duminică, 8 ianuarie 2012

Predica de Duminică!!!

Iisus Hristos - Lumina vieţii veşnice
Iisus Hristos - Lumina vieţii veşnice
Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica după Botezul Domnului:


Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) (Mt. 4, 12-17)

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: 'Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit'. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.

În calendarul ortodox există sărbători care se bucură de duminici speciale, duminica dinaintea sărbătorii respective şi duminica după sărbătoarea respectivă. Aşa avem Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Duminica dinaintea Naşterii Domnului şi Duminica după Naşterea Domnului, Duminica dinaintea Botezului Domnului şi Duminica după Botezul Domnului.

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificaţii duhovniceşti pentru viaţa creştină şi pentru înţelegerea credinţei creştine ca arvună a vieţii din Împărăţia cerurilor.

În primul rând, vedem legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos şi lumina Evangheliei Sale propovăduită poporului evreu care stătea în întuneric, adică în necunoaşterea deplinătăţii revelaţiei divine, dar şi popoarelor păgâne care nu-L cunoşteau aproape deloc pe singurul Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea, Evanghelia spune că 'poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit' (Isaia 9, 1).

La sfârşitul Evangheliei de astăzi se află îndemnul sau chemarea Mântuitorului: 'Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor' (Matei 4, 17). Prin aceasta, Evanghelia ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

În al doilea rând, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumina vieţii noastre şi lumina întregului univers. În Botezul Domnului Iisus Hristos vedem că omul este centrul atenţiei şi al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului 'În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat' înseamnă că întreaga Sfântă Treime S-a arătat la Botezul lui Iisus în Iordan, iar în centrul iubirii Sale era firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Fiul ca să o ridice din păcat, să o curăţească, să o mântuiască şi să o sfinţească, aducând-o la asemănarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt.

Botezul Domnului Iisus în Iordan, ca moment de descoperire sau arătare a Preasfintei Treimi, la începutul activităţii Sale publice, ne arată şi finalitatea lucrării Sale, deoarece, la sfârşitul activităţii Sale pământeşti, după Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus trimite pe ucenicii Săi 'să boteze toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh' (Matei 28, 19). Întrucât la Botezul lui Hristos în Iordan S-a arătat Preasfânta Treime ca având în centrul iubirii Sale firea umană a lui Iisus, fiecare om este chemat să se boteze în harul, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, pentru a trăi veşnic în iubirea şi pacea lui Dumnezeu.

Lumina cea mare este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos

Pericopa acestei Duminici ne arată că, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemniţat, Iisus a plecat spre Galileea. Acolo, a stat mai întâi în Nazaret, iar apoi S-a mutat la Capernaum, oraş în care locuiau, alături de evrei, şi mulţi străini, oameni de neamuri şi credinţe diferite. Evanghelia ne spune că Iisus S-a dus acolo mai ales pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu, pe care profetul Isaia îl binevesteşte astfel: 'Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit' (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea revelaţiei sau a descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Toată descoperirea lui Dumnezeu prin prooroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând în lumina mare sau deplină care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel ce S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. 'Lumina mare', adică plenară sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul, Care a creat lumina fizică din univers, ca simbol al luminii dumnezeieşti necreate, pentru că El a zis la facerea lumii: 'Să fie lumină. Şi a fost lumină' (Facere 1, 3). Când a creat lumea, Dumnezeu-Tatăl a vorbit şi lucrat prin Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Deci, Dumnezeu-Cuvântul Cel veşnic al Tatălui este Lumina sau Viaţa necreată şi veşnică, sensul prim şi ultim al întregii existenţe create, şi mai ales sensul sau lumina vieţii oamenilor, după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Ioan, zicând: 'Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. (…) Cuvântul era Lumina Care luminează pe tot omul ce vine în lume' (Ioan 1, 4 şi 9). De aceea, Iisus este 'Calea, Adevărul şi Viaţa' (Ioan 14, 6), pentru mântuirea lumii.

Prin urmare, lumina creată, pe care noi o vedem cu ochi trupeşti, este un simbol sau o trimitere la Lumina cea necreată şi netrecătoare, la slava lui Dumnezeu. Poporul care stătea în întuneric, adică în nedeplinătatea cunoaşterii adevărului dumnezeiesc mântuitor, vede lumină mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această lumină mare este Hristos, 'Lumina lumii' (Ioan 8, 12), adică sensul prim şi ultim a tot ceea ce există, pentru că 'toate prin El s-au făcut' (Ioan 1, 3), întru El au fost făcute toate. (…) Toate s-au făcut prin El şi pentru El' (Coloseni 1, 16). Deci, toate au fost făcute în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. De aceea, El luminează sau dă sens ultim întregii existenţe create, atât celei văzute (univers), cât şi celei nevăzute (puteri îngereşti).

'Latura şi umbra morţii' semnifică starea de păcat ca înstrăinare a oamenilor de Dumnezeu

Poporul care stătea în întuneric era poporul evreu care, deşi primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin Legea lui Moise şi prin prooroci, totuşi se abătea adesea de la acestea şi stătea în întuneric din pricina păcatului neascultării de Dumnezeu. Mulţi dintre evreii formalişti nu cunoşteau legătura interioară duhovnicească dintre diferitele părţi ale descoperirilor dumnezeieşti făcute de Dumnezeu-Cuvântul, prin Legea lui Moise şi prin prooroci.

Evanghelia din această zi mai precizează că şi celor care şedeau în latura şi în umbra morţii le-a răsărit lumină. Aici este vorba de popoarele păgâne care trăiau în mai mare ignoranţă a adevărului mântuitor decât poporul evreu şi în păcate multe care le întunecau lumina cunoştinţei sau a raţiunii.

Deci, 'latura şi umbra morţii' (Isaia 9, 1) înseamnă starea de păcat a lumii păgâne. Păcatul provoacă o moarte a sufletului omului înainte de moartea trupului. Păgânii închinători la idoli şi robiţi de păcate multe petreceau în latura şi în umbra morţii, pentru că 'plata păcatului este moartea' (Romani 6, 23).

În acest context al existenţei umane întunecate de necunoaştere şi degradare spirituală vine o lumină mare, adică Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Faptul că El începe să predice în Galileea, unde evreii convieţuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arată că venirea Domnului Iisus Hristos în lume are ca scop mântuirea întregii lumi, nu doar a poporului evreu. Desigur, în primul rând Mesia-Hristos vine pentru mântuirea poporului evreu, în care S-a născut, dar nu în mod exclusiv pentru acesta.

Chemarea la pocăinţă are ca scop dobândirea vieţii veşnice

Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: 'Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor' (Mt. 4, 17). Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi. Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Botezul creştin - începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor

Împărăţia cerurilor este viaţa sau comuniunea de iubire a Preasfintei Treimi. Iar întrucât Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om, adică Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, El a adus Împărăţia lui Dumnezeu aproape de oameni şi în viaţa lor. De aceea, El zicea: 'Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor'. În acest sens, Botezul creştin primit spre iertarea păcatelor este începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor, aşa cum ne spune Evanghelia după Ioan, citând cuvintele Mântuitorului adresate lui Nicodim: 'De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în Împărăţia cerurilor' (Ioan 3, 5). Aşadar, prin Botezul săvârşit în numele Preasfintei Treimi începem să intrăm în Împărăţia iubirii veşnice a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii au ca bază de plecare Taina Botezului urmată de Mirungere şi de Împărtăşania euharistică (Tainele de iniţiere în viaţa creştină).

Însă pocăinţa este starea de pregătire pentru a ne apropia de Împărăţia cerurilor, adică de Sfintele Taine ale Bisericii prin care ni se dăruieşte harul mântuitor al Preasfintei Treimi. Evanghelia de astăzi subliniază legătura dintre îndemnul lui Iisus: 'Pocăiţi-vă', şi motivaţia lui: 'că s-a apropiat Împărăţia cerurilor'. Prin urmare, uşile pocăinţei sunt uşile Împărăţiei cerurilor, întrucât nimic necurat sau păcătos nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă omul nu se curăţă de păcate prin pocăinţă. De aceea, Mântuitorul nu vorbeşte numai de Împărăţie, ci şi de pocăinţă ca pregătire pentru a primi lumina Împărăţiei lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, există o legătură profundă între lumina Botezului Domnului şi lumina Botezului creştin. Nu întâmplător Mântuitorul S-a botezat în apele Iordanului sub cerul liber. Prin aceasta, El a voit să ne arate că a venit să sfinţească nu numai firea umană din interiorul ei, ci şi firea apelor şi a atmosferei (văzduhul). Prin zămislirea Sa din Fecioară, Hristos-Domnul a sfinţit firea umană din interiorul ei, prin naşterea Sa în peşteră, Hristos-Domnul a sfinţit pământul din interiorul lui, iar prin Botezul Său în apele Iordanului, El a sfinţit firea apelor din interiorul lor, arătând prin aceasta că şi noi, creştinii, ca purtători de Duhul Sfânt primit la Botez, avem menirea de a contribui la sfinţirea omului, a mediului înconjurător (pământul, apa şi aerul) şi a universului întreg, ca fiind daruri ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (a se vedea rugăciunea mare de la Bobotează). De aceea în popor se spune că 'omul sfinţeşte locul'. Însă omul sfinţeşte locul mai ales dacă se uneşte duhovniceşte cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, adică sfinţeşte locul prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în viaţa sa trăită în lume, în spaţiu şi timp.

Prin urmare, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumină mare pentru fiecare dintre noi, pentru viaţa Bisericii şi a societăţii umane în general. Dacă această lumină sfântă diminuează sau se pierde, lumea devine un mediu al întunericului, al împătimirii egoiste, al violenţei şi al exploatării posesive sau degradante a persoanelor umane (criza morală) şi a naturii înconjurătoare (criza ecologică).

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi. Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă 'este un Domn, o credinţă, un Botez' (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin pocăinţă, numită şi 'Botezul lacrimilor'. Numai o singură dată ne botezăm în Duhul Sfânt şi în apă, dar de multe ori ne curăţim de păcatele săvârşite după Botez prin pocăinţă, adică prin 'Botezul lacrimilor'.

Botezul creştin - program fundamental de creştere duhovnicească pentru toată viaţa

Prin săvârşirea Sfântului Botez nu se celebrează un eveniment obişnuit al vieţii omului, ci se pune însăşi temelia vieţii creştine. Botezul cuprinde în sine un program fundamental esenţial şi existenţial al întregii vieţi creştine, care înseamnă, pe de o parte, lepădarea de Satana, de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui, iar pe de altă parte, se lucrează începutul unirii duhovniceşti a omului cu Hristos-Dumnezeu. Prin pocăinţă ne schimbăm modul de a trăi, ne întoarcem spre Hristos, ne luminăm prin harul Lui şi ne unim cu El, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Botezul este astfel un program de luptă şi de creştere duhovnicească, este o permanentă luptă cu păcatul ca fiind ceva străin firii umane, dar şi o permanentă căutare de înnoire a vieţii omului. La început, lumina Botezului se dăruieşte omului în formă concentrată şi tainică, pentru ca el să crească duhovniceşte în Biserică prin ascultarea Evangheliei, pocăinţă pentru păcate, faptă bună, credinţă, nădejde, dragoste, pace, bucurie, răbdare, nădejde, adică prin tot ceea ce este roada Duhului Sfânt în viaţa omului. Astfel, creştinul sporeşte în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, cunoaştere care îi sfinţeşte viaţa ca simţire reală a lucrării lui Dumnezeu în oameni. Biserica ne învaţă că iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale se dăruieşte o singură dată prin Botez, dar iertarea păcatelor săvârşite după Botez se dăruieşte de mai multe ori prin pocăinţă. Aşadar, pocăinţa este un mare dar pentru omul care doreşte mântuirea şi viaţa veşnică.

Un sfânt al Bisericii din primele veacuri, şi anume Cuviosul Antonie cel Mare (251-356), a fost întrebat către sfârşitul vieţii sale ce ar mai face în mod deosebit dacă ar trăi mai mult. Răspunsul său a fost unul smerit şi înţelept: 'Aş învăţa să mă pocăiesc mai mult', după ce petrecuse zeci de ani în rugăciune, pocăinţă şi post. Deci, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

Niciodată pocăinţa nu trebuie să fie un prilej de laudă pentru cel care se pocăieşte. Dacă ne lăudăm cu pocăinţa, ea îşi pierde din valoare, devine o pocăinţă fără roade duhovniceşti. Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

Sfinţii îşi acoperă virtuţile cu haina pocăinţei, a smereniei, nu le arată ostentativ, nu se laudă cu ele, ca să nu le piardă, temându-se ca nu cumva mândrindu-se cu virtuţile lor ca roade ale pocăinţei lor, acestea să se ofilească şi să se piardă, asemenea seminţelor semănate pe sol, dar neacoperite cu pământul protector şi hrănitor.

Întrucât Botezul este un program de creştere spirituală, de înnoire, de luminare pentru întreaga viaţă creştină, cei care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârşitul vieţii lor se numesc sfinţi.

Când un sfânt este pictat în icoană, el este prezentat ca având lumină (aureolă) în jurul capului şi pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânţă în Botezul creştin şi a rodit în cultivarea ei prin osteneli, i-a adus pe sfinţi la asemănare cu Dumnezeu. Sfântul este deci omul care a împlinit programul duhovnicesc de la Botez, în măsura în care el s-a unit cu Hristos şi s-a luminat cu harul Său. De aceea, Botezul a fost numit şi 'Sfânta Luminare', iar la slujba Botezului se cântă: 'Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină', iar naşii poartă în mână lumânarea aprinsă, ea fiind simbol al luminării duhovniceşti a celui de curând botezat.

Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin!

* Text revizuit de autor în anul 2011


(Predică preluată de pe site-ul www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 8 ianuarie 2012)

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/biiisus_hristos_lumina_vietii_vesniceib_6050.html

Predica de Duminică!!!

Duminica după Botezul Domnului

Despre răutatea păcatului


"Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor."

(Matei IV,17)


Isus, după ce a primit botezul pocăinţei, de la Ioan, se retrase în pustiu, unde, după un ajun de patruzeci de zile, a fost ispitit de Satana. Deşi Mântuitorul este desăvârşit nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, El a permis să fie supus acelei întreite ispite externe, pentru a ne arăta că este om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi pentru ca, prin exemplul pe care El ni l-a dat biruind ispita, să ne dea curaj şi tărie în lupta contra ispitelor pe care le avem de înfruntat zi de zi.
După biruinţa împotriva diavolului, Isus, auzind că Ioan a fost închis de către Irod Antipa, s-a dus în Galileea şi, lăsând Nazaretul, a venit în Capernaum, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, unde şi-a început predicarea cu aceleaşi cuvinte cu care şi-o începuse şi Ioan Botezătorul şi cu care şi-o va începe, mai târziu, Sfântul Apostol Petru: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor".
Fără îndoială, nu poate exista mântuire fără pocăinţă, căci Isus o spune categoric:"Ci de nu vă veţi pocăi, toţi asemenea veţi pieri" (Luca XIII,5).


Cum am mai spus, cuvântul pocăinţă este împrumutat din limba greacă unde metanoia înseamnă prefacerea, transformarea gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, aşa după cum metamorfoză înseamnă prefacerea, schimbarea formei. Pocăinţa este sinonimă cu convertirea, cu întoarcerea de la păcat la Dumnezeu; adică ea înseamnă a urî ceea ce mai înainte ai iubit, adică păcatul, şi a iubi ceea ce mai înainte ai urât, adică virtutea, în ultimă analiză, pe Dumnezeu. Când în adâncul sufletului tău s-a petrecut această prefacere înnoitoare, în tine s-a stabilit împărăţia lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime.
Procesul acestei prefaceri, transfigurări adânci, operate în suflet prin virtutea pocăinţei, cuprinde patru momente, patru acte interioare: Întâi, noi, ca păcătoşi, examinându-ne în lumina credinţei, ne dăm seama că păcatul este un rău, şi încă răul cel mai mare, deoarece Îl ofensează pe Dumnezeu, binele nostru suprem; în momentul imediat următor, văzând aceasta, noi urâm păcatul şi, fiindcă el a provocat în noi o răsturnare a ordinii prin faptul că am preferat voinţei lui Dumnezeu pofta noastră egoistă, în noi se naşte un sentiment de durere şi părere de rău, care, în momentul imediat următor, ne dispune să luăm o hotărâre fermă de a evita orice prilej care ne-ar putea duce din nou la păcat, precum şi să folosim toate mijloacele spre a birui ispitele. În sfârşit, în al patrulea moment, dându-ne seama că păcatul este o nedreptate pricinuită lui Dumnezeu prin faptul că, nesupunându-ne voinţei Sale preasfinte, l-am despuiat de slava externă pe care i-o datorăm, ne hotărâm s-o reparăm şi s-o ispăşim prin rugăciuni şi fapte bune.
Şi, acum, după ce am analizat virtutea pocăinţei, vom considera, în lumina credinţei, în partea a doua a meditaţiei, răutatea păcatului, deoarece de ideea ce ne-o facem despre păcat depinde nu numai părerea de rău, ci şi propunerea de îndreptare, precum şi repararea şi ispăşirea din partea noastră. În acest scop, vom încerca să vedem: ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte şi ce este în sine păcatul de moarte.
Ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte ne-o arată felul cum a pedepsit El păcatul în îngeri, în primii oameni şi în Însuşi Fiul Său preaiubit, cel fără de păcat.
Pentru un singur păcat, acela al trufiei, Dumnezeu izgoneşte pe îngeri din cer în iad, unde sunt separaţi de El şi osândiţi pentru veşnicie. Dacă El, care este preadrept şi, în acelaşi timp, preamilostiv, a trebuit să aplice o sentinţă atât de aspră, înseamnă că păcatul este de o răutate infinită. Sau ar putea, oare, presupune cineva că Dumnezeu nu a iubit aceste fiinţe pur spirituale, cele mai asemănătoare fiinţei Sale preasfinte?
Dar în primii oameni, cum a pedepsit păcatul? O, ce monstruos poate fi păcatul, dacă Creatorul, după ce l-a copleşit pe om cu toate darurile fireşti şi suprafireşti, după ce l-a înfiat insuflându-i viaţă divină şi destinându-l astfel la o viaţă nemuritoare în împărtăşire cu El în Cer, s-a văzut nevoit să-şi calce pe inima Sa de Părinte , infinit de miloasă, şi, pentru un singur gest de nesupunere, să-l despoaie de toată zestrea hărăzită cu atâta generozitate, lăsându-l pradă suferinţei şi morţii!
Dar păcatul în toată atrocitatea lui apare abia pe lemnul Crucii, în persoana răstignită a Fiului lui Dumnezeu. Fiindcă de bunăvoie a luat asupra Sa păcatele omenirii ca să le ispăşească şi, astfel, să-l împace pe om cu Tatăl ceresc, Isus trebuie să moară, şi, până la această supremă Jertfă, să îndure treizeci şi trei de ani de privaţiuni şi suferinţe fizice şi morale. Dacă vrem să ştim ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, să-L urmăm pe Mântuitorul pas cu pas, de la iesle până sus pe Calvar. Îl vedem în viaţa ascunsă din Nazaret, deprinzând smerenia şi ascultarea cea mai desăvârşită, suportând săracia, truda şi alergarea de fiecare zi; Îl vedem, în viaţa de evanghelizare, îndurând ura, dispreţul, batjocora, calomniile din partea duşmanilor şi neînţelegerea din partea prietenilor; Îl vedem, în patima Sa, suportând să fie trădat din partea unui prieten pe care-l hrănise cu propriul sânge; Îl vedem în agonia fizică şi spirituală din Grădina Măslinilor şi, în fine , după un proces calomnios şi criminal, primind pedeapsa cea mai ruşinoasă: moartea prin crucificare, între doi tâlhari, părăsit până şi de Tatăl; toate acestea pentru păcatele noastre. Iată cum vede Dumnezeu păcatul de moarte.
Să încercăm acum să privim păcatul în sine.
Fiind Dumnezeu Creatorul şi deci Stăpânul nostru absolut, Lui îi datorăm tot ce avem şi ce suntem, deci supunere necondiţionată, totală. Or, când îmi satisfac imboldurile firii împotriva ordinii stabilite de Creatorul şi Stăpânul meu, eu resping autoritatea Lui, mă revolt contra voinţei Sale preasfinte, deşi bine ştiu că în această voinţă se află nu numai slava Lui, ci şi fericirea mea. Deci păcatul este, mai întâi, o revoltă contra lui Dumnezeu.
Dar, deoarece Dumnezeu este nu numai Creatorul şi Stăpânul meu, ci şi scopul meu ultim, eu trebuie să tind spre El cu toate facultăţile, cu fiinţa mea întreagă. Să-L cunosc, să-L iubesc slujindu-L în starea socială în care m-a pus El, astfel încât în viaţa mea să se oglindească desăvârşirile Lui, descoperite mie prin cuvântul şi viaţa lui Isus, astfel încât, cine-mi vede faptele să-L preamărească pe Dumnezeu. Or, când, prin tot ce gândesc, vorbesc şi fac, în loc să tind spre Dumnezeu, eu mă am în vedere pe mine însumi cu capriciile, pornirile mele pe care mi le satisfac în mod dezordonat, contra voinţei Lui, eu comit un act de nedreptate, punându-mă pe mine ca scop ultim în locul lui Dumnezeu, satisfăcându-mi eul meu, nu pe Dumnezeu; astfel, punând creatura în locul Creatorului, comit o idolatrie.
Dar Dumnezeu mai este şi Părintele nostru, care se îngrijeşte de cele de lipsă spre a ne atinge destinul nostru vremelnic şi cel veşnic. Or, prin păcatul de moarte, noi săvârşim cea mai crasă nerecunoştinţă, pentru că, în loc ca simţurile, sentimentele, mintea, voinţa şi toate darurile primite de la Dumnezeu să le folosim în scopul pentru care ne-au fost dăruite, adică spre slava Lui şi spre mântuirea noastră, noi le folosim împotriva Lui, ofensându-L, pe El, Binefăcătorul nostru suprem.
În sfârşit, Dumnezeu, prin Fiul Său, este nu numai Creatorul, Stăpânul, scopul nostru ultim şi Părintele nostru, ci şi Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Şi, privit sub acest unghi, păcatul de moarte este un deicid, o ucidere a lui Dumnezeu, căci ce altceva a fost pricina morţii Lui, dacă nu păcatul? Acolo pe lemnul Crucii au fost prezente şi păcatele mele. Şi eu am partea mea de contribuţie la schingiuirile şi moartea Mântuitorului. Şi eu I-am dat, poate nu o dată, sărutul trădării; şi eu am fost prezent în gloata care striga: "Răstigneşte-L! " "Răstigneşte-L!", preferând eliberarea tâlharului Baraba, în locul aceleia a lui Isus; şi eu L-am biciuit când m-am complăcut în dezmierdările simţurilor; şi eu I-am apăsat pe cap cununa de spini când m-am complăcut în gânduri de trufie, dispreţ şi necurăţie; şi eu I-am pus pe umeri crucea; şi eu L-am pironit pe ea când am refuzat să sufăr, mai bucuros decât să mă lepăd de Dumnezeu prin păcat.
Da, toate păcatele mele au fost prezente în Spiritul şi Inima Mântuitorului meu, în orele Patimilor, şi, pentru fiecare în parte, El a suferit în locul meu.
În faţa acestei realităţi dramatice, mă mai pot îndoi încă, pe de o parte, de nemărginita răutate şi mostruozitate a păcatului, iar, pe de alta, de infinita iubire cu care m-a iubit Dumnezeu, dându-Se pe Sine pentru mine, în locul meu? "Tantum me amasti, ut Te odisse videaris". Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine însuţi".
Ura faţă de păcat şi iubirea faţă de Iubirea răstignită pentru noi, unul fiecare, să ne fie dominanta întregii vieţi. Ele să ne călăuzească în tot ce gândim, dorim şi facem. Să privim păcatul cu ochii Răstignitului şi să-l urâm cu Inima Lui, iar pe El să-L iubim cu iubirea cu care El ne-a iubit, fiind gata să murim bucuros, decât să-L răstignim din nou. "Potius mori \uam foedari." (Mai bine să mor decât să mă pângăresc). Pentru că cine este nerecunoscător pentru creare merită iadul, dar cine este nerecunoscător pentru cea de a doua creare, pentru răscumpărare, merită un al doilea iad. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=71

Arhiepiscopul Lucian Muresan, pe lista noilor cardinali

Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, Lucian Mureşan a fost propus cardinal de catre Papa Benedict al XVI-lea.

Sfântul părinte a anunţat lista cu cei 22 de noi cardinali care vor fi consfinţiţi oficial pe 18 februarie.

Cuvântul sculptează!

8 Ianuarie – Dumnezeu drept paravan

O mamă îi spune fetiţei sale, de vreo şase ani:

-Maite, dă-i o bucăţică de măr şi fratelui tău, nu fi rea!

-Nu-i dau – răspunde micuţa – pentru că este păcat!

-Cum adică este păcat? Păcat ar fi să nu-i dai.

-Păi atunci când Eva i-a dat din măr lui Adam, a păcătuit.

Nu este deloc neobişnuit a-l băga la mijloc pe Dumnezeu pentru a ne justifica mofturile noastre. De câte ori Dumnezeu – slujirea lui – nu foloseşte drept paravan pentru a face ceea ce ne interesează! Apoi se camuflează bine sub numele de război religios, război sfânt, fanatism, zel apostolic…

Isus i-a avertizat pe urmaşii săi: „Veţi fi aruncaţi afară din sinagogi; mai mult, vine ceasul când toţi cei care vă vor da la moarte vor crede că aduc un serviciu lui Dumnezeu” (In 16,2).

Dacă Dumnezeu nu ar fi Iubire, nu ar merita să fie adorat. Iar dacă „Dumnezeu este iubire” (1 In 4,8), niciodată nu se va putea să-i fie pe plac ura.

Trebuie să fim atenţi pentru ca să nu confundăm propria dorinţă cu voinţa lui Dumnezeu.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro