şi la nivel emoţional. De aceea, momentele de dificultate nu au lipsit.

- Toţi consideră sigur faptul că Papa Ioan Paul al II-lea este un sfânt, deci pare totul puţin sigur… Procesul de canonizare părea aşadar aproape ca o plimbare. Însă Papa a invitat să se urmeze itinerariul normal al procesului canonic. Însă s-a spus şi că a fost un fel de culoar preferenţial şi că s-a apăsat puţin pedala de acceleraţie. Aşadar, a fost vorba de un proces normal sau nu?

- În mod absolut da. Singura dispensă care a fost obţinută în acest proces este dispensa de cei cinci ani de aşteptare pentru deschiderea procesului. Însă procesul însuşi s-a desfăşurat, în mod absolut, respectându-se pe deplin normele canonice. Cu toate criteriile care au existat în celelalte procese canonice. De aceea, nu a existat o adevărată dispensă, o cale preferenţială, în acest sens. În schimb, ceea ce putem spune este că practica de la Congregaţie este aceea de a duce înainte cauzele care în afară de trăirea eroică a virtuţilor au deja o minune, care sunt două procese diferite.

În mod normal în Congregaţie, procesul are loc în acest mod: se desfăşoară ancheta diecezană, documentaţia este transmisă la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde este pregătită positio, pentru a fi supusă apoi discuţiei teologilor şi Cardinalilor. Şi positio aşteaptă tocmai pentru că este nevoie de o minune. Positio a fost dusă înainte şi imediat supusă discuţiei teologilor şi Cardinalilor, pentru că minunea care trebuia să acrediteze cauza a avut loc foarte repede. Procesul cu privire la minune a fost depus la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor în ziua dinaintea procesului cu privire la virtuţi, şi acest lucru într-un fel a netezit imediat posibilitatea de a merge înainte.

- Cât timp a trecut de la moartea Papei Ioan Paul al II-lea până la prezentarea minunii?

- Minunea, recunoscută ca atare, a avut loc în luna iulie din acelaşi an.

- Şi după cât timp a fost recunoscută?

- Noi am încheiat procesul în anul 2007, iar cel cu privire la minune a fost prezentat cu o zi înainte de încheierea anchetei diecezane cu privire la virtuţi. De aceea suntem în luna iunie 2007.

- Au fost prezentate alte minuni?

- Au fost multe haruri şi chiar presupuse minuni. Dintre acestea, unele au fost aprofundate, pentru că aşa este practica. Pentru că înainte de a face un studiu asupra minunii, se face un studiu prealabil care într-un fel dă garanţie asupra procesului însuşi. În unele cazuri, am făcut aprofundări şi premisele erau bune. Nu am pornit procese numai pentru că era deja în desfăşurare procesul cu privire la minunea care a fost aleasă.

- Ne puteţi spune în ce ţări au avut loc aceste haruri?

- Au fost în Franţa, în Statele Unite, în Germania şi în Italia.

- Apoi a fost o întreagă discuţie mediatică în această privinţă…

- Despre acest lucru este greu de discutat, pentru că a fost o întreagă entuziasmare mediatică.

- A fost necesară o ulterioară aprofundare medicală?

- Este un fapt normal ca în procesele cu privire la o minune să fie făcută o investigaţie şi materialul să fie supus apoi studiului medicilor. Este clar de asemenea că un medic poate să ceară vreo nouă elucidare, vreun document, vreo analiză în plus. Este foarte normal. Au fost făcute toate investigaţiile considerate oportune de către medicii implicaţi în proces.

- Aşadar nu existat nici o umbră de îndoială?

- Dumneavoastră îmi puneţi întrebări la care nu pot să răspund, pentru că sunt ţinut de secretul procesual şi pentru că nu le cunosc. Aceste amănunte sunt de competenţa medicilor.

- Aţi descoperit lucruri pe care nu le cunoşteaţi despre Papa Ioan Paul al II-lea? Un aspect privat care îl face diferit de imaginea sa publică?

- Deja am avut oportunitatea să spun acest lucru. Este clar că procesul a fost o aventură foarte frumoasă, pentru că nu cunoşti niciodată o persoană până în profunzime. Şi de aceea este clar că multe aspecte se refereau la amănunte din viaţa lui, activităţile şi contactele pe care le avea cu persoanele. Însă aş spune că este o aventură care ar putea să se refere la fiecare persoană, care este o lume în sine. În schimb cât priveşte ceea ce a reieşit în contextul procesului de beatificare, nu există lucruri răsunătoare. În sensul că efectiv Wojtyla era aşa cum l-am cunoscut în public. De aceea nu era o dedublare, ci o perfectă transparenţă a personajului. Cu siguranţă procesul a scos în evidenţă multe aspecte.

- Vreun aspect pe care nu îl cunoşteaţi şi care v-a uimit?

- Lucrul care m-a uimit, în afară de aspectul cel mai important, este descoperirea faptului că izvorul, originea acestei activităţi extraordinare, a acestei generozităţi în acţiune, a profunzimii gândirii sale, este raportul cu Cristos. A ieşit în evidenţă cu siguranţă un om mistic. Un mistic în sensul că era un om care trăia prezenţa lui Dumnezeu, care se lăsa condus de Duhul Sfânt, care era în dialog constant cu Domnul şi care şi-a desfăşurat viaţa sa în jurul întrebării: “Mă iubeşti tu?” Astfel încât viaţa lui a fost răspunsul la această întrebare esenţială a Domnului. De aceea, cred că acest aspect este comoara cea mai mare a procesului.

Sursa: vedeţi aici http://www.catholica.ro/2011/04/28/un-itinerariu-normal-pentru-beatificarea-papei-ioan-paul-al-ii-lea/


Pentru cine nu are posibilitatea de a fi la Roma, in aceasta zi frumoasa, a beatificarii Papei Ioan Paul II si nici posibilitatea de a prinde transmisia de-acolo pe unul din canalele de televiziune romane, poate urmari totul pe acest link:
Programul incepe cu orele 10,00 ora Romaniei! VIZIONARE PLACUTA SI O ZI CU MULT, MULT HAR! Sr. Benigna