luni, 13 iunie 2011

Seria MODELELE NOASTRE!

Ion Agârbiceanu: preot, scriitor, academician, parlamentar


Autor: Radu Capan

Prof. Cornelia Frisan

Profesoara Cornelia Frişan a predat mulţi ani tinerelor generaţii limba latină şi română. După pensionare nu s-a retras ci dimpotrivă a devenit mai implicată în viaţa Bisericii Greco-Catolice, în special prin funcţia dânsei de conducere a Departamentului de Învăţământ-Cultură al AGRU Naţional. În ultimii ani a fost invitată în mai multe centre ale Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi pentru a vorbi despre figura pr. Ion Agârbiceanu. În această lună, octombrie, în cadrul Zilelor Acţiunii Catolice, a repetat iniţiativa unei seri dedicate acestei personalităţi, în capela Sf. Iosif din centrul Clujului. Am profitat de eveniment pentru a îi solicita un interviu.

- Regimul comunist s-a descurcat într-un fel bine şi cred că pentru mulţi Ion Agârbiceanu este un scriitor, prea puţini ştiind faptul că a fost şi preot, încă preot al singurei Biserici de care statul comunist s-a temut într-atâta încât a trecut-o în ilegalitate în 1948. Ne-aţi putea schiţa un scurt portret al acestei personalităţi a Bisericii Greco-Catolice?
- Ion Agârbiceanu (n. 1882 Cenade – m. 1963 Cluj) este, în esenţă, un strălucit continuator al Şcolii Ardelene: prin formaţie, în Şcolile Blajului şi apoi la Seminarul Teologic Central şi apoi la Facultatea de litere din Budapesta; prin idealuri – ridicarea neamului său la lumină; prin credinţă, cultură şi civilizaţie, ca şi prin faptele vieţii sale de preot greco-catolic (protopop onorar de Blaj, în 1920, protopop unit al Clujului din 1930 şi canonic din 1931) şi de prozator român clasic, autor al unei opere de zeci de volume, în seria consacrată a Operelor Alese. Dincolo de smerenia şi de modestia persoanei, recunoaştem trăsăturile distinctive ale marilor corifei: credinţa profundă, setea de cultură, asumarea, cu determinare şi perseverenţă, din prima tinereţe, ca proiect de o viaţă, a lucrării spre folosul neamului său, prin cei doi talanţi ce i-au fost dăruiţi: harul părintelui sufletesc şi talentul literar.

Mutatis mutandis, Agârbiceanu, în datele timpului său şi cu puterile sale, face ceea ce un Samuil Micu sau un Gheorghe Şincai făceau la vremea lor: iese în lume şi lucrează pentru semenii săi, în numele Domnului. Este o experienţă de viaţă, trăită, pe care, la rândul său, o recomandă celor tineri prin personajul său din Pustnicul şi ucenicul său: “ieşind în lume, unde te aşteaptă mii de fraţi, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte şi învăţătură, ai, de acum, şi credinţă. Pasă şi fă-ţi datoria“[1]. Cât priveşte averea, cu această ispită părintele Agârbiceanu n-a fost niciodată încercat, a trăit toată viaţa la limita sărăciei, zbătându-se şi umilindu-se ades pentru a asigura familiei sale: soţia, soacra şi cei patru copii, o viaţă decentă. A fost întocmai cum o prefigurase el însuşi în replica unui personaj, pe vremea studenţiei budapestane: “m-am înscris în şirul celor care aveau să fie luminătorii poporului şi sărăcia întrupată. Fireşte, la aceasta din urmă nu m-am gândit…“[2]

Ion Agârbiceanu a trăit în cea mai strălucită, dar şi cea mai zbuciumată vreme a românilor: Unirea şi România interbelică. Ca preot, trăieşte războiul şi refugiul, este preot militar în corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni la Hârlău; desigur, scoate acolo, împreună cu un prieten, un ziar de front. Este un timp al împlinirii şi Agârbiceanu îşi revarsă bucuria copleşitoare a Unirii într-o scriere emoţionantă, O lacrimă fierbinte, Cuvinte către oastea ţării, 1918: “îmi strâng inima lângă inima ta de care mă leagă porunca tuturor strămoşilor…. Este apoi membru în Marele Sfat Naţional, deputat de Şeica Mare, apoi de Aiud, senator şi vicepreşedinte al Senatului. Niciodată, însă, Agârbiceanu nu se reprezintă aici pe sine, el nu încetează a fi un preot în reverendă în Senat, pentru ca din sfatul ţării să nu lipsească nici o clipă credinţa, cuvântul lui Dumnezeu.

El este, în mod declarat, un preot greco-catolic, iar prezenţa sa aici este o onoare pentru Biserica Greco-Catolică; nu este însă mesager al unei anume Biserici, ci se adresează tuturor românilor aşa cum numai un preot o poate face: în acele momente istorice, de mare tensiune, părintele Agârbiceanu prilejuieşte contactul cu Dumnezeu, prin gest, prin vorbă şi prin faptă. Cât anume din demersul său spiritual a fost valorificat atunci este greu de apreciat, dar exemplul rămâne şi poate rodi în timp. La nivelul de vârf al ierarhiei greco-catolice, efortul său este bine înţeles şi apreciat: în 1920, Mitropolitul de pie memorie Vasile Suciu îi scrie: “Luând în considerare şirul lung de ani în cari preaonorat frăţia ta ai lucrat pe terenul păstorirei sufleteşti şi al publicisticei, în semn de recunoştinţă şi mulţumită părinţească şi dorind a-ţi da îndemn nou spre activitatea neobosită pe aceste terene importante pentru binele sfintei noastre Biserici, am aflat în Domnul să te numim protopop onorar…“[3]

Trebuie să înţelegem că, dacă părintele Agârbiceanu a răspuns, cu mare efort personal, tuturor provocărilor vremii, sperând, cu fiecare, într-o posibilă soluţie pentru interesul naţional, dezamăgirea a fost, de fiecare dată, dureroasă. O simţim urmărindu-i munca de jurnalist la marile publicaţii politice ale vremii, de la Patria Partidului Naţional, Liga Poporului a lui Argetoianu, sau Ramuri a lui Iorga şi înţelegem de ce, în timp, a renunţat la acest fel de ieşire în lume. Vorbind despre publicistica literară, în care, de asemenea, Agârbiceanu a investit un efort enorm, se observă anumite preferinţe, datorate mai mult apropierii sufleteşti de mentorii unor reviste precum Sămănătorul, pentru Nicolae Iorga şi pentru colaborarea lui Sadoveanu, revistă cu un deosebit impact asupra tinerilor studenţi români de la Budapesta, reuniţi în Societatea de lectură Petru Maior, după modelul României June, de la Viena, sau, tot astfel, pentru Luceafărul, pentru Oct. C. Tăslăuanu, ca şi altele precum Viaţa Românească, Neamul românesc literar, Floarea darurilor, Universul literar, Familia, Tribuna. Însă, ca toţi marii creatori, el nu poate fi anexat unui curent literar sau altul, ca adept sau promotor al programului unei anume mişcări literare, creaţia sa crescând în spaţiul propriului său program, de timpuriu cristalizat.

Poate tocmai acest refuz tacit, dar consecvent, al alinierii explică exigenţa ades supradimensionată cu care critica literară interbelică abordează opera literară a părintelui scriitor, reproşurile acesteia privind compoziţia şi stilul, precum şi scepticismul cu care aceasta priveşte destinul în timp al operei sale. Tipul de scriitor care a fost Ion Agârbiceanu se înscrie mai degrabă într-o definiţie sui generis, pe care, mai târziu, o face Camil Petrescu, spunând că, în fond, un scriitor nu este decât un ins talentat care relatează în scris, cu maximă sinceritate, ceea ce a trăit el însuşi sau cei pe care i-a cunoscut. Criteriul sincerităţii şi profunzimea observaţiei condiţiei umane în revelaţia întâlnirii ei cu Dumnezeu, general-umanul aşadar, este criteriul valoric suprem al operei lui Agârbiceanu.

Profesorul Ion Breazu, strălucită personalitate a Universităţii clujene în perioada interbelică, scria, pe bună dreptate că: “Această umanitate de nobilă calitate este nota cea mai de preţ a operei lui Ion Agârbiceanu… Pentru cei în inima cărora umanul vibrează cu intensitate, el va fi mereu actual“[4]. Cred că putem vorbi şi aici de un model Agârbiceanu, din perspectiva unui public ţintă căruia se adresează demersul său literar, ca şi cel civic, la care mă refeream anterior, ambele cu profunde conotaţii spirituale, creştine. La nivelul de vârf al unei alte ierarhii, cea a literaturii române a vremii de astă dată, aprecierea nu se lasă aşteptată: în iunie 1919, Ioan Alexandru Brătescu – Voineşti, preşedintele Academiei Române, îi scrie: “Academia Română, apreţiind activitatea desfăşurată de sfinţia voastră pe tărâmul literar, v-a ales… Membru Corespondent al ei în Secţiunea literară…“[5]

pr. Ion Agârbiceanu

- Ştim că de multă vreme căutaţi să îi popularizaţi opera, atât prin retipărirea unor lucrări cât şi prin conferinţe pe care le-aţi ţinut în diverse colţuri de ţară pentru a-i evoca persoana. Toate acestea în structura AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi).
- ASTRA şi AGRU sunt două momente importante ale biografiei lui Agârbiceanu, definitorii pentru felul exemplar în care el şi-a valorificat talanţii care i-au consacrat cognomenul de părinte – scriitor. A fost secretar al Astrei şi redactor al revistei asociaţiei, Transilvania, revistă lunară de cultură, dar despre această asociaţie, reactivată astăzi, se ştie mai mult. Mai puţin se ştie despre AGRU, Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, asociaţie a laicilor greco-catolici, în spiritul inculturat al Acţiunii Catolice, al cărei membru fondator şi părinte spiritual a fost Ion Agârbiceanu din 1929, de la întemeiere, până în 1948, la desfiinţare, prin actul de dizolvare a BRU.

Iată cum prezintă Ion Agârbiceanu AGRU la începuturile sale: “Bun, luminat şi creştinesc gând au avut Arhiereii noştri când au primit să stea în fruntea unei tovărăşii, a unei asociaţii a mirenilor români uniţi din toate diecezele provinciei mitropolitane ale Bisericii române unite cu Roma… Îndemnul pentru astfel de tovărăşii ale mirenilor catolici a pornit, în toată lumea[6],de la învăţătorul cel dintâi al Bisericii, de la Papa de la Roma. El a văzut că luptele ce are de purtat Biserica cea adevărată în toată lumea sunt, din zi în zi, mai grele şi că e nevoie să sară în apărarea ei nu numai preoţii, clericii, ci şi mirenii… Ţinta Agrului… nu este numai apărarea Bisericii, ci şi creşterea şi întărirea credinţei şi a vieţii religioase între membrii săi. Ţinta de căpetenie este deci de a ne forma în aceste societăţi creştini din zi în zi mai buni, mai evlavioşi, mai cinstiţi, mai curaţi, mai drepţi. Să umplem aceste tovărăşii cu viaţă sfântă, creştinească!“[7]

În acest context, Agârbiceanu îşi asumă demersul dificil de reîncreştinare printr-o evanghelizare de masă, mobilizând prestigioase personalităţi ale vremii, într-un admirabil model de colaborare Biserică-laicat. Deschide două linii de acţiune: una de nivel popular, adresată cu prioritate satului, şi una destinată clasei culte. Iniţiază şi conduce un Buletin AGRU, difuzat în mod exemplar, până în sătucul cel mai îndepărtat, dedicat vieţii spirituale, cu articole de interes general din sfera culturii creştine, a educaţiei morale şi cetăţeneşti, precum şi cu semnalarea activităţilor altor asociaţii creştine, e.g. Asociaţia Mariană. Îşi mobilizează colaboratorii în conferinţe itinerante pe teme de interes naţional, e.g. Alexandru Borza Problema copiilor în România.

Pentru linia populară deschide, între anii 1930-1931, seria editorială Biblioteca poporală AGRU cu 10 broşuri, tipărite la Beiuş, cu sprijinul şi binecuvântarea Episcopului martir Valeriu Traian Frenţiu, într-un veritabil program catehetic, pe înţelesul tuturor (Rugăciunea Domnului, Suspinul creştinului, Căile Fericirii, Mântuitorul, Viţa şi mlădiţele, Răul din lume, Două comori, Preacurata, Nicodim, sluga lui Dumnezeu, Teodora, maica cea bună)[8]. În aceeaşi intenţie, publică în broşură conferinţele itinerante precum şi textul exerciţiilor spirituale pentru preoţi, dar adresate în mod evident întregii clase culte a României[9]. Se adaugă la aceste scrieri explicit catehetice, în termenii confesiunii greco-catolice, dar fără ostentaţie şi cu un vizibil efort de adresare generală, texte literare implicit creştine[10], în care se poate regăsi orice creştin.

Regăsim aici modelul Agârbiceanu de adresare generală în ceea ce s-ar putea numi oferta BRU către neam, un dar de apă vie din fântâna darurilor, care n-a secat niciodată, izvorând din credinţa fermă a părintelui scriitor în vocaţia luministă a Bisericii sale: “şi azi, ca şi în trecut, Biserica unită e de cel mai mare folos neamului românesc…”[11] În această speranţă, Agrul de astăzi îşi propune reluarea unei tradiţii prin reeditarea cărţilor părintelui scriitor şi scoaterea lor în lume. Efortul nostru este modest, dar el se doreşte a fi un semnal: Agârbiceanu ar trebui să intre într-un program mai larg de salvare şi de valorificare a marilor valori culturale şi spirituale, fără de care a vorbi despre identitate naţională, branduri, vocaţie europeană, model creştin etc. este o mare ipocrizie.

- Într-o epocă a internetului, când noutatea e căutată cu aviditate, ce interes credeţi că mai prezintă un scriitor din prima parte a secolului XX? Se poate vorbi de o actualitate a sa?
- Noutatea la care faceţi referinţă a fost şi va fi mereu căutată, mai ales la vârsta tinereţii, dar atunci când vorbim de general – uman ca subtext referenţial al demersului operei părintelui scriitor, atât cea explicit omiletică precum şi cea literară, de inspiraţie creştină, carenţa de noutate se poate referi la abordarea modernă, la efectele stilistice, la format, şi la limbaj, dar substanţa comunicării şi mesajul sunt nemuritoare: omul, tânăr sau bătrân, în efortul de a se descoperi şi de a se înţelege pe sine şi de a-L găsi pe Dumnezeu, răspunsul la întrebările existenţiale, care bat ca viforul cel de la miază-noapte, dar şi frumuseţea copleşitoare a lumii, nepreţuitul dar al vieţii şi cutremurătoarea taină a iubirii, din care s-a zămislit ordinea naturală cu toate minunăţiile ei şi ordinea supranaturală cu adâncurile ei şi cu frumuseţi neasemănate.

Ce oferă Agârbiceanu omului modern? O invitaţie la frumuseţea lumii, în cântec[12], în miresme[13], pădurea şi depărtările[14], o excelentă reţetă pentru depresii nervoase[15] în iubirea aproapelui, cunoaşterea de sine şi capacitatea de a se învinge pe sine însuşi[16], descoperirea unicităţii persoanei şi a drumului în viaţă[17], optimismul luminos al celei de a doua naşteri[18]. Este imposibil să inventariem aici comoara de daruri a literaturii creştine a părintelui scriitor, dar ceea ce mi se pare important de semnalat este forţa argumentului, capacitatea de influenţare a sufletului şi, mai ales, soluţia oferită de fiecare dată, cu iubire şi cu încrederea deplină în bunătatea şi îndurarea divină. Şi aici, Agârbiceanu ne oferă un model, o soluţie pentru cea mai dificilă problemă a timpului nostru: nefericirea unor generaţii care nu pot transmite generaţiei următoare, aşteptate, moştenirea culturală şi spirituală. Agârbiceanu poate recupera şi reuni chiar şi aceste incompatibile generaţii.

Note

[1] Ion Agârbiceanu, Scrieri creştine, ed. Buna Vestire, Blaj, 2008, p. 335
[2] cf. Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, ed. Minerva, 1972, p. 45
[3] Ibidem, p. 295
[4] cf. Ion Buzaşi, prefaţa la Ion Agârbiceanu, Scrieri creştine, p. 16
[5] Cf. Mircea Zaciu, op. cit., p. 294
[6] În aceiaşi ani se întemeiază asociaţii ale Acţiunii Catolice în Spania şi Argentina.
[7] Ion Agârbiceanu, Viţa şi mlădiţele, în Căile fericirii, ed. Buna Vestire, Blaj, 2004, p. 271
[8] Retipărite în Biblioteca AGRU, la Blaj, ed. Buna Vestire, 2004, sub titlul Căile Fericirii
[9] Ion Agârbiceanu, Faţa de lumină a creştinismului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1941, reeditată în seria Biblioteca AGRU, ed. Buna Vestire, Blaj, 2005
[10] Luncuşoara în Paresemi; Pustnicul şi ucenicul său; Slujbă românească; Ieşit-a semănătorul; Ceasuri de seară; Amintirile; Robirea sufletului; Chipuri şi icoane; Minunea; Povestiri din viaţa preoţească; Legea trupului; Legea minţii; Arhanghelii; Licean odinioară; Familia creştină; Vremuri şi oameni I-III; În pragul vieţii etc.
[11] Ion Agârbiceanu, Viţa şi mlădiţele, în op. cit., p. 267
[12] Cântece, Amintirile, în Cuiburi cu soare, ed. Limes, 2007.
[13] ibidem
[14] ibidem
[15] ibidem
[16] Pustnicul şi ucenicul său
[17] Ceasuri de seară şi Amintirile, în Cuiburi cu soare
[18] ibidem

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2008/10/ion-agarbiceanu-preot-scriitor-academician-parlamentar

Botezul şi Cununia – izvoare ale vieţii binecuvântate

Botezul şi Cununia – izvoare ale vieţii binecuvântate
Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la Conferinţa pastoral-misionară semestrială de primăvară, cu tema „2011 – Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română”, Palatul Patriarhiei, Bucureşti, 8 iunie 2011:

Anul acesta 2011 a fost dedicat de către Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine. În acest sens şi Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 are ca temă „2011 – Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română”.

Familia este cununa creaţiei, dar şi mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu.

Sfântul Botez este începutul mântuirii omului şi arvuna vieţii veşnice trăite în iubirea Preasfintei Treimi. De aceea, fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii şi pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel Ceresc (Cf. Romani 8, 16; Galateni 4, 6).

Astăzi, într-o lume confruntată cu fenomenul secularizării, cu pluralismul şi sincretismul religios, este nevoie să cunoaştem mai bine ce înseamnă a fi botezat, adică a fi creştin sau a purta numele lui Hristos. Credincioşii trebuie îndemnaţi să citească Slujba Sfântului Botez în fiecare an şi să fie ajutaţi de către preoţi să înţeleagă ce au spus naşii pentru fiecare dintre ei când au fost botezaţi, copii fiind. Atunci s-a rugat preotul împreună cu Biserica pentru fiecare primitor al Botezului: „ca să fie vrednic de împărăţia cea nestricăcioasă”, „să se arate fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi”, „să se facă el împreună sădit şi părtaş morţii şi învierii lui Hristos”, „să-şi păzească el haina botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos”, „să se facă lui apa aceasta haină a naşterii de-a doua spre iertarea păcatelor şi spre îmbrăcăminte în nestricăciune” (Slujba Sfântului Botez, ectenia mare, în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 27).

Preoţii au un rol deosebit de important în a-i face să înţeleagă pe părinţii care nu-şi botează copiii că îi lipsesc pe aceşti copii de harul înfierii duhovniceşti şi de bucuria de-a se împărtăşi de Hristos Cel Înviat şi de slava Preasfintei Treimi. Copiii care nu sunt botezaţi, sub pretextul că nu ar fi suficient de maturi ca să înţeleagă Taina Botezului, sunt lipsiţi de binecuvântarea unică a iertării păcatului strămoşesc şi a începutului vieţii în Hristos, iar dacă se întâmplă ca aceşti copii să moară nebotezaţi, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieţii veşnice. De aceea, Biserica învaţă că trebuie sfinţită nu numai viaţa matură a omului, ci şi copilăria şi tinereţea lui. În aceeaşi zi în care este botezat, copilul este şi uns cu Sfântul şi Marele Mir, zicându-se: pecetea darurilor Duhului Sfânt. Atunci copilul primeşte o mulţime de daruri spirituale pentru a creşte spiritual, iar el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica, bunicul şi cu alţi copii, va creşte şi duhovniceşte în timp ce creşte biologic. Noi purtăm cu bucurie numele lui Hristos, numindu-ne creştini. Preasfânta Treime ne iubeşte întrucât intrăm în comuniune duhovnicească şi sfântă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, după cum Preasfânta Treime a fost prezentă la Botezul lui Hristos, tot aşa Preasfânta Treime este prezentă şi când se botează orice om care crede în Iisus Hristos şi-L mărturiseşte ca fiind „Dumnezeu şi Împărat”.

În aceeaşi zi în care se botează copilul, el primeşte şi Sfânta Taină a Euharistiei. Biserica nu amână pentru mai târziu împărtăşirea euharistică a copilului botezat, sub pretextul că la vârsta de 6 săptămâni copilul nu înţelege aceste Sfinte Taine. De fapt, nici la vârsta de 100 de ani nu putem înţelege cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem totuşi că Sfânta Euharistie este lucrare a iubirii lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în Hristos Domnul. Faptul că noi botezăm copiii, îi mirungem şi îi împărtăşim euharisitic în aceeaşi zi, arată adevărul că un copil este o persoană umană. După cum Iisus, Dumnezeu Copilul Care S-a născut în peştera din Betleem, era Persoană, tot aşa fiecare copil botezat este o persoană care se află în legătură de iubire cu Persoanele Preasfintei Treimi. Copilul nu este o parte dintr-un om, ci este un om adevărat, o persoană cu o identitate unică şi valoare infinită, fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic. Copilul nu este la un moment dat un animal care devine apoi om, ci este om sau persoană umană încă din momentul conceperii lui, iar prin Botez el devine persoană umană în relaţie cu Persoanele Preasfintei Treimi, după chipul Cărora a fost creat omul când Dumnezeu a zis: „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facere I, 26). În pluralul tainic folosit de Cartea Facerii vedem pe Dumnezeu Cel Unul şi multiplu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Precum odinioară în trecut, tot aşa şi astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă zicând: „lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 15). Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica le arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, aceştia iubesc Biserica şi devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care îi orientează pe adulţi spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16). Omul care este botezat în apă şi în Duh, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, începe o relaţie și o viață nouă, de comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos.

Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă umană, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Iubitorul de oameni, Care doreşte ca toţi oamenii născuţi pe pământ să participe la bucuria sau fericirea Sa veşnică din ceruri. În familie sunt pregătiţi copiii pentru vocaţia lor de a fi cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau viitori cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor. Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte mai întâi taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii sau bucuria de-a fi copil (fiu ori fiică), frate (ori soră) şi părinte (tată ori mamă). De la familia conjugală creştină învaţă copilul ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în iubirea Preasfintei Treimi, întrucât Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul împărtăşeşte Bisericii lui Hristos harul paternităţii duhovniceşti pastorale (prin Hirotonie) şi harul filiaţiei (înfierii) duhovniceşti baptismale (prin Botez), pentru ca toţi creştinii să trăiască în comuniune spirituală ca fraţi şi surori în Hristos Domnul.

Sfinţirea sau sfinţenia vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este rodul iubirii soţilor între ei şi al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte în iubire. Însă, nu numai naşterea de copii afirmă vocaţia femeii ca mamă, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că ea implică iubire şi răbdare, adică o bună dispoziţie permanentă a mame (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Sfinţii Maccabei, P.G. 50, 621). Copiii nu aparţin părinţilor ca o proprietate materială, ci ei sunt persoane dăruite lor de Dumnezeu, pentru a fi orientaţi spre dobândirea vieţii veşnice. De aceea, părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, trebuie să se îngrijească de copii, de la vârstă fragedă, astfel încât să li se insufle acestora căutarea Împărăţiei cerurilor sau iubirea Tatălui ceresc. Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă, ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Idem, Omilie la „Văduva să fie înregistrată”, P.G. 51, 327). Educaţia copiilor este, mai ales, datoria mamei, întrucât necesită multă dăruire de sine sfântă şi multă răbdare, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea fizică a copiilor (Idem, Omilie către cei ce luptă, P.G. 47, 384). Femeia creştină binecuvântată cu naşterea de copii pregăteşte în sânul familiei conjugale viitorul umanităţii sau al întregii lumi. Familia sădeşte în inimile inocente ale copiilor sămânţa virtuţii, a vieţii curate şi a faptelor bune. Iubirea părinţilor este baza educaţiei copiilor. Autoritatea părinților nu trebuie să se întemeieze pe asuprire şi constrângere, ci pe iubire, dialog şi ajutor. Comportamentul copiilor este strâns legat de cel al părinţilor. De la părinţii lui, copilul trebuie să înveţe să iubească, să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. Cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este credinţa în Dumnezeu, ca iubire de Dumnezeu şi de aproapele.

Societatea de astăzi se confruntă cu izolarea şi limitarea omului în individualism. Iar individualismul egoist se manifestă adesea în violenţă, divorţ, abandonul copiilor şi al părinţilor, indiferenţa faţă de suferinţa altora, suicid etc. Singurătatea sau individualismul este o luptă a individului împotriva propriei sale naturi, născute din relaţie interpersonală. Omul modern a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu şi sensul sacru al vieţii, iar modelul familiei tradiţionale este considerat perimat. Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără să se căsătorească, fără a-şi asuma responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta împreună mântuirea. Numărul divorţurilor este în creştere, mai ales în Occident, iar femeile divorţate sau abandonate de soţi suferă de singurătate şi chiar de sărăcie. De asemenea, copiii din familiile divorţate suferă de singurătate, întrucât au nevoie de afecţiunea ambilor părinţi.

Concepţia individualistă despre viaţă atinge şi pe bătrânii abandonaţi, din ce în ce mai singuri. De aceea, este nevoie să promovăm familia bazată pe credinţă şi comuniune, pe binecuvântare şi conlucrare în plan spiritual şi conjugal.

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei ei spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii în societate. Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.

†DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/bbotezul_si_cununia_izvoare_ale_vietii_binecuvantateb_3736.html

Solnițele dispar de pe mesele restaurantelor

Ministerul Sănătății din Argentina a ajuns la un acord cu hotelurile și restaurantele prin care acestea vor renunța să mai pună pe masa clienților solnițe.

sare_solniteIntenția este aceea de a reduce consumul de sare, în efortul de a combate hipertensiunea. Aroape un sfert din populația metropolei Buenos Aires suferă de hipertensiune, adică 3,7 milioane de oameni. „În medie un argentinian consumă 13 grame de sare în fiecare zi, în timp ce recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății este de sub cinci grame", justifică demersul ministrul sănătății. Ministrul e de părere că dacă reducerea ar fi și numai cu 3 grame pe zi, s-ar putea salva 2000 de vieți omenești pe an.


Măsura nu este atât de extremă pe cât pare, astfel că sarea va putea fi oferită la cerere, dar numai după ce patronul restaurantului gustă mâncarea și confirmă faptul că e nesărată. Guvernul a semnat un acord și cu producătorii din panificație pentru reducerea cu 40% a sării din pâine.


Consumul excesiv de sare duce la creșterea hipertensiunii arteriale. La nivel mondial hipertensiunea arterială este considerată principalul factor de risc pentru sănătate, responsabilă de 60% dintre accidentele vasculare şi jumătate dintre afecţiunile cardiace.


Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Solnitele-dispar-de-pe-mesele-restaurantelor-3558.html

Papa: romii au cunoscut „gustul amar de a nu fi binevenit"

Sâmbătă, Papa Benedict al XVI-lea a ascultat o rememorare a istoriei romilor, în timpul primei audienţe dedicate exclusiv lor, care a avut loc vreodată la Vatican. Papa a deplâns persecuţia suferită de romi în timpul perioadei naziste şi a cerut Europei să ajute la încheierea secolelor de respingere a persoanelor de etnie romă.

gypsiesNu mai puţin de 2.000 de romi s-au adunat în sala auditorum pentru a-l asculta pe Papă. „Istoria voastră este complexă şi, în unele perioade, dureroasă," s-a adresat Papa Benedict audienţei. „Sunteţi un popor care de-a lungul secolelor nu a apărat ideologii naţionaliste, nu a aspirat niciodată să deţină un pământ sau să domine alte popoare. Aţi rămas fără o patrie şi aţi considerat idealist că întreagul continent (european) este casa voastră."

Papa a subliniat că, timp de secole, romii au cunoscut „gustul amar de a nu fi binevenit." El a mărturisit că în timpul pelerinajului său în Polonia, în 2006, s-a rugat înainte unei plăci de la Auschwitz care marca „barbarismul" uciderii a mii de ţigani în lagărele de exterminare naziste - „o dramă care nu este încă recunoscută suficient şi a căror proporţii sunt dificil de măsuat."

„Conştiinţa europeană nu poate uita o astfel de durere," a mai spus Papa. „Sper ca oameniii acestui popor să nu mai fie niciodată obiectul opresiunii, respingerii şi denigrării," a adăugat Suveranul Pontif.

La începutul audienţei, patru romi au descris „lumea lor" pentru Papa. Acesta a remarcat că mulţi romi nu mai sunt nomazi „ci caută stabilitate şi au noi aşteptări," cum ar fi locuinţe demne şi educaţie pentru copiii lor.

Papa a făcut apel la instituţiile europene „să ia măsuri pentru a(-i) însoţi (pe romi) pe acest drum" spre o viaţă mai bună.

Potrivit Reuters, Vaticanul are un birou special dedicat grijii pastorale a migranţilor şi a popoarelor itinerante.

La sfâşitul lunii aprilie mai mulţi romi s-au refugiat în bazilica San Paolo din Roma pentru a atrage atenţia asupra situaţiei lor în capitala Italiei. Primarul Romei, Gianni Alemanno, a anunţase operaţiuni de demolare a taberelor ilegale construite de romi la periferie, precizând totuşi că acestea urmau să demareze după ceremonia de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea.

(Foto: satodayscatholic.wordpress.com)


Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/Papa:-romii-au-cunoscut--gustul-amar-de-a-nu-fi-binevenit-quot--3553.html

Pentru doritori...

Şcoala biblică "Nazaret" - înscrieri 2011

07.06.2011, Bucureşti (Catholica) - Şcoala Biblică "Nazaret" organizează înscrieri pentru învăţământ la zi şi cursuri pe internet.
Calendar de înscriere:
Sesiunea I: 8-25 iunie 2011
Sesiunea a II-a: 1-20 septembrie 2011

Puteţi să vă înscrieţi:
a. la Secretariatul Şcolii Biblice "Nazaret",
b. prin internet, completând fişa de înscriere de pe site-ul www.nazareth.ro, pagina Atelier Biblic
Secretariat:
Clădirea Institutului Teologic Romano-Catolic
Str. General Berthelot, nr. 19,
etajul 2, sector 1, Bucureşti.
Tel.: 0740380151;
e-mail: scoalabiblica@yahoo.fr
Site: www.nazareth.ro
Program:
Luni-Vineri: 10.00-13.00
Pentru detalii, vă rugăm să accesaţi site-ul Şcolii Biblice "Nazaret"

Cuvântul sculptează!

13 Iunie – Solidaritate

-«Nu se poate face nimic, îi spune avocatul clientului său. Am pierdut cauza. Costurile ajung la o mie de euro.»

-«Bine, răbdare» – răspunse liniştit clientul. «Iată aici cei 500 de euro care-mi revin. Dumneavoastră puneţi ceilalţi 500.»

-«Nu se poate! Litigiul era al tău!»

-«Cum, nu dumneavoastră aţi spus „am” pierdut? Dacă spuneţi „am” pierdut, suntem amândoi ori sunt numai eu, singur?»

Ne vine greu să ne solidarizăm cu cel care pierde, mai ales dacă aceasta ne afectează. Avem mai degrabă tendinţa de a ne atribui victoriile şi meritele sale. Dacă un suporter este întrebat care a fost rezultatul unui meci de fotbal, în cazul în care rezultatul este favorabil obişnuieşte să răspundă „am câştigat”. În caz contrar, cel mai adesea răspunde: „au pierdut”.

Solidaritatea devine mai necesară tocmai în faţa pierderii, a eşecului sau a căderii. Cineva are nevoie de noi tocmai atunci când lucrurile îi merg rău. Atunci când îi merg bine, nu ne duce lipsa.

Dumnezeu s-a solidarizat cu noi, făcându-se om, tocmai atunci când eram cufundaţi cel mai adânc în mizeria păcatului.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro