duminică, 3 iulie 2011

Predica de Duminică!!!

Patriarhul României: Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, prioritate a vieţii creştine

Duminica a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii), Matei 6, 22-33



'Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă va fi ochiul tău viclean, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, ori de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.'



† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Sfânta Evanghelie din Duminica a III-a după Rusalii ne arată sensul adevărat al vieţii creştine şi modul în care trebuie să trăim viaţa ca oameni liberi din punct de vedere spiritual. Hristos Domnul începe cuvântul Său printr-o observaţie, spunând: 'Luminătorul trupului este ochiul; dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar dacă va fi ochiul tău viclean, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!' (Matei 6, 22-23). Sfinţii Părinţi ai Bisericii au interpretat lumina aceasta a ochiului sufletesc ca fiind conştiinţa sau discernământul, prin care omul distinge între bine şi rău, între sensul adevărat al vieţii ca legătură cu Dumnezeu şi viaţa trăită în uitare de Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne spună că dacă avem conştiinţă curată şi gândire înţeleaptă, viaţa noastră se umple de lumină. Însă dacă raţiunea sau discernământul omului sunt întunecate de patimi egoiste şi de gânduri necurate, atunci viaţa omului pe pământ devine o existenţă întunecată. Mintea, ca ochi sufletesc, ne apropie de Dumnezeu când Îl iubim mai mult pe El, sau ne depărtează de Dumnezeu, când iubim în mod excesiv sau exclusiv lucrurile trecătoare, neglijând chemarea noastră la fericita viaţă veşnică. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să avem mai întâi grijă de suflet şi de dobândirea vieţii veşnice netrecătoare, iar apoi să ne îngrijim de mâncare, băutură şi îmbrăcăminte, adică de cele necesare vieţii trupului.



Omul cu adevărat liber este omul duhovnicesc



În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne îndeamnă la lene, ci ne îndeamnă la eliberare de tirania grijilor exclusive pentru bunurile materiale. Când El spune: nu vă îngrijiţi de mâncare, de băutură şi de îmbrăcăminte (cf. Matei 6, 31), aceasta înseamnă că nu trebuie să reducem viaţa noastră la aspectul ei biologic, material şi trecător. Grija pentru mâncare, băutură şi îmbrăcăminte nu trebuie să paralizeze viaţa noastră spirituală printr-o preocupare obsesivă de bunurile materiale, ci să purtăm grijă mai întâi de sufletul cel nemuritor, adică, să căutăm viaţa cea veşnică netrecătoare, care este comuniunea omului cu Dumnezeu. Când ne îngrijim prea mult de bunurile materiale trecătoare, uităm de bunătăţile spirituale veşnice. Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne elibereze de această tiranie a reducerii vieţii noastre la aspectul ei material-biologic şi trecător, ca să ne dăruiască libertatea de a hrăni sufletul nostru cu prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Iar această prezenţă iubitoare şi milostivă a lui Dumnezeu în lume este Pronia cerească sau Providenţa divină, adică purtarea de grijă a Creatorului faţă de fiinţele create de El. Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că nu trebuie să facem din grija pentru mâncare, băutură şi îmbrăcăminte o preocupare unică, înrobitoare, ci mai întâi de toate trebuie să ne gândim la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se vede chiar şi în purtarea Lui de grijă faţă de păsările cerului şi crinii câmpului. De ce? Pentru a înţelege din această purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru fiinţe mai neînsemnate cum ar fi păsările din văzduh sau florile trecătoare ale câmpului purtarea de grijă a Lui mult mai mare pentru persoana umană, creată după chipul Lui şi chemată la asemănarea cu El şi la comuniune de viaţă eternă cu El.



Hrana spirituală a sufletului şi îmbrăcarea lui cu virtuţi sunt priorităţi ale vieţii creştine



În Evanghelia care se citeşte astăzi, Mântuitorul ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de bunurile materiale, de mâncare excesivă şi de moda hainelor scumpe, ci să ne îngrijim mai întâi cum se prezintă sufletul nostru în faţa lui Dumnezeu prin îmbrăcămintea spirituală pe care i-o dăm, având mintea şi inima luminate de rugăciune şi de fapte bune. Haina sufletului se luminează prin rugăciune fierbinte şi viaţă sfântă trăită în curăţie şi fapte bune. Haina sfinţeniei este haina sau starea cea mai de preţ a sufletului creştin. Iar bunurile trecătoare se vor adăuga acestei stări ca o binecuvântare. Toate bunurile materiale sunt trecătoare, ele se pot adăuga la bunătăţile spirituale, dar nu trebuie să se substituie acestora. Mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea trupului nu trebuie să devină mai importante decât legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, mai precis decât rugăciunea şi sfinţirea vieţii prin virtuţi şi fapte bune. Aceasta este lumina care străluceşte din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos consemnate în Sfânta Evanghelie de la Matei.


La o primă vedere, superficială şi pripită, Evanghelia Duminicii a III-a după Rusalii dă impresia că Mântuitorul Hristos ne-ar încuraja la pasivitate sau lene, la un fel de nelucrare privind procurarea mâncării, băuturii şi îmbrăcămintei. Dar, de fapt, Hristos Domnul ne luminează întreg textul Evangheliei de astăzi prin concluzia învăţăturii Sale: 'Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă' (Matei 6, 33). Acest mai întâi este foarte semnificativ. Mai întâi să căutăm viaţa veşnică, mai întâi să căutăm legătura noastră sfântă, plină de iubire şi bucurie cu Dumnezeu Cel sfânt, nelimitat şi netrecător. Hainele pe care le purtăm sunt trecătoare, se uzează, se rup şi se pierd, iar hrana pe care noi o consumăm cu lăcomie sau o căutăm uneori cu prea multă preocupare, fie ca să supravieţuim, fie ca să vieţuim în desfătări, este şi ea trecătoare, perisabilă. A căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a ne hrăni mai întâi cu daruri spirituale. Ne hrănim mai întâi 'cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu' (Matei 4, 4), asimilând în sufletul nostru raţional cuvintele sfinte ale Sfintelor Scripturi, dar şi hrănind sufletul nostru iubitor cu Sfintele Taine, pentru a spori astfel legătura noastră spirituală cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice. Îmbrăcămintea trupului este una trecătoare, dar îmbrăcămintea sau îmbrăcarea sufletului şi trupului cu virtuţi ca bunătatea, curăţia, smerenia, pocăinţa şi toată fapta cea bună devine veşmânt luminos netrecător. Iar această îmbrăcare a sufletului şi a trupului în lumina harică şi în virtuţi începe la Botez. De aceea, la slujba Botezului noi cerem: 'Dă-mi mie haină luminoasă'. Haina luminoasă a Botezului, a prezenţei Duhului Sfânt în om, care îmbracă sufletul şi trupul celui botezat, trebuie mereu curăţită de păcate şi mereu făcută mai strălucitoare prin pocăinţă şi prin săvârşirea faptelor bune, ca rodire a dreptei credinţe în viaţa creştinului.



Ce este Împărăţia lui Dumnezeu?



Întrucât Mântuitorul Hristos ne învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie preocuparea primă şi esenţială a vieţii noastre, Biserica a pus în practică această învăţătură din Evanghelie şi prin faptul că atât rugăciunea rostită înainte de mâncare, cât şi cea rostită după mâncare se referă la Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, înainte de masa de prânz rostim rugăciunea 'Tatăl nostru', în care mai întâi cerem: 'Vie împărăţia Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer şi pe pământ' (Matei 6, 10), iar apoi zicem: 'pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi' (Matei 6, 11). În rugăciunea rostită după masa de prânz cerem 'şi nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta Împărăţie'. Vedem aici legătura dintre prezenţa sau harul Împărăţiei cereşti, ca hrană spirituală pentru suflet, şi mâncare, ca hrană materială pentru trup.


Ce este Împărăţia lui Dumnezeu pe care noi trebuie să o căutăm cu prioritate şi în mod constant? Împărăţia lui Dumnezeu este comuniunea de viaţă şi iubire veşnică a Preasfintei Treimi cu sfinţii îngeri şi cu oamenii sfinţi care împlinesc în viaţa lor voia lui Dumnezeu.
De aceea, în Biserica Ortodoxă, când începe Sfânta Liturghie, în timpul căreia căutăm în modul cel mai intens Împărăţia lui Dumnezeu, preotul zice: 'Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor'.



În Biserică pregustăm bucuria Împărăţiei Preasfintei Treimi



Toate Sfintele Taine săvârşite în Biserica Ortodoxă (cu excepţia Tainei Spovedaniei, care este, de fapt, pregătire pentru Sfânta Liturghie) încep cu această binecuvântare a Împărăţiei Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. De ce? Deoarece creştinii, fiind botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, cer permanent harul Preasfintei Treimi, ca să se bucure permanent de iubirea Preasfintei Treimi, arătată oamenilor în şi prin Iisus Hristos. Iar pregustarea slavei şi bucuriei din Împărăţia Preasfintei Treimi se trăieşte în Biserică, pentru că Biserica este plină de prezenţa harică a Preasfintei Treimi în toate lucrările ei sfinte: Sfinte Taine şi ierurgii, slujbe şi sărbători.


În Epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel ne aduce o lămurire în plus privind Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume că Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl este Împărăţia 'Fiului iubirii Sale' (cf. Coloseni 1, 13). Altfel spus, ea este Împărăţia în care se arată iubirea Tatălui faţă de Fiul Său veşnic, adeverită sau confirmată de Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, precum şi iubirea Tatălui faţă de toţi oamenii care au fost înfiaţi în această iubire, prin harul Duhului Sfânt unit cu apa Botezului, pe baza credinţei lor în Dumnezeu Fiul Care S-a făcut Om. Deci, când vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, înţelegem că ea este mai întâi Împărăţia iubirii veşnice a Tatălui către Fiul Său, Iisus Hristos. Prin urmare, în această iubire a lui Dumnezeu Tatăl faţă de Fiul Său Cel veşnic, suntem chemaţi şi noi, oamenii, ca să fim părtaşi la viaţa şi fericirea veşnică a Preasfintei Treimi. Iar căutarea şi dobândirea harului Împărăţiei Preasfintei Treimi se realizează prin pocăinţă, prin mărturisirea dreptei credinţe, prin rugăciune fierbinte şi viaţa curată.


În Biserica Ortodoxă, prima dintre Rugăciunile începătoare (care premerg tuturor slujbelor liturgice) este rugăciunea Împărate ceresc, prin care se invocă prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în viaţa şi activitatea Bisericii şi a fiecărui creştin. Iar a doua rugăciune începătoare, rostită după rugăciunea Împărate ceresc, este rugăciunea Preasfântă Treime, miluieşte-ne pre noi, introdusă prin invocarea treimică: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Însă după aceste rugăciuni începătoare rostim rugăciunea Tatăl nostru, pentru a arăta că iubirea veşnică a Preasfintei Treimi împărtăşită nouă prin Duhul Sfânt îşi are izvorul în Dumnezeu Tatăl, din Care veşnic Se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfânt, ca împreună să Se bucure veşnic de iubirea Tatălui. Astfel, creştinii, prin harul primit la Botez şi prin rodirea lui în viaţa lor, se bucură de iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.



Acum, pentru cei ce vieţuiesc pe pământ, Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia Preasfintei Treimi este tainic prezentă în Biserică şi este simbolizată iconic de spaţiul Sfântului Altar, din care creştinii primesc Sfânta Euharistie ca arvună a vieţii cereşti veşnice. Însă după învierea trupurilor din stricăciune şi după schimbarea cerului şi pământului care se văd acum în cer nou şi pământ nou, cei ce iubesc pe Dumnezeu vor primi nu numai arvuna Împărăţiei lui Dumnezeu, ci plinătatea ei. De aceea, când clericii se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie, se roagă lui Hristos, zicând: 'Dă-ne nouă să ne împărtăşim mai cu adevărat (mai deplin) în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale'.


Să ne ajute Hristos Domnul, Mântuitorul lumii, să trăim ca oameni duhovniceşti liberi care caută mai întâi Împărăţia iubirii lui Dumnezeu prin rugăciune şi prin fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră. Amin!



*Text revizuit de autor în anul 2011.


Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/patriarhul_romaniei_ibcautarea_imparatiei_lui_dumnezeu_prioritate_a_vietii_crestineib_9014.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a III-a dupa Rusalii

Despre constiinta morala


"Lumina trupului este ochiul; de va fi deci ochiul tau curat,

tot trupul tau va fi luminos. Iar de va fi ochiul tau rau,

tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina

care este în tine este întuneric, oare întunericul cât va fi?"

(Matei VI, 22-24)


Daca omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amortit sufleteste - ceea ce este o teribila pedeapsa de care el nu îsi da seama -, simte în adâncul fiintei sale o lege care este totodata si judecator. Aceasta lege si judecator este constiinta morala. Existenta acesteia o recunoaste orice om cu mintea sanatoasa, deci si pagânii. Astfel, Cicero, în discursul sau "Pro Milone", capitolul IV spunea: "Exista o lege nescrisa, dar înnascuta, o lege pe care nu am învatat-o nici de la parinti, nici de la dascalii nostri, nici n-am studiat-o din carti; o avem de la natura însasi, am scos-o din sânul ei; ea ne-a inspirat-o". Iar în "De Republica", acelasi mare orator spune: "Legea adevarata, universala, imutabila, vesnica, al carei glas ne arata dorintele, ale carei amenintari ne întorc de la rau (...); ea nu are lipsa nici de comentatori, nici de interpreti (...). Prin aceasta lege, Dumnezeu învata si guverneaza în mod suveran pe oameni, El singur este tatal, arbitrul si razbunatorul ei. Nimeni nu poate s-o nesocoteasca fara a-si renega natura". Eschil o numeste facla ce lumineaza inima si judecator neadormit; Socrate - glas dumnezeiesc pe care omul îl poarta cu sine din tinerete; Aristotel - sentimentul binelui si raului, a ceea ce este drept sau nedrept, care deosebeste pe om de animale; Victor Hugo o numeste Dumnezeu prezent în om, iar Rousseau: instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare, calauza sigura, judecator fara gres al binelui si raului; în sfârsit, marele filosof si matematician Pascal o numeste cea mai buna carte din lume (Cf. Sepi�ter G., Examenul de constiinta în viata spirituala, Tipogr. "Sf. Vasile", Bixad, trad. de Pr. Vultur Ioan).
Sfântul Pavel le scrie Romanilor ca pagânii care nu au nici o lege scrisa sau revelata au legea lui Dumnezeu înscrisa în inimile lor, marturisindu-le despre ea constiinta.
Asadar, constiinta morala, aceasta lege universala, naturala si nescrisa este glasul, martorul si judecata lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practica, personala si vie care calauzeste viata omului, aratându-i atât bunatatea si rautatea faptelor lui, precum si ce trebuie sa faca. Este un imperativ practic si un judecator launtric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a carui sentinta ne aduce ori pace, ori remuscare. Ea este, în acelasi timp, si martorul faptelor noastre si al gândurilor celor mai tainuite, si nu rareori se întâmpla ca acela care refuza sa-si marturiseasca crima si sa suporte consecintele sfârseste prin sinucidere, neputând suporta remuscarile. Iata de ce Sfântul Augustin zice: "Constiinta este altarul lui Dumnezeu", pe care trebuie sa jertfim patimile trupesti si ratacirile spiritului, ca sa putem savârsi binele si astfel sa ajungem la fericire.
Constiinta nu este un glas pur omenesc, caci, daca ar fi asa, l-am putea suprima; nu izvoraste nici din frica de pedeapsa, întemeiata pe educatie sau legislatie penala, deoarece ea dicteaza si mustra si atunci când fapta scapa de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare, cum e cazul crimelor comise în ascuns, fara posibilitatea de a fi descoperite vreodata. De aceea, constiinta trebuie privita ca o putere, ca o facultate sadita de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultati, însa o putere supusa - în dezvoltarea si aplicarea ei - influentelor omenesti interne si externe firii sale, întocmai ca toate celelalte virtualitati. De aceea Tertulian subliniaza: "Constiinta poate fi acoperita în întuneric, fiindca ea nu e Însusi Dumnezeu; dar ea nu poate fi nimicita fiindca este de la Dumnezeu".
Constiinta, nefiind asadar nici ceva pur omenesc, nici ceva exclusiv dumnezeiesc, este supusa schimbarii, deformarii si chiar pervertirii si reducerii la tacere, atunci când omul nu se împotriveste categoric si constant pornirilor dezordonate din firea sa si influentelor pacatoase din mediul în care traieste.
Datorita acestui fapt, constiinta poate fi de mai multe feluri: dreapta sau adevarata, atunci când judecata pe care si-o formeaza omul despre bunatatea sau rautatea unui lucru sau a unei actiuni corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimata în porunca Lui. Aceasta constiinta arata omului ca e rau ceea ce de fapt e rau, si ca e bine ceea de fapt e bine. Constiinta poate fi gresita sau falsa, când judeca de bun un lucru ce de fapt e rau, si invers. Ea mai poate fi laxa ori scrupuloasa. Laxa este când din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neaga ori micsoreaza rautatea unei fapte; iar scrupuloasa este atunci când din motive gresite sau neînsemnate afirma ori exagereaza rautatea unei fapte. În sfârsit, constiinta mai poate fi sigura ori îndoielnica. Sigura e când judecam cu certitudine, fara teama de a gresi, asupra bunatatii sau rautatii unei fapte; iar când cineva se teme sa se pronunte asupra valorii unei fapte, sau se teme sa nu se însele asupra acestei valori, zicem ca are o constiinta îndoielnica.
E de retinut ca cineva poate avea o constiinta sigura si în acelasi timp falsa, adica deseori se întâmpla ca cineva este convins ca ceea ce face sau a facut este un lucru moralmente bun, desi în realitate este rau. În aceste cazuri zicem ca respectivul este de buna-credinta.
Din cele aratate rezulta ca, deoarece constiinta ne impune sa savârsim binele adevarat si sa ne ferim de raul adevarat, numai constiinta cea dreapta si sigura este buna, caci numai aceasta ne arata în mod sigur adevaratul bine, adica acela care este conform cu judecata lui Dumnezeu, cu legea Lui, precum si raul adevarat, adica acela care se opune vointei lui Dumnezeu. Prin urmare, avem datoria de a nu urma decât aceasta constiinta dreapta si sigura, în toate actiunile noastre. Fiind pacat a face ceva cu constiinta îndoielnica, trebuie, în orice situatie concreta, sa ne formam o judecata dreapta si sigura înainte de a actiona, caci Sfântul Pavel o spune: "Tot ce nu este din credinta (citeste: convingere, n.n.), este pacat".
Rezulta deci ca, pentru a evita pacatul trebuie sa ne straduim a ne pastra constiinta dreapta si sigura, daca o avem, iar daca nu o avem trebuie sa facem totul pentru a ne-o câstiga si a ne-o întari, caci aceasta este singura calauza ce ne duce la Dumnezeu. În acest scop, trebuie sa ne ferim de orice iluzii si sa împiedicam deformarea si degenerarea ei în constiinta gresita si laxa.
Cum se poate deforma constiinta si cum poate deveni gresita si laxa? Prin nepasarea fata de pacat. A nesocoti pacatele mici, lesne-iertatoare, a nu-ti face proces de constiinta din acestea, a le socoti o nimica toata, este a-ti toci sensibilitatea fata de pacat si a aluneca pe panta pacatului de moarte. De la un timp acesta nu-ti mai provoaca oroare, tu nu-l vezi în toata monstruozitatea ca mai înainte, îl tratezi cu indulgenta, îti justifici greseala cu fel de fel de false argumente si pretexte, pentru ca pâna la urma sa ajungi sa spui ca totul e ceva fieresc. Astfel, constiinta ta pe care nu ai ascultat-o nu-ti mai vorbeste. S-a întunecat si a adormit. De acum comiti pacatul de moarte fara nici o remuscare. Ajuns în acest stadiu, pacatosul si-a decapitat constiinta - precum odinioara Irod la decapitat pe Ioan Botezatorul -, ca sa nu-l mai mustre pentru faradelegile comise. Pacatosul comite raul cu linistea cu care savârseste binele si astfel constiinta lui laxa, care l-a dus la nepasare si în final la împietrirea inimii, îi deschide calea aproape sigura spre osândire.
Desigur, la aceasta stare de amortire si împietrire a pacatosului contribuie si influenta mediului social, cu prejudecatile si maximele imorale în care se complace, apoi contactul cu persoane vicioase, dar, în ultima instanta, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual în care a ajuns ramâne pacatosul însusi, pentru ca nu a ocolit factorii negativi si nu si-a pus ordine în lumea sa interioara, necombatând impulsurile rele ale firii; astfel, neconformându-si conduita crezului sau normelor morale dictate de constiinta, a ajuns sa-si schimbe crezul dupa conduita. De câte ori ne este dat sa întâlnim oameni care îsi justifica, cu un aer de inocenta, conduita - atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, laudându-se ca ei lucreaza conform constiintei lor. Da, însa ei nu vad ca însasi aceasta constiinta a lor, dupa care s-au calauzit, este eronata, fiind deformata si falsificata de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au lasat condusi, si care pâna la urma au stins în ei luminile constiintei drepte, si astfel ei acum orbecaie în întuneric. Asa se face de pilda ca omul mândru nu-si vede mândria; el crede ca toate laudele ce i se aduc corespund adevarului, si considera false si dusmanoase criticile juste si binevoitoare din partea adevaratilor prieteni. Nerecunoscându-si scaderile si patimile, unul ca acesta nu se va îndrepta, ci va merge din rau în mai rau, adâncindu-se tot mai mult în bezna. La aceasta stare se refera Mântuitorul în fragmentul Evanghelic de azi, când compara, atât de magistral, lumina constiintei cu lumina ochiului. "Lumina trupului este ochiul" - spune Isus. "De va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau bolnav, tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina care este în tine este întuneric, oare întunericul însusi cât va fi?" (Matei VI, 22-24). Dupa cum prin lumina ochiului ne pastram curat trupul, tot astfel prin lumina constiintei ne pastram curat sufletul. Si daca aceasta lumina-calauza se stinge, cât de mare va fi întunericul faptelor noastre!?
Asadar, iubitii mei, avem o datorie capitala de a ne pastra nealterata lumina constiintei drepte. Cum? În primul rând, combatând orice patima si pastrând în centrul luminos al constiintei, în mod clar si precis, principiile morale privitor la îndatoririle noastre si la felul de a le îndeplini; în al doilea rând, urmând cu fidelitate si delicatete glasul constiintei, nu numai în lucrurile mari, ci si în cele marunte, bine stiind ca nepasarea în cele mici, duce la caderi în pacate tot mai mari. Vom evita influentele oamenilor usuratici si vom respecta zilnic programul de viata spirituala, din care sa nu lipseasca câteva minute consacrate meditatiei asupra unui adevar de credinta, sau asupra unei virtuti, folosind în acest scop un text din Biblie sau dintr-o carte religioasa. Astfel mintea ni se va lumina cu gânduri înalte, inima ni se va încalzi cu sentimente de iubire si daruire de sine, de renuntare în folosul aproapelui. Vom consulta pe adevaratii prieteni, care la nevoie ne vor arata si defectul dominant ce ne frâneaza înaintarea pe calea desavârsirii. Dar, dintre toate mijloacele de pastrare a puritatii constiintei, cel mai puternic si eficient ramâne practicarea zilnica a examenului de constiinta asupra felului în care ne-am îndeplinit îndatoririle fata de Dumnezeu, fata de noi însine si fata de aproapele: singur acest mijloc ne poate arata fara gres gradul de sinceritate cu Dumnezeu, cu noi însine, si cu aproapele, puritatea intentiilor si sursa caderilor noastre zilnice, deci gradul real de ascensiune spre Dumnezeu, la care ne gasim.
Întrebuintând cu statornicie aceste mijloace, pe care bineînteles le vom strabate cu spiritul rugaciunii si harurile împartasirii cu Pâinea Vietii, constiinta ne va fi totdeauna calauza dreapta si sigura în urcusul pe calea desavârsirii crestinesti. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=39

Ecclesia de Eucharistia IX

CAPITOLUL VI

LA ŞCOALA MARIEI, FEMEIA "EUHARISTICĂ"

53. Dacă vrem să redescoperim în toată bogăţia sa legătura intimă care uneşte Biserica şi Euharistia, nu putem să o uităm pe Maria, mama şi modelul Bisericii. În scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, prezentând-o pe Fecioara preasfântă ca învăţătoare în contemplarea chipului lui Cristos, am introdus instituirea Euharistiei printre misterele de lumină102. Maria poate într-adevăr să ne călăuzească spre acest preasfânt sacrament, căci între ea şi el există o relaţie adâncă.

La prima vedere, Evanghelia rămâne în tăcere în legătură cu această temă. În textul instituirii, în seara de Joia Sfântă, nu se vorbeşte de Maria. Se ştie, dimpotrivă, că era prezentă printre apostoli, care erau "o singură inimă în rugăciune" (Fap 1,14), în prima comunitate întrunită după înălţare în aşteptarea Rusaliilor. Cu siguranţă, prezenţa sa nu putea să lipsească de la celebrările euharistice printre credincioşii primei generaţii creştine, stăruitori "în frângerea pâinii" (Fap 2,42).

Dar trecând dincolo de participarea sa la ospăţul euharistic, se poate intui indirect raportul între Maria şi Euharistie pornind de la atitudinea sa interioară. Prin toată viaţa sa, Maria este o femeie "euharistică". Biserica, privind-o pe Maria ca pe modelul său, este chemată să o imite şi în raportul său cu acest mister preasfânt.

54. Mysterium fidei! Dacă Euharistia este un mister al credinţei ce întrece mintea noastră încât ne obligă să ne încredinţăm cu totul cuvântului lui Dumnezeu, nimeni altcineva decât numai Maria ne poate ajuta şi călăuzi într-o asemenea atitudine. Când refacem gestul lui Cristos de la Cina de pe urmă, ascultând de porunca sa: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19), primim, în acelaşi timp, chemarea Mariei de a asculta de el fără ezitare. "Faceţi tot ce vă va spune" (In 2,5). Cu grija maternă de care a dat dovadă la nunta din Cana, Maria parcă ne spune: "Nu vă îndoiţi deloc, aveţi încredere în cuvântul Fiului meu. El, care a fost capabil să schimbe apa în vin, este capabil şi să facă din pâine şi din vin trupul şi sângele său, transmiţând credincioşilor, în acest mister, memoria vie a Paştelui său, pentru a se face astfel pâine vie".

55. Într-un sens, Maria a trăit credinţa euharistică chiar înainte de instituirea Euharistiei, prin aceea că a oferit sânul ei feciorelnic pentru întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. În timp ce Euharistia face trimitere la patimă şi la înviere, ea se situează simultan în prelungirea întrupării. La Buna-Vestire, Maria l-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu în adevărul chiar fizic al trupului şi sângelui, anticipând în ea ceea ce într-o anumită măsură se realizează sacramental în fiecare credincios care primeşte, sub speciile pâinii şi vinului, trupul şi sângele Domnului.

Există, aşadar, o analogie adâncă între fiat-ul prin care Maria răspunde la cuvintele îngerului şi amen-ul pe care orice credincios îl rosteşte când primeşte trupul Domnului. Mariei i s-a cerut să creadă că cel pe care îl zămislea "prin lucrarea Duhului Sfânt" era "Fiul lui Dumnezeu" (cf. Lc 1,30-35). În prelungirea credinţei Fecioarei, nouă ni se cere să credem că, în misterul euharistic, acelaşi Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei, se actualizează cu toată fiinţa sa umană şi divină, sub speciile pâinii şi vinului.

"Fericită aceea care a crezut" (Lc 1,45): în misterul întrupării, Maria a anticipat, de asemenea, credinţa euharistică a Bisericii. Atunci când, în momentul Bunei-Vestiri, purta în sânul său Cuvântul făcut trup, ea devine, într-un anumit fel, un "tabernacol" - primul "tabernacol" al istoriei - în care Fiul lui Dumnezeu, pentru moment invizibil în ochii oamenilor, se prezintă la adoraţia Elisabetei, "iradiind" parcă lumina sa prin ochii şi glasul Mariei. Oare privirea extaziată a Mariei, contemplând chipul lui Cristos care urmează să se nască şi strângându-l în braţele sale, nu este modelul iubirii de neegalat ce trebuie să inspire fiecare dintre împărtăşaniile noastre euharistice?

56. În toată viaţa sa alături de Cristos, şi nu doar pe Calvar, Maria şi-a însuşit dimensiunea de jertfă a Euharistiei. Când l-a dus pe pruncul Isus la templul din Ierusalim "ca să-l înfăţişeze Domnului" (Lc 2,22), ea l-a auzit pe bătrânul Simeon care îi spunea că acest copil va fi un "semn ce va stârni împotriviri" şi că o "sabie" trebuia să-i străpungă inima sa de mamă (cf. Lc 2,34-35). Drama Fiului său răstignit este astfel vestită de mai înainte şi, într-un anumit fel, era prefigurat acel "stabat Mater" al Fecioarei de la picioarele crucii. Pregătindu-se zi de zi pentru Calvar, Maria a trăit un fel "de Euharistie anticipată", adică o "împărtăşanie spirituală" a dorinţei şi a ofrandei, a cărei împlinire se va realiza prin unirea cu Fiul său în momentul patimii, şi care se va exprima apoi, în timpul de după Paşte, prin participarea sa la celebrarea euharistică, prezidată de apostoli, ca "memorial" al pătimirii.

Cum să ne imaginăm sentimentele Mariei în timp ce asculta, din gura lui Petru, a lui Ioan, a lui Iacob şi a altor apostoli cuvintele de la cina de pe urmă: "Acesta este trupul meu, jertfit pentru voi" (Lc 22,19)? Acest trup oferit ca jertfă şi reprezentat sub semnele sacramentale era acelaşi trup zămislit în sânul ei! Primirea Euharistiei trebuia să fie pentru Maria ca o nouă primire în sânul său a acelei inimi care bătuse la unison cu a sa şi o nouă trăire a ceea ce a experimentat personal sub cruce.

57. "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19). În "memorialul" Calvarului este prezent tot ceea ce Cristos a împlinit în pătimirea şi moartea sa. De aceea, ceea ce Cristos a împlinit pentru mama sa împlineşte şi pentru noi. Într-adevăr, ei i l-a încredinţat pe ucenicul mult iubit şi, în acest ucenic, îl încredinţează totodată pe fiecare dintre noi: "Iată fiul tău!" La fel spune şi către fiecare dintre noi: "Iată mama ta!" (cf. In 19,26-27).

A trăi în Euharistie memorialul morţii lui Cristos presupune şi primirea continuă a acestui dar. Lucrul acesta înseamnă a o lua la noi - după exemplul lui Ioan - pe aceea care de fiecare dată ne este oferită ca mamă. Lucrul acesta înseamnă, în acelaşi timp, că ne angajăm să ne conformăm lui Cristos, rămânând la şcoala Mariei şi lăsându-ne însoţiţi de ea. Maria este prezentă, împreună cu Biserica şi ca mamă a Bisericii, în fiecare dintre celebrările noastre euharistice. Dacă Biserica şi Euharistia constituie un binom inseparabil, trebuie spus acelaşi lucru şi despre binomul Maria şi Euharistia. De aceea, şi amintirea Mariei în celebrările euharistice se face peste tot, încă din antichitate, în Bisericile Orientului şi ale Occidentului.

58. În Euharistie, Biserica se uneşte deplin cu Cristos şi cu jertfa sa, însuşindu-şi spiritul Mariei. Acest adevăr se poate aprofunda citind din nou imnul Magnificat într-o perspectivă euharistică. Într-adevăr, ca şi cântarea Mariei, Euharistia este, înainte de toate, o laudă şi o lucrare a harului. Când Maria exclamă: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu", Isus este prezent în sânul său. Ea îl laudă pe Tatăl "pentru" Isus, dar îl laudă şi "în" Isus şi "împreună cu" Isus. Acesta este cu siguranţă adevăratul "comportament euharistic".

În acelaşi timp, Maria aminteşte lucrările minunate înfăptuite de Dumnezeu în istoria mântuirii, în conformitate cu făgăduinţele făcute părinţilor noştri (cf. Lc 1,55), şi vesteşte minunea care le întrece pe toate, întruparea răscumpărătoare. În sfârşit, în Magnificat este prezentă tensiunea escatologică a Euharistiei. De fiecare dată când Fiul lui Dumnezeu ni se prezintă în "sărăcia" semnelor sacramentale, pâinea şi vinul, se seamănă în lume sămânţa istoriei înnoite în care cei puternici sunt "daţi jos de pe tronuri" şi cei umili "vor fi înălţaţi" (cf. Lc 1,52). Maria cântă "cerurile noi" şi "pământul nou" care, în Euharistie, sunt anticipate şi găsesc în ea, într-un sens, "planul" lor programat. Dacă Magnificat exprimă spiritualitatea Mariei, atunci nimic altceva decât numai această spiritualitate ne ajută să trăim misterul euharistic. Euharistia ne este dată pentru ca viaţa noastră, ca şi aceea a Mariei, să fie în întregime un Magnificat!

_____________

Note:

102 Cf. nr. 21: AAS 95 (2003) 20.

Cuvântul sculptează!

3 Iulie – Enigma vârstei

Fabia Dolabela era o damă romană care jura că are treizeci şi doi de ani. Observând la toţi un zâmbet neîncrezător, îi spuse lui Cicero:

-«Spuneţi-le că nu mint, căci pe Cicero toată lumea îl va crede.»

-«Vă pot asigura că este adevărat» – spuse Cicero – «căci de vreo zece ani tot aud aceasta. Atâta insistenţă în a apăra o cauză nu pare să fie opera unui mincinos.»

Vârsta anumitor persoane – nu doar femei – este o enigmă greu de descifrat. În realitate, nu este doar o vârstă, ci sunt trei: cea pe care spun că o au, cea pe care pare că o au şi cea pe care într-adevăr o au.

În copilărie şi în tinereţe avem pretenţia de a fi consideraţi mai mari. La maturitate şi la bătrâneţe vrem să facem să se creadă că suntem mai tineri.

Anii nu cresc nici nu scad prin ceea ce alţii cred. A considera contrariul este lipsă de chibzuinţă. Şi aici sinceritatea şi chibzuinţa merg mână în mână.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro