duminică, 15 aprilie 2012

Pastorala de Paşti a PS Vasile

Scrisoarea pastorală a Preasfinţitului părinte Vasile,
Episcop greco-catolic de Maramureş
La mărita Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Isus Hristos

Vasile,
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, episcop greco-catolic de Maramureş,
Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu,
Har, pace şi îndurare de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos Cel Înviat din morţi!

imagineMărita Sărbătoare a Învierii Domnului, ne invită an de an, la bucurie şi speranţă, pentru a celebra victoria lui Isus asupra morţii şi începutul vieţii celei veşnice. Astăzi cântăm cu toţii cântarea de biruinţă: “Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le“, participând astfel la bucuria Bisericii şi la frumuseţea acestui praznic luminat.

Câtă lumină se vede azi pe chipul creştinilor, care după ce au parcurs perioada Postului şi Săptămâna Mare, însoţindu-l pe Isus în suferinţa şi patima Sa, pot participa cu sufletul curat şi reînnoit de har la victoria vieţii asupra morţii, ca o arvună a victoriei lor asupra răului şi păcatului prezente în lume.

Textele Scripturii vin în întâmpinarea noastră ca nişte mesageri fideli şi ne comunică cum Isus a fost pus în mormânt ca un muritor de rând şi cum femeile mironosiţe l-au însoţit cu prezenţa lor tăcută până în ultima clipă a vieţii Lui. Apoi, “după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-l ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”(Mc.16,1-29).

Credincioşii creştini, care au fost atinşi de har în mod deosebit, în diferite momente ale vieţii lor, fie că au fost ajutaţi de Dumnezeu sau vindecaţi, feriţi de grave primejdii sau pur şi simplu si-au schimbat viaţa în urma unei conştientizări majore a rolului şi scopului vieţii lor, au devenit practicanţi mai activi, frecventând Biserica constant, cu dorinţa ascunsă a inimii de a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu. Cultura religioasă moştenită din familie şi cultivată de oficiile şi cateheza Bisericii, este limbajul specific al creştinilor care nu privesc şi nu trăiesc realităţile istorice, sociale, economice şi politice cu indiferenţă şi nici din perspectiva ochiului secular care nu vede conexiunea dintre evenimente, stări şi persoane. Învierea lui Isus este asemenea lavei unui vulcan care a erupt într-un timp istoric determinat şi care este mereu prezentă în adâncul cursului istoriei şi în profunzimea sufletului fiecărui om.

Femeile mironosiţe nu s-au oprit din drumul lor spre Isus, din căutarea lor şi deşi au văzut piatra pusă deasupra mormântului, împiedicându-le să intre, nu au renunţat la dorinţa de a-şi îndeplini datoria, păşind doar înainte mânate de dragostea din suflet şi de incertitudinea realităţii constatate. “Ziceau între ele: cine ne va prăvăli nouă piatră de la uşa mormântului?”(Mc.16,3). O întrebare pe care adesea ne-o punem cu toţii, atunci când pietrele grele ale dificultăţilor şi necazurilor apasă sufletul, fără a şti cum va fi posibil să se depăşească anumite momente, stări şi situaţii, care par fără ieşire. Este suficient să rememorăm anumite momente personale, sau să constatăm situaţia socială şi economică actuală, de altfel, nu foarte încurajatoare.

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată”(Mc.16,4).

Ridicarea privirii de la realitatea personală şi de la situaţia concretă, înspre Cel în care credem şi spre care ne îndreptăm, poate să aducă noutatea aşteptată şi soluţia dorită. Ridicarea privirii presupune înmugurirea speranţei, care este o sămânţă mică în sufletul omului, dar devenită copac mare dacă creşte împreună cu credinţa şi cu dragostea.

Intrând în mormânt – femeile mironosiţe – au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea după cum v-a spus” (Mc.16,5-7).

Mormântul gol, din loc al înfrângerii şi al morţii, devine izvor de viaţă şi de biruinţă. Precum de multe ori falimentul aspiraţiilor noastre nu este doar o înfrângere, ci şi posibilitatea unui nou început şi al unui alt parcurs, tot aşa şi viaţa noastră împreună cu Hristos este o încercare şi o purificare spre o mai mare împlinire şi răsplătire. Precum îngerul odinioară, Biserica vesteşte astăzi, iar lumea se bucură. Ne întrebăm şi noi, împreună cu Ioan Gură de Aur în cuvântul său de învăţătură ocazionat de acest mare praznic: “unde îţi este moarte boldul? Unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. (…) Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Isus înviind din morţi, s-a făcut începătură a celor adormiţi“.

Iubiţi credincioşi,

Anul bisericesc în curs, Eparhia noastră l-a dedicat cunoaşterii, aprofundării şi reflecţiei asupra Bisericii. Această temă cuprinzătoare şi vastă ne ajută pe fiecare dintre noi şi pe toţi fiii Bisericii noastre să se oglindească pe ei înşişi, personal şi comunitar, în lumina lui Hristos cel Înviat, piatra de temelie şi fundamentul întregului edificiu al comunităţii creştine. Îndreptarea atenţiei asupra Bisericii ca şi comunitate a credincioşilor, ca şi popor al lui Dumnezeu, ne permite să ne recunoaştem mai uşor ca parte a Bisericii Catolice şi în acelaşi timp să înţelegem mai bine misiunea specifică a Bisericii Române Unite şi în ea a noastră ca fii a ei.

Cartea Faptele Apostolilor pe care Biserica o citeşte în oficiile ei liturgice în această perioadă cuprinsă între sărbătorile Învierii Domnului şi Înălţare, descrie succint şi progresiv cum Biserica s-a născut din Învierea Domnului şi cum a fost plămădită în timp de Spiritul Sfânt, fiind ea însăşi continuatoarea şi manifestarea istorică a lui Hristos Dumnezeu. El, după Înviere, s-a arătat apostolilor şi i-a trimis la predicare în toată lumea, rămânând cu ei şi însoţindu-i pe ei şi pe urmaşii lor în această misiune. “Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mt.28,18-20)

Nucleul Bisericii este constituit din apostoli, martorii Învierii, din rudeniile lui Isus împreună cu Maica Sa Preasfântă şi din femeile mironosiţe, slujitoare credincioase şi iubitoare de Dumnezeu, care s-au învrednicit de vederea lui Isus Înviat şi au putut astfel să-l vestească şi altora. Pe acest nucleu, redus numeric, dar puternic însufleţit de Spiritul Sfânt, s-a edificat în timp întregul edificiu al Bisericii lui Hristos. Astăzi, comunităţile noastre, sunt reduse numeric, ca urmare a încercării istorice şi a luptei pe care au trebuit să o ducă împotriva regimului comunist ateu, dar nu mai puţin viguroase ca urmare a experienţei purificării şi a conştiinţei faptului că Domnul Însuşi le-a însoţit prin harul său în fidelitatea pe care au manifestat-o faţă de unitatea Trupului lui Hristos. Biserica fiind una în natura şi misiunea ei, precum “este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl a tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4,5-6), nu poate decât să se manifeste ca atare în lume şi să dea mărturie despre această unitate prin comuniune. În afara acestui concept şi stare de viaţă, nu putem vorbi de o autentică mărturie a vizibilităţii unităţii Bisericii, aşa cum nu putem constata unitatea familiei fără comuniunea soţilor şi fără grija faţă de copii.

Sfântul evanghelist Luca în descrierea comunităţii creştine primare face referinţă la modul de manifestare, practica şi simţămintele primilor creştini, care “stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“(Fapte 2,42). Pentru creştinii de azi, stăruinţa în învăţătura apostolilor trebuie să se manifeste în disponibilitatea de a primi, cunoaşte, accepta şi adera la învăţătura Bisericii. Împărtăşirea frăţească, presupune comuniunea şi grija faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii pentru a putea primi sfânta Euharistie şi pentru a manifesta în acelaşi timp efectele ei. Individualismul şi indiferentismul sunt excluse astfel, dintru început, ca şi cale şi posibilitate de a fi în Biserică. Doar o apartenenţă formală la Biserică, fără conţinut, fără vizibilitate şi fără gesturi concrete, nu este suficientă pentru o autentică trăire creştină şi pentru o deplină mărturisire a lui Hristos cel Înviat.

Iubiţi credincioşi,

Toate s-au umplut de lumină şi de bucurie în această Sărbătoare a Sărbătorilor. Aşa ne îndeamnă preotul prin stihul din slujba Învierii: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“.

Suntem în centrul anului liturgic, în ziua în care Domnul reînnoieşte promisiunea Sa de fidelitate şi ne asigură de prezenţa Lui tainică. Ne bucurăm să fim azi împreună, aşa cum ne bucurăm de prezenţa dumneavoastră la rugăciunea Bisericii în fiecare duminică şi sărbătoare de peste an. Acolo unde se celebrează Sfânta Liturghie, acolo Biserica este prezentă şi se zideşte. “Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1Cor.5,7), se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre. Totodată, prin taina pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Hristos[i]. Această unitate mistică deja existentă între toate comunităţile noastre, sperăm şi ne dorim să fie făcută tot mai vizibilă prin colaborare, întrajutorare şi comunicare a tuturor aspectelor care privesc buna desfăşurare a vieţii bisericeşti. Nu suntem niciodată singuri, abandonaţi, sau uitaţi, chiar dacă realităţile şi condiţiile în care unele comunităţi trăiesc, nu sunt cele mai bune. Celebrându-se însă sfânta Liturghie şi participând cu credinţă, primind sfânta Împărtăşanie, credinciosul se uneşte cu însuşi Isus cel Înviat şi prin el cu toţi credincioşii din întreaga Biserică. Iată ce spune sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la această sfântă Taină: “Ce este aşadar, această pâine? Este trupul lui Hristos. Ce devin aceia care îl primesc? Trupul lui Hristos: nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Într-adevăr, după cum pâinea este una singură, deşi este făcută din multe boabe de grâu care, deşi nu sunt vizibile, se găsesc în ea, astfel încât diferenţa lor dispare din cauza unirii lor desăvârşite, la fel suntem noi uniţi unii cu alţii şi suntem uniţi toţi împreună cu Hristos[ii]. Putem spune aşadar, nu doar că fiecare dintre noi îl primeşte pe Hristos, ci că şi Hristos îl primeşte pe fiecare dintre noi.

Cu aceste gânduri şi poveţe, îmi îndrept cugetul spre fiecare dintre dumneavoastră, acolo unde sunteţi împreună cu cei dragi şi în locul unde mărturisiţi credinţa în Învierea lui Hristos şi unitatea Bisericii sale. Avem un gând aparte în rugăciune pentru toţi cei în vârstă, bolnavi sau în diferite dificultăţi, pentru cei care nu sunt astăzi cu noi la această sfântă şi dumnezeiască Liturghie, din diferite motive şi mai ales pentru aceia care nu se lasă atinşi de lumina lui Hristos.

Tuturor vă doresc să aveţi parte de mult har şi lumină sufletească, de bucurie sfântă în Domnul prin comuniunea în credinţă, precum şi de o Sărbătoare frumoasă, aşa cum o surprinde poetul în versurile sale:

Biserica pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că’ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ne e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.[iii]

Al vostru doritor de tot binele,

Vasile
Episcop de Maramureş

Dată în Baia Mare, din reşedinţa noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Învierii Domnului, în Anul Domnului 2012, în cel dintâi an în scaunul arhieresc al Eparhiei de Maramureş.


[i] Conciliul Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

[ii] Omilii la Scrisoarea către Corinteni, 24,2 în Ecclesia de Eucharistia, pag. 32

[iii] G. Coşbuc, din poezia La Paşti, din volumul Fire de tort.


Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-vasile-2012/

Pastorala de Paşti a PS Alexandru

ALEXANDRU

Din mila lui Dumnezeu
şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei Lugojului

Onoratului cler şi iubitului popor credincios
har, binecuvântare şi mântuire de la Dumnezeu-Tatăl
şi de la Domnul nostru Isus Cristos

„Îngerul a strigat celei de har:
Curată Fecioară bucură-te ! Şi iară zic: bucură-te,
că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt
şi pe morţi i-a ridicat. Popoare, veseliţi-vă!”
(Din Catavasiile Învierii)

Cristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Ziua Învierii Domnului ne conferă bucuria învingerii binelui asupra răului. Adevărul a învins minciuna. Nevinovăţia a învins păcatul. Durerea s-a schimbat în bucurie. Bunătatea a învins răutatea. Învierea a învins moartea.

S-a bucurat diavolul când pe strămoşii noştri i-a înşelat la păcat, crezând că prin păcatul strămoşesc tot neamul omenesc i-a căzut pradă şi că nu este o putere mai mare care să-l scoată din ghearele lui. Dar s-a înşelat amar, pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a coborât pe pământ anume, ca să zdrobească puterea diavolului.

Bucurie diavolească au avut unii oameni când în Vinerea Mare au răstignit pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu. În nebuneasca lor trufie, aceştia strigau lui Isus cel răstignit: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”. De pe cruce, este adevărat, El nu S-a coborât, dar o minune mai mare decât aceasta s-a întâmplat: a treia zi, Isus a înviat din morţi!

Învierea lui Cristos a fost cea mai mare minune. A se naşte şi a muri este lucru firesc omului, dar a învia cu putere proprie numai singur Dumnezeu a putut să facă. Şi naşterea lui Cristos este un mister, încât la naşterea Sa îngerii s-au unit cu păstorii şi s-au închinat Lui împreună cu magii veniţi din răsărit călăuziţi de o stea.

Tot misterioasă a fost şi moartea Lui, căci soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, mormintele s-a deschis şi mai mulţi morţi au înviat. Acestea văzându-le, sutaşul păgân a spus: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!”.

Învierea lui Cristos este minunea minunilor. Prin Învierea Sa, Isus a dovedit mai presus de orice îndoială că este Dumnezeu adevărat şi Domnul cerului şi al pământului.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Să vedem ce s-a întâmplat de la moartea lui Isus până la Învierea Sa.

Îndată după moartea Sa pe cruce, Isus Cristos S-a coborât în iad (limb), conform Simbolului Apostolilor. „Isus S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. Cel ce S-a coborât acela este care S-a şi suit” [1].

În timpul acesta, precum ne învaţă Sfânta Biserică, sufletul lui Cristos s-a coborât în limb, în locul acela unde au fost reţinute toate sufletele drepţilor care au trăit de la Adam până la Isus Cristos. De la întemeierea lumii până la Cristos nici un suflet nu a putut să intre în împărăţia cerească, deoarece prin păcatul strămoşesc uşile raiului s-au închis. Singur Cristos, prin jertfa Sa mântuitoare, a putut să-l reabiliteze pe omul căzut. În vreme ce păcătoşii s-au cufundat în iad, cei drepţi au fost reţinuţi într-un loc numit limb, după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr, care a fost primit în sânul lui Avraam [2] unde, ce e drept, nu au suferit nimic, dar nu s-au putut desfăta de vederea fericită a lui Dumnezeu. În acest loc au aşteptat venirea şi răscumpărarea lui Isus Cristos: Adam şi Eva, Avraam, Moise, David şi toţi drepţii, până când S-a coborât Isus la ei să-i elibereze. Tocmai pe aceste suflete sfinte care îl aşteptau pe eliberatorul lor în sânul lui Avraam le-a eliberat când S-a coborât în iad.

Isus nu S-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi, nici ca să distrugă iadul osândirii, ci ca să elibereze pe cei drepţi care L-au precedat. Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu şi, auzindu-l, să învie” [3].

Isus, „Începătorul vieţii” [4], „a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” [5]. Ce mare bucurie a fost pentru aceştia, când Isus S-a coborât la ei ca un învingător şi ca un mântuitor să-i elibereze din robia în care erau ţinuţi.

Iubiţi credincioşi,

Întorcându-se sufletul lui Isus iarăşi în trup, a treia zi, în zori de zi, mormântul şi muntele Golgotei s-au cutremurat şi ca un fulger luminos a ieşit Isus Domnul din mormânt. Cutremurul, fulgerarea orbitoarei lumini şi apariţia lui Cristos i-au înspăimântat pe soldaţii ce păzeau mormântul. Ei au fugit şi au intrat în Ierusalim, vestind celor întâlniţi pe cale că a înviat Isus Nazarineanul!

Aşa cum citim în Sfânta Evanghelie, printre cei care au fost martori ai Învierii Domnului au fost soldaţii ce păzeau mormântul. Ei au fost şi primii care au dus vestea Învierii în Ierusalim, dar de frică şi pentru bani au amuţit. Li s-a interzis să vorbească.

Mormântul gol încă este o mărturie a Învierii Domnului: „Pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat” [6]. În cadrul evenimentelor Paştelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi, apoi al lui Petru. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” [7] afirmă că, intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” [8] „a văzut şi a crezut” [9]. Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol, că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise pur şi simplu la o viaţă pământească, aşa cum se întâmplase cu Lazăr.

Maria Magdalena şi femeile sfinte, care veneau să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus, îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului, au fost cele dintâi care L-au întâlnit pe Cel înviat. Aşadar, femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi [10]. Lor, Isus li Se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor doisprezece. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi, Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” [11].

În sfârşit, Învierea lui Cristos – şi însuşi Cristos înviat – este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi (…) căci precum toţi mor în Adam, tot astfel toţi vor fi înviaţi în Cristos” [12]. În aşteptarea acestei împliniri, Isus Cel înviat trăieşte în inima credincioşilor Săi. În El creştinii „gustă puterile veacului viitor” [13] şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti, „ca aceia care trăiesc sî nu mai trăiască pentru sine ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” [14].

Bucuria Învierii lui Isus durează neschimbat. Apostolii L-au văzut pe Isus viu şi s-au bucurat. Au crezut în El, pentru că L-au văzut şi au vorbit cu El. Credinţa lor strălucitoare a aprins şi în inimile întregii omeniri focul credinţei celei adevărate. Credinţa noastră, fraţilor, e aceeaşi cu credinţa apostolilor. Să ne bucurăm şi noi împreună cu ei de Învierea lui Cristos. În această credinţă şi bucurie a Învierii Domnului nostru Isus Cristos, se unesc cu ei toţi martirii, toţi sfinţii părinţi ai Bisericii, toţi sfinţii, toate sufletele evlavioase.

Învierea lui Cristos este credinţa, speranţa şi bucuria noastră şi a lumii întregi. De Învierea lui Cristos se bucură cerul şi pământul, îngerii şi oamenii, se bucură Mama lui Isus, Prea Curata Fecioară Maria, căci Fiul Ei a înviat!

„Cristos a înviat din morţi!”. Dacă El nu ar fi înviat din morţi, am fi făpturi nefericite, vrednice de plâns. Toate ar fi zadarnice, până şi credinţa noastră. Dar El a înviat! Mormântul e gol şi Isus este între noi, viu şi biruitor peste toţi.

Înainte de a încheia această scrisoare pastorală, dorim să mulţumim Bunului Dumnezeu pentru că întâmpinăm această sărbătoare a Învierii Domnului, având în fruntea Bisericii noastre Române Unite cu Roma, Greco-Catolică pe Prea Fericirea Sa Lucian, care de curând (la 18 februarie 2012) a fost ridicat la rangul de Cardinal de către Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea.

Să ne unim deci, cu toată inima, cu Domnul şi Dumnezeul nostru Isus Cristos. El este Împăratul nostru preamărit, care ne cheamă la mărire. Să-L ascultăm şi să-L urmăm, păzind poruncile Lui şi ferindu-ne de orice păcat.

Cristos Cel înviat să vă dăruiască sănătate, linişte, pace şi bucurie !

Sărbători fericite!

Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit să fie cu voi, cu toţi. Amin!

ALEXANDRU
Episcop de Lugoj

Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj la Praznicul Învierii Domnului 2012

Însemnare: Această pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie din prima zi de Paşti, iar în filii a doua zi.


[1] Efeseni 4,9-19.
[2] Cf. Luca 16,22-26.
[3] Ioan 5,25.
[4] Faptele Apostolilor 3,15.
[5] Evrei 2, 14-15.
[6] Luca 24,26.
[7] Ioan 20,2.
[8] Ioan 20,6.
[9] Ioan 20,8.
[10] Cf. Luca 24,9-10.
[11] Luca 24,34.
[12] 1 Corinteni 15,20-22.
[13] Evrei 6,5.
[14] 2 Corinteni 5,15.

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-alexandru-2012/

Pastorala de Paşti a PS Florentin

FAMILIA UMANĂ ŞI FAMILIA DIVINĂ,
MINUNATUL DAR AL VIEŢII
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare dimpreună cu tradiţionalul salut la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!».

«Dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său care locuieşte în voi» (cf Rom 8, 11).

Iubiţi credincioşi,

Natura îmbrăcată în haine sărbătoreşti, cu pomii în floare, câmpurile împrospeţite, cântul vioi al păsărilor, toate învăluite de razele soarelui, ne trezeşte în suflet bucuria reînsufleţirii naturii. Este vestea cea bună a reînnoirii darului vieţii, un nou anotimp, e primăvară. Şi noi, credincioşii creştini suntem invitaţi să îmbrăcăm haina luminoasă, sărbătorească, a celor care vor să celebreze, reînnoiţi în credinţă, darul noii vieţi dobândite nouă prin Învierea Domnului. Acesta este Darul sărbătorii Paştelui, trecerea Domnului Isus Hristos din moarte la viaţă, pentru a dărui tuturor Viaţa: «Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paştele Domnului, Paştele! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruinţă» (Utrenia Învierii).

Aceasta este vestea cea bună a vieţii: trecerea lui Isus prin moartea răscumpărătoare spre luminoasa-i Înviere şi apoi, glorioasa-i Înălţare, la viaţa cerească. Ea deschide întregii omeniri calea spre viaţa fericirii veşnice, spre primăvara eternă. Mărita sărbătoare ne invită să medităm asupra schimbului minunat prin care Dumnezeu îmbracă firea omenească pentru a ne putea împărtăşi firea divinităţii Sale. Dorim să continuăm, astfel, firul meditaţiei începute la trecuta sărbătoare a Naşterii Domnului. «Taina cea din veci se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu fiu omului se face; ca luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. (…) Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu» (Vecernie, Sâmbătă, săpt. a V-a).

După ce, mai întâi, Fiul lui Dumnezeu a devenit membru al «familiei umane», acum, în «actul al doilea», Fiul omului deschide întregii familii umane calea spre împărtăşirea vieţii «familiei divine». Unindu-se cu natura noastră omenească, El ne oferă minunatul dar al Vieţii. Este darul mântuirii, al participării la «viaţa divină», darul de a deveni fii prin Fiul şi moştenitori ai vieţii veşnice (cf Rom 8,17.19).

Din Trupul lui Hristos străpuns pe lemnul Crucii ia naştere «familia» Bisericii primare. Apoi, în timp, celula de bază a Bisericii şi a societăţii va rămâne familia creştină, adevărat «sanctuar al vieţii», prin care se dezvoltă în lume «cultura vieţii» (cf EV 92).

1. Moartea dătătoare de viaţă – «naşterea» Bisericii

«Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem» (1Io 4,9).

Să ne aşezăm câteva clipe la umbra Crucii «izvorâtoare de viaţă», pentru a pătrunde mai adânc în misterul vieţii. Paradoxal, înfricoşătoarea moarte prin răstignirea pe cruce este condiţia necesară pentru ca Mântuitorul să deschidă, «cu moartea pe moarte călcând», calea spre viaţă. Meditând asupra misterului morţii Sale descoperim sensul şi valoarea vieţii noastre.

Din instrument al torturii şi al morţii, crucea devine prin Hristos izvor de viaţă şi semn al mântuirii.

Privită la lumina învăţăturii Părinţilor Bisericii, Crucea răstignirii răscumpărătoare ni se dezvăluie ca fiind «cheia Paradisului», prin care Mântuitorul ne redeschide tuturor poarta grădinii Edenului. Ea este şi «scara către rai», prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a dobândit răscumpărarea din moartea păcatului şi, coborând la iad, a eliberat pe cei aflaţi în întunericul robiei morţii, pentru a-i sui la înălţimea gloriei Sale. Crucea este şi «noul arbore al vieţii», pomul veşnic verde şi roditor, din ale cărui roade suntem cu toţii datori să ne hrănim pentru a dobândi viaţa veşnică, aşa cum cântă imnografia: «Cruce purtătoare de viaţă, raiule cel frumos al Bisericii, eşti arbore al nestricăciunii care ne-ai înflorit desfătarea măririi celei veşnice» (Vecernie, Duminica a III-a a postului).

Astfel, Crucea devine semnul milostivirii şi al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, semnul victoriei definitive a Vieţii asupra morţii. De aceea, Crucea a rămas până astăzi semnul fundamental al credinţei creştine. Semnul crucii arată identitatea noastră creştină, dar este şi semnul sub care se desfăşoară întreaga noastră viaţa de credinţă, de la Botez şi până la aşezarea în mormânt întru aşteptarea învierii spre viaţă.

Să ne întoarcem cu ochii minţii în Vinerea mare şi sfântă a răstignirii, când soarele se-ntunecase, întunericul învăluia totul, iar pământul se cutremura (cf Lc 23,44-45). Părea că întreg universul dă o luptă între întuneric şi lumină, între moarte şi viaţă. Isus, osândit la moartea sclavilor şi răstignit între doi tâlhari, era înconjurat de cei care-L batjocoreau, de soldaţii care priveau şi de cei puţini care îl iubeau. Părea că totul s-a sfârşit în slăbiciunea şi neputinţa omenească în faţa morţii.

Aici, însă, nu e vorba doar de un om. Acceptând natura umană, Dumnezeu devine capabil de suferinţă şi de ispăşire prin Fiul Său. Natura umană este cea care se jertfeşte, dar natura divină este cea care conferă jertfei valoarea infinită, răscumpărătoare pentru întregul neam omenesc.

Pentru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignirea, departe de a fi momentul supremei slăbiciuni şi al triumfului răului, este momentul culminant al misiunii Sale: împlinirea planului divin al mântuirii. Căci tocmai în smerenia slăbiciunii omeneşti, ce «s-a făcut ascultătoare până la moarte şi încă moarte pe cruce» (cf Fil 2,8), puterea divină lucrătoare îşi împlineşte misiunea răscumpărătoare. Chiar şi atunci, în ultimele ceasuri ale vieţii Sale pământeşti, de la înălţimea Crucii, Hristos îşi continuă misiunea Sa mântuitoare şi de viaţă dătătoare. Desprins de propria suferinţă, El se roagă pentru cei ce-L răstigneau: «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (cf Lc 23,34), răspunde rugăciunii tâlharului convertit – «astăzi vei fi cu Mine în rai» (cf Lc 23,43); şi-apoi, când totul «s-a săvârşit» (cf Io 19,30), îşi încredinţează Spiritul în mâinile Tatălui: «Părinte în mâinile Tale încredinţez Spiritul Meu» (cf Lc 23,46).

Momentul agoniei şi morţii Sale este atât de grăitor încât sutaşul păgân, primind lumina credinţei, mărturiseşte cu înfricoşare: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta» (cf Mt 27,54; Mc 15,39), iar poporul se întoarce de la locul răstignirii, bătându-şi pieptul în semn de căinţă (cf Lc 23,48). Aceasta este forţa spirituală pe care au simţit-o cei ce au asistat la momentul răstignirii Mântuitorului pe cruce. Rămâne ascuns percepţiei firii omeneşti marele mister al morţii răscumpărătoare spre ispăşirea păcatelor şi puterea ei dătătoare de viaţă pentru întregul neam omenesc. Isus prevestise apostolilor patima Sa, vorbindu-le despre misiunea Fiului Omului, Cel care a venit «să-şi dea sufletul răscumpărare pentru cei mulţi» (cf Mc 10,45). El este, în viziunea lui Ioan, «Mielul înjunghiat», care a răscumpărat prin sângele Său «oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (cf Apoc 5,9) şi Cel care, în jertfa morţii Sale «prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om» (cf Ev 2,9).

Evanghelistul Ioan, apostolul iubit, redă două momente semnificative ale agoniei şi morţii lui Isus, ce nu figurează în celelalte evanghelii.

De la înălţimea Crucii, Isus se adresează Fecioarei Maria şi Apostolului Ioan, instituind simbolic o nouă «familie» prin credinţă: «Iată fiul Tău!…Iată mama ta!» (cf Io 19,26-27). Este comunitatea celor care, recunoscând pe Dumnezeu drept Tată, vor avea pe Maria ca Mamă, iar fraţi şi surori le vor fi toţi cei care, ascultând Cuvântul Tatălui, îl vor împlini în viaţa lor (cf Mc 3,32-35; Lc 8,20-21).

Din acel ceas Maria, Mama lui Isus, devine, prin Ioan, Mamă a unei noi familii născute pe «lemnul izvorâtor de viaţă» al Crucii, familia celor răscumpăraţi, «poporul vieţii».

După moartea lui Isus, soldaţii nu-i mai zdrobesc picioarele aşa cum făcuseră cu ceilalţi doi, ci «unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă» (cf Io 19,34).

Sf. Irineu din Lyon interpretează apa izvorâtă din coasta străpunsă, ca fiind «râul de apă vie» promis de Hristos (cf Io 7,38-39), care acum începe să curgă, semn al darului Spiritului Sfânt pe care Fiul, împlinindu-şi misiunea, îl va trimite de la Tatăl. Sângele este văzut ca simbolizând darul Vieţii pe care Isus îl oferă prin jertfa Sa pe Cruce, descoperind oamenilor iubirea infinită a Tatălui faţă de ei. Este darul Vieţii oferit tuturor celor care vor crede în El (cf Io 3,16). Aşadar, Sângele şi Apa reprezintă Spiritul şi Viaţa ce sunt transmise credincioşilor de către Cel înălţat pe Cruce, ca semn al mântuirii, din marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni.

În comentariul său, Sf. Augustin vede în coasta străpunsă «poarta deschisă pentru a permite ieşirea sacramentelor Bisericii, fără de care nu putem avea acces la adevărata Viaţă».

Alţi părinţi ai Bisericii au interpretat acest fragment în lumina textului din cartea Genezei, în care prima femeie este plăsmuită din coasta lui Adam adormit de Tatăl Creator (cf Gn 2,21). Ea este numită «Eva, adică viaţă, pentru că ea urma să fie mama tuturor celor vii» (cf Gn 3,20). Acum, la ceasul răstignirii, noul Adam adoarme pe Cruce pentru ca din coasta izvorâtoare de Viaţă, să se nască Mireasa Lui, cea care urma să fie mama tuturor celor vii prin credinţa în Cel înviat, Biserica. Din coasta lui Hristos adormit pe Cruce «s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici» (cf SC 5). «Coasta Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător» (Slujba Deniei din Joia sfântă).

Cât de plin de Viaţă este momentul agoniei şi morţii lui Isus! E izvorâtor de viaţă pentru credincioşi şi pentru păgâni, jertfă răscumpărătoare pentru toţi oamenii şi timp sfânt al naşterii noului popor al lui Dumnezeu, Biserica.

«Dacă Hristos – Viaţa nu ar fi fost bătut în cuie pe lemnul Crucii, atunci din coasta Lui nu ar fi izvorât acele izvoare ale nemuririi, sânge şi apă, ce purifică şi astăzi lumea întreagă» afirmă Sf. Andrei, episcopul Cretei.

Astfel, prin Hristos, moartea devine dătătoare de Viaţă. Este misterul milostivirii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care a trimis pe unicul Său Fiu în lume, pentru ca prin moartea Lui, noi să dobândim viaţa (cf 1Io 4,9).

2. Viaţa comunităţii apostolice – familia Bisericii

«Inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una… şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre Învierea Domnului Isus Hristos şi mare har era peste ei toţi» (Fapte 4,32-33).

Cu mâinile întinse, de la înălţimea Crucii, Hristos cuprinde şi reuneşte noul Popor al lui Dumnezeu, «Poporul vieţii» (EV 51). Biserica «născută» pe Cruce, după Înălţarea Domnului, este botezată în focul Spiritului Sfânt, la Rusalii, şi apoi, cu puterea primită, îşi începe misiunea în lume. Făgăduinţa lui Isus se împlineşte: Mângâietorul, Spiritul adevărului, coboară asupra comunităţii apostolilor şi rămâne cu ei (cf Io 14,16-17), îi învaţă toate, le aminteşte învăţătura lui Isus (cf Io 14,26) şi îi călăuzeşte la tot adevărul (cf Io 16,13). Astfel, noua comunitate formată în jurul apostolilor (cf Fapte 1,13-14), unită spiritual în credinţă şi trăire, devine un model de viaţă ce «are har la tot poporul» (cf Fapte 2,47) şi atrage zilnic noi suflete.

Care erau aspectele fundamentale ale vieţii noii comunităţi?

În Faptele Apostolilor, Luca redă viaţa comunităţii apostolice astfel: «stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (cf Fapte 2,42). Sunt trei elemente ce provin din tradiţia iudaică şi care se adresau întreitei dimensiuni a fiinţei umane: legea care se adresa spiritului, cultul care se adresa sufletului şi operele de milostenie care se adresau trupului, (definind astfel relaţia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi). Noua comunitate interpretează şi trăieşte aceste elemente în lumina evenimentului fundamental al morţii şi învierii Domnului Isus Hristos, astfel încât Legea nouă este Legea iubirii lui Hristos primită prin «învăţătura apostolilor»; cultul nou este cel lăsat de Hristos «întru amintirea Sa» (cf Lc 22,19), numit «frângerea pâinii», iar opera de caritate supremă este Jertfa lui Hristos, dăruirea vieţii pentru prietenii Săi (cf Io 15,12-13), ce se manifestă prin «împărtăşire» în viaţa comunităţii. Ca urmare, în lumina misterului Învierii Domnului, comunitatea devine un întreit izvor de viaţă, la cele trei nivele ale fiinţei umane. Comuniunea în credinţă, în rugăciune şi împărtăşirea bunurilor materiale spre binele tuturor, hrănesc viaţa spirituală în relaţia ei cu Dumnezeu, cu sinele şi cu aproapele. Astfel viaţa noii comunităţi are un profund caracter liturgic. Harul primit prin «învăţătura apostolilor şi frângerea pâinii» corespunde harului trăit prin comuniunea fraternă şi împărtăşirea bunurilor.

Reluând elementele esenţiale ale vieţii noii comunităţi, putem spune că familia Bisericii primare era întemeiată pe credinţa apostolilor, confirmată prin trăirea carităţii fraterne şi hrănită zilnic prin frângerea pâinii şi rugăciune.

Poporul recunoaşte, prin minunile şi semnele acestor vestitori şi mărturisitori ai lui Hristos Înviat, împliniri concrete ale propriilor speranţe şi semne profetice ale harului pentru societatea de la începutul erei creştine.

După porunca lui Isus, pornind de la nucleul comunităţii apostolice, Biserica creştină s-a dezvoltat cu precădere în zonele în care apostolii au continuat misiunea lor de propovăduire şi mărturisire a învierii Domnului Isus Hristos (cf Fapte 4,33). În timp, numărul comunităţilor creştine a crescut, în pofida persecuţiilor şi a prigoanelor, astfel încât Biserica creştină, chiar dacă divizată în sine, continuă rolul ei de semn şi instrument al comuniunii cu Dumnezeu, spre mântuirea sufletelor (cf CBC 780), prin aceleaşi trei elemente caracteristice, având fiecare dintre ele evoluţia firească în timp. Astfel, «învăţătura apostolilor» reluată la început doar pe cale orală, s-a transmis apoi prin scrierile inspirate ale Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie, formând acel «tezaur sfânt» al credinţei, pe care apostolii l-au încredinţat Bisericii şi pe care ea a primit misiunea de a-l interpreta, prin cei rânduiţi, în Magisteriul viu (cf CBC 84; 85). «Frângerea pâinii» a evoluat spre o mare diversitate de rituri liturgice, care astăzi sunt în general alcătuite din două părţi: Liturgia Cuvântului şi Liturgia euharistică. Celebrarea euharistică a rămas însă până astăzi centrul vieţii Bisericii (cf CBC 1343). La început, locul celebrării ritului lăsat de Isus era locul de adunare a comunităţii. Apoi, creştinii persecutaţi au fost obligaţi să celebreze pe ascuns în casele unor familii creştine, în catacombe sau în biserici rupestre. După ce creştinismul primeşte libertatea cultuală, începe construirea unor edificii speciale destinate cultului şi, mai apoi, monumentale bazilici şi catedrale. Aşadar, viaţa spirituală şi misionară a Bisericii este susţinută de evanghelizarea poporului prin vestirea Cuvântului vieţii şi de sfinţirea lui, prin celebrarea Sfintelor Sacramente.

«Împărtăşirea» este al treilea element esenţial al vieţii comunităţii apostolice, care, bazându-se pe viaţa spirituală, se manifesta prin armonia în interiorul comunităţii, dar şi prin caritatea fraternă faţă de cei lipsiţi (cf Fapte 4,32.35).

La început împărtăşirea presupunea adunarea, pentru momentele cultuale, celebrative şi comunitare, având în comun atât cele spirituale (credinţa şi rugăciunea), cât şi cele materiale, (bunurile fiecăruia fiind la dispoziţia comunităţii). Astfel, nimeni nu ducea lipsă de nimic, pentru că fiecare era preocupat de binele şi nevoile celuilalt. O comunitate în unitate de rugăciune, de trăire creştină şi de idealuri mântuitoare, ce păstra diversitatea personalităţilor şi a carismelor fiecăruia dintre ei.

Prin dezvoltarea şi răspândirea Bisericii creştine «până la marginea pământului», a apărut necesitatea unor structuri şi a unor funcţiuni de conducere care să vegheze asupra comuniunii şi a primatului carităţii. Biserica creştină a evoluat, dar a păstrat elementele esenţiale ale comunităţii primare, a rămas una şi sfântă, fundamentată pe credinţa apostolilor şi catolică în comuniunea iubirii. Principiul unităţii spirituale a Bisericii este apartenenţa la unicul Trup mistic al cărui cap este Hristos. Principiul vizibil al unităţii Bisericii catolice este ierarhia bisericească. Pornind de la Corifeul apostolilor, Sf. Petru, «piatra» pe care Hristos a întemeiat Biserica Sa (cf Mt 16,18) şi continuând cu un şir lung de urmaşi ai apostolilor, episcopi ai Romei, Biserica catolică are astăzi la cârma ei pe Sanctitatea sa Papa Benedict al XVI-lea, (al 265-lea Pontif Roman în tronul apostolic).

Comuniunea în marea Biserică catolică este realizată la nivel local prin parohii aflate sub păstorirea unui preot paroh, numit de episcopul eparhial, prin eparhii, (comunităţi bisericeşti alcătuite din mai multe parohii), aflate sub păstorirea unui episcop eparhial, numit de către Pontiful roman şi prin mitropolii, arhiepiscopii majore sau patriarhate, (structuri ce includ mai multe eparhii), ce sunt sub coordonarea unei structuri sinodale, având în frunte pe cel ales sau confirmat şi numit de către Pontiful roman. Astfel, apartenenţa la marea familie a Bisericii catolice este realizată astăzi prin comuniunea în credinţă, comuniunea în cadrul structurilor bisericeşti şi comuniunea în ascultarea faţă de ierarhia rânduită. Pentru a fi în deplină comuniune cu Biserica lui Hristos, «una, sfântă catolică şi apostolică este nevoie ca un creştin botezat să fie unit cu ea prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice şi a comuniunii» (cf CBC 837).

Prin trăirea autentic creştină a comuniunii ca unitate de credinţă în diversitate de carisme, Biserica îşi dezvoltă în continuare viaţa comunitară. «Unitatea în credinţă şi harul Spiritului Sfânt cerând, pe noi înşine şi unul pe altul… ».

O dimensiune a comuniunii era slujirea prin opere caritabile, descrisă prin utilizarea în comun a bunurilor, căci «nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa» (cf Fapte 4,32), dar şi disponibilitatea de a oferi celorlalţi cele necesare, astfel încât «nimeni nu era între ei lipsit» (cf Fapte 4,34). Exemplul carităţii este o predică vie deoarece credinţa «întrupată în fapte» devine izvor de viaţă pentru cei lipsiţi sau marginalizaţi. Apostolii şi cei împreună cu ei au ajutat concret prin fapte de milostenie, de caritate fraternă, dar şi prin vindecări, semne şi minuni societatea din timpul lor.

Dragostea fraternă constituie şi astăzi principiul vieţii noi în Hristos şi este o manifestare a puterii Spiritului Sfânt de a fi martori ai Celui Înviat (cf Fapte 1,8). «Mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu» (cf CBC 2044).

Având în vedere marea diversitate a problemelor ridicate de persoanele care au nevoie de ajutor (sărăcia, infirmitatea, dependenţa de alcool, droguri sau de alte substanţe nocive, etc.), Biserica şi-a dezvoltat în timp comunităţi, asociaţii şi instituţii specializate în domeniul carităţii. Comunităţile de viaţă consacrată, asociaţiile şi instituţiile aflate sub patronajul Bisericii, laici voluntari sau misionari, precum şi donaţiile sau iniţiativele particulare ale unor credincioşi, reprezintă tot atâtea opere de caritate şi de milostenie prin care se manifestă viaţa social-caritabilă a Bisericii de astăzi.

Astfel, Biserica se afirmă şi astăzi ca o mare familie unită în rugăciune, în comuniune şi caritate, hrănindu-se şi comunicând întregii lumi minunatul dar al vieţii în Hristos.

Răscumpăraţi de «Începătorul vieţii» (cf Fapte 3,15) cu preţul sângelui Său, altoiţi prin baia Sf. Botez pe Viţa dătătoare de viaţă şi reînnoiţi de harul Spiritului Sfânt, «Domnul şi de Viaţă dătătorul», Poporul lui Dumnezeu este astăzi un «popor al vieţii şi pentru viaţă». De aceea, suntem chemaţi să ne punem în slujba vieţii, să vestim tuturor vestea cea bună a Vieţii, să o celebrăm prin trăirea liturgică a comuniunii şi să o slujim prin acţiuni caritabile concrete (cf EV 78;79).

3. Familia «sanctuarul vieţii» în sprijinul culturii vieţii

«Familia, sanctuarul vieţii, locul în care viaţa e primită, apărată şi se dezvoltă, are un rol hotărâtor în construirea culturii vieţii» (cf EV 92).

În cadrul «poporului vieţii şi pentru viaţă», responsabilitatea familiei este decisivă. Aceasta decurge atât din natura ei ca şi comunitate de viaţă şi iubire, bazată pe căsătorie, cât şi din misiunea ei de «a păstra, a descoperi şi a comunica iubirea» (cf FC 17). În familia creştină iubirea se manifestă prin disponibilitate, primire şi dăruire faţă de celălalt. Între membrii familiei există o solidaritate în convieţuire, de la naştere şi până la moarte şi de aceea, instituţia familiei este numită «sanctuarul vieţii» (Fer. Ioan-Paul al II-lea).

Familia este locul în care viaţa, darul lui Dumnezeu, poate fi primită aşa cum se cuvine şi apărată de numeroasele atacuri la care este expusă, precum şi locul unde se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri autentice (cf CA 39). De aceea, putem afirma că rolul familiei ca celulă originară a societăţii este hotărâtor şi de neînlocuit în construirea culturii vieţii (cf EV 92).

Cele trei aspecte fundamentale care dau şi întreţin viaţa în comunitatea apostolică a Bisericii primare şi a Bisericii de astăzi, sunt cele care se regăsesc şi în «Biserica domestică», adică în familia creştină. Rugăciunea este cea care întăreşte legătura cu Dumnezeu şi Sfintele sacramente. Comuniunea în credinţă, speranţă şi iubire, dintre soţi şi a părinţilor cu copiii lor, este cea care menţine relaţia de iubire dătătoare de viaţă, păstrând unitatea şi respectând individualitatea fiecărui membru. Caritatea faţă de membrii familiei aflaţi în situaţii deosebite, de boală, de suferinţă sau neputinţă, în particular copiii mici şi bătrânii suferinzi, este cel de-al treilea aspect fundamental al familiei creştine. Respectând aceste principii, familia creştină se dovedeşte a fi un întreit izvor de viaţă pentru membrii ei, dar şi pentru societatea în care trăieşte ca un adevărat «sanctuar al vieţii».

Familia creştină, «comunitate intimă de viaţă şi de iubire» (cf FC 50), este chemată să ia parte activă şi responsabilă la misiunea Bisericii prin modelul pe care îl oferă ca şi «comunitate ce crede şi evanghelizează, aflată mereu în dialog cu Dumnezeu şi în slujba omului» (cf FC 50).

«Biserica familiei» trebuie să vestească, să celebreze şi să slujească evanghelia vieţii. Este îndatorirea pe care o au în primul rând soţii, pentru că ei sunt chemaţi să fie colaboratori ai lui Dumnezeu la transmiterea vieţii, având conştiinţa că viaţa umană este un dar primit pentru a fi dăruit (cf EV 92). Fiecare suflet, spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu, nu este «produs» de către părinţi. Sufletul, fiind nemuritor, nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni cu trupul la învierea de apoi (cf CBC 366).

Să ne amintim cum Tatăl Creator este Cel care «in-suflă» în argila pământului plăsmuită după «chipul şi asemănarea Sa», Suflul dătător de viaţă (cf Gn 2,7) şi astfel, cea dintâi fiinţă umană, Adam, primeşte darul minunat al vieţii. Apoi, din coasta lui Adam, Domnul aduce la viaţă pe Eva şi astfel apare prima familie. Eva zămisleşte un fiu, pe care îl numeşte Cain, bucurându-se de darul vieţii primit de la Dumnezeu. Este prima naştere din istoria umanităţii! De acum înainte, omul, prin colaborarea cu Dumnezeu, poate aduce la viaţă noi fiinţe umane.

Începuturile neamului omenesc sunt zugrăvite în episoade biblice în care apare mai întâi puterea vieţii, dar apoi şi primele semne ale «morţii». După moartea spirituală a primului păcat, urmează episodul cutremurător în care Cain ucide pe fratele său Abel. Paradoxal, deşi fac parte din aceeaşi familie, deşi amândoi aduc jertfă lui Dumnezeu, momentul cultual, al rugăciunii, în loc să fie izvor de comuniune cu Dumnezeu şi între fraţi, devine motiv de invidie şi ură, ce duce la moarte. Cain rupe legătura interioară a iubirii faţă de fratele său şi nu răspunde vocii divine care îl atenţionează asupra răului ce bate la uşa sufletului său, amintindu-i că este liber în alegerea sa. Cain se lasă condus de patima urii şi cade pradă păcatului. Din «dar primit de la Dumnezeu» (semnificaţia numelui său) el devine un ucigaş, un dătător de moarte. «Unde este fratele tău?» este întrebarea divină ce pune accentul pe legătura vitală dintre cei doi. Răspunsul: «Nu ştiu. Sunt oare eu păzitorul fratelui meu?», nu este doar o negare a adevărului, ci şi a legăturii de viaţă pe care o aveau ca fii ai aceleiaşi mame şi deopotrivă a responsabilităţii faţă de viaţă. Strigătul «glasului sângelui» este de fapt strigătul vieţii pe care Cain o negase. Sângele considerat sediul vieţii, este un element vital al trupului uman (cf Gn 9,4-5; Dt 12,23), iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. De aceea, cel care atentează la viaţa unui om, atentează de fapt la însuşi Dumnezeu (cf EV 9). Astfel, prima familie umană, care trebuia să fie izvor de viaţă prin binecuvântarea divină: «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi» (cf Gn 1,28), prin păcat rupe legătura cu Dumnezeu şi legătura comuniunii fraterne, devenind izvor de moarte.

Apoi, Dumnezeu Tatăl Creator, atenţionează pe om asupra importanţei darului vieţii: «să nu ucizi pe cel nevinovat şi drept» (Ex 23,7), pentru ca apoi, între cele zece cuvinte transmise prin Moise, să-i poruncească «să nu ucizi» (Ex 20,13).

Isus va relua această poruncă şi o va aprofunda la nivel spiritual: «aţi auzit că s-a spus celor de demult să nu ucizi, eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (cf Mt 5,21-22).

Dumnezeu Tatăl primeşte Spiritul Fiului Său pe Cruce (cf Lc 23,46), pentru a-L trimite, apoi, ca Mângâietor şi Spirit de viaţă dătător asupra comunităţii Bisericii primare, la Rusalii. Acelaşi Spirit al lui Dumnezeu pe care şi noi L-am primit, locuieşte acum în fiecare dintre noi şi este garanţia învierii noastre (cf Rom 8,11). De aceea, suntem datori să vieţuim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, în-sufleţiţi de Spiritul Său.

Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la originea ei, presupune acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi este mereu într-o relaţie deosebită cu Creatorul, izvorul, dar şi scopul ei final. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei. De aceea, în nici o împrejurare, nimeni nu-şi poate revendica dreptul să distrugă o fiinţă nevinovată (cf CBC 2258). Ca urmare, din respect faţă de dreptul la viaţă şi la integritate fizică al persoanei umane, Biserica interzice omuciderea directă şi voluntară (avortul, eutanasia şi sinuciderea), precum şi orice alte acţiuni săvârşite cu intenţia de a provoca indirect moartea unei persoane. Ea cere ocrotirea şi respectarea demnităţii persoanei umane din momentul concepţiei pe cale naturală şi până la moartea ei, precum şi în situaţii deosebite de boală ori dizabilităţi fizico-psihice.

Familia creştină îşi împlineşte misiunea de «sanctuar al vieţii» prin acceptarea copiilor, creşterea şi educarea lor la adevărata viaţă trăită cu credinţă, în lumina voinţei lui Dumnezeu.

Atunci când Domnul nu acordă familiei darul copilului, soţii îşi pot arăta generozitatea lor prin adopţie sau făcând servicii semnificative în favoarea aproapelui, realizând astfel un act de caritate fraternă cu un preţios rod spiritual (cf CBC 2379).

Biserica apreciază în mod particular «gesturile eroice» de dăruire totală de sine pentru persoana iubită. Este remarcabilă mărturia tăcută, smerită şi ascunsă, dar rodnică şi grăitoare, a tuturor mamelor curajoase care se dedică fără rezerve familiei lor, care suferă aducându-şi pe lume copiii şi apoi sunt gata să-şi asume orice efort, să înfrunte orice jertfă, pentru a le transmite ce au mai bun. «Vă mulţumim, mame eroice pentru iubirea voastră neînvinsă! Vă mulţumim pentru jertfa vieţii voastre… Fiţi mereu izvor de viaţă şi niciodată izvor de moarte!» (Fer. Ioan Paul al II-lea; cf EV 86).

Chiar dacă evanghelia vieţii priveşte familiile în mod special, în virtutea comuniunii sociale pentru promovarea binelui comun, este nevoie şi de implicarea statului. Astfel, legislaţia şi instituţiile de stat nu trebuie să lezeze în nici un fel dreptul la viaţă al fiinţei umane de la zămislirea ei, până la moartea ei naturală, ci trebuie să-l apere şi să-l promoveze (cf EV 93).

Cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea: «viitorul omenirii trece prin familie», sunt la fel de actuale, deşi astăzi, condiţiile sociale, economice şi culturale nu favorizează datoria familiei de a sluji viaţa. De aceea, este necesar ca «sanctuarul vieţii», familia, celula fundamentală a societăţii, să fie ajutată şi sprijinită de stat în mod cu totul special, în această perioadă de criză economică, pentru a putea răspunde corect exigenţelor misiunii sale.

Contextul social actual este marcat încă de o luptă dramatică între «cultura vieţii» şi «cultura morţii» (cf EV 95), ce adeseori duce la confuzie şi ambiguitate, la necunoaştere şi renunţare la adevăratele valori ale societăţii: binele comun, adevărul, dreptatea socială, respectul legii morale, (libertatea autentică). Din acest motiv este nevoie de un efort etic comun pentru a construi o nouă cultură a vieţii, plecând de la familie ca «sanctuar al vieţii», cu ajutorul Bisericii, şi al instituţiilor de educaţie.

Este nevoie de o cultură nouă, capabilă să se confrunte cu problemele actuale ale vieţii umane în lumina credinţei. O cultură nouă, pentru că cere, mai întâi, o schimbare a vechii mentalităţi despre viaţă la nivel individual, dar şi o schimbare a societăţii începând chiar de la comunităţile creştine. Primul pas fundamental în acest sens constă în formarea conştiinţei morale cu privire la nepreţuita valoare a minunatului dar al vieţii, pentru a descoperi legătura dintre viaţă, libertate şi adevăr (cf EV 96).

Omul modern şi independent, oricât de dotat ar fi, trebuie să recunoască smerit condiţia sa de creatură ce primeşte de la Dumnezeu şi fiinţarea şi viaţa ca pe un dar minunat, o responsabilitate şi o îndatorire. Numai în lumina acestui adevăr primordial persoana umană îşi poate realiza pe deplin, în libertate şi adevăr, viaţa primită, respectând libertatea şi viaţa celorlalte persoane. Pentru că, în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în faţa celui mai mare mister: Misterul lui Dumnezeu (cf CA 24). Iar Misterul lui Dumnezeu este prin excelenţă un Mister al Vieţii, al Fiinţei ce îşi are «Izvorul fiinţării» în Sine şi prin Sine, misteriosul «nume» al lui Dumnezeu: «Eu sunt Cel ce sunt» (Ex 3,4). Într-o societate în care «numele» lui Dumnezeu este negat, sunt negate şi existenţa şi cuvintele Sale şi, ca urmare, evident şi Viaţa este negată. O astfel de societate conduce la relativizarea demnităţii persoanei umane, a drepturilor ei şi la posibilitatea distrugerii ei, ca pe un «obiect» al societăţii de consum. Astfel, societatea poate deveni un instrument al distrugerii vieţii şi o sursă a «culturii morţii».

În lumea de azi un rol important în construirea «culturii vieţii» îl au acele persoane prin care mesajul vieţii este transmis către societate. În primul rând părinţii în familii, apoi cateheţii şi parohii în cadrul Bisericii, profesorii şi educatorii în instituţiile de educaţie publică, apoi persoanele şi personalităţile societăţii, de diferite specializări şi preocupări, ale căror mesaje sunt mediatizate şi, nu în ultimul rând, cei care lucrează în domeniul mijloacelor de comunicare socială (mass-media). Aceştia trebuie să se preocupe ca informaţia oferită să fie în slujba binelui comun, bazată pe adevăr, libertate, dreptate şi solidaritate. Să fie o informaţie completă, cu respectarea drepturilor legitime şi a demnităţii persoanei umane (cf IM 5), care să contribuie la formarea şi răspândirea unor opinii publice sănătoase, fără a deveni în vreun fel instrumente de manipulare a opiniei publice (cf CBC 2499). Prezentând exemple nobile de cultivare a binelui, a carităţii fraterne, a frumosului şi a iubirii autentice, instrumentele de comunicare socială pot influenţa pozitiv cultura societăţii actuale, devenind adevărate izvoare de viaţă pentru utilizatorii lor.

Mediatizarea anumitor aspecte negative ale realităţii trebuie să se facă cu respectul cuvenit, astfel încât să nu fie prezentat răul (agresivitatea, violenţa, senzualitatea sau pornografia), ca un model de urmat ce tinde să distrugă, să dispreţuiască, să «comercializeze» sau să relativizeze demnitatea persoanei umane şi valoarea vieţii ca bine suprem.

Exemplele prezentării evenimentelor recente sunt revelatoare: înfricoşătorul cutremur urmat de acel «tsunamy», precum şi groaznicele războaie internaţionale din Africa sau cele civile din Orientul mijlociu, au fost prezentate uneori ca nişte gale sportive. Să nu uităm că sunt vieţi ale unor semeni de ai noştri faţă de care trebuie să avem respectul cuvenit.

A construi «cultura vieţii» înseamnă a contribui la edificarea binelui comun, care se bazează pe recunoaşterea şi ocrotirea dreptului la viaţă. Fără viaţă nu există familii, fără familii societatea însăşi este în pericol. Deci, distrugerea vieţii înseamnă distrugerea familiei, iar distrugerea familiei conduce implicit la autodistrugerea societăţii. Numai respectul faţă de viaţă poate garanta respectarea valorilor esenţiale ale societăţii umane: democraţia şi pacea (cf EV 101).

Cât de actuală pare şi astăzi invitaţia la un corect discernământ, la o bună alegere pe care Dumnezeu o propunea poporului Său: «Iată astăzi Eu ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (…) binecuvântare şi blestem. ALEGE VIAŢA CA SĂ TRĂIEŞTI TU ŞI URMAŞII TĂI!!» (cf Dt 30,15-19).

Iubiţi credincioşi, acum, la mărita sărbătoare a Vieţii, Învierea din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, să alegem Viaţa, să ocrotim preţiosul şi minunatul Dar al vieţii şi împreună să colaborăm la edificarea «culturii vieţii», ca rugăciunea Celui care este Poarta vieţii să devină realitate şi în societatea noastră «precum în cer, aşa şi pe pământ».

«Astăzi este primăvara sufletelor noastre că Domnul Hristos, ca un soare răsărind din mormânt a treia zi, a alungat iarna cea întunecată a păcatului nostru, pe El să-L lăudăm că s-a preamărit» (cf imnografie Penticostar).

Pătrunşi de harul măritei sărbători a primăverii sufletelor noastre, să împărtăşim şi semenilor noştri bucuria celor reînnoiţi în credinţă prin darul Vieţii.

Celui ce în trup omenesc s-a întrupat şi cu moartea pe moarte a călcat, Domnului Hristos – Soarele luminat, ce prin jertfa Sa, din păcat ne-a mântuit şi minunatul dar al vieţii veşnice ne-a dăruit, să-I cântăm cu bucurie: Tu eşti Viaţa şi Învierea noastră Doamne, mărire Ţie!

Vă doresc zile de sărbătoare binecuvântate şi luminate de strălucirea Celui Înviat, cu sufletele pline de harul primăverii în credinţă, pentru ca împreună cu marea familie a Bisericii creştine unite în bucuria cântării de învingere să exclamăm şi noi:

HRISTOS A ÎNVIAT!

FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoarea a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2011, la 310 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 158-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 81-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 6-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al 6-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al 6-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, în al 15-lea an al episcopatului nostru şi al 9-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla, de Dumnezeu binecuvântată.


Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-florentin-2012/

Cuvântul sculptează!

15 Aprilie – Diferenţă de tratare

Andres se pregăteşte să primească Prima Împărtăşanie. Într-o zi, întorcându-se de la cateheză, zăboveşte pe drum şi ajunge mai târziu acasă. Tatăl lui se supără şi-l ceartă. Copilul, dezamăgit, protestează:
-Of, tată! Nu-i drept! Eu ajung acasă câteva minute mai târziu şi mă cerţi. „Fiul risipitor” a fost pierdut câţiva ani şi când s-a întors acasă tatăl lui i-a pregătit un banchet…

Pe „fiul risipitor” trebuie să-l imităm în reuşita şi curajul de a se „întoarce”, însă nu în greşeala de a „pleca”.
Este mai uşor să-l imităm în greşeală decât în reuşită. În această imitare cădem, conştient sau inconştient, destul de frecvent.
Ce bine ar fi să-l imit întotdeauna în cea de-a doua parte: întoarcerea!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Pastorala de Paşti a PS Virgil

Scrisoare Pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului 2012


imagineIubiţi credincioşi,

Învierea Domnului este fundamentul credinţei noastre. Acest adevăr de credinţă îl mărturisim la fiecare Liturghie, atunci când spunem: “cred într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, [...] care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat, [...] şi S-a răstignit pentru noi, [...] şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi [...].” Adevărul despre Învierea Domnului Isus din morţi este mesajul pe care Biserica l-a propovăduit continuu de două mii de ani, mesaj care a dat sens şi speranţă vieţii tuturor oamenilor. Credem în Înviere şi datorită mărturiei mironosiţelor, cărora îngerul le spune: “veniţi de vedeţi locul” (Mt. 28, 6); “a înviat” (Lc. 24, 6). Evenimentul era unul de excepţie, iar “femeile ieşind din mormânt au fugit de acolo şi nimic n-au spus, căci se temeau” (Mc. 16, 8). Frica şi cutremurul, uimirea şi neîncrederea sunt constante ale persoanei umane, iar femeile mironosiţe s-au comportat firesc, pentru că “nu pricepuseră Scriptura” (In. 21 9). Dar “după opt zile” (In. 21, 26) şi pentru eternitate Domnul cel înviat se reîntoarce în mijlocul apostolilor, în mijlocul nostru, şi ne spune tuturor: “Pace vouă!” (In. 21, 26). Credinţa noastră este pace şi înviere, bucurie şi speranţă, iubire şi dăruire.

Dragii mei,

Celebrăm Învierea Domnului, dar, din păcate, “spaima” (Mc. 16, 5) şi neîncrederea care le-a cuprins pe femeile mironosiţe domneşte nu doar la noi în ţară, ci în întreaga lume. Tocmai în acest context ne vine în minte întrebarea retorică a lui Natanail: “Din Nazaret poate să fie ceva bun?” (In. 1, 47). Logica faptelor ne face să mergem mai departe şi să ne întrebăm: din România mai poate ieşi ceva bun? Biserica Catolică din România mai are ceva de spus? Blajul mai poate oferi ceva? Răspunsul este unul singur şi e destul de simplu: acela pe care ni-l dau tot femeile mironosiţe – “veniţi de vedeţi” (Mt. 28, 6) -, dincolo de mormânt este învierea, viaţa şi speranţa noastră.

Recent, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a creat un număr de 22 de cardinali – unul singur din România – Preafericitul Părinte Lucian. Iar Papa, urmaşul lui Petru, ne spune: priviţi spre România, mai sunt valori! Au fost şi vor mai fi persoane de caracter, demne şi iubitoare de Adevăr, capabile să se jertfească pentru ţara şi poporul din care fac parte, asemenea Blândului Păstor! Pe de altă parte, tot Papa ne mai spune: Biserica Catolică din România a oferit lumii, în timpul persecuţiei, o “mulţime de martiri şi de mărturisitori, …, îmbrăcată în veşminte albe şi care sunt înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 7, 9-13)[1]. Această mulţime de nume ilustre de martiri, precum Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hosu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu, Anton Durcovici, Marton Aron, Bogdanfi Szilard, Schefler Ianos, Vladimir Ghica, sunt gloria Bisericii.

Aşadar, tocmai în zilele noastre, un episcop din Biserica Greco-Catolică din România – Preafericitul Părinte Lucian – este chemat de Papa Benedict să fie, împreună cu Petru, “piatra” pe care se construieşte Biserica, … şi să dea mărturie despre Evanghelie până la sacrificiul propriei vieţi (Mt. 16, 18)[2]. Astfel, Blajul – “Mica Romă[3], de unde a “răsărit soarele românilor[4] -, condamnat şi el la moarte prin interzicerea Bisericii Greco-Catolice, a reînviat şi este din nou în glorie împreună cu Hristos Domnul, care aduce lumina Învierii. Blajul este din nou în atenţia Sfântului Părinte şi, prin el, fiecare credincios în parte este recunoscut, apreciat şi preţuit de Papa Benedict al XVI-lea. Sfântul Părinte ne spune fiecăruia: mergeţi mai departe pe acest drum care duce spre Hristos, rădăcinile credinţei le găsiţi în Cuvântul lui Dumnezeu, în învăţătura Părinţilor Bisericii, în Tradiţia bizantină şi în Unirea cu Scaunul Apostolic al Romei[5].

Dragii mei,

Isus în Grădina Ghetsemani, “fiind în zbuciumul durerii“, a lăsat să se facă voia Tatălui (Lc. 22, 42-44), pentru că el este Fiul şi ştie că numai la Tatăl este fericirea şi viaţa. Tatăl este “Binele“, “Adevărul” şi “Frumosul“. Cu toţii suntem chemaţi să slujim şi să purtăm în lume Adevărul, Binele şi Frumosul. Acest lucru l-a făcut Biserica Greco-Catolică şi Blajul, împreună cu Cardinalii noştri, episcopii şi preoţii care s-au jertfit în puşcăriile comuniste, şi l-aţi făcut şi dumneavoastră, toţi credincioşii care, în ultimii douăzeci de ani, aţi încercat să trăiţi cu sinceritate credinţa şi să faceţi mereu, oricât de greu ar fi, “voia Tatălui“, persistând în bine, adevăr şi frumos.

Fiul a hotărât, tot în mod liber, să fie “servul umil” al umanităţii, pe care şi-a asumat-o pentru a noastră mântuire, pentru a ne da posibilitatea de a trăi ca fii ai Domnului în Fiul. Faptul de a trăi ca fii ai aceluiaşi Părinte ne face fraţi, iar între fraţi domneşte iubirea. “Iubirea” mă face “serv” al persoanei pe care o iubesc. A sosit ora ca “pentru Înviere să iertăm toate, să ne luminăm cu prăznuirea, să ne îmbrăţişăm unii pe alţii, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi[6] să alegem cu toţii iubirea. Adevărul creştin nu este compatibil cu nici o formă de mărire deşartă, de putere lumească, nu este fanatic, nu este violent şi – chiar dacă este oprimat, răstignit şi îngropat – moartea nu-l biruie. Iar noi mărturisim acest lucru: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.

Iubiţi credincioşi,

Legăturile interumane pe care le construim aici, pe pământ, sunt bazate pe drepturi şi îndatoriri, însă în Biserica lui Hristos acestea sunt luminate şi de spiritul dăruirii, al carităţii, al împăcării şi comuniunii. Nu există iubire fraternă fără dreptate şi adevăr, fără justiţie şi împăcare, însă toate acestea se completează în lumina crucii, în logica Învierii Domnului: “că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea[7]. Această logică a iubirii, a iertării şi împăcării o mărturisim atunci când fraţii sunt împreună şi la bucurie, şi la încercări. Când respectul şi buna înţelegere devin normalitate, când credinţa devine sensul, speranţa şi destinul vieţii noastre.

Chemării “veniţi şi vedeţi” îi urmează porunca misionară: “aruncaţi mrejele, … mergeţi în larg” (Io. 21, 6; Lc. 5, 4)! Chemaţi-i pe toţi la unitate, aveţi curajul, dragii mei, să priviţi minunile pe care Domnul le face în fiecare zi în viaţa noastră, în viaţa Bisericii. Nu uitaţi de bine, de adevăr şi de frumos. Căci S-a uitat Domnul la umilinţa, îndelung-răbdarea şi suferinţa servei Sale de pe meleagurile Transilvaniei.

Da, “veniţi şi vedeţi“: Biserica Română Unită a reînviat!
Veniţi şi vedeţi“: Biserica este corabia care ne poartă spre mântuire, în şi prin Hristos cel înviat!
Veniţi şi vedeţi“: mărturia de credinţă, sacrificiul, umilinţa şi înălţarea Bisericii Greco-Catolice!
Veniţi şi vedeţi“: România este “grădina Maicii Domnului[8], spre care se poate privi cu speranţă şi încredere!
Veniţi şi vedeţi“: Isus nu e mort, nu e în mormânt, căci s-a sculat precum a zis!
Şi, acum, duceţi-vă degrabă şi spuneţi lumii întregi bucuria noastră: Hristos a Înviat!

Sărbători fericite tuturor!

† Virgil BERCEA

Note


[1] Ioan Paul al II-lea – Scrisoarea Apostolică la al III-lea centenar de la Unirea Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei, 7 mai 2000.
[2] Benedict al XVI-lea – Angelus Domini, Alocuțiune, 19 februarie 2012.
[3] Mihai Eminescu – iunie 1866.
[4] Ion Heliade Rădulescu – 1848.
[5] Ioan Paul al II-lea – op.cit.
[6] Utrenia Învierii – Sfânta zi de Paști, Stihirile Paștilor
[7] Ibid. – glasul 8
[8] Ioan Paul al II-lea – Predica din 13 octombrie 2002


Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-virgil-2012/

Titanic - 100 de ani!!!

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg și s-a scufundat la ora 2:20 în dimineața următoare, în urma căreia și-au pierdut viața 1514 persoane din 2224 în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

Un pachebot din clasa Olympic, RMS Titanic a fost deținut de White Star Line și construit la șantierele Harland and Wolff din Belfast. A plecat spre New York cu 2227 de oameni la bord. Numărul mare de victime a fost cauzat, în parte, de faptul că deși îndeplinea normele vremii, nava avea bărci de salvare suficiente pentru numai 1178 de persoane. Un număr mare de bărbați au murit datorită protocolului "femeile și copii întâi" care a fost urmat.

Titanic a fost proiectat de unii din cei mai experimentați ingineri și a folosit unele dintre cele mai avansate tehnologii ale vremii. A fost un mare șoc pentru lumea întreagă faptul că, în ciuda măsurilor de siguranță superioare, Titanicul s-a scufundat și, faptul că s-a scufundat în timpul călătoriei inaugurale, au oferit o notă ironică asupra tragediei. Nebunia din media legata de faimoasele victime ale Titanicului, legendele despre scufundare, schimbările efectuate în legislația maritimă și descoperirea epavei au contribuit la interesul publicului larg.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/RMS_Titanic

















Si cateva documentare:




Pastorală de Sfintele Paşti 2012 a Patriarhului României

Hristos Cel Înviat - Vindecătorul nostru: Pastorală de Sfintele Paşti 2012 a Patriarhului României
Hristos Cel Înviat - Vindecătorul nostru: Pastorală de Sfintele Paşti 2012 a Patriarhului României

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI, LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”
(Isaia 53, 5)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,



Hristos Cel răstignit şi înviat S-a arătat ucenicilor Săi în seara zilei Învierii Sale, pentru a-i încredinţa că El a trecut prin moarte şi a biruit-o. Trupul lui Hristos n-a cunoscut stricăciunea în mormânt, pentru că era unit cu Dumnezeirea Fiului Cel veşnic. Iar sufletul lui Hristos n-a fost ţinut în iad, tot pentru că era unit cu Dumnezeirea Sa. Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, fiind pentru om urmarea păcatului (cf. Romani 6, 23), prima lucrare a lui Hristos după biruinţa Sa asupra morţii a fost aceea de a împărtăşi ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele (cf. Ioan 20, 19-23). Însă, ucenicul Toma, nefiind prezent acolo cu ceilalţi, dar voind apoi să se încredinţeze de adevărul Învierii lui Hristos în chip material, prin simţuri, a zis: „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). De aceea, peste opt zile, Hristos-Domnul S-a arătat şi lui Toma, zicându-i: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 27-29). Cu alte cuvinte, fericiţi sunt cei care văd duhovniceşte, cu ochii credinţei, pe Dumnezeu Cel nevăzut, pentru că simt prezenţa Lui dumnezeiască iubitoare şi vindecătoare. Înţelegem că Hristos-Domnul Cel înviat din morţi, cu iubire şi înţelepciune, dojenind şi luminând pe ucenicul Său Toma, îl vindecă de îndoială sau de puţinătatea credinţei lui.

Când s-a atins de trupul omenesc al lui Iisus Cel înviat, Toma a mărturisit dumnezeirea Lui, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Toma s-a atins de trupul material, văzut şi limitat al lui Hristos, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel nematerial, nevăzut şi nemărginit. El s-a atins de semnele Crucii şi a mărturisit slava Învierii. S-a atins de semnele suferinţei şi ale morţii trecătoare, dar a mărturisit puterea Învierii şi a vieţii veşnice. S-a atins de semnele lăsate în trupul lui Hristos de păcatele oamenilor (trădare, invidie, ură şi violenţă), dar a mărturisit puterea iubirii lui Dumnezeu mai tare decât păcatul şi moartea. S-a atins de semnele istoriei păcătoase care ucide, dar a mărturisit veşnicia iubirii milostive a lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă.

S-a atins de semnele bolii păcatului omenesc, dar a mărturisit lumina vindecării dumnezeieşti, ca să se împlinească profeţia lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a rezu¬mat taina legăturii dintre Cruce şi Înviere, în cuvintele: „(...) prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Rănile pătimirilor lui Hristos Cel răstignit s-au vindecat prin Înviere. Deşi nu mai sângerează, ele totuşi însemnează ceva: sunt stigmate sau semne care confirmă şi comunică iubirea Lui smerită mai tare decât păcatul şi moartea. Urmele Crucii, deşi vindecate prin Înviere, rămân totuşi imprimate în trupul lui Hristos Cel preaslăvit, pentru a ne arăta că suferinţele şi nevoinţele omului în lupta sa cu păcatul în istorie nu sunt uitate de Dumnezeu în veşnicie, ci vindecate şi luminate sau transfigurate în semne de biruinţă ale iubirii răstignite asupra păcatului (egoismului), morţii şi iadului.

Cântările Canonului Învierii arată puterea vindecătoare a Sfintei Cruci, adică a Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos, astfel: „Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat” (Canonul Învierii, gl. IV, cântarea a 4-a, Duminică, la Utrenie).

Mântuirea, ca vindecare a naturii umane de păcat, de moarte şi de coruptibilitate sau stricăciune, este cântată în slujba Sfintelor Paşti, astfel: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire” (Lumi¬nânda, Utrenia Sfintelor Paşti).

De asemenea, este semnificativ faptul că prima sărbătoare după Sfintele Paşti, Vinerea din Săptămâna luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne aminteşte că harul tămăduitor sau vindecător al lui Dumnezeu s-a arătat lângă Constantinopol, într-un loc pe care a fost zidită o biserică închinată Maicii Domnului. În această biserică s-au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi şi simpli credincioşi, prin milostivirea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului (Vezi Sinaxarul zilei de Vineri, în Săptămâna luminată).

Legătura dintre Vinerea Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Vinerea Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate. De fapt, Maica Domnului care a stat lângă Crucea lui Hristos Cel răstignit şi a văzut rănile din mâinile şi picioarele Lui, precum şi rana din coasta Lui împunsă, din care a ieşit sânge şi apă (cf. Ioan 19, 34), simboluri ale Botezului şi Euharistiei, a devenit icoana vie a Bisericii lui Hristos plină de harul tămăduitor dăruit ei de Hristos Cel răstignit şi înviat.

Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii ne arată că harul vindecător al lui Hristos Cel răstignit şi înviat se revarsă în Biserică, prin Sfintele ei Taine şi rugăciuni, în mod deosebit, prin milostivirea şi rugăciunile Maicii Domnului, după cum se spune în slujba Vecerniei din Vinerea Izvorului Tămăduirii: „Lucruri minunate şi uimitoare a săvârşit Stăpânul cerurilor, dintru început prin tine, cea cu totul fără prihană. Că şi de sus a picurat (har) lămurit ca o ploaie, în pântecele tău, dumnezeiască Mireasă, arătându-te pe tine izvor din care curge toată bunătatea şi mulţimea de tămăduiri, izvorând din belşug faceri de bine tuturor celor ce au nevoie de întărirea sufletelor şi de sănătatea trupului prin apa harului” (Vineri, în Săptămâna luminată, Stihiră din slujba Vecerniei, vezi Penticostar, Bucureşti, 1973, p. 52).

În toate Duminicile care urmează după Sărbătoarea Învierii Domnului până la Sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Astfel, Duminica femeilor mironosiţe ne arată că aceste femei au fost vindecate de teamă primind bucurie de la Hristos, Care le spune: „Bucuraţi-vă! (...) Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10).

Duminica Slăbănogului de la Vitezda ne arată că vindecarea acestuia de paralizie a fost în acelaşi timp o tămăduire sufletească şi trupească, o izbăvire de păcat şi de boală. Duminica Samarinencei ne arată că această femeie, diferită de evrei ca neam şi credinţă, a fost vindecată de afecţiunea ei dezordonată şi de necunoaşterea adevăratei credinţe. Iar Duminica Orbului ne arată că vindecarea unui orb din naştere are ca scop preamărirea iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca ei să înţeleagă că atât sănătatea (vederea normală), cât şi vindecarea de boală sunt daruri de la Dumnezeu.

În timpul vieţii Sale pământeşti, de la Naşterea Sa în Betleem până la Înălţarea Sa la cer pe muntele măslinilor, Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu-Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl prin smerită ascultare şi dăruire de sine întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

„Cel care l-a făcut pe om (...) Se face El însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel desfiinţând în tru¬pul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul puterile sufletului nostru” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării, III, 14, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 244) – după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 1350 de ani.


Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,


În Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, se află, aşadar, izvorul vindecării noastre de păcat şi de urmările lui: boala, suferinţa, moartea şi stricăciunea.

Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor, pre-cum şi Taina Sfântului Maslu sunt izvoare permanente de vindecare de păcate, de patimi, de boli şi de suferinţe. În toate Sfintele Taine ale Bisericii lucrează harul Preasfintei Treimi, care ne arată iubirea milostivă a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre (Slujba Sfântului Maslu) şi Izvorul tămăduirilor (Slujba sfinţirii apei).

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea” (Omilii la Ioan, II, 5, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 254).

Acelaşi Sfânt Părinte cheamă la vindecare sufletească şi mântuire zicând: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor” (Omilii despre pocăinţă, III, 4, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 263).

Însă iertarea păcatelor se arată duhovniceşte mai ales în vindecarea de ele. De aceea, cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. IV) îndeamnă pe episcop, ca păstor de suflete, să fie un medic duhovnicesc: „Ca un doctor iubitor şi plin de milă, îngrijeşte-i pe cei păcătoşi, folosind doctoriile potrivite pentru a-i vindeca; şi nu numai tăind, arzând şi prin leacuri usturătoare, ci şi legând şi oblojind, dând leacuri plăcute şi care închid repede rănile, răcorind şi îmbărbătând prin cuvinte blânde. Dar dacă rana este adâncă, spal-o şi leag-o bine, ca să nu se întindă şi la partea sănătoasă; dacă este infectată, curăţ-o cu leacuri usturătoare, adică dojeni; dacă s-a cangrenat, arde şi scoate afară partea rea, poruncind posturi şi ajunări” (Constituţiile Apostolice, II, 40, 5-8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 263).

Prin urmare, în Biserica Ortodoxă, canonul sau epitimia nu este o pedeapsă, ci o doctorie, o pavăză contra păcatului. Pocăinţa este reînnoirea harului primit la Botez; ea ne aduce vindecarea şi înnoirea vieţii spirituale. Ea ne pregăteşte pentru primirea Sfintei Împărtăşanii sau Euharistii, spre „tămăduirea sufletului şi a trupu-lui”, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, cum se spune în rugăciunile de la Împărtăşire.

Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie ne pregătim pentru Înviere (cf. Ioan 6, 51-58). De aceea, Sfânta Euharistie a fost numită „leacul nemuririi” (Clement Alexandrinul, Cuvânt împotriva elinilor, X, 106, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 273) sau „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 273).

Prin Taina Sfântului Maslu se dăruieşte bolnavilor vindecarea sufletească şi trupească, adică iertarea de păcate şi tămăduirea de boală sau alinarea suferinţei (cf. Marcu 6, 13 şi Iacob 5, 14-15).

Însă pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni.

De aceea, Sfântul Macarie spune în această privinţă: „Dacă cineva nu se apropie de Domnul, împins de propria-i voinţă şi cu tot sufletul şi nu se roagă cu credinţă puternică, nu dobândeşte vindecarea (...). Noi n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească şi mântuirea pentru că nu-L iubim din toată inima şi nici nu credem în El cu adevărat. Să credem deci în El, să ne apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată adevărata tămăduire în noi” (Sf. Macarie, Omilii duhovniceşti (col. II), XX, 8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 289).


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,


Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. Din cauza crizei economice, spitalele s-au rărit, medicii s-au împuţinat, medicamentele s-au scumpit, iar bolile s-au înmulţit. În acest context nefericit, prin proclamarea anului 2012 ca An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor, Biserica noastră încearcă totuşi să contribuie mai mult la alinarea suferinţei atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (cabinete şi centre medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.

În acest sens, pentru alinarea suferinţei şi pentru cultivarea sănătăţii este nevoie nu numai de o mai intensă cooperare între Stat şi Biserică, ci şi de conlucrare între diferite instituţii şi organizaţii sociale şi de caritate, printr-o serie de programe pe care le-am putea numi solidaritate pentru sănătate.

În orice caz, trebuie să unim mai mult ştiinţa cu spiritualitatea, arta medicală cu rugăciunea, cuvântul bun cu fapta de ajutorare, grija pentru sănătatea noastră cu grija şi pentru sănătatea celor din jurul nostru şi a celor mai departe de noi.

Astăzi, preoţii de la oraşe şi sate, precum şi vieţuitorii din mănăstiri cunosc multele probleme cu care se confruntă oamenii bătrâni, bolnavi, săraci şi singuri, familiile cu mulţi copii, adesea afectate de şomaj şi de lipsuri multe. De aceea, îi îndemnăm să sporească, acolo unde păstoresc, activităţile de ajutorare frăţească a bolnavilor şi săracilor, astfel ca iubirea vindecătoare a lui Hristos Cel răstignit şi înviat să fie cât mai lucrătoare prin oameni cu suflet bun şi cu dare de mână, ştiind că fapta cea bună, izvorâtă din iubire milostivă, va fi răsplătită cu binecuvântare în lumea aceasta şi cu mântuire în viaţa veşnică, potrivit iubirii pe care a arătat-o fiecare faţă de oamenii aflaţi în suferinţă şi în nevoi (cf. Matei 25, 31-46).

În aceste zile de sărbătoare, de lumină şi bucurie pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul nostru.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”


Al vostru către Hristos Domnul rugător,



† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



Sursa:; http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/ihristos_cel_inviat_vindecatorul_nostrui_pastorala_de_sfintele_pasti_2012_a_patriarhului_romaniei_1857.html

Pastorala de Paști a PF Cardinal Lucian

† Cardinal LUCIAN

Prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credință cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei,

Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioșilor călugări și călugărițe,
iubiților credincioși greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu,

Cristos a înviat!

Acesta este salutul pe care îl rostim în fiecare an cu ocazia Sfintelor Paște, dornici fiind, la fel ca îngerul de la mormântul Domnului sau ca sfintele femei, să împărtășim tuturor bucuria Învierii, mult prea mare pentru o singură inimă. Ce înseamnă pentru noi această bucurie? Nimic altceva decât prezența constantă a lui Dumnezeu în noi și în mijlocul nostru. Salutându-ne astfel, ne vestim unii altora Învierea lui Cristos, adică centrul credinței noastre creștine.
Ceea ce a fost un extraordinar privilegiu al apostolilor, acela de a-L avea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei, devine beneficiul nostru, al tuturor. E adevărat că într-o manieră nouă, cu care la început nu erau obișnuiți nici măcar prietenii Mântuitorului. Așa, cea numită de Biserică „întocmai cu apostolii”, Maria Magdalena, ne este prezentată într-una din evanghelii ca fiind prima care-L întâlnește pe Isus înviat. Îl întâlnește fără să-L recunoască, la fel ca ucenicii din Emaus, la fel ca Petru și ceilalți apostoli pe malul mării.
Suntem invitați așadar și noi să ne deschidem nu doar ochii trupești, ci și pe cei sufletești, riscând altfel să călătorim cu Isus înviat o viață întreagă fără să-L recunoaștem. Nu ar fi păcat să descoperim, atunci când vom trece la Veșnica Viață, că Isus era, așa cum a promis, tot timpul cu noi aici pe pământ? Și că poate ar fi fost de ajuns să reducem puțin lumina lumească în viața noastră, pentru ca stelele veșniciei să se întrezărească? Sau să dăm mai încet sonorul acestei lumi pentru a auzi și recunoaște glasul Mântuitorului?

Iubiți frați întru Cristos,

De nenumărate ori vom asculta și vom rosti, în aceste zile, minunatul anunț al Învierii Domnului, spus de unii cu mult entuziasm, de alții poate din obișnuință. De multe ori îl spunem și noi cu ușurință, fără să ne gândim că anunțăm lucruri care depășesc puterea de înțelegere a minții noastre.
Iată de ce Vă propun un moment de trezire interioară, o intrare în sinceritatea cea mai intimă. Fiecare să se întrebe pe sine: ce înseamnă pentru mine “Cristos a Înviat”? Are vreo legătură cu viața mea concretă, cu familia, cu munca mea? Ce mă unește pe mine cu Cel ce a Înviat?
Nu e de ajuns faptul că Învierea Domnului s-a întâmplat undeva, cândva. Ea îmi este oferită mie, acum; trebuie să se întâmple în sufletul meu, în sufletele noastre. De câte ori celebrăm, an după an, Învierea Domnului, suntem chemați să retrăim acest mister în inima noastră. Până când nu-I permitem lui Isus să învie și în noi, sufletele noastre sunt ca un mormânt sigilat. El ne așteaptă cu infinită răbdare și iubitoare suferință. Pe măsură ce ne trezim la credință, pe măsură ce inima noastră se înflăcărează, piatra mormântului se dă tot mai mult la o parte, și lumina Învierii devine lumina vieții noastre. Ori, într-o societate tot mai secularizată, ca și cea în care trăim, în care numele de creștin pierde de multe ori legătura cu minunata misiune pe care implicit o proclamă, aceea de ucenic al lui Cristos, ar fi bine să medităm constant, în fiecare zi, la acest lucru. Aceasta ca să nu ne trezim și noi ca acei iudei care, încercând în numele lui Isus să alunge diavolii dintr-o persoană posedată, se trezesc apostrofați de cel rău: “Pe Isus îl știu, pe Pavel îl știu, dar voi cine sunteți?” Dacă legătura dintre noi și cel Răstignit nu devine tot mai intimă în fiecare clipă, cum vom rezista în fața unei lumi care câștigă teren nu doar în viețile noastre, ci și în sufletele noastre?
Sfântul Padre Pio spunea cu lacrimi în ochi: “L-am văzut pe Isus murind pe cruce pentru mine! El murea pentru mine!!!” Iată cuvinte care ar trebui să răsune și în sufletele noastre. Fiecare dintre noi suntem responsabili pentru moartea Fiului lui Dumnezeu. Atunci când repetăm minunata, îngereasca rugăciune “Născătoarea de Dumnezeu”, oare ne aducem aminte că ne rugăm unei Mame căreia i-am omorât Fiul? Cât de mare trebuie să fie iubirea Tatălui pentru noi, atunci când la fiecare spovadă ne iartă păcatele prin care L-am condus înspre Golgota pe Fiul său Preaiubit? Și cât de mare trebuie să fie iubirea Maicii Sfinte, atunci când îi cerem ajutorul?

Iubiți credincioși,

Mântuitorul vrea să fie cu noi, prin această mare sărbătoare, tocmai acolo unde fragilitatea noastră este extremă: ceasul morții. Și transformă acest “călcâi al lui Achile” al umanității, într-un loc al victoriei Sale. Alege să ne mântuiască acolo unde suntem mai slabi, mai expuși, mai singuri.
Paștele înseamnă trecere. O trecere, care pentru poporul evreiesc, este cea din robia Egiptului, prin Marea Roșie, înspre libertatea tărâmului făgăduinței. Isus împlinește Paștele Vechiului Testament. Robia Egiptului fiind doar un semn al robiei păcatului în scurta noastră viață pe acest pământ, Fiul lui Dumnezeu ne trece de la moarte la viață: din Egiptul nostru pământesc înspre Ierusalimul ceresc, adevăratul pământ al făgăduinței.
Cea a Mântuitorului este o moarte diferită de oricare alta, fiindcă este o moarte care duce la viață. De aceea putem cânta cu toții: “Cristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând.
Un astfel de eveniment schimbă cu totul conotația vieții și a morții noastre. Un lucru cu atât mai important pentru unii ca noi, care trăim într-o societate a secolului XXI, în care moartea reprezintă ultimul mister rămas. O societate care încearcă să-L scoată tot mai mult pe Dumnezeu din calculele ei, este normal să nu știe în ce fel să abordeze un atât de profund mister și de aceea oscilează între exacerbarea importanței și negarea lui.
Dacă pe de o parte abordarea mass-media face ca moartea să devină un subiect central la aproape orice jurnal de știri, pe de altă parte, științele exacte încearcă să ne dea iluzia unor cuceriri iminente, care ar avea presupusa putere să îndepărteze moartea tot mai mult, pentru orice om cu bun simț, este extrem de evident faptul că atunci când sfidezi moartea, sfârșitul este doar o chestiune de timp. Și de aceea, oricâte progrese ar face medicina, umbra inevitabilă a morții planează peste omenire. Putem să o cosmetizăm, putem să întoarcem capul, să închidem ochii, dar fără îndoială va veni un moment în care nici o știință din lume nu ne va mai fi de folos.
Suntem răstigniți așadar încontinuu. Pe de o parte avem trecătoarea fericire propusă de valorile și miturile societății în care trăim, și care încearcă într-un fel sau altul să eternizeze fiecare clipă, propunându-ne amăgitorul vis al raiului pe pământ. Pe de altă parte trăim cu conștiința inevitabilului eveniment care încheie ultimul act al existenței noastre pământești.
Iată, într-un astfel de moment de neliniște, Dumnezeu alege să fie lângă noi. Când moartea este gata–gata să ne declare învinși, Fiul lui Dumnezeu vine în ajutorul fiecăruia dintre noi și se pune în locul nostru.
Sfinții vorbesc de multe ori despre felul în care Mântuitorul prinde moartea la propriul ei joc. Sfântul Ioan Gură de Aur are această minunată exprimare: “Iadul s-a amărât că a fost batjocorit; a prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul”.
Puterea întunericului se îndepărtează astfel de noi, și împreună cu ea și frica, eterna frică, ce ne bântuia ca o nefastă moștenire de la Adam încoace. Nu mai e nevoie să ne ascundem de la fața Domnului, căci cuvintele Mântuitorului înviat: “Nu vă temeți!”, adevărat balsam de vindecare, ne repun în raiul iubirii lui Dumnezeu.

Iubiți frați întru Cristos,

Bucurați-Vă de orice lucru bun din viața aceasta, dând mărire lui Dumnezeu. Bucurați-Vă știind însă că toate sunt trecătoare. Ca iarba câmpului vor trece.
Bucurați-Vă știind că ați fost răscumpărați cu mare preț. Și deci nu mai suntem destinați morții, ci vieții veșnice. Putem de aceea spune cu psalmistul: “Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat…Nu voi muri ci voi fi viu și voi spune lucrurile Domnului”.
Bucurați-Vă că Isus a înviat, cu moartea pe moarte călcând, și nouă, celor țintuiți în morminte de frica continuă a sfârșitului vieții noastre, ne-a deschis larg porțile îndurării Sale și ne-a trecut de la efemera noastră existență la plinătatea vieții dumnezeiești.
Preasfintei Treimi care așa a binevoit, să-I fie veșnica cinste și mărire, Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Dimpreună cu Preasfințiile Lor, Episcopii Mihai și Claudiu, Vă dorim din inimă tuturor Sărbători binecuvântate.

Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Dată în Blaj, la 15 aprilie,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2012

† Cardinal LUCIAN
Arhiepiscop și Mitropolit
Arhiepiscop Major


Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-pf-cardinal-lucian-2012