16 Octombrie – Ochiul de sticlă
Un acreditar avea un
ochi de sticlă. Era o adevărată operă de artă, de care se simţea de-a dreptul
orgolios: era atât de bine făcut încât era foarte greu să-l distingi de ochiul
natural.
Într-o zi, veni la dânsul
un biet muncitor care trecea printr-o situaţie dificilă. Bancherul avar nu-i împrumută
nici un cent măcar.
Muncitorul insistă,
insă. În cele din urmă, acreditarul îi spuse:
-Bine, iţi voi oferi
ceea ce-mi ceri dacă îmi răspunzi la o întrebare. Eu am un ochi natural şi unul
artificial. Dacă ghiceşti din prima care este ochiul de sticlă, iţi dau împrumutul.
-Dreptul – răspunse
fără a şovăi muncitorul.
-Într-adevar – spuse
avarul, uimit. Însă, spune-mi, cum ai ghicit aşa de repede?
-Foarte uşor. Am văzut
că ochiul drept mă privea mai amabil decât stângul. Şi mi-am spus: dreptul
trebuie să fie cel artificial.
A privi amabil, a privi
cu drag. Această calitate umană, nu de sticlă, îl umanizează pe cel care-l
posedă şi-l îmbucură pe cel care astfel se simte privit.
Nu ne-ar fi greu să-i
privim cu drag pe ceilalţi, dacă am vedea îi ei fii ai lui Dumnezeu.
