duminică, 5 iunie 2011

Ecclesia de Eucharistia V

CAPITOLUL IV

EUHARISTIA ŞI COMUNIUNEA ECLEZIALĂ

34. În 1985, Adunarea extraordinară a Sinodului Episcopilor a văzut în "ecleziologia de comuniune" ideea centrală şi fundamentală a documentelor Conciliului al II-lea din Vatican67. În timpul pelerinajului ei pe pământ, Biserica este chemată să menţină şi să promoveze atât comuniunea cu Dumnezeu Treime, cât şi comuniunea între credincioşi. Pentru acesta, ea dispune de cuvânt şi de sacramente, mai ales de Euharistie, din care primeşte "viaţă şi creştere fără încetare"68 şi în care, în acelaşi timp, se exprimă pe sine. Nu este întâmplător faptul că termenul comuniune a devenit unul dintre numele specifice ale acestui sublim sacrament.

Euharistia apare, aşadar, ca apogeul tuturor sacramentelor, căci duce la desăvârşire comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, datorită identificării cu Fiul unic prin lucrarea Duhului Sfânt. Având o credinţă pătrunzătoare, unul dintre marii autori ai tradiţiei bizantine exprima acest adevăr în legătură cu Euharistia: "Acest mister este atât de desăvârşit, spre deosebire de oricare alt rit, încât conduce spre vârful cel mai înalt al bunurilor, unde se găseşte şi sfârşitul suprem al oricărui efort uman. Căci în el îl întâlnim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu se uneşte cu noi în modul cel mai desăvârşit"69. Tocmai de aceea, e necesar să cultivăm în inimi dorinţa constantă după sacramentul Euharistiei. În felul acesta s-a născut practica "împărtăşirii spirituale", în mod fericit prezentă în Biserică de multe secole şi recomandată de sfinţii învăţători ai vieţii spirituale. Sfânta Tereza a Pruncului Isus scria: "Când nu primiţi împărtăşania la Liturghia pe care o ascultaţi, împărtăşiţi-vă în mod spiritual, căci este ceva foarte avantajos...; astfel, veţi imprima în voi o iubire adâncă faţă de Domnul nostru"70.

35. Cu toate acestea, celebrarea Euharistiei nu poate să fie punctul de plecare al împărtăşirii, pe care o presupune ca existând deja, ca să o întărească apoi şi să o ducă la desăvârşire. Sacramentul exprimă această legătură de comuniune în dimensiunea sa invizibilă care, în Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne leagă de Tatăl şi între noi, pe de o parte, iar pe de altă parte, în dimensiunea sa vizibilă care implică împărtăşirea în învăţătura apostolilor, în sacramente şi în ordinea ierarhică. Strânsa legătură care există între elementele invizibile şi elementele vizibile ale comuniunii ecleziale este constitutiv Bisericii ca sacrament al mântuirii71. Numai în acest context se celebrează în mod legitim Euharistia şi se participă cu adevărat la acest sacrament. Rezultă de aici o exigenţă lăuntrică a Euharistiei: ca ea să fie celebrată în comuniune şi, concret, respectând toate condiţiile cerute.

36. Comuniunea invizibilă, deşi prin natura sa este mereu în creştere, presupune viaţa harului, prin care suntem făcuţi "părtaşi la natura divină" (2Pt 1,4), şi trăirea virtuţilor credinţei, speranţei şi dragostei. Într-adevăr, numai în felul acesta se stabileşte o comuniune adevărată cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Credinţa nu este îndeajuns, ci trebuie statornicie în harul sfinţitor şi în caritate, rămânând în sânul Bisericii cu "trupul" şi cu "inima"72; trebuie, aşadar, să repetăm cuvintele sfântului Paul, "credinţa care lucrează prin iubire" (Gal 5,6).

Respectarea caracterului total al legăturilor invizibile este o datorie morală strictă pentru creştinul care vrea să ia parte în mod deplin la Euharistie împărtăşindu-se cu trupul şi sângele lui Cristos. Acelaşi apostol îi aminteşte de această datorie credinciosului prin avertizarea: "De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir" (1Cor 11,28). Cu toată puterea elocvenţei sale, sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe credincioşi: "Şi eu îmi ridic glasul, vă implor, vă rog şi vă rog fierbinte să nu vă apropiaţi de această masă sfântă cu o conştiinţă pătată şi deformată. O asemenea atitudine într-adevăr nu se va numi niciodată împărtăşire, chiar dacă am primi de mii de ori trupul Domnului, ci, mai curând, condamnare, chin şi sporire a pedepselor"73.

În această perspectivă, Catehismul Bisericii Catolice stabileşte pe bună dreptate: "Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie"74. Aşadar, vreau să repet că rămâne şi va rămâne pentru totdeauna valabilă în Biserică norma prin care Conciliul Tridentin a aplicat concret atenţionarea severă a apostolului Paul, afirmând că, pentru a primi cum se cuvine Euharistia, "dacă cineva este conştient de a fi în stare de păcat de moarte, trebuie, mai întâi, să-şi spovedească păcatele"75.

37. Euharistia şi Reconcilierea sunt două sacramente strâns legate între ele. Dacă Euharistia actualizează jertfa răscumpărătoare a crucii, perpetuând-o sacramental, aceasta înseamnă că din acest sacrament derivă o exigenţă continuă de convertire, de răspuns personal la îndemnul adresat de sfântul Paul creştinilor din Corint: "În numele lui Cristos, vă rugăm: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20). Dacă credinciosul are pe conştiinţă greutatea unui păcat grav, drumul pocăinţei, prin sacramentul Reconcilierii, devine o trecere obligatorie pentru a putea lua parte în mod deplin la jertfa euharistică.

Evident, judecata asupra stării de har aparţine numai celui interesat, pentru că e vorba de o judecată de conştiinţă. Totuşi, în caz de comportament exterior grav, public şi de durată contrar normei morale, Biserica, în grija ei pastorală pentru buna rânduială comunitară şi din respect faţă de sacramentul în discuţie, nu poate să nu se simtă chemată în cauză. Această situaţie de lipsă în viaţa morală publică este tratată de norma Codului de drept canonic privind neadmiterea la împărtăşania euharistică a acelora care "persistă cu încăpăţânare într-un păcat grav şi public"76.

38. Comuniunea eclezială, cum am amintit deja, este şi vizibilă şi se exprimă prin intermediul legăturilor enumerate de acelaşi Conciliu atunci când învaţă: "Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi, în organismul ei vizibil - prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii şi comuniunii bisericeşti - cu Cristos, care o conduce prin suveranul pontif şi prin episcopi"77.

Euharistia, fiind cea mai înaltă manifestare sacramentală a comuniunii în Biserică, necesită să fie celebrată şi într-un context de respectare integrală a legăturilor exterioare de comuniune. În mod special, pentru că "este ca desăvârşire a vieţii spirituale şi scop al tuturor sacramentelor"78, de aceea, necesită ca legăturile comuniunii în sacramente să fie reale, îndeosebi în Botez şi în hirotonirea preoţească. Nu este posibil să dai împărtăşania unei persoane care nu este botezată sau care refuză adevărul integral al credinţei despre misterul euharistic. Cristos este adevărul şi dă mărturie despre adevăr (cf. In 14,6; 18,37); sacramentul trupului şi sângelui său nu admite minciuna.

39. De altfel, în virtutea caracterului comuniunii ecleziale şi a raportului pe care îl are cu sacramentul Euharistiei, trebuie amintit faptul că "jertfa euharistică, deşi se celebrează mereu într-o comunitate particulară, nu este niciodată o celebrare a acestei singure comunităţi: aceasta, într-adevăr, primind prezenţa euharistică a Domnului, primeşte totalitatea darului mântuirii şi, cu toate că păstrează mereu un vizibil caracter particular, ea se manifestă şi ca imagine şi prezenţă adevărată a Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică"79. Rezultă de aici că o comunitate cu adevărat euharistică nu se poate replia asupra ei însăşi, ca şi cum ea ar fi autosuficientă, ci trebuie să fie în sintonie cu fiecare dintre comunităţile catolice.

Comuniunea eclezială a adunării euharistice este comuniune cu episcopul ei şi cu pontiful roman. Într-adevăr, episcopul este principiul vizibil şi temeiul unităţii în Biserica lui particulară80. Aşadar, ar fi cu totul ilogic ca sacramentul prin excelenţă al unităţii Bisericii să fie celebrat fără o comuniune adevărată cu episcopul. Sfântul Ignaţiu de Antiohia scria: "Numai această Euharistie să fie considerată singura legitimă, care este prezidată de episcopul sau de cel pe care el l-a însărcinat"81. Tot la fel, pentru că "pontiful roman, ca urmaş al lui Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât al episcopilor, cât şi al mulţimii credincioşilor"82, comuniunea cu el este o exigenţă lăuntrică a celebrării jertfei euharistice. De aici provine adevărul adânc exprimat în diferite feluri de liturgie: "Fiecare celebrare a Euharistiei este făcută în unire nu doar cu episcopul, ci şi cu papa, cu ordinul episcopal, cu tot clerul şi cu poporul întreg. Fiecare celebrare validă a Euharistiei exprimă această comuniune universală cu Petru şi cu Biserica întreagă sau o cere în mod obiectiv, ca în cazul Bisericilor creştine separate de Roma"83.

40. Euharistia creează comuniunea şi educă la comuniune. Sfântul Paul le scria credincioşilor din Corint, arătându-le cum dezbinările lor, care se manifestau în adunarea euharistică, erau în opoziţie cu ceea ce ei celebrau, Cina Domnului. În consecinţă, apostolul îi invita să reflecteze asupra realităţii adevărate a Euharistiei, pentru a-i face să revină la spiritul de comuniune fraternă (cf. 1Cor 11,17-34). Sfântul Augustin s-a făcut în mod eficient ecoul acestei exigenţe. Amintind cuvântul apostolului: "Voi sunteţi trupul lui Cristos şi membrele acestui trup" (1Cor 12,27), remarca: "Dacă, aşadar, voi sunteţi trupul lui Cristos şi membrele sale, simbolul a ceea ce voi sunteţi se găseşte pus pe masa Domnului; da, voi primiţi ceea ce este misterul vostru"84. Şi din această constatare trăgea următoarea concluzie: "Domnul nostru... a consacrat pe masă misterul păcii noastre şi al unităţii noastre. Acela care primeşte misterul unităţii şi nu rămâne în legăturile păcii nu primeşte misterul său spre mântuirea sa; el primeşte o mărturie care-l condamnă"85.

_______________________

Note:

69 N. CABASILA, Viaţa în Cristos, IV, 10: SCh 355, 270.

70 Drumul desăvârşirii, cap. 35.

71 Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte ale Bisericii, ca şi comuniune Communionis notitio (28 mai 1992), 4: AAS 85 (1993) 839-840.

72CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 14.

73 Omilii la Isaia 6, 3: PG 56, 139.

74 Nr. 1385; cf. Codul de drept canonic, can. 916; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 711.

75 Discurs către membrii Sacrei Penitenţieri Apostolice şi către penitenţiarii bazilicilor patriarhale din Roma (30 ianuarie 1981): AAS 73 (1981) 203. Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIII-a, Decretum de ss. Eucharistia, cap. 7 şi can. 11: DS 1647, 1661.

76 Can. 915; cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 712.

77CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 14.

78 Sf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 73, a. 3c.

79CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte ale Bisericii drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 11: AAS 85 (1993) 844.

80 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.

81 Scrisoarea către smirneni, 8: PG 5, 713.

82CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.

83CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte al Bisericii drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 14: AAS 85 (1993) 847.

84 Sermo 272: PL 38, 1247.

85 Sermo 272: PL 38, 1248.

Cuvântul sculptează!

5 Iunie – Prieten

Doi colegi de studiu, după mai mulţi ani de când nu se mai văzuseră, din întâmplare, se întâlnesc într-o bună zi în străinătate. Unul dintre ei, spontan şi plin de căldură, văzându-l pe vechiul său tovarăş printre oameni pe care nu-i cunoştea, se emoţionă şi-l salută cu mare bucurie spunându-i:

-«Salutare, prietene!»

Celălalt, taciturn, cu o mutră acră şi rece, îi răspunse foarte serios:

-«Prieten? Din câte îmi amintesc, niciodată nu am fost prietenul tău.»

Nu dăm calificativul de prieten oricui. Obişnuim să fim destul de exigenţi la momentul alegerii lor, aceasta fiind normal până într-un anumit punct.

Isus – Dumnezeu şi Om – ne numeşte în repetate rânduri prieteni. Singurul lucru pe care ni-l cere este acela de a vrea să-i fim prieteni: Luca 12,4; Ioan 15,14 şi 15.

Putem să ne însuşim acel cântec al lui Marc Anthony şi să-i spunem:

Tu eşti fratele meu de suflet, prietenul meu cu adevărat,

Care pe orice cale şi în fiecare zi este mereu cu mine.

Chiar dacă eşti un om matur ai încă suflet de copil,

Cel care-mi dă prietenia, respectul şi afecţiunea sa.

Îmi amintesc că împreună am trecut prin momente foarte grele,

Iar tu nu te-ai schimbat oricât de puternice au fost vânturile.

Inima ta este o casă cu porţile deschise,

Tu eşti lucrul cel mai sigur în momentele nesigure.

În anumite momente grele care sunt în viaţă,

Căutăm pe cineva care să ne ajute să găsim ieşirea.

Acel cuvânt de tărie şi de credinţă pe care mi l-ai dat,

Îmi dă siguranţa că ai fost mereu alături de mine.

Tu eşti prietenul de suflet care în fiecare zi,

Surâs şi îmbrăţişare festivă la fiecare sosire.

Îmi spui adevăruri atât de mari cu fraze deschise.

Tu eşti lucrul cel mai sigur în momentele nesigure.

Nici nu-i nevoie măcar să spun

Tot ceea ce-acum spun eu

Dar este bine ca, astfel, să auzi

Că tu eşti cel mai bun prieten al meu.

Nici nu-i nevoie măcar să spun

Tot ceea ce-acum spun eu

Dar este bine ca, astfel, să auzi

Cât de mare eşti, prietenul meu.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro