luni, 30 aprilie 2012

Inimi

cei înţelepţi
pleacă atât de grăbiţi
nici nu am apucat să-i întreb...

cei răbdători
îşi termină aşa devreme sarcina
a mea nu e nici pe jumătate gata...

cei trăitori
îşi iau la revedere atât de timpuriu
încă mă mai întreb
dacă şi-au trăit toată viaţa...

cei credincioşi
şi-au spus deja rugăciunea
eu nici nu am început-o...

cei blânzi
şi-au terminat cuvintele
eu nici nu mi le-am ales...

cei ascultători
şi-au încheiat definitiv tăcerea
eu încă tot mai explic altora...
cei iubitori
şi-au arătat dragostea faţă de aproape
eu încă mai caut să aflu cum...

cei bucuroşi
şi-au risipit deja zâmbetul
eu încă încerc să-l schiţez...

cei smeriţi
şi-au împărţit umilinţa
eu încă tot mă frământ
cum...

cei curaţi la suflet
şi-au încheiat misiunea
ne-au arătat şi nouă cum să fim ca ei
dar n-am luat aminte...

Sursa: Andrei Surugiu, Stihuri bolnave, Ed. Etnous, Braşov, 2012.

Cuvântul sculptează!

30 Aprilie – Păcate amuzante

Într-un colegiu, trei copii la vreo zece ani se spovedesc. Unul dintre ei este în scaunul de spovadă şi stă de vorbă cu preotul. Ceilalţi doi aşteaptă şi se pregătesc în bancă.
Dintr-o dată, se aud nişte hohote de râs puternice ale preotului şi ale micului penitent. Pe unul dintre cei doi care aşteptau în bancă îl pufneşte râsul. Celălalt, gânditor şi serios, spune:
-Păcatele mele nu sunt atât de amuzante.

Nu prea există păcate amuzante. Ceea ce este amuzant uneori este felul copiilor de a le spune pe ale lor. O fac cu simplitate şi claritate, fără să-i intereseze ceea ce ar putea preotul să gândească sau să spună.
Cu cei mari nu stau la fel lucrurile. Ne punem întrebări care nu îşi au rostul: cum i-o voi spune? Ce va crede despre mine?...
Singura întrebare necesară este: ce trebuie să spun? Apoi, trebuie să o spunem cu simplitate, claritate şi concizie. Restul este în plus.
Şi în acest aspect, copiii ne dau lecţii.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 29 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

29 Aprilie – Invidia ridicolă

Un om a murit, lăsând în urma sa o avere imensă împărţită între cei doi fii ai săi. Însă ambii erau lacomi şi, în mintea lor bolnavă, s-a cuibărit suspiciunea că celălalt a fost favorizat cu o parte mai mare. După ce au discutat la nesfârşit, fără a ajunge la vreo înţelegere, s-au hotărât să poarte disputa în faţa judecătorului din localitate.
Judecătorul a luat act cu mare grijă de toate argumentele pe care ambii le expuneau, apoi l-a întrebat pe unul dintre ei:
-Tu ai fi capabil să juri că fratele tău a primit ca moştenire o parte mai mare decât a ta?
-Da – răspunse cel întrebat fără să şovăie.
-Iar tu – adresându-se celuilalt frate – eşti capabil să juri că şi fratele tău a primit o parte mai mare decât a ta?
-Da – răspunse cel interpelat, la fel de categoric.
-Atunci dacă amândoi sunteţi convinşi, sentinţa mea este să vă schimbaţi între voi respectivele voastre moşteniri.
Iar judecătorul a ordonat executarea imediată a sentinţei sale.
(Poveste orientală)

A te gândi şi a dori ceea ce au ceilalţi te împiedică şi te face incapabil să te bucuri de ceea ce-ţi aparţine, de ceea ce ai. Pentru aceasta, invidia ne amărăşte cumplit existenţa.
Invidia este păcatul cel mai absurd şi ridicol. Practic, în toate celelalte păcate se caută o satisfacţie care ne este interzisă. Cu invidia, ceea ce se caută şi se obţine este o suferinţă, de asemenea interzisă.
Este un păcat care încape doar în inimile rahitice.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Pentru a sluji Biserica şi lumea preoţii trebuie să fie sfinţi

Cardinalul Mauro Piacenza

Congregaţia pentru Cler îi încurajează pe preoţi să îşi amintească de datoria lor de a fi sfinţi, într-o scrisoare pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor, care va fi în acest an în 15 iunie. Scrisoarea, semnată de prefectul şi de secretarul Congregaţiei, include material pentru lectură şi o rugăciune. “Expresia găsită în Scriptură ‘Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră’ (1Tesaloniceni 4,3), deşi adresată tuturor creştinilor, se referă la noi preoţii în particular, deoarece noi am acceptat invitaţia la ‘a ne sfinţi pe noi înşine’ şi a deveni ‘miniştri ai sfinţeniei’ pentru fraţii noştri”, se explică în scrisoare. “În cazul nostru, această ‘voie a lui Dumnezeu’ este, să spunem aşa, dublată şi multiplicată la infinit, şi trebuie să o urmăm în tot ceea ce facem”.

“Acesta este destinul nostru minunat: nu ne putem sfinţi fără a lucra la sfinţirea fraţilor noştri, şi nu putem lucra la sfinţirea fraţilor noştri dacă nu am lucrat mai întâi şi dacă nu continuăm să lucrăm la propria noastră sfinţire”. Scrisoarea vorbeşte şi despre scandalul abuzurilor sexuale, înainte de a se îndrepta spre celebrarea Anului Credinţei care va începe în octombrie 2012. “Astăzi în special preoţii, în cultul şi în slujirea lor zilnică, trebuie să raporteze totul la comuniunea trinitară: doar pornind de la ea şi scufundându-se în ea, credincioşii pot cu adevărat să descopere chipul Fiului lui Dumnezeu… şi să ajungă cu adevărat la inima fiecărui om şi a patriei în care sunt chemaţi”. “Doar în acest mod putem noi, preoţii, să redăm omului contemporan demnitatea, simţul relaţiilor umane şi al vieţii sociale, şi scopul întregii creaţii”.

Oficialii Vaticanul au susţinut faptul că noua evanghelizare poate fi posibilă doar dacă “creştinii sunt capabili să surprindă şi să mişte lumea din nou proclamând Natura Dumnezeului nostru care este Iubire, în cele trei Persoane Divine care o exprimă şi care ne implică în propria lor viaţă”. “Lumea de astăzi, cu sfâşierile ei tot mai dureroase şi mai îngrijorătoare, are nevoie de Dumnezeu – Preasfânta Treime – şi Biserica are datoria de a-l vesti”, se încheie scrisoarea. “Pentru a îndeplini această datorie, Biserica trebuie să rămână indisolubil unită cu Cristos şi să nu se despartă niciodată de El; are nevoie de sfinţii care locuiesc ‘în inima lui Isus’ şi sunt martori fericiţi ai iubirii trinitare a lui Dumnezeu. Pentru a sluji Biserica şi lumea, preoţii trebuie să fie sfinţi!”

Sursa: http://www.catholica.ro/2012/04/28/pentru-a-sluji-biserica-si-lumea-preotii-trebuie-sa-fie-sfinti

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

28 Aprilie – Îngheţată pentru suflet

Într-o zi, un tată i-a dus pe copiii săi ca să ia masa la un restaurant. Cel mai mic, de 6 ani, îl întrebă dacă poate să facă el rugăciunea dinainte de masă. Fiind tatăl de acord, copilul spuse:
-Dumnezeule preabun şi atotputernic, îţi mulţumim pentru hrana oferită. Eu aş fi şi mai mulţumit dacă tata ne-ar da la desert îngheţată. Amin.
Pe lângă râsetele clienţilor care se aflau în apropiere, o doamnă spuse cu dispreţ:
-Lucrurile stau foarte prost. Copiii de astăzi nu ştiu să se roage. Cui îi poate trece prin minte să-i ceară lui Dumnezeu o îngheţată?... Niciodată nu am mai auzit aşa ceva!
Auzind acestea, copilul începu să plângă şi-l întrebă pe tatăl său:
-Am spus ceva rău, tată? S-a supărat Dumnezeu pe mine?
Tatăl îi spuse că a făcut foarte bine rugăciunea şi că, fără îndoială, lui Dumnezeu i-a plăcut tare. Un domn în vârstă s-a apropiat de masă, i-a făcut cu ochiul copilului şi i-a spus:
-Eu ştiu că Dumnezeu s-a gândit că a fost o rugăciune de binecuvântare excelentă.
-E adevărat? – întrebă copilul.
-Fără îndoială! Apoi, şoptindu-i, adăugă arătând spre femeia al cărei comentariu determinase acea situaţie: Foarte rău pentru dânsa. Ea nu a cerut niciodată o îngheţată lui Dumnezeu. Puţină îngheţată, uneori este foarte bună pentru suflet.
Cum era de aşteptat, tatăl a cumpărat copiilor îngheţată la sfârşitul mesei. Copilul rămase privind fix la îngheţata sa pentru câteva momente, apoi făcu ceva de neuitat: a luat îngheţata lui şi fără să spună nici un cuvânt a mers şi i-a întins-o doamnei respective. Cu un surâs nevinovat i-a spus:
-Luaţi-o, este pentru dumneavoastră. Îngheţata este bună pentru suflet, iar sufletul meu deja se simte bine.

O lecţie dublă, aceasta a puştiului:
Prima: Simplitatea în momentul în care ne adresăm lui Dumnezeu.
A doua: Iertarea şi gestul de caritate faţă de acea doamnă care credea că lui Dumnezeu întotdeauna trebuie să-i vorbeşti despre lucruri serioase şi plictisitoare.
„Îngheţata este bună pentru suflet?” Nu ştiu. „A deveni asemenea copiilor”, da, este!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 27 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

27 Aprilie – Închisoarea urii

Doi oameni au făcut puşcărie pe nedrept vreme de câţiva ani buni. În timpul detenţiei au avut parte de tot felul de maltratări şi umiliri. După câţiva ani de libertate, s-au întâlnit din nou. Unul dintre ei îl întrebă pe celălalt:
-Îţi mai aduci aminte vreodată de gardieni?
-Nu, slavă Domnului, am uitat totul! – spuse acesta. Dar tu?
-Eu continui să-i urăsc cu toată fiinţa mea – răspunse celălalt.
Prietenul său îl privi câteva clipe, apoi spuse:
-Îmi pare rău pentru tine. Dacă astfel stau lucrurile, înseamnă că încă te ţin închis.
(Poveste orientală)

Ura constituie o adevărată închisoare. În realitate constă în a continua să suferi pentru ceea ce a trecut deja.
Cu siguranţă, nu dispunem de o gumă de şters pentru a elimina din memorie răul pe care ni l-au făcut. Însă a răscoli în continuu această amintire proastă înseamnă a continua să suferi. Acest lucru, pe lângă faptul că nu este creştinesc, este o afacere proastă.
A suferi pentru ceea ce a trecut deja este o suferinţă inutilă şi prostească.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

CONCURSUL NATIONAL DE LITERATURA “RETEAUA LITERARA” 2012

Reţeaua literară în parteneriat cu editura Tracus Arte organizează cea de-a III -a ediţie a concursului naţional de literatură ”Reţeaua literară” (secţiunile poezie şi proză).

Perioada de înscriere: 01 martie – 30 aprilie 2012

Finaliştii vor fi desemnaţi în ultima parte a lunii mai 2012. Câştigătorii vor beneficia de publicarea unui manuscris la editura Tracus Arte şi de lansare la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus iar finaliştii de promovare preferenţială atât în Reţeaua literară cât şi prin intermediul site-urilor partenere.

Textele vor fi trimise pe mail (reteaualiterara@yahoo.es), alături de o prezentare (cv literar + date de contact) până la data de 30.04.2012.

Condiţii de înscriere:

- să nu fi debutat până acum în volum cu poezie sau proză

- nu există limită de vârstă pentru înscriere

- se vor trimite maximum 15 poeme sau 15 pagini de proză în format A4, scrise pe o singură faţă

- cu specificaţiile: font times new roman 12, la două rânduri

Câştigătorii vor fi desemnaţi de către un juriu format din: Paul Cernat, Alexandru Matei, Alex Goldiş, Crina Bud, Şerban Axinte, George Neagoe si Gelu Vlaşin.


Sursa: http://totuldesprecarti.com/concursul-national-de-literatura-reteaua-literara-2012

Amintiri...

Deși pare cumva incredibil, mai există încă și astăzi generații de tineri ce citesc și chiar scriu. Iar unii, cu o doză de energie peste medie, pentru vârsta aferentă, își iau „inima în dinți” și-și publică gândurile. Așa este și cazul mai tânărului publicist Grațian Lascu, ce ne dăruiește cartea lui cu care debutează în lumea literelor frumoase: Amintiri din prezent.
Ceea ce m-a atras la autor, înainte de a publica materialul, a fost dorința fermă de a trimite gândurile sale scrise pentru a vedea „lumina” tiparului. Am rămas uimit când am văzut campania lui de a aduna banii necesari, punând în vânzare 100 de cărți din biblioteca personală. Sincer să fiu nu aș putea face o astfel de renunțare. Sunt precum copiii mei. Ți-ai vinde copiii?
Cumva a obținut acei bănuți și cartea s-a publicat.

Fiind plecat la Oradea pentru un simpozion la care participam, m-am gândit să-i cer tânărului autor să ne întâlnim. Am fost bucuros că a răspuns pozitiv invitației mele. Atunci am făcut un schimb de cărți și gânduri bune, și astfel am aflat mai multe detalii despre „istoria cărții”.
Aflam printre altele că prima ediție s-a „evaporat” și astfel s-a publicat a doua… Oare la a câta a ajuns acum?
Ok, se pare că romanul are succes, asta este bine, mai ales la început. Dă un imbold sănătos ce îl poate ajuta pe orice scriitor începător.
Acum despre carte…
Autorul, cum mai spuneam, deși tânăr, scrie captivant și interesant pentru vârsta lui.
Cu experiențe personale și culese, el realizează o poveste, juvenilă, a timpurilor noastre, cu metehnele ei și te face să crezi că ești protagonistul.
Un astfel de material, cu siguranță va fi apreciat de generația lui, cărora se și adresează, dar nu numai, pentru că orice minte deschisă se poate delecta cu lectura romanului său.
Nu știu cum va fi receptat peste 10 ani, dar acest fapt va spune ceva despre lucrarea în sine, despre autor, și poate chiar el va zâmbi revăzând materialul.
Povestea este simplă, aceleași motive întâlnite și în alte opere adolescentine: iubirea, dorința, viciile, școala, plictisul, prietenii etc. Tot tacâmul lumii moderne…
Ar trebui știut că totul este o poveste, o istorisire cu personaje fictive și, sper, cu viciile prezentate la fel de fictive în viața autorului și al cititorilor săi. Ideea este că autorul ne prezintă un personaj foarte viciat, mai ales în ale tutunului, și nu este indicat de a se lua în serios și aplica la viața de zi cu zi a vieții noastre meteahna lui. Mai în glumă, mai în serios, la câte țigarete a fumat personajul principal, vai de el, va fi acum într-un spital, sau mai rău…
Oricum, deși știu că aceste povești atrag astăzi, trebuie să limităm totul la pură ficțiune și la a nu pune în practică chestiunile mai puțin pozitive prezentate în roman. Unii se vor întreba iar: dar ce este bine și ce este rău? Întrebare clasică, răspuns clar: totul cu măsură! ORI: Toate le pot face, dar nu toate îmi sunt de folos! Dar, până la urmă, libertatea de-a alege vă aparține…
Nu-mi rămâne decât să-l felicit pe Cristian pentru romanul publicat și să-i mulțumesc pentru faptul că mi l-a dăruit și astfel onorat cu lectura lui, urându-i în același timp multe gânduri bune, sănătate, nopți cu muze, pagini imaculate și multă cerneală în stilou…

P.S. Pentru cei curioși ori interesați de carte, mergeți de-i faceți o vizită lui Cristian pe site-ul personal: http://www.gratianlascu.com

Scrisoarea PF Cardinal Lucian despre proiectul de lege privind restituirea proprietăţilor

Excelenţei Sale
Domnului Mihai Răzvan Ungureanu
Prim Ministru al României

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, alături de Biserica Romano-Catolică a luat act cu îngrijorare despre proiectul de lege pe care Guvernul l-a propus pentru rezolvarea situaţiei proprietăţilor confiscate de regimul comunist şi solicită retragerea acestuia şi prezentarea unui alt proiect de lege care într-adevăr să repare nedreptăţile făcute de regimul comunist.

Anularea, prin această lege, a restituirii în natură a bunurilor naţionalizate de regimul comunist reprezintă de fapt o nouă naţionalizare şi o continuare a practicii comuniste de sfidare a dreptului de proprietate. Acest proiect, care se doreşte lege, încalcă fundamental drepturile omului, statul de drept, Convenţia Europeană a Drepturilor omului şi angajamentele internaţionale luate de România de a repara nedreptăţile făcute de regimul comunist.

Proiectul de lege propus loveşte nu numai în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică şi Biserica Romano-Catolică, ci şi în atâţia cetăţeni şi familii din România care de 20 de ani speră să reintre în posesia bunurilor de care au fost deposedaţi abuziv. Guvernul României intenţionează acum să îi anunţe că va legifera jaful şi abuzurile la care au fost supuşi de către comunişti şi umilinţele pe care le-au răbdat în ultimele două decenii.

Cu alte cuvinte, prin acest proiect de lege proprietarii nu primesc înapoi ceea ce li s-a confiscat abuziv, în timp ce alţii primesc ceea ce nu au avut niciodată.

Oferirea acestui proiect de lege ca soluţie de “urgenţă” pentru rezolvarea acestei situaţii, în termenul prescris de CEDO, considerăm că este profund nedreaptă; aşteptăm din partea autorităţilor Statului Român să-şi asume cu responsabilitate atribuţiile.

Pe lângă discriminarea creată între cei care deja şi-au primit proprietăţile confiscate şi cei care vor primi despăgubirea derizorie de 15% din valoarea proprietăţii neretrocedate, actualul proiect de lege discriminează direct Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, îngrădindu-i exercitarea liberă a cultului şi acţiunile sale sociale şi educative.

Statul comunist a confiscat de la Biserică atât lăcaşuri de cult cât şi imobile care erau pentru uz public, cum ar fi şcoli sau spitale. Este responsabilitatea Statului Român să restituie aceste proprietăţi în natură, restituire care nu ar reprezenta nici o cheltuială pentru bugetul de stat.

Biserica noastră nu cere din partea Statului Roman nici favoruri şi nici concesii. Cererea noastră este ca Statul Român să binevoiască a-şi asuma responsabilitatea de a restitui proprietăţile pe care le-a confiscat abuziv regimul dictatorial trecut.

Solicităm totodată ca Guvernul României să elaboreze o lege de restituire a lăcaşurilor de cult greco-catolice care au fost confiscate în baza legii nr. 358/1948. Solicităm lucrul acesta în baza legii naturale, dar şi a legii 247/19.07.2005, titlu II, art. 1 alin. 1, care prevede că “Regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială”.

Cu încrederea că Guvernul României nu va promova o măsură atât de nedreaptă şi discriminatorie, Vă încredinţăm, stimate Domnule Prim Ministru, de întreaga noastră consideraţie.

Domnul înviat să Vă întărească şi să Vă însoţească mereu în misiunea şi în viaţa Dumneavoastră.

Lucian Cardinal Mureşan
Arhiepiscop Major
Preşedintele Sinodului
Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică


Sursa: http://www.bru.ro/documente/scrisoarea-pf-cardinal-lucian-despre-proiectul-de-lege-privind-restituirea-proprietatilor

Greco-catolicii din Sudul Californiei iau atitudine faţă de intenţia Guvernului Ungureanu

Într-o scrisoare adresată Primului Ministru al României Mihai Răzvan Ungureanu pe data de 23 aprilie, mai mulţi credincioşi ai Misiunii greco-catolice româneşti “Sf. Ioan Botezătorul” din Tustin, California, s-au raliat vocilor care condamnă la unison proiectul de lege iniţiat de Guvern prin care acesta doreşte să nu mai retrocedeze în natură proprietăţile confiscate de comunişti, ci să dea în schimb o despăgubire derizorie de 15% eşalonata pe 12 ani. Plata acestor despăgubiri, conform proiectului de lege, va începe peste câţiva ani. Greco-catolicii au solicitat modificarea acestui proiect de lege că într-adevăr Statul să repare nedreptăţile făcute de regimul comunist.

“Repararea se poate face prin restituirea în natură, acolo unde proprietatea există, sau oferirea de despăgubiri juste care să compenseze pentru valoarea proprietăţii confiscate”, au arătat greco-catolicii californieni în scrisoarea lor. Motivul invocat de Guvernul Ungureanu pentru refuzul restituirii în natură al bunurilor confiscate este lipsa banilor de la buget. Urgenţă cu care s-a iniţiat acest proiect de lege a fost cauzată de faptul că se apropie termenul dat de o hotărâre pilot a CEDO României de a rezolva printr-o lege, până în luna iulie a acestui an, problema proprietăţilor confiscate de comunişti. Hotărârea pilot a fost dată de peste un an, iar Guvernul României nu a făcut nimic până acum pentru a o implementa. În scrisoarea lor, greco-catolicii au spus: “Lipsa banilor, la care reprezentanţii Guvernului au făcut referire pentru a iniţia acest proiect, este doar o scuză pentru a legifera abuzurile şi furtul făcut de regimul comunist. Nu este vina victimelor regimului comunist că cei care i-au succedat pe comunişti la putere nu au ştiut administra bunurile ţării, iar soluţia găsită acum de actualul Guvern este să victimizeze din nou aceleaşi victime. Restituirea în natură se poate face în multe locuri şi nu ar reprezenta nici o cheltuială pentru buget.”

Primul-ministru Mihai Răzvan Ungureanu a recunoscut public că proiectul creează o nedreptate şi mulţi sunt nemulţumiţi, însă cu toate acestea Guvernul va continua să susţină acest proiect. “Faptul că recunoaşteţi public că acest proiect de lege ‘creează o nedreptate’, şi într-adevăr creează, dar totuşi Guvernul pe care îl reprezentaţi va continua să îl susţină, creează un precedent periculos deoarece Statul Român poate face orice abuz împotriva cetăţenilor săi fără să mai fie nevoit să îl repare. Dacă astăzi Statul nu mai retrocedează bunurile pe care le-a furat de la oameni, sub diverse pretexte, oferind în schimb despăgubiri derizorii, ce garanţii mai poate avea omul de rând că mâine nu vine Statul şi îi confisca din nou ceea ce are?”, au continuat greco-catolicii scrisoarea lor. Asociaţiile foştilor proprietari deposedaţi abuziv din România au condamnat în termeni foarte fermi acest proiect de lege, catalogându-l drept o a doua naţionalizare. “Ca şi creştini nu putem sta pasivi în faţa acestui abuz pe care Statul Român doreşte să îl facă împotriva victimelor regimului comunist”, au spus greco-catolicii, care au solicitat în concluzia scrisorii lor Guvernului “iniţierea unui proiect legislativ care într-adevăr să repare abuzurile făcute de regimul comunist”.

Comentând această iniţiativă, pr. Chris Terhes de la Misiunea “Sf. Ioan Botezătorul” a spus: “Am vorbit în biserică, la sfârşitul Liturghiei, despre acest proiect de lege, şi mulţi credincioşi, de toate vârstele, s-au arătat scandalizaţi de el. Unii dintre cei în vârstă sunt direct afectaţi de această lege, pentru că aşteaptă de 20 de ani să primească înapoi ce li s-a confiscat de comunişti. Cei tineri au părinţi şi bunici în România care aşteaptă exact acelaşi lucru. Am considerat că este de datoria noastră, ca şi creştini, să luăm poziţie împotriva nedreptăţii. Dacă banii sunt o problemă, retrocedarea în natură a acestor bunuri confiscate de comunişti nu ar cauza nici o cheltuială pentru buget”, a spus pr. Terheş. “Mă gândesc numai la câţi bani, timp, energie, nervi şi-au cheltuit săracii oameni să se judece pentru ce a fost a lor, în timp ce alţii se lăfăiesc în aceste bunuri confiscate fiind protejaţi de către Stat. Retrocedarea în natură, ori oferirea unei despăgubiri la preţul pieţei este minimul pe care Statul Roman îl poate face pentru a repara nedreptatea făcută de comunişti acestor familii,” a concluzionat pr. Terheş.

Sursa: http://www.bru.ro/general/greco-catolicii-din-sudul-californiei-iau-atitudine-fata-de-intentia-guvernului-ungureanu

joi, 26 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

26 Aprilie – Porc sau miel?

Un domn mănâncă la un restaurant.
La un moment dat îl întreabă pe chelner:
-Ascultă, chelner, acesta-i porc sau miel?
-Cum? Nu vă daţi seama după gust?
-Păi, nu prea…
-Atunci, ce rost mai are?

Câte lucruri – şi persoane – nu le apreciem după nume şi nu după ceea ce ele valorează în ele însele? Uneori, mai rău chiar decât după nume, le apreciem după preţ: identificăm ceea ce este scump cu ceea ce este bun.
Avem nevoie de o doză bună de judecată pentru ca să nu ne lăsăm duşi de val.
În lucrurile care mă atrag şi în acţiunile pe care le realizez, după ce barem mă ghidez?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 25 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

25 Aprilie – Insulta

Doi medici, într-un cerc de prieteni, se iau la ceartă în timpul unei discuţii. La un moment dat, unul dintre ei, aprins, îi spune celuilalt:
-Tu nu eşti medic; eşti veterinar!
Cel vizat, adresându-se unuia dintre prietenii săi de faţă, îi spune foarte serios:
-Apără-te! Te insultă!
-Pe mine? – întreabă surprins, prietenul. Pe tine te-a făcut veterinar!
-Tocmai! Pe mine nu mă afectează că mă face veterinar, însă pe tine, ar trebui să te deranjeze, doar eşti unul dintre pacienţii mei.

Atunci când se aruncă o piatră se poate calcula, cu mai mare sau mai mică precizie, până unde va ajunge. În cazul injuriilor, al calomniilor, al minciunilor este practic imposibil să prevezi bătaia. Pot să ajungă foarte departe şi să facă să sufere mulţi oameni.
„Dacă cineva nu păcătuieşte cu cuvântul, este un bărbat perfect, capabil să-şi stăpânească cu înfrânarea întreg trupul său. Cailor le punem căluşul în gură pentru ca să ne asculte şi, în felul acesta, le stăpânim întregul lor trup… Tot aşa şi limba, fiind un membru mic, îndrăzneşte lucruri mari… Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Aceasta, fraţii mei, nu trebuie să fie aşa: Oare izvorul dă prin acelaşi jgheab şi apă dulce şi apă amară?” (Iacob, 3,2-3 şi 10-11).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 24 aprilie 2012

Concurs de Paște

Azi e Paștele, în Vinerea Mare:

Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit! (1 Corinteni 5:7)

Cu această ocazie pe blogul România Evanghelică a fost lansat un concurs cu 6 premii / 14 cărți.

Cine dorește să concureze trebuie să “înfrunte” următoarele provocări:

1. Menționează o chestiune / formulă de pe blogul pastele.wordpress.com care ți-a atras atenția.

2. Menționează un eveniment din luna aprilie din albumul Evenimente 2012 – Facebook: România Evanghelică care ți-a atras atenția.

3. Menționează o biserică evanghelică (neo-protestantă), din România sau a românilor evanghelici din diaspora, în care ai vrea să-ți petreci Paștele anul viitor, în Vinerea Mare.

Răspunsurile vor fi afișate aici, la această postare, de către concurenți, pînă la 1 mai 2012 inclusiv.

De asemenea, la ultimele 3 premii pot participa cei care pun link către concurs (adresa concursului, nu adresa blogului România Evanghelică) pe un blog / site sau pe Facebook sau redistribuie linkul concursului pe Facebook – în cazul site-urilor și al Facebookului, anunțați aici că ați pus link sau că l-ați distrinuit.

Cei care participă și prin răspunsuri și prin link au 2 șanse la ultimele 3 premii.

Cei care pun link pe mai multe bloguri, de la 3 în sus, au (cel mult) 3 șanse la ultimele 3 premii.

Premiul 1 – Romanul “Portrete din cioburi”, 2 vol., de Ligia Seman

Premiul 2 – 3 cărți de la Editura Scriptum

Premiul 3 – 3 cărți de la Societatea Biblică din România

Încă 3 premii a cîte 2 cărți:

Poate voi participa si eu! Pax!

Cuvântul sculptează!

24 Aprilie – Fotografia

Un soldat din trupele spaniole detaşate în Bosnia era îndrăgostit nebuneşte de o fată din sat de la dânsul. Suferea mult din cauză că trebuia să stea departe de ea. Toţi tovarăşii din detaşament îi cunoşteau iubirea pe care o purta şi împărtăşeau cu el durerea sa.
Într-o zi a primit o scrisoare de la prietenă în care îi spunea că rupe relaţia cu dânsul, că se va căsători foarte curând cu un altul şi că să-i înapoieze fotografia pe care i-o dăduse.
Tovarăşii, indignaţi pentru că îl vedeau cât de mult suferă, au adunat toate fotografiile fetelor pe care le-au putut găsi, au făcut un pachet şi i l-au trimis ingratei cu următoarea notă, scrisă şi semnată de către îndureratul fost logodnic:
„Îmi pare rău că nu-mi amintesc care este fotografia ta. Ţi le trimit pe toate cele pe care le am. Păstreaz-o pe cea care îţi aparţine şi înapoiază-mi-le pe celelalte”.

Ca răzbunare pentru iubirea trădată nu este deloc rău. Are, pe lângă aceasta, ingeniozitatea sa şi este foarte uman. Uman, da! Pentru că reacţia divină este total diferită.
De foarte multe ori schimbăm dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă cu alte iubiri, o schimbăm pe fleacuri, iar Dumnezeu nu se răzbună. Continuă să ne aştepte. Iar atunci când, dezamăgiţi de proasta noastră afacere, ne întoarcem la El căiţi, îl întâlnim în sacramentul Pocăinţei, cu braţele deschise, doritor de a ne ierta.
Dumnezeu este impresionant!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 23 aprilie 2012

Căsnicia de succes. De ce este asemănarea vitală pentru un cuplu

„Cine se aseamănă se adună" sau „opușii se atrag" conturează veșnica dilemă a ingredientelor pentru succesul în căsnicie. În condițiile în care specialiștii în psihologia cuplului susțin păreri contradictorii, Semnele timpului te invită să evaluezi opiniile ambelor tabere, într-o mini-serie despre „Căsnicia de succes".

Asemănările sunt mai importante decât diferențele în alegerea unui partener de viață. Unul dintre argumentele recent aduse acestei filosofii este studiul The Politics of Mate Choice" (Politica alegerii partenerului"), efectuat de cercetătorii americani de la Universitatea Rice şi Universitatea din Nebraska.

Foto: psychic-junkie.com

Religia, prima pe listă

Potrivit studiului lor, cele mai importante valori luate în calcul în evaluarea unui posibil partener sunt religia (mai exact nivelul participării la slujbele religioase), convingerile politice și frecvența consumului de alcool. Cercetătorii spun că un grad ridicat de asemănare la aceste capitole poate compensa diferențele de personalitate și chiar pe cele care țin de aspectul fizic.

„Soţii seamănă între ei, de la aspectul fizic (înălţime, greutate, culoarea pielii, circumferinţa gâtului şi mărimea lobului urechii) până la statutul social - educaţie, venit, vârstă, ocupaţie - şi alte trăsături precum personalitatea şi inteligenţa", spun oamenii de știință.

Punctele în care partenerii au căutat cel mai des să se asemene au fost, conform cercetării:

- frecvenţa de participare la slujba religioasă
- convingerile politice
- frecvenţa consumului de băuturi alcoolice
- educaţia
- înălţimea
- frecvenţa fumatului
- greutatea
- durata de somn
- aspectul fizic

De asemenea, cercetătorii au descoperit că a fost foarte important pentru parteneri să aibă perspective armonioase în privința unor subiecte controversate precum:

- religia în şcoli
- avortul
- drepturile homosexualilor
- pedeapsa cu moartea
- emanciparea femeii
- energia nucleară
- astrologie
- predispoziţia de a lua un drog periculos
- arta modernă
- cenzura
- credinţa că este bine să respecte regulile
- plăcerea de a intimida alţi oameni

Cu toate acestea, autorii studiului subliniază că similaritățile nu garantează fericirea în cuplu și că cercetarea lor a vizat ponderea diverselor valori în formarea cuplului.

Ochi frumoși și hobby-uri comune

Foto: psychic-junkie.comUnii oameni rezolvă superficial problema compatibilității, avertizează dr. Neil Clark Warren, psiholog și expert în probleme maritale într-un articol pentru Huffington Post. El spune că multe cupluri cad în capcana așa-numitei compatibilităţi înguste".

Această compatibilitate se construiește doar pe atracție fizică și celelalte caracteristici clasice ale compatibilității (simțul umorului, cititul, puterea de muncă și orientarea religioasă). De exemplu, dacă două persoane împărtășesc aceeași credință, ele tind să presupună că sunt automat compatibile în toate lucrurile. „De cele mai multe ori nu sunt,” avertizează dr. Warren. De fapt, susține el, această impresie greșită este motivul principal pentru rata mare de divorțuri printre cei religioși.

După sute de interviuri cu numeroase cupluri, Warren a concluzionat că este important ca soții să nu aibă doar aceleași gusturi, ci și aceleași viziuni, aceleași valori și personalități complementare. Într-o căsnicie de succes, dacă unul dintre parteneri este ambițios și celălalt va tinde să fie la fel, dacă îi place să petreacă mult timp în familie și celuilalt la fel. Iar dacă un soț e foarte implicat spiritual, celălalt nu se poate lăsa mai jos.

Mai mult decât atât, e necesar ca această compatibilitate a valorilor să fie extinsă în planurile practice, în activităţile de zi cu zi. Compatibilitatea se referă și la energia și pasiunea pe care cei doi le investesc chiar și în lucrurile mai puțin importante. De exemplu, dacă unuia îi place să își țină mașina curată și iarba tunsă, atunci ar avea nevoie de cineva care apreciază aceste lucruri în egală măsură. Unui soț s-ar putea să îi placă baletul sau muzica simfonică mai puțin decât celuilalt, dar sunt rare cazurile de căsnicii reușite în care unul să fie un devotat al lucrurilor care îl plictisesc pe celălalt.

Potrivirea sexuală

Compatibilitatea este vitală, se pare, nu doar pentru fericirea de ansamblu a cuplului, ci și pentru respectarea cercului sacru al familiei. Sentimentul de incompatibilitate sexuală cu partenerul crește cu 2,6%-2,9% riscul ca o femeie să înșele, susține Kristen Mark, doctorand la Universitatea Indiana, într-un studiu publicat de jurnalul Archives of Sexual Behavior.

„Am văzut că aspectele demografice sunt importante," a concluzionat Mark, confirmând că există indicii potrivit cărora persoane predispuse să înșele în alte domenii ale vieții vor înșela și într-o relație de cuplu.

Interesant a fost că în urma sondajului, Mark a descoperit că șansele ca cei care au înșelat să fie religioși erau cu 50% mai scăzute decât în cazul celor care nu și-au înșelat partenerul.

Admirație + imitație

Deși este adevărat că fericirea în cuplu este proporțională cu numărul de trăsături comune pe care cei doi le împărtăşesc încă de la începutul relației, specialiștii evidențiază că admirația și imitația pot crește asemănarea între parteneri. Atunci când unul dintre parteneri vrea să devină mai asemănător cu celălalt, diferențele se transformă în motive de admirație. (Rubsult et al., 2009). Oamenii sunt adesea atrași de persoane care au caracteristici pe care ei înșiși și le doresc. (Klohnen & Luo, 2003; Klohnen & Mendelsohn, 1998).

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/Casnicia-de-succes--De-ce-este-asemanarea-vitala-pentru-un-cuplu-6067.html

Cuvântul sculptează!

23 Aprilie – Monstru

Un logodnic, agitat şi nervos, îi spune viitorului său socru:
-Vin să vă cer mâna fiicei dumneavoastră.
-Care – întreabă socrul. Cea mare sau cea mică?
La care logodnicul, decepţionat, întreabă:
-Ah, dar nu le are pe amândouă la fel?

Atunci când un membru se dezvoltă mult, în timp ce altul rămâne rahitic, subiectul se transformă într-un monstru. La aceasta se gândeşte bietul băiat al logodnicei a cărei mână vine să o ceară.
Atunci când cineva, pe bază de efort susţinut, îşi dezvoltă mult o faţetă a formării sau a vieţii sale, în timp ce în alte aspecte rămâne rahitic, face ca formarea şi viaţa sa să rezulte monstruoase. Această greşeală este, din păcate, destul de frecventă astăzi în formarea doctrinară a multor oameni.
„O bună parte din tulburarea actuală provine din dezacordul dintre perfecţiunea ideilor noastre despre fenomenele fizice şi declinul scandalos al „ştiinţelor morale”. Ministrul, profesorul, fizicianul ilustru şi nuvelistul obişnuiesc să aibă despre aceste lucruri concepte demne de un bărbier de cartier. Nu este atunci normal ca bărbierul să fie cel care să dea tonul timpului?” (Ortega y Gasset: „Revolta maselor”. Prolog pentru francezi).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 22 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

22 Aprilie – „Leneş prin definiţie”

Un prieten îl întreabă pe un altul:
-În ce an este fiul tău?
-În anul doi.
-Anul doi? Dar nu rămăsese repetent anul trecut?
-Da, însă este în al doilea an din primul curs.
Acest tată, într-o bună zi se confruntă cu fiul său căruia îi spune:
-Fiule, sper ca să înţelegi vreodată cât de mult mă costă cariera ta. Te asigur că mă ruinezi complet.
-Eu aş vrea să te fac să nu mai cheltuieşti atâta, tată – spune fiul – însă nu ştiu cum să fac. Fii convins că nu pot învăţa mai puţin decât învăţ acum.

Proastă afacere. Acest fel de afaceri proaste îl facem atunci când, economisind ceea ce valorează mai puţin, pierdem, distrugem sau cheltuim ceea ce este mai valoros: economisind bani ne stricăm sănătatea; trudindu-ne pentru lucruri materiale se pierd avansările spirituale; pentru lucrurile trecătoare, le abandonăm pe cele veşnice…
Ar fi bine să ne întrebăm deseori: „merită”?
„La ce-i ajută omului să câştige lumea întreabă dacă îşi pierde sufletul?” (Mt 16,26).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

21 Aprilie – Drumul de întoarcere

Cineva bate la poarta raiului. Când merge ca să deschidă, portarul celest, sfântul Petru, nu găseşte pe nimeni. Atunci vede un suflet care se furişa, întorcându-se pe pământ şi fuge ca să-l ajungă.
-Hei, tu! – îl strigă. Unde mergi?
-Mă cheamă cei de jos – răspunde sufletul.
-Ah, da? N-o fă pe spiritualul. Cum te numeşti?
-Mă numesc Lazăr, domnule…

Starea sau situaţia lui Lazăr în timpul celor patru zile cât a fost mort trezeşte o curiozitate neliniştitoare.
Un suflet, cu trupul său mort timp de câteva zile, este descumpănitor. Dar trupul cu sufletul mort?
Câte trupuri nu umblă prin lume cu sufletul mort! Păcatul de moarte se numeşte astfel, tocmai pentru că ucide viaţa harului, viaţa sufletului, în cel care-l comite.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 20 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

20 Aprilie – Semne de circulaţie

O călugăriţă conduce maşina atât de încet, încât încurcă traficul pe o autostradă. Un agent îi face semn să se oprească pe margine şi, văzând că este o măicuţă, se hotărăşte să fie amabil:
-De data aceasta nu am să vă amendez, maică, însă trebuie să respectaţi viteza minimă.
-Am văzut un indicator pe care scria „a sesenta” şi de aceea mergeam cu şaizeci – răspunse călugăriţa.
-Acela este numărul acestei autostrăzi, maică, nu limita de viteză.
Spunând aceasta, omul vede pe scaunul din spate trei măicuţe îmbrăţişate, tremurând, cu ochii ieşiţi din orbite.
-Dar cu dumneavoastră ce se întâmplă, maicilor?
-Păi… – se bâlbâie una dintre ele – tocmai am ieşit de pe „autostrada o sută nouăzeci”…

(Măicuţa făcea confuzie între „a sesenta” – care ar fi un îndemn la a merge obligatoriu cu şaizeci la oră şi „A 60” – care era numărul autostrăzii)

Să respecţi indicatoarele este un lucru bun şi obligatoriu. Însă înainte de a le respecta trebuie să le înţelegi.
Pentru a conduce bine pe şosea trebuie să cunoşti indicatoarele rutiere. Să le cunoşti pentru ca să le respecţi.
Pentru a ne conduce, în mod potrivit, prin viaţă trebuie să cunoaştem bine Legea lui Dumnezeu, altfel ne va călăuzi ignoranţa. Acest lucru este periculos.
Nu este de ajuns bunăvoinţa. Trebuie să avem şi o bună-formare.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 19 aprilie 2012

“Cartea călătoare” – o nouă campanie de promovare a lecturii iniţiată de Grupul Editorial ALL

Săptămâna viitoare, pe 23 aprilie, este Ziua Internaţională a Cărţii. O sărbătorim printr-o nouă campanie, Cartea călătoare, ce încurajează lectura şi cultivarea interesului pentru cărţi.

Cei care vor da startul campaniei Cartea călătoare sunt 50 de bloggeri din grupul vALLuntar. Am pus la dispoziţia lor cărţi la alegere de pe www.all.ro. Fiecare blogger implicat în campanie va trebui să citească şi să dea mai departe cartea primită. La rândul lui, cel care primeşte cartea o citeşte şi o dă apoi mai departe. Fiecare cititor trebuie să intre pe pagina de Facebook.com/Editura.All sau pe Twitter, folosind hashtagul #carteacalatoare, şi să ne spună titlul cărţii şi unde se află ea (oraşul).

Cartea Călătoare

“De fiecare dată când citim, intrăm într-o călătorie fantastică, o aventură în lumea cărţii. Ne-am gândit să le oferim cărţilor o aventură în lumea oamenilor, să le trimitem pe ele într-o călătorie minunată, în care vor întâlni pasionaţi de lectură. Va fi o călătorie vie pentru cărţile noastre călătoare. Păcat că ele, cărţile, nu pot spune decât povestea scrisă cu litere de cerneală pe paginile lor, pentru că, dacă ar putea spune şi povestea locurilor pe care le vor vedea, ar fi una magnifică. Drum bun, cărţilor noastre călătoare!”, a declarat Mario Demezzo, Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL.

La final, va fi realizat traseul fiecărei cărţi din campania Cartea călătoare. Perioada de desfăşurare a campaniei este 23 aprilie 2012 – 23 aprilie 2013.

Cărţile ce fac parte din campania Cartea călătoare pot fi recunoscute uşor, prin eticheta explicativă lipită pe coperta întâi. Urmăreşte cărţile călătoare şi în oraşul tău! Spor la citit!

P.S.: Ideea campaniei a venit în urma unei cafele băute cu prietena noastră din online Roxana Precu. Mulţumim, Roxana!

Tag-uri: , ,

Sursa: http://www.allcafe.ro/2012/04/%E2%80%9Ccartea-calatoare%E2%80%9D-o-noua-campanie-de-promovare-a-lecturii-initiata-de-grupul-editorial-all/#comment-1701

De Sfintele Paști ca ipodiacon la Oiejdea

Cuvântul sculptează!

19 Aprilie – Cei doi pui

Un vechi şef indian din Brazilia, vorbind cu un misionar, îi spunea:
-Eu simt în mine ca şi cum ar exista doi pui feroce care se hârjonesc în permanenţă. Unul mă împinge spre a face binele iar celălalt mă împinge către rău.
-Şi care dintre cei doi va învinge? – întrebă misionarul.
Bătrânul indian rămase puţin pe gânduri, după care răspunse:
-Va învinge acela pe care eu îl voi hrăni.

Aceste tendinţe antagonice, către bine şi către rău, le purtăm cu toţii în interiorul nostru. E de ajuns să ştim să privim puţin interiorul nostru pentru ca să ne dăm seama. Acelaşi lucru îl simţea până şi Sfântul Paul (Romani 7,19-21).
Faptul de a le simţi nu depinde de mine, este inevitabil. Faptul de a învinge una sau alta, asta da, depinde de mine. Va învinge în mine aceea pe care eu o voi îngriji, o voi mima, o voi alimenta.
Şi în funcţie de căreia dintre ele mă voi dedica, va ieşi în câştig sau în pierdere calitatea vieţii mele.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 18 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

18 Aprilie – A fugi de ispită

Se povesteşte despre Oscar Wilde că se plimba într-o zi liniştit pe stradă când un prieten, care se întâlni cu el, îl întrebă:
-Unde mergi?
-Fug de ispită – răspunse.
-Aşa de încet?
-Păi vreau să mă ajungă din urmă.

De multe ori acesta este felul nostru de a fugi de ispită: mai degrabă pare că vrem „să ne ajungă din urmă”.
Cochetarea cu ispita este calea sigură spre căderea în ea. Atunci când cineva alunecă şi începe să patineze, cel mai sigur este că va cădea în nas. De câte ori nu sfârşim prin a cădea pentru că am început fără a vrea, într-adevăr, să evităm căderea!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Obiceiurile de lectură ale românilor

Scris de Andreea Chebac

Concluziile unui sondaj privind obiceiurile de lectură ale românilor realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi strategie sunt următoarele: „lectura este o activitate bine reprezentată la români, însă există o apropiere între proporția celor care nu citesc deloc cărți și a celor care citesc mai mult.”

Studiul arată că peste o treime dintre participanții au citit o carte în ultima lună, 23% au citit cartea în ultima săptămână, iar 12% în luna curentă. Unul din cinci români însă a citit o carte în urmă cu mai mult de un an, 2% citesc doar cărți pentru școală sau facultate, iar 22% recunosc că nu citesc deloc.

In ceea ce privește motivele pentru care românii citesc, peste un sfert dintre respondenți (26%) spun că citesc din pasiune/plăcere, 21% pentru relaxare/liniște, iar unul din 10 respondenți citește pentru a petrece timpul liber.

Sursa: www.poetic.ro / http://www.bookblog.ro/stire/obiceiurile-de-lectura-ale-romanilor/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed:bookblogrobookblog.ro

marți, 17 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

17 Aprilie – Atlas

O istorioară evreiască anonimă redă următorul dialog dintre discipol şi maestru. Discipolul întreabă:
-Maestre, de ce oamenii buni suferă mai mult decât cei răi?
Maestrul răspunse:
-O dată, un ţăran avea două vaci, una robustă şi alta mai slabă. Pe care dintre ele va pune jugul?
-Presupun că pe cea puternică – răspunse discipolul.
-Astfel procedează Cel Milostiv – răspunse maestrul: pentru ca lumea să meargă înainte, pune jugul pe cei buni.

Doar Dumnezeu cunoaşte binele pe care-l face lumii întregi bolnavul care îşi poartă boala cu credinţă şi viziune supranaturală.
Am văzut, cu siguranţă, nu o singură dată, acea statuie a titanului din Atlas: un om cu statură de Hercule purtând în spate globul pământesc. Cristos este adevăratul mare titan din Atlas. Şi astfel trebuie să se simtă orice creştin, urmaş al lui Cristos: purtând lumea pe umerii săi, pentru a o co-răscumpăra, pentru a o sfinţi, pentru a o salva.
Prin greutăţile noastre, prin muncile noastre, prin bolile noastre… putem şi trebuie să salvăm lumea.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 16 aprilie 2012

Cuvântul sculptează!

16 Aprilie – Bunică la apă

Un puşti de vreo nouă-zece ani, povestea o trăsnaie a cărei victimă fusese bunica lui.
Se anunţase că va fi întreruptă apa din cauza unei avarii. Din acest motiv, mama lui umpluse cada din baie cu apă. Întrucât picura, bunica se gândise să întindă câteva rufe pe bara de la perdeaua de la cadă. Pentru aceasta, s-a urcat pe un scăunel.
-Şi eu – spunea puştiul – am tras „puţin” de un picior al scaunului iar dânsa, pleosc!, a căzut în cadă.

„Am tras puţin de un picior al scaunului”. A fost o eroare de echilibru. Acest „puţin” nu poate fi cauza unei căderi. Pe de altă parte, scăunelul cu bunica pe el era destulă ispită pentru copil. A fost un cumul de circumstanţe care au pus-o pe bunică la înmuiat. Copilul, în cel mai rău caz, a fost „puţin” cauzatorul.
Dacă nu putem să negăm responsabilitatea noastră, cel puţin să o reducem. Minciuni? „Nu, minciunele”! Critici sau murmurări? „Nu, câteva comentarii”. Ai supărat cu ceva? „Nu, mici discuţii”…
Ne încântă reducerile, fără să ne gândim că acest „puţin” poate avea efecte nefaste.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 15 aprilie 2012

Pastorala de Paşti a PS Vasile

Scrisoarea pastorală a Preasfinţitului părinte Vasile,
Episcop greco-catolic de Maramureş
La mărita Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Isus Hristos

Vasile,
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, episcop greco-catolic de Maramureş,
Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu,
Har, pace şi îndurare de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos Cel Înviat din morţi!

imagineMărita Sărbătoare a Învierii Domnului, ne invită an de an, la bucurie şi speranţă, pentru a celebra victoria lui Isus asupra morţii şi începutul vieţii celei veşnice. Astăzi cântăm cu toţii cântarea de biruinţă: “Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le“, participând astfel la bucuria Bisericii şi la frumuseţea acestui praznic luminat.

Câtă lumină se vede azi pe chipul creştinilor, care după ce au parcurs perioada Postului şi Săptămâna Mare, însoţindu-l pe Isus în suferinţa şi patima Sa, pot participa cu sufletul curat şi reînnoit de har la victoria vieţii asupra morţii, ca o arvună a victoriei lor asupra răului şi păcatului prezente în lume.

Textele Scripturii vin în întâmpinarea noastră ca nişte mesageri fideli şi ne comunică cum Isus a fost pus în mormânt ca un muritor de rând şi cum femeile mironosiţe l-au însoţit cu prezenţa lor tăcută până în ultima clipă a vieţii Lui. Apoi, “după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-l ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”(Mc.16,1-29).

Credincioşii creştini, care au fost atinşi de har în mod deosebit, în diferite momente ale vieţii lor, fie că au fost ajutaţi de Dumnezeu sau vindecaţi, feriţi de grave primejdii sau pur şi simplu si-au schimbat viaţa în urma unei conştientizări majore a rolului şi scopului vieţii lor, au devenit practicanţi mai activi, frecventând Biserica constant, cu dorinţa ascunsă a inimii de a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu. Cultura religioasă moştenită din familie şi cultivată de oficiile şi cateheza Bisericii, este limbajul specific al creştinilor care nu privesc şi nu trăiesc realităţile istorice, sociale, economice şi politice cu indiferenţă şi nici din perspectiva ochiului secular care nu vede conexiunea dintre evenimente, stări şi persoane. Învierea lui Isus este asemenea lavei unui vulcan care a erupt într-un timp istoric determinat şi care este mereu prezentă în adâncul cursului istoriei şi în profunzimea sufletului fiecărui om.

Femeile mironosiţe nu s-au oprit din drumul lor spre Isus, din căutarea lor şi deşi au văzut piatra pusă deasupra mormântului, împiedicându-le să intre, nu au renunţat la dorinţa de a-şi îndeplini datoria, păşind doar înainte mânate de dragostea din suflet şi de incertitudinea realităţii constatate. “Ziceau între ele: cine ne va prăvăli nouă piatră de la uşa mormântului?”(Mc.16,3). O întrebare pe care adesea ne-o punem cu toţii, atunci când pietrele grele ale dificultăţilor şi necazurilor apasă sufletul, fără a şti cum va fi posibil să se depăşească anumite momente, stări şi situaţii, care par fără ieşire. Este suficient să rememorăm anumite momente personale, sau să constatăm situaţia socială şi economică actuală, de altfel, nu foarte încurajatoare.

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată”(Mc.16,4).

Ridicarea privirii de la realitatea personală şi de la situaţia concretă, înspre Cel în care credem şi spre care ne îndreptăm, poate să aducă noutatea aşteptată şi soluţia dorită. Ridicarea privirii presupune înmugurirea speranţei, care este o sămânţă mică în sufletul omului, dar devenită copac mare dacă creşte împreună cu credinţa şi cu dragostea.

Intrând în mormânt – femeile mironosiţe – au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea după cum v-a spus” (Mc.16,5-7).

Mormântul gol, din loc al înfrângerii şi al morţii, devine izvor de viaţă şi de biruinţă. Precum de multe ori falimentul aspiraţiilor noastre nu este doar o înfrângere, ci şi posibilitatea unui nou început şi al unui alt parcurs, tot aşa şi viaţa noastră împreună cu Hristos este o încercare şi o purificare spre o mai mare împlinire şi răsplătire. Precum îngerul odinioară, Biserica vesteşte astăzi, iar lumea se bucură. Ne întrebăm şi noi, împreună cu Ioan Gură de Aur în cuvântul său de învăţătură ocazionat de acest mare praznic: “unde îţi este moarte boldul? Unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. (…) Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Isus înviind din morţi, s-a făcut începătură a celor adormiţi“.

Iubiţi credincioşi,

Anul bisericesc în curs, Eparhia noastră l-a dedicat cunoaşterii, aprofundării şi reflecţiei asupra Bisericii. Această temă cuprinzătoare şi vastă ne ajută pe fiecare dintre noi şi pe toţi fiii Bisericii noastre să se oglindească pe ei înşişi, personal şi comunitar, în lumina lui Hristos cel Înviat, piatra de temelie şi fundamentul întregului edificiu al comunităţii creştine. Îndreptarea atenţiei asupra Bisericii ca şi comunitate a credincioşilor, ca şi popor al lui Dumnezeu, ne permite să ne recunoaştem mai uşor ca parte a Bisericii Catolice şi în acelaşi timp să înţelegem mai bine misiunea specifică a Bisericii Române Unite şi în ea a noastră ca fii a ei.

Cartea Faptele Apostolilor pe care Biserica o citeşte în oficiile ei liturgice în această perioadă cuprinsă între sărbătorile Învierii Domnului şi Înălţare, descrie succint şi progresiv cum Biserica s-a născut din Învierea Domnului şi cum a fost plămădită în timp de Spiritul Sfânt, fiind ea însăşi continuatoarea şi manifestarea istorică a lui Hristos Dumnezeu. El, după Înviere, s-a arătat apostolilor şi i-a trimis la predicare în toată lumea, rămânând cu ei şi însoţindu-i pe ei şi pe urmaşii lor în această misiune. “Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mt.28,18-20)

Nucleul Bisericii este constituit din apostoli, martorii Învierii, din rudeniile lui Isus împreună cu Maica Sa Preasfântă şi din femeile mironosiţe, slujitoare credincioase şi iubitoare de Dumnezeu, care s-au învrednicit de vederea lui Isus Înviat şi au putut astfel să-l vestească şi altora. Pe acest nucleu, redus numeric, dar puternic însufleţit de Spiritul Sfânt, s-a edificat în timp întregul edificiu al Bisericii lui Hristos. Astăzi, comunităţile noastre, sunt reduse numeric, ca urmare a încercării istorice şi a luptei pe care au trebuit să o ducă împotriva regimului comunist ateu, dar nu mai puţin viguroase ca urmare a experienţei purificării şi a conştiinţei faptului că Domnul Însuşi le-a însoţit prin harul său în fidelitatea pe care au manifestat-o faţă de unitatea Trupului lui Hristos. Biserica fiind una în natura şi misiunea ei, precum “este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl a tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4,5-6), nu poate decât să se manifeste ca atare în lume şi să dea mărturie despre această unitate prin comuniune. În afara acestui concept şi stare de viaţă, nu putem vorbi de o autentică mărturie a vizibilităţii unităţii Bisericii, aşa cum nu putem constata unitatea familiei fără comuniunea soţilor şi fără grija faţă de copii.

Sfântul evanghelist Luca în descrierea comunităţii creştine primare face referinţă la modul de manifestare, practica şi simţămintele primilor creştini, care “stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“(Fapte 2,42). Pentru creştinii de azi, stăruinţa în învăţătura apostolilor trebuie să se manifeste în disponibilitatea de a primi, cunoaşte, accepta şi adera la învăţătura Bisericii. Împărtăşirea frăţească, presupune comuniunea şi grija faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii pentru a putea primi sfânta Euharistie şi pentru a manifesta în acelaşi timp efectele ei. Individualismul şi indiferentismul sunt excluse astfel, dintru început, ca şi cale şi posibilitate de a fi în Biserică. Doar o apartenenţă formală la Biserică, fără conţinut, fără vizibilitate şi fără gesturi concrete, nu este suficientă pentru o autentică trăire creştină şi pentru o deplină mărturisire a lui Hristos cel Înviat.

Iubiţi credincioşi,

Toate s-au umplut de lumină şi de bucurie în această Sărbătoare a Sărbătorilor. Aşa ne îndeamnă preotul prin stihul din slujba Învierii: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“.

Suntem în centrul anului liturgic, în ziua în care Domnul reînnoieşte promisiunea Sa de fidelitate şi ne asigură de prezenţa Lui tainică. Ne bucurăm să fim azi împreună, aşa cum ne bucurăm de prezenţa dumneavoastră la rugăciunea Bisericii în fiecare duminică şi sărbătoare de peste an. Acolo unde se celebrează Sfânta Liturghie, acolo Biserica este prezentă şi se zideşte. “Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1Cor.5,7), se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre. Totodată, prin taina pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Hristos[i]. Această unitate mistică deja existentă între toate comunităţile noastre, sperăm şi ne dorim să fie făcută tot mai vizibilă prin colaborare, întrajutorare şi comunicare a tuturor aspectelor care privesc buna desfăşurare a vieţii bisericeşti. Nu suntem niciodată singuri, abandonaţi, sau uitaţi, chiar dacă realităţile şi condiţiile în care unele comunităţi trăiesc, nu sunt cele mai bune. Celebrându-se însă sfânta Liturghie şi participând cu credinţă, primind sfânta Împărtăşanie, credinciosul se uneşte cu însuşi Isus cel Înviat şi prin el cu toţi credincioşii din întreaga Biserică. Iată ce spune sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la această sfântă Taină: “Ce este aşadar, această pâine? Este trupul lui Hristos. Ce devin aceia care îl primesc? Trupul lui Hristos: nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Într-adevăr, după cum pâinea este una singură, deşi este făcută din multe boabe de grâu care, deşi nu sunt vizibile, se găsesc în ea, astfel încât diferenţa lor dispare din cauza unirii lor desăvârşite, la fel suntem noi uniţi unii cu alţii şi suntem uniţi toţi împreună cu Hristos[ii]. Putem spune aşadar, nu doar că fiecare dintre noi îl primeşte pe Hristos, ci că şi Hristos îl primeşte pe fiecare dintre noi.

Cu aceste gânduri şi poveţe, îmi îndrept cugetul spre fiecare dintre dumneavoastră, acolo unde sunteţi împreună cu cei dragi şi în locul unde mărturisiţi credinţa în Învierea lui Hristos şi unitatea Bisericii sale. Avem un gând aparte în rugăciune pentru toţi cei în vârstă, bolnavi sau în diferite dificultăţi, pentru cei care nu sunt astăzi cu noi la această sfântă şi dumnezeiască Liturghie, din diferite motive şi mai ales pentru aceia care nu se lasă atinşi de lumina lui Hristos.

Tuturor vă doresc să aveţi parte de mult har şi lumină sufletească, de bucurie sfântă în Domnul prin comuniunea în credinţă, precum şi de o Sărbătoare frumoasă, aşa cum o surprinde poetul în versurile sale:

Biserica pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că’ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ne e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.[iii]

Al vostru doritor de tot binele,

Vasile
Episcop de Maramureş

Dată în Baia Mare, din reşedinţa noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Învierii Domnului, în Anul Domnului 2012, în cel dintâi an în scaunul arhieresc al Eparhiei de Maramureş.


[i] Conciliul Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

[ii] Omilii la Scrisoarea către Corinteni, 24,2 în Ecclesia de Eucharistia, pag. 32

[iii] G. Coşbuc, din poezia La Paşti, din volumul Fire de tort.


Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-vasile-2012/

Pastorala de Paşti a PS Alexandru

ALEXANDRU

Din mila lui Dumnezeu
şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei Lugojului

Onoratului cler şi iubitului popor credincios
har, binecuvântare şi mântuire de la Dumnezeu-Tatăl
şi de la Domnul nostru Isus Cristos

„Îngerul a strigat celei de har:
Curată Fecioară bucură-te ! Şi iară zic: bucură-te,
că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt
şi pe morţi i-a ridicat. Popoare, veseliţi-vă!”
(Din Catavasiile Învierii)

Cristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Ziua Învierii Domnului ne conferă bucuria învingerii binelui asupra răului. Adevărul a învins minciuna. Nevinovăţia a învins păcatul. Durerea s-a schimbat în bucurie. Bunătatea a învins răutatea. Învierea a învins moartea.

S-a bucurat diavolul când pe strămoşii noştri i-a înşelat la păcat, crezând că prin păcatul strămoşesc tot neamul omenesc i-a căzut pradă şi că nu este o putere mai mare care să-l scoată din ghearele lui. Dar s-a înşelat amar, pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a coborât pe pământ anume, ca să zdrobească puterea diavolului.

Bucurie diavolească au avut unii oameni când în Vinerea Mare au răstignit pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu. În nebuneasca lor trufie, aceştia strigau lui Isus cel răstignit: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”. De pe cruce, este adevărat, El nu S-a coborât, dar o minune mai mare decât aceasta s-a întâmplat: a treia zi, Isus a înviat din morţi!

Învierea lui Cristos a fost cea mai mare minune. A se naşte şi a muri este lucru firesc omului, dar a învia cu putere proprie numai singur Dumnezeu a putut să facă. Şi naşterea lui Cristos este un mister, încât la naşterea Sa îngerii s-au unit cu păstorii şi s-au închinat Lui împreună cu magii veniţi din răsărit călăuziţi de o stea.

Tot misterioasă a fost şi moartea Lui, căci soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, mormintele s-a deschis şi mai mulţi morţi au înviat. Acestea văzându-le, sutaşul păgân a spus: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!”.

Învierea lui Cristos este minunea minunilor. Prin Învierea Sa, Isus a dovedit mai presus de orice îndoială că este Dumnezeu adevărat şi Domnul cerului şi al pământului.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Să vedem ce s-a întâmplat de la moartea lui Isus până la Învierea Sa.

Îndată după moartea Sa pe cruce, Isus Cristos S-a coborât în iad (limb), conform Simbolului Apostolilor. „Isus S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. Cel ce S-a coborât acela este care S-a şi suit” [1].

În timpul acesta, precum ne învaţă Sfânta Biserică, sufletul lui Cristos s-a coborât în limb, în locul acela unde au fost reţinute toate sufletele drepţilor care au trăit de la Adam până la Isus Cristos. De la întemeierea lumii până la Cristos nici un suflet nu a putut să intre în împărăţia cerească, deoarece prin păcatul strămoşesc uşile raiului s-au închis. Singur Cristos, prin jertfa Sa mântuitoare, a putut să-l reabiliteze pe omul căzut. În vreme ce păcătoşii s-au cufundat în iad, cei drepţi au fost reţinuţi într-un loc numit limb, după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr, care a fost primit în sânul lui Avraam [2] unde, ce e drept, nu au suferit nimic, dar nu s-au putut desfăta de vederea fericită a lui Dumnezeu. În acest loc au aşteptat venirea şi răscumpărarea lui Isus Cristos: Adam şi Eva, Avraam, Moise, David şi toţi drepţii, până când S-a coborât Isus la ei să-i elibereze. Tocmai pe aceste suflete sfinte care îl aşteptau pe eliberatorul lor în sânul lui Avraam le-a eliberat când S-a coborât în iad.

Isus nu S-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi, nici ca să distrugă iadul osândirii, ci ca să elibereze pe cei drepţi care L-au precedat. Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu şi, auzindu-l, să învie” [3].

Isus, „Începătorul vieţii” [4], „a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” [5]. Ce mare bucurie a fost pentru aceştia, când Isus S-a coborât la ei ca un învingător şi ca un mântuitor să-i elibereze din robia în care erau ţinuţi.

Iubiţi credincioşi,

Întorcându-se sufletul lui Isus iarăşi în trup, a treia zi, în zori de zi, mormântul şi muntele Golgotei s-au cutremurat şi ca un fulger luminos a ieşit Isus Domnul din mormânt. Cutremurul, fulgerarea orbitoarei lumini şi apariţia lui Cristos i-au înspăimântat pe soldaţii ce păzeau mormântul. Ei au fugit şi au intrat în Ierusalim, vestind celor întâlniţi pe cale că a înviat Isus Nazarineanul!

Aşa cum citim în Sfânta Evanghelie, printre cei care au fost martori ai Învierii Domnului au fost soldaţii ce păzeau mormântul. Ei au fost şi primii care au dus vestea Învierii în Ierusalim, dar de frică şi pentru bani au amuţit. Li s-a interzis să vorbească.

Mormântul gol încă este o mărturie a Învierii Domnului: „Pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat” [6]. În cadrul evenimentelor Paştelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi, apoi al lui Petru. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” [7] afirmă că, intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” [8] „a văzut şi a crezut” [9]. Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol, că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise pur şi simplu la o viaţă pământească, aşa cum se întâmplase cu Lazăr.

Maria Magdalena şi femeile sfinte, care veneau să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus, îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului, au fost cele dintâi care L-au întâlnit pe Cel înviat. Aşadar, femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi [10]. Lor, Isus li Se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor doisprezece. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi, Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” [11].

În sfârşit, Învierea lui Cristos – şi însuşi Cristos înviat – este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi (…) căci precum toţi mor în Adam, tot astfel toţi vor fi înviaţi în Cristos” [12]. În aşteptarea acestei împliniri, Isus Cel înviat trăieşte în inima credincioşilor Săi. În El creştinii „gustă puterile veacului viitor” [13] şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti, „ca aceia care trăiesc sî nu mai trăiască pentru sine ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” [14].

Bucuria Învierii lui Isus durează neschimbat. Apostolii L-au văzut pe Isus viu şi s-au bucurat. Au crezut în El, pentru că L-au văzut şi au vorbit cu El. Credinţa lor strălucitoare a aprins şi în inimile întregii omeniri focul credinţei celei adevărate. Credinţa noastră, fraţilor, e aceeaşi cu credinţa apostolilor. Să ne bucurăm şi noi împreună cu ei de Învierea lui Cristos. În această credinţă şi bucurie a Învierii Domnului nostru Isus Cristos, se unesc cu ei toţi martirii, toţi sfinţii părinţi ai Bisericii, toţi sfinţii, toate sufletele evlavioase.

Învierea lui Cristos este credinţa, speranţa şi bucuria noastră şi a lumii întregi. De Învierea lui Cristos se bucură cerul şi pământul, îngerii şi oamenii, se bucură Mama lui Isus, Prea Curata Fecioară Maria, căci Fiul Ei a înviat!

„Cristos a înviat din morţi!”. Dacă El nu ar fi înviat din morţi, am fi făpturi nefericite, vrednice de plâns. Toate ar fi zadarnice, până şi credinţa noastră. Dar El a înviat! Mormântul e gol şi Isus este între noi, viu şi biruitor peste toţi.

Înainte de a încheia această scrisoare pastorală, dorim să mulţumim Bunului Dumnezeu pentru că întâmpinăm această sărbătoare a Învierii Domnului, având în fruntea Bisericii noastre Române Unite cu Roma, Greco-Catolică pe Prea Fericirea Sa Lucian, care de curând (la 18 februarie 2012) a fost ridicat la rangul de Cardinal de către Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea.

Să ne unim deci, cu toată inima, cu Domnul şi Dumnezeul nostru Isus Cristos. El este Împăratul nostru preamărit, care ne cheamă la mărire. Să-L ascultăm şi să-L urmăm, păzind poruncile Lui şi ferindu-ne de orice păcat.

Cristos Cel înviat să vă dăruiască sănătate, linişte, pace şi bucurie !

Sărbători fericite!

Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit să fie cu voi, cu toţi. Amin!

ALEXANDRU
Episcop de Lugoj

Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj la Praznicul Învierii Domnului 2012

Însemnare: Această pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie din prima zi de Paşti, iar în filii a doua zi.


[1] Efeseni 4,9-19.
[2] Cf. Luca 16,22-26.
[3] Ioan 5,25.
[4] Faptele Apostolilor 3,15.
[5] Evrei 2, 14-15.
[6] Luca 24,26.
[7] Ioan 20,2.
[8] Ioan 20,6.
[9] Ioan 20,8.
[10] Cf. Luca 24,9-10.
[11] Luca 24,34.
[12] 1 Corinteni 15,20-22.
[13] Evrei 6,5.
[14] 2 Corinteni 5,15.

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-alexandru-2012/

Pastorala de Paşti a PS Florentin

FAMILIA UMANĂ ŞI FAMILIA DIVINĂ,
MINUNATUL DAR AL VIEŢII
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare dimpreună cu tradiţionalul salut la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!».

«Dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său care locuieşte în voi» (cf Rom 8, 11).

Iubiţi credincioşi,

Natura îmbrăcată în haine sărbătoreşti, cu pomii în floare, câmpurile împrospeţite, cântul vioi al păsărilor, toate învăluite de razele soarelui, ne trezeşte în suflet bucuria reînsufleţirii naturii. Este vestea cea bună a reînnoirii darului vieţii, un nou anotimp, e primăvară. Şi noi, credincioşii creştini suntem invitaţi să îmbrăcăm haina luminoasă, sărbătorească, a celor care vor să celebreze, reînnoiţi în credinţă, darul noii vieţi dobândite nouă prin Învierea Domnului. Acesta este Darul sărbătorii Paştelui, trecerea Domnului Isus Hristos din moarte la viaţă, pentru a dărui tuturor Viaţa: «Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paştele Domnului, Paştele! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruinţă» (Utrenia Învierii).

Aceasta este vestea cea bună a vieţii: trecerea lui Isus prin moartea răscumpărătoare spre luminoasa-i Înviere şi apoi, glorioasa-i Înălţare, la viaţa cerească. Ea deschide întregii omeniri calea spre viaţa fericirii veşnice, spre primăvara eternă. Mărita sărbătoare ne invită să medităm asupra schimbului minunat prin care Dumnezeu îmbracă firea omenească pentru a ne putea împărtăşi firea divinităţii Sale. Dorim să continuăm, astfel, firul meditaţiei începute la trecuta sărbătoare a Naşterii Domnului. «Taina cea din veci se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu fiu omului se face; ca luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. (…) Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu» (Vecernie, Sâmbătă, săpt. a V-a).

După ce, mai întâi, Fiul lui Dumnezeu a devenit membru al «familiei umane», acum, în «actul al doilea», Fiul omului deschide întregii familii umane calea spre împărtăşirea vieţii «familiei divine». Unindu-se cu natura noastră omenească, El ne oferă minunatul dar al Vieţii. Este darul mântuirii, al participării la «viaţa divină», darul de a deveni fii prin Fiul şi moştenitori ai vieţii veşnice (cf Rom 8,17.19).

Din Trupul lui Hristos străpuns pe lemnul Crucii ia naştere «familia» Bisericii primare. Apoi, în timp, celula de bază a Bisericii şi a societăţii va rămâne familia creştină, adevărat «sanctuar al vieţii», prin care se dezvoltă în lume «cultura vieţii» (cf EV 92).

1. Moartea dătătoare de viaţă – «naşterea» Bisericii

«Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem» (1Io 4,9).

Să ne aşezăm câteva clipe la umbra Crucii «izvorâtoare de viaţă», pentru a pătrunde mai adânc în misterul vieţii. Paradoxal, înfricoşătoarea moarte prin răstignirea pe cruce este condiţia necesară pentru ca Mântuitorul să deschidă, «cu moartea pe moarte călcând», calea spre viaţă. Meditând asupra misterului morţii Sale descoperim sensul şi valoarea vieţii noastre.

Din instrument al torturii şi al morţii, crucea devine prin Hristos izvor de viaţă şi semn al mântuirii.

Privită la lumina învăţăturii Părinţilor Bisericii, Crucea răstignirii răscumpărătoare ni se dezvăluie ca fiind «cheia Paradisului», prin care Mântuitorul ne redeschide tuturor poarta grădinii Edenului. Ea este şi «scara către rai», prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a dobândit răscumpărarea din moartea păcatului şi, coborând la iad, a eliberat pe cei aflaţi în întunericul robiei morţii, pentru a-i sui la înălţimea gloriei Sale. Crucea este şi «noul arbore al vieţii», pomul veşnic verde şi roditor, din ale cărui roade suntem cu toţii datori să ne hrănim pentru a dobândi viaţa veşnică, aşa cum cântă imnografia: «Cruce purtătoare de viaţă, raiule cel frumos al Bisericii, eşti arbore al nestricăciunii care ne-ai înflorit desfătarea măririi celei veşnice» (Vecernie, Duminica a III-a a postului).

Astfel, Crucea devine semnul milostivirii şi al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, semnul victoriei definitive a Vieţii asupra morţii. De aceea, Crucea a rămas până astăzi semnul fundamental al credinţei creştine. Semnul crucii arată identitatea noastră creştină, dar este şi semnul sub care se desfăşoară întreaga noastră viaţa de credinţă, de la Botez şi până la aşezarea în mormânt întru aşteptarea învierii spre viaţă.

Să ne întoarcem cu ochii minţii în Vinerea mare şi sfântă a răstignirii, când soarele se-ntunecase, întunericul învăluia totul, iar pământul se cutremura (cf Lc 23,44-45). Părea că întreg universul dă o luptă între întuneric şi lumină, între moarte şi viaţă. Isus, osândit la moartea sclavilor şi răstignit între doi tâlhari, era înconjurat de cei care-L batjocoreau, de soldaţii care priveau şi de cei puţini care îl iubeau. Părea că totul s-a sfârşit în slăbiciunea şi neputinţa omenească în faţa morţii.

Aici, însă, nu e vorba doar de un om. Acceptând natura umană, Dumnezeu devine capabil de suferinţă şi de ispăşire prin Fiul Său. Natura umană este cea care se jertfeşte, dar natura divină este cea care conferă jertfei valoarea infinită, răscumpărătoare pentru întregul neam omenesc.

Pentru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignirea, departe de a fi momentul supremei slăbiciuni şi al triumfului răului, este momentul culminant al misiunii Sale: împlinirea planului divin al mântuirii. Căci tocmai în smerenia slăbiciunii omeneşti, ce «s-a făcut ascultătoare până la moarte şi încă moarte pe cruce» (cf Fil 2,8), puterea divină lucrătoare îşi împlineşte misiunea răscumpărătoare. Chiar şi atunci, în ultimele ceasuri ale vieţii Sale pământeşti, de la înălţimea Crucii, Hristos îşi continuă misiunea Sa mântuitoare şi de viaţă dătătoare. Desprins de propria suferinţă, El se roagă pentru cei ce-L răstigneau: «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (cf Lc 23,34), răspunde rugăciunii tâlharului convertit – «astăzi vei fi cu Mine în rai» (cf Lc 23,43); şi-apoi, când totul «s-a săvârşit» (cf Io 19,30), îşi încredinţează Spiritul în mâinile Tatălui: «Părinte în mâinile Tale încredinţez Spiritul Meu» (cf Lc 23,46).

Momentul agoniei şi morţii Sale este atât de grăitor încât sutaşul păgân, primind lumina credinţei, mărturiseşte cu înfricoşare: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta» (cf Mt 27,54; Mc 15,39), iar poporul se întoarce de la locul răstignirii, bătându-şi pieptul în semn de căinţă (cf Lc 23,48). Aceasta este forţa spirituală pe care au simţit-o cei ce au asistat la momentul răstignirii Mântuitorului pe cruce. Rămâne ascuns percepţiei firii omeneşti marele mister al morţii răscumpărătoare spre ispăşirea păcatelor şi puterea ei dătătoare de viaţă pentru întregul neam omenesc. Isus prevestise apostolilor patima Sa, vorbindu-le despre misiunea Fiului Omului, Cel care a venit «să-şi dea sufletul răscumpărare pentru cei mulţi» (cf Mc 10,45). El este, în viziunea lui Ioan, «Mielul înjunghiat», care a răscumpărat prin sângele Său «oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (cf Apoc 5,9) şi Cel care, în jertfa morţii Sale «prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om» (cf Ev 2,9).

Evanghelistul Ioan, apostolul iubit, redă două momente semnificative ale agoniei şi morţii lui Isus, ce nu figurează în celelalte evanghelii.

De la înălţimea Crucii, Isus se adresează Fecioarei Maria şi Apostolului Ioan, instituind simbolic o nouă «familie» prin credinţă: «Iată fiul Tău!…Iată mama ta!» (cf Io 19,26-27). Este comunitatea celor care, recunoscând pe Dumnezeu drept Tată, vor avea pe Maria ca Mamă, iar fraţi şi surori le vor fi toţi cei care, ascultând Cuvântul Tatălui, îl vor împlini în viaţa lor (cf Mc 3,32-35; Lc 8,20-21).

Din acel ceas Maria, Mama lui Isus, devine, prin Ioan, Mamă a unei noi familii născute pe «lemnul izvorâtor de viaţă» al Crucii, familia celor răscumpăraţi, «poporul vieţii».

După moartea lui Isus, soldaţii nu-i mai zdrobesc picioarele aşa cum făcuseră cu ceilalţi doi, ci «unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă» (cf Io 19,34).

Sf. Irineu din Lyon interpretează apa izvorâtă din coasta străpunsă, ca fiind «râul de apă vie» promis de Hristos (cf Io 7,38-39), care acum începe să curgă, semn al darului Spiritului Sfânt pe care Fiul, împlinindu-şi misiunea, îl va trimite de la Tatăl. Sângele este văzut ca simbolizând darul Vieţii pe care Isus îl oferă prin jertfa Sa pe Cruce, descoperind oamenilor iubirea infinită a Tatălui faţă de ei. Este darul Vieţii oferit tuturor celor care vor crede în El (cf Io 3,16). Aşadar, Sângele şi Apa reprezintă Spiritul şi Viaţa ce sunt transmise credincioşilor de către Cel înălţat pe Cruce, ca semn al mântuirii, din marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni.

În comentariul său, Sf. Augustin vede în coasta străpunsă «poarta deschisă pentru a permite ieşirea sacramentelor Bisericii, fără de care nu putem avea acces la adevărata Viaţă».

Alţi părinţi ai Bisericii au interpretat acest fragment în lumina textului din cartea Genezei, în care prima femeie este plăsmuită din coasta lui Adam adormit de Tatăl Creator (cf Gn 2,21). Ea este numită «Eva, adică viaţă, pentru că ea urma să fie mama tuturor celor vii» (cf Gn 3,20). Acum, la ceasul răstignirii, noul Adam adoarme pe Cruce pentru ca din coasta izvorâtoare de Viaţă, să se nască Mireasa Lui, cea care urma să fie mama tuturor celor vii prin credinţa în Cel înviat, Biserica. Din coasta lui Hristos adormit pe Cruce «s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici» (cf SC 5). «Coasta Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător» (Slujba Deniei din Joia sfântă).

Cât de plin de Viaţă este momentul agoniei şi morţii lui Isus! E izvorâtor de viaţă pentru credincioşi şi pentru păgâni, jertfă răscumpărătoare pentru toţi oamenii şi timp sfânt al naşterii noului popor al lui Dumnezeu, Biserica.

«Dacă Hristos – Viaţa nu ar fi fost bătut în cuie pe lemnul Crucii, atunci din coasta Lui nu ar fi izvorât acele izvoare ale nemuririi, sânge şi apă, ce purifică şi astăzi lumea întreagă» afirmă Sf. Andrei, episcopul Cretei.

Astfel, prin Hristos, moartea devine dătătoare de Viaţă. Este misterul milostivirii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care a trimis pe unicul Său Fiu în lume, pentru ca prin moartea Lui, noi să dobândim viaţa (cf 1Io 4,9).

2. Viaţa comunităţii apostolice – familia Bisericii

«Inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una… şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre Învierea Domnului Isus Hristos şi mare har era peste ei toţi» (Fapte 4,32-33).

Cu mâinile întinse, de la înălţimea Crucii, Hristos cuprinde şi reuneşte noul Popor al lui Dumnezeu, «Poporul vieţii» (EV 51). Biserica «născută» pe Cruce, după Înălţarea Domnului, este botezată în focul Spiritului Sfânt, la Rusalii, şi apoi, cu puterea primită, îşi începe misiunea în lume. Făgăduinţa lui Isus se împlineşte: Mângâietorul, Spiritul adevărului, coboară asupra comunităţii apostolilor şi rămâne cu ei (cf Io 14,16-17), îi învaţă toate, le aminteşte învăţătura lui Isus (cf Io 14,26) şi îi călăuzeşte la tot adevărul (cf Io 16,13). Astfel, noua comunitate formată în jurul apostolilor (cf Fapte 1,13-14), unită spiritual în credinţă şi trăire, devine un model de viaţă ce «are har la tot poporul» (cf Fapte 2,47) şi atrage zilnic noi suflete.

Care erau aspectele fundamentale ale vieţii noii comunităţi?

În Faptele Apostolilor, Luca redă viaţa comunităţii apostolice astfel: «stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (cf Fapte 2,42). Sunt trei elemente ce provin din tradiţia iudaică şi care se adresau întreitei dimensiuni a fiinţei umane: legea care se adresa spiritului, cultul care se adresa sufletului şi operele de milostenie care se adresau trupului, (definind astfel relaţia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi). Noua comunitate interpretează şi trăieşte aceste elemente în lumina evenimentului fundamental al morţii şi învierii Domnului Isus Hristos, astfel încât Legea nouă este Legea iubirii lui Hristos primită prin «învăţătura apostolilor»; cultul nou este cel lăsat de Hristos «întru amintirea Sa» (cf Lc 22,19), numit «frângerea pâinii», iar opera de caritate supremă este Jertfa lui Hristos, dăruirea vieţii pentru prietenii Săi (cf Io 15,12-13), ce se manifestă prin «împărtăşire» în viaţa comunităţii. Ca urmare, în lumina misterului Învierii Domnului, comunitatea devine un întreit izvor de viaţă, la cele trei nivele ale fiinţei umane. Comuniunea în credinţă, în rugăciune şi împărtăşirea bunurilor materiale spre binele tuturor, hrănesc viaţa spirituală în relaţia ei cu Dumnezeu, cu sinele şi cu aproapele. Astfel viaţa noii comunităţi are un profund caracter liturgic. Harul primit prin «învăţătura apostolilor şi frângerea pâinii» corespunde harului trăit prin comuniunea fraternă şi împărtăşirea bunurilor.

Reluând elementele esenţiale ale vieţii noii comunităţi, putem spune că familia Bisericii primare era întemeiată pe credinţa apostolilor, confirmată prin trăirea carităţii fraterne şi hrănită zilnic prin frângerea pâinii şi rugăciune.

Poporul recunoaşte, prin minunile şi semnele acestor vestitori şi mărturisitori ai lui Hristos Înviat, împliniri concrete ale propriilor speranţe şi semne profetice ale harului pentru societatea de la începutul erei creştine.

După porunca lui Isus, pornind de la nucleul comunităţii apostolice, Biserica creştină s-a dezvoltat cu precădere în zonele în care apostolii au continuat misiunea lor de propovăduire şi mărturisire a învierii Domnului Isus Hristos (cf Fapte 4,33). În timp, numărul comunităţilor creştine a crescut, în pofida persecuţiilor şi a prigoanelor, astfel încât Biserica creştină, chiar dacă divizată în sine, continuă rolul ei de semn şi instrument al comuniunii cu Dumnezeu, spre mântuirea sufletelor (cf CBC 780), prin aceleaşi trei elemente caracteristice, având fiecare dintre ele evoluţia firească în timp. Astfel, «învăţătura apostolilor» reluată la început doar pe cale orală, s-a transmis apoi prin scrierile inspirate ale Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie, formând acel «tezaur sfânt» al credinţei, pe care apostolii l-au încredinţat Bisericii şi pe care ea a primit misiunea de a-l interpreta, prin cei rânduiţi, în Magisteriul viu (cf CBC 84; 85). «Frângerea pâinii» a evoluat spre o mare diversitate de rituri liturgice, care astăzi sunt în general alcătuite din două părţi: Liturgia Cuvântului şi Liturgia euharistică. Celebrarea euharistică a rămas însă până astăzi centrul vieţii Bisericii (cf CBC 1343). La început, locul celebrării ritului lăsat de Isus era locul de adunare a comunităţii. Apoi, creştinii persecutaţi au fost obligaţi să celebreze pe ascuns în casele unor familii creştine, în catacombe sau în biserici rupestre. După ce creştinismul primeşte libertatea cultuală, începe construirea unor edificii speciale destinate cultului şi, mai apoi, monumentale bazilici şi catedrale. Aşadar, viaţa spirituală şi misionară a Bisericii este susţinută de evanghelizarea poporului prin vestirea Cuvântului vieţii şi de sfinţirea lui, prin celebrarea Sfintelor Sacramente.

«Împărtăşirea» este al treilea element esenţial al vieţii comunităţii apostolice, care, bazându-se pe viaţa spirituală, se manifesta prin armonia în interiorul comunităţii, dar şi prin caritatea fraternă faţă de cei lipsiţi (cf Fapte 4,32.35).

La început împărtăşirea presupunea adunarea, pentru momentele cultuale, celebrative şi comunitare, având în comun atât cele spirituale (credinţa şi rugăciunea), cât şi cele materiale, (bunurile fiecăruia fiind la dispoziţia comunităţii). Astfel, nimeni nu ducea lipsă de nimic, pentru că fiecare era preocupat de binele şi nevoile celuilalt. O comunitate în unitate de rugăciune, de trăire creştină şi de idealuri mântuitoare, ce păstra diversitatea personalităţilor şi a carismelor fiecăruia dintre ei.

Prin dezvoltarea şi răspândirea Bisericii creştine «până la marginea pământului», a apărut necesitatea unor structuri şi a unor funcţiuni de conducere care să vegheze asupra comuniunii şi a primatului carităţii. Biserica creştină a evoluat, dar a păstrat elementele esenţiale ale comunităţii primare, a rămas una şi sfântă, fundamentată pe credinţa apostolilor şi catolică în comuniunea iubirii. Principiul unităţii spirituale a Bisericii este apartenenţa la unicul Trup mistic al cărui cap este Hristos. Principiul vizibil al unităţii Bisericii catolice este ierarhia bisericească. Pornind de la Corifeul apostolilor, Sf. Petru, «piatra» pe care Hristos a întemeiat Biserica Sa (cf Mt 16,18) şi continuând cu un şir lung de urmaşi ai apostolilor, episcopi ai Romei, Biserica catolică are astăzi la cârma ei pe Sanctitatea sa Papa Benedict al XVI-lea, (al 265-lea Pontif Roman în tronul apostolic).

Comuniunea în marea Biserică catolică este realizată la nivel local prin parohii aflate sub păstorirea unui preot paroh, numit de episcopul eparhial, prin eparhii, (comunităţi bisericeşti alcătuite din mai multe parohii), aflate sub păstorirea unui episcop eparhial, numit de către Pontiful roman şi prin mitropolii, arhiepiscopii majore sau patriarhate, (structuri ce includ mai multe eparhii), ce sunt sub coordonarea unei structuri sinodale, având în frunte pe cel ales sau confirmat şi numit de către Pontiful roman. Astfel, apartenenţa la marea familie a Bisericii catolice este realizată astăzi prin comuniunea în credinţă, comuniunea în cadrul structurilor bisericeşti şi comuniunea în ascultarea faţă de ierarhia rânduită. Pentru a fi în deplină comuniune cu Biserica lui Hristos, «una, sfântă catolică şi apostolică este nevoie ca un creştin botezat să fie unit cu ea prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice şi a comuniunii» (cf CBC 837).

Prin trăirea autentic creştină a comuniunii ca unitate de credinţă în diversitate de carisme, Biserica îşi dezvoltă în continuare viaţa comunitară. «Unitatea în credinţă şi harul Spiritului Sfânt cerând, pe noi înşine şi unul pe altul… ».

O dimensiune a comuniunii era slujirea prin opere caritabile, descrisă prin utilizarea în comun a bunurilor, căci «nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa» (cf Fapte 4,32), dar şi disponibilitatea de a oferi celorlalţi cele necesare, astfel încât «nimeni nu era între ei lipsit» (cf Fapte 4,34). Exemplul carităţii este o predică vie deoarece credinţa «întrupată în fapte» devine izvor de viaţă pentru cei lipsiţi sau marginalizaţi. Apostolii şi cei împreună cu ei au ajutat concret prin fapte de milostenie, de caritate fraternă, dar şi prin vindecări, semne şi minuni societatea din timpul lor.

Dragostea fraternă constituie şi astăzi principiul vieţii noi în Hristos şi este o manifestare a puterii Spiritului Sfânt de a fi martori ai Celui Înviat (cf Fapte 1,8). «Mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu» (cf CBC 2044).

Având în vedere marea diversitate a problemelor ridicate de persoanele care au nevoie de ajutor (sărăcia, infirmitatea, dependenţa de alcool, droguri sau de alte substanţe nocive, etc.), Biserica şi-a dezvoltat în timp comunităţi, asociaţii şi instituţii specializate în domeniul carităţii. Comunităţile de viaţă consacrată, asociaţiile şi instituţiile aflate sub patronajul Bisericii, laici voluntari sau misionari, precum şi donaţiile sau iniţiativele particulare ale unor credincioşi, reprezintă tot atâtea opere de caritate şi de milostenie prin care se manifestă viaţa social-caritabilă a Bisericii de astăzi.

Astfel, Biserica se afirmă şi astăzi ca o mare familie unită în rugăciune, în comuniune şi caritate, hrănindu-se şi comunicând întregii lumi minunatul dar al vieţii în Hristos.

Răscumpăraţi de «Începătorul vieţii» (cf Fapte 3,15) cu preţul sângelui Său, altoiţi prin baia Sf. Botez pe Viţa dătătoare de viaţă şi reînnoiţi de harul Spiritului Sfânt, «Domnul şi de Viaţă dătătorul», Poporul lui Dumnezeu este astăzi un «popor al vieţii şi pentru viaţă». De aceea, suntem chemaţi să ne punem în slujba vieţii, să vestim tuturor vestea cea bună a Vieţii, să o celebrăm prin trăirea liturgică a comuniunii şi să o slujim prin acţiuni caritabile concrete (cf EV 78;79).

3. Familia «sanctuarul vieţii» în sprijinul culturii vieţii

«Familia, sanctuarul vieţii, locul în care viaţa e primită, apărată şi se dezvoltă, are un rol hotărâtor în construirea culturii vieţii» (cf EV 92).

În cadrul «poporului vieţii şi pentru viaţă», responsabilitatea familiei este decisivă. Aceasta decurge atât din natura ei ca şi comunitate de viaţă şi iubire, bazată pe căsătorie, cât şi din misiunea ei de «a păstra, a descoperi şi a comunica iubirea» (cf FC 17). În familia creştină iubirea se manifestă prin disponibilitate, primire şi dăruire faţă de celălalt. Între membrii familiei există o solidaritate în convieţuire, de la naştere şi până la moarte şi de aceea, instituţia familiei este numită «sanctuarul vieţii» (Fer. Ioan-Paul al II-lea).

Familia este locul în care viaţa, darul lui Dumnezeu, poate fi primită aşa cum se cuvine şi apărată de numeroasele atacuri la care este expusă, precum şi locul unde se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri autentice (cf CA 39). De aceea, putem afirma că rolul familiei ca celulă originară a societăţii este hotărâtor şi de neînlocuit în construirea culturii vieţii (cf EV 92).

Cele trei aspecte fundamentale care dau şi întreţin viaţa în comunitatea apostolică a Bisericii primare şi a Bisericii de astăzi, sunt cele care se regăsesc şi în «Biserica domestică», adică în familia creştină. Rugăciunea este cea care întăreşte legătura cu Dumnezeu şi Sfintele sacramente. Comuniunea în credinţă, speranţă şi iubire, dintre soţi şi a părinţilor cu copiii lor, este cea care menţine relaţia de iubire dătătoare de viaţă, păstrând unitatea şi respectând individualitatea fiecărui membru. Caritatea faţă de membrii familiei aflaţi în situaţii deosebite, de boală, de suferinţă sau neputinţă, în particular copiii mici şi bătrânii suferinzi, este cel de-al treilea aspect fundamental al familiei creştine. Respectând aceste principii, familia creştină se dovedeşte a fi un întreit izvor de viaţă pentru membrii ei, dar şi pentru societatea în care trăieşte ca un adevărat «sanctuar al vieţii».

Familia creştină, «comunitate intimă de viaţă şi de iubire» (cf FC 50), este chemată să ia parte activă şi responsabilă la misiunea Bisericii prin modelul pe care îl oferă ca şi «comunitate ce crede şi evanghelizează, aflată mereu în dialog cu Dumnezeu şi în slujba omului» (cf FC 50).

«Biserica familiei» trebuie să vestească, să celebreze şi să slujească evanghelia vieţii. Este îndatorirea pe care o au în primul rând soţii, pentru că ei sunt chemaţi să fie colaboratori ai lui Dumnezeu la transmiterea vieţii, având conştiinţa că viaţa umană este un dar primit pentru a fi dăruit (cf EV 92). Fiecare suflet, spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu, nu este «produs» de către părinţi. Sufletul, fiind nemuritor, nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni cu trupul la învierea de apoi (cf CBC 366).

Să ne amintim cum Tatăl Creator este Cel care «in-suflă» în argila pământului plăsmuită după «chipul şi asemănarea Sa», Suflul dătător de viaţă (cf Gn 2,7) şi astfel, cea dintâi fiinţă umană, Adam, primeşte darul minunat al vieţii. Apoi, din coasta lui Adam, Domnul aduce la viaţă pe Eva şi astfel apare prima familie. Eva zămisleşte un fiu, pe care îl numeşte Cain, bucurându-se de darul vieţii primit de la Dumnezeu. Este prima naştere din istoria umanităţii! De acum înainte, omul, prin colaborarea cu Dumnezeu, poate aduce la viaţă noi fiinţe umane.

Începuturile neamului omenesc sunt zugrăvite în episoade biblice în care apare mai întâi puterea vieţii, dar apoi şi primele semne ale «morţii». După moartea spirituală a primului păcat, urmează episodul cutremurător în care Cain ucide pe fratele său Abel. Paradoxal, deşi fac parte din aceeaşi familie, deşi amândoi aduc jertfă lui Dumnezeu, momentul cultual, al rugăciunii, în loc să fie izvor de comuniune cu Dumnezeu şi între fraţi, devine motiv de invidie şi ură, ce duce la moarte. Cain rupe legătura interioară a iubirii faţă de fratele său şi nu răspunde vocii divine care îl atenţionează asupra răului ce bate la uşa sufletului său, amintindu-i că este liber în alegerea sa. Cain se lasă condus de patima urii şi cade pradă păcatului. Din «dar primit de la Dumnezeu» (semnificaţia numelui său) el devine un ucigaş, un dătător de moarte. «Unde este fratele tău?» este întrebarea divină ce pune accentul pe legătura vitală dintre cei doi. Răspunsul: «Nu ştiu. Sunt oare eu păzitorul fratelui meu?», nu este doar o negare a adevărului, ci şi a legăturii de viaţă pe care o aveau ca fii ai aceleiaşi mame şi deopotrivă a responsabilităţii faţă de viaţă. Strigătul «glasului sângelui» este de fapt strigătul vieţii pe care Cain o negase. Sângele considerat sediul vieţii, este un element vital al trupului uman (cf Gn 9,4-5; Dt 12,23), iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. De aceea, cel care atentează la viaţa unui om, atentează de fapt la însuşi Dumnezeu (cf EV 9). Astfel, prima familie umană, care trebuia să fie izvor de viaţă prin binecuvântarea divină: «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi» (cf Gn 1,28), prin păcat rupe legătura cu Dumnezeu şi legătura comuniunii fraterne, devenind izvor de moarte.

Apoi, Dumnezeu Tatăl Creator, atenţionează pe om asupra importanţei darului vieţii: «să nu ucizi pe cel nevinovat şi drept» (Ex 23,7), pentru ca apoi, între cele zece cuvinte transmise prin Moise, să-i poruncească «să nu ucizi» (Ex 20,13).

Isus va relua această poruncă şi o va aprofunda la nivel spiritual: «aţi auzit că s-a spus celor de demult să nu ucizi, eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (cf Mt 5,21-22).

Dumnezeu Tatăl primeşte Spiritul Fiului Său pe Cruce (cf Lc 23,46), pentru a-L trimite, apoi, ca Mângâietor şi Spirit de viaţă dătător asupra comunităţii Bisericii primare, la Rusalii. Acelaşi Spirit al lui Dumnezeu pe care şi noi L-am primit, locuieşte acum în fiecare dintre noi şi este garanţia învierii noastre (cf Rom 8,11). De aceea, suntem datori să vieţuim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, în-sufleţiţi de Spiritul Său.

Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la originea ei, presupune acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi este mereu într-o relaţie deosebită cu Creatorul, izvorul, dar şi scopul ei final. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei. De aceea, în nici o împrejurare, nimeni nu-şi poate revendica dreptul să distrugă o fiinţă nevinovată (cf CBC 2258). Ca urmare, din respect faţă de dreptul la viaţă şi la integritate fizică al persoanei umane, Biserica interzice omuciderea directă şi voluntară (avortul, eutanasia şi sinuciderea), precum şi orice alte acţiuni săvârşite cu intenţia de a provoca indirect moartea unei persoane. Ea cere ocrotirea şi respectarea demnităţii persoanei umane din momentul concepţiei pe cale naturală şi până la moartea ei, precum şi în situaţii deosebite de boală ori dizabilităţi fizico-psihice.

Familia creştină îşi împlineşte misiunea de «sanctuar al vieţii» prin acceptarea copiilor, creşterea şi educarea lor la adevărata viaţă trăită cu credinţă, în lumina voinţei lui Dumnezeu.

Atunci când Domnul nu acordă familiei darul copilului, soţii îşi pot arăta generozitatea lor prin adopţie sau făcând servicii semnificative în favoarea aproapelui, realizând astfel un act de caritate fraternă cu un preţios rod spiritual (cf CBC 2379).

Biserica apreciază în mod particular «gesturile eroice» de dăruire totală de sine pentru persoana iubită. Este remarcabilă mărturia tăcută, smerită şi ascunsă, dar rodnică şi grăitoare, a tuturor mamelor curajoase care se dedică fără rezerve familiei lor, care suferă aducându-şi pe lume copiii şi apoi sunt gata să-şi asume orice efort, să înfrunte orice jertfă, pentru a le transmite ce au mai bun. «Vă mulţumim, mame eroice pentru iubirea voastră neînvinsă! Vă mulţumim pentru jertfa vieţii voastre… Fiţi mereu izvor de viaţă şi niciodată izvor de moarte!» (Fer. Ioan Paul al II-lea; cf EV 86).

Chiar dacă evanghelia vieţii priveşte familiile în mod special, în virtutea comuniunii sociale pentru promovarea binelui comun, este nevoie şi de implicarea statului. Astfel, legislaţia şi instituţiile de stat nu trebuie să lezeze în nici un fel dreptul la viaţă al fiinţei umane de la zămislirea ei, până la moartea ei naturală, ci trebuie să-l apere şi să-l promoveze (cf EV 93).

Cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea: «viitorul omenirii trece prin familie», sunt la fel de actuale, deşi astăzi, condiţiile sociale, economice şi culturale nu favorizează datoria familiei de a sluji viaţa. De aceea, este necesar ca «sanctuarul vieţii», familia, celula fundamentală a societăţii, să fie ajutată şi sprijinită de stat în mod cu totul special, în această perioadă de criză economică, pentru a putea răspunde corect exigenţelor misiunii sale.

Contextul social actual este marcat încă de o luptă dramatică între «cultura vieţii» şi «cultura morţii» (cf EV 95), ce adeseori duce la confuzie şi ambiguitate, la necunoaştere şi renunţare la adevăratele valori ale societăţii: binele comun, adevărul, dreptatea socială, respectul legii morale, (libertatea autentică). Din acest motiv este nevoie de un efort etic comun pentru a construi o nouă cultură a vieţii, plecând de la familie ca «sanctuar al vieţii», cu ajutorul Bisericii, şi al instituţiilor de educaţie.

Este nevoie de o cultură nouă, capabilă să se confrunte cu problemele actuale ale vieţii umane în lumina credinţei. O cultură nouă, pentru că cere, mai întâi, o schimbare a vechii mentalităţi despre viaţă la nivel individual, dar şi o schimbare a societăţii începând chiar de la comunităţile creştine. Primul pas fundamental în acest sens constă în formarea conştiinţei morale cu privire la nepreţuita valoare a minunatului dar al vieţii, pentru a descoperi legătura dintre viaţă, libertate şi adevăr (cf EV 96).

Omul modern şi independent, oricât de dotat ar fi, trebuie să recunoască smerit condiţia sa de creatură ce primeşte de la Dumnezeu şi fiinţarea şi viaţa ca pe un dar minunat, o responsabilitate şi o îndatorire. Numai în lumina acestui adevăr primordial persoana umană îşi poate realiza pe deplin, în libertate şi adevăr, viaţa primită, respectând libertatea şi viaţa celorlalte persoane. Pentru că, în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în faţa celui mai mare mister: Misterul lui Dumnezeu (cf CA 24). Iar Misterul lui Dumnezeu este prin excelenţă un Mister al Vieţii, al Fiinţei ce îşi are «Izvorul fiinţării» în Sine şi prin Sine, misteriosul «nume» al lui Dumnezeu: «Eu sunt Cel ce sunt» (Ex 3,4). Într-o societate în care «numele» lui Dumnezeu este negat, sunt negate şi existenţa şi cuvintele Sale şi, ca urmare, evident şi Viaţa este negată. O astfel de societate conduce la relativizarea demnităţii persoanei umane, a drepturilor ei şi la posibilitatea distrugerii ei, ca pe un «obiect» al societăţii de consum. Astfel, societatea poate deveni un instrument al distrugerii vieţii şi o sursă a «culturii morţii».

În lumea de azi un rol important în construirea «culturii vieţii» îl au acele persoane prin care mesajul vieţii este transmis către societate. În primul rând părinţii în familii, apoi cateheţii şi parohii în cadrul Bisericii, profesorii şi educatorii în instituţiile de educaţie publică, apoi persoanele şi personalităţile societăţii, de diferite specializări şi preocupări, ale căror mesaje sunt mediatizate şi, nu în ultimul rând, cei care lucrează în domeniul mijloacelor de comunicare socială (mass-media). Aceştia trebuie să se preocupe ca informaţia oferită să fie în slujba binelui comun, bazată pe adevăr, libertate, dreptate şi solidaritate. Să fie o informaţie completă, cu respectarea drepturilor legitime şi a demnităţii persoanei umane (cf IM 5), care să contribuie la formarea şi răspândirea unor opinii publice sănătoase, fără a deveni în vreun fel instrumente de manipulare a opiniei publice (cf CBC 2499). Prezentând exemple nobile de cultivare a binelui, a carităţii fraterne, a frumosului şi a iubirii autentice, instrumentele de comunicare socială pot influenţa pozitiv cultura societăţii actuale, devenind adevărate izvoare de viaţă pentru utilizatorii lor.

Mediatizarea anumitor aspecte negative ale realităţii trebuie să se facă cu respectul cuvenit, astfel încât să nu fie prezentat răul (agresivitatea, violenţa, senzualitatea sau pornografia), ca un model de urmat ce tinde să distrugă, să dispreţuiască, să «comercializeze» sau să relativizeze demnitatea persoanei umane şi valoarea vieţii ca bine suprem.

Exemplele prezentării evenimentelor recente sunt revelatoare: înfricoşătorul cutremur urmat de acel «tsunamy», precum şi groaznicele războaie internaţionale din Africa sau cele civile din Orientul mijlociu, au fost prezentate uneori ca nişte gale sportive. Să nu uităm că sunt vieţi ale unor semeni de ai noştri faţă de care trebuie să avem respectul cuvenit.

A construi «cultura vieţii» înseamnă a contribui la edificarea binelui comun, care se bazează pe recunoaşterea şi ocrotirea dreptului la viaţă. Fără viaţă nu există familii, fără familii societatea însăşi este în pericol. Deci, distrugerea vieţii înseamnă distrugerea familiei, iar distrugerea familiei conduce implicit la autodistrugerea societăţii. Numai respectul faţă de viaţă poate garanta respectarea valorilor esenţiale ale societăţii umane: democraţia şi pacea (cf EV 101).

Cât de actuală pare şi astăzi invitaţia la un corect discernământ, la o bună alegere pe care Dumnezeu o propunea poporului Său: «Iată astăzi Eu ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (…) binecuvântare şi blestem. ALEGE VIAŢA CA SĂ TRĂIEŞTI TU ŞI URMAŞII TĂI!!» (cf Dt 30,15-19).

Iubiţi credincioşi, acum, la mărita sărbătoare a Vieţii, Învierea din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, să alegem Viaţa, să ocrotim preţiosul şi minunatul Dar al vieţii şi împreună să colaborăm la edificarea «culturii vieţii», ca rugăciunea Celui care este Poarta vieţii să devină realitate şi în societatea noastră «precum în cer, aşa şi pe pământ».

«Astăzi este primăvara sufletelor noastre că Domnul Hristos, ca un soare răsărind din mormânt a treia zi, a alungat iarna cea întunecată a păcatului nostru, pe El să-L lăudăm că s-a preamărit» (cf imnografie Penticostar).

Pătrunşi de harul măritei sărbători a primăverii sufletelor noastre, să împărtăşim şi semenilor noştri bucuria celor reînnoiţi în credinţă prin darul Vieţii.

Celui ce în trup omenesc s-a întrupat şi cu moartea pe moarte a călcat, Domnului Hristos – Soarele luminat, ce prin jertfa Sa, din păcat ne-a mântuit şi minunatul dar al vieţii veşnice ne-a dăruit, să-I cântăm cu bucurie: Tu eşti Viaţa şi Învierea noastră Doamne, mărire Ţie!

Vă doresc zile de sărbătoare binecuvântate şi luminate de strălucirea Celui Înviat, cu sufletele pline de harul primăverii în credinţă, pentru ca împreună cu marea familie a Bisericii creştine unite în bucuria cântării de învingere să exclamăm şi noi:

HRISTOS A ÎNVIAT!

FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoarea a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2011, la 310 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 158-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 81-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 6-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al 6-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al 6-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, în al 15-lea an al episcopatului nostru şi al 9-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla, de Dumnezeu binecuvântată.


Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-florentin-2012/