„Ce ramane dupa un om...” „Doar faptele!”
Un dialog scurt, de langa mana de oase ramasa dupa ultimul epiacop
greco-catolic al Lugojului de dinainte de prigoana comunista. Ne cainam
ca suntem vremelnici. Cu toate astea, faptele unora dintre noi ii fac
vesnici. Doar asta asigura vesnicia. Si, in Biserica Catolica, aceste
fapte mai capata, uneori, o piedica aparte in calea uitarii: faptuitorii
lor devin fericiti sau, uneori, sfinti. A fi proclamat ”fericit” este
un lucru oferit deseori de Congregatia pentru Cauzele Sfintilor celor
care au suferit si murit pentru credinta lor. Episcopul Ioan Balan a
fost chinuit in puscarie pentru a-si lepada credinta. Si nu a facut-o.
N-a murit in puscarie ci, la o vreme, dupa, departe de casa, captiv in
domiciliul obligatoriu, trist si fara sa stie daca biserica pe care o
slujea va iesi vreodata din catacombe. Pulsul istoriei nu se ia decat
retroactiv.
Martirilor nu li se cer minuni omologate, pentru a fi declarati fericiti. Ioan Balan n-a murit in puscarie dar a suferit cumplit pentru credinta sa. Poate intr-o zi va fi declarat fericit. Pana atunci, era firesc ca osemintele sale sa se intoarca acasa. Dupa 65 de ani de „departe”, episcopul Ioan Balan a ajuns iar in catedrala sa. Ca o mana de oase. Dar care isi merita locul de veci intr-o catedrala, pe masura faptelor celui care intrase deja in istorie.
Osul este chintesenta actiunilor noastre – la os se ajunge greu, si cel mai degraba retinem ajungerea raului, acolo. Pentru bine avem alte expresii, legate de inima, de suflet, de piele, de parca binele va fi mereu ceva superficial, si doar speranta bolnavicioasa, mai ales din timp rau, ramane cel mai adanc cu noi, la o alta cadere a capacului de la Cutia Pandorei... Spunem ca cineva „a inghetat pana la os”, ca e „patruns pana la os” de foame sau de alte cele, ca a „ramas piele si oase” si ca i s-a „bagat cuiva spaima in oase”,”. Mai apoi, pe scara raului, coborator, ca i-a ajuns cuiva „cutitul la os”. Mai tarziu, cand toate acestea sunt trecute, vorbim despre „a-i putrezi oasele le undeva”, cuiva.
Episcopul Ioan Balan a trecut prin frig, inghetand pana la os, in puscarie. A facut foame, ca toti ceilalti episcopi greco-catolici, ca preotii catolici, ortodocsi - uneori, ca detinutii ajunsi captivi pe criterii politice. A ramas doar piele si oase dupa trecerea prin puscarie. Cat despre spaima... nu l-a biruit. Cei care nu trec prin asa ceva sau prin ceva asemanator intreaba deseori: „dar nu i-a fost frica?”. E greu de inteles, din afara, ca frica e un sentiment cumplit dar ca se poate trai cu ea. Ca sunt alte lucruri mai importante decat frica. Si ca fata de ele trebuie sa ramai drept, ca sa nu ti se sfasie sufletul, mai tarzu. Cu oasele rupte se poate trai, cu sufletul sfasiat, mai greu. De-abia aceea nu mai e viata.
Episcopul Lugojului, Ioan Balan, nu si-a tradat credinta, chiar luptand cu frigul, foamea sau cand frica i-o fi ajuns la oase. Frica de josnicia tortionarilor, de suferintele apropiatilor sai, de lucrurile nestiute pe care le mai avea de indurat. Dar cred ca frica cea mai mare i-a fost de tradare, ca nu cumva osul la care-i ajunsese cutitul sa nu fie tentat sa scape din stransoare, acolo unde mintea inca refuza sa cedeze...
Martirilor nu li se cer minuni omologate, pentru a fi declarati fericiti. Ioan Balan n-a murit in puscarie dar a suferit cumplit pentru credinta sa. Poate intr-o zi va fi declarat fericit. Pana atunci, era firesc ca osemintele sale sa se intoarca acasa. Dupa 65 de ani de „departe”, episcopul Ioan Balan a ajuns iar in catedrala sa. Ca o mana de oase. Dar care isi merita locul de veci intr-o catedrala, pe masura faptelor celui care intrase deja in istorie.
Osul este chintesenta actiunilor noastre – la os se ajunge greu, si cel mai degraba retinem ajungerea raului, acolo. Pentru bine avem alte expresii, legate de inima, de suflet, de piele, de parca binele va fi mereu ceva superficial, si doar speranta bolnavicioasa, mai ales din timp rau, ramane cel mai adanc cu noi, la o alta cadere a capacului de la Cutia Pandorei... Spunem ca cineva „a inghetat pana la os”, ca e „patruns pana la os” de foame sau de alte cele, ca a „ramas piele si oase” si ca i s-a „bagat cuiva spaima in oase”,”. Mai apoi, pe scara raului, coborator, ca i-a ajuns cuiva „cutitul la os”. Mai tarziu, cand toate acestea sunt trecute, vorbim despre „a-i putrezi oasele le undeva”, cuiva.
Episcopul Ioan Balan a trecut prin frig, inghetand pana la os, in puscarie. A facut foame, ca toti ceilalti episcopi greco-catolici, ca preotii catolici, ortodocsi - uneori, ca detinutii ajunsi captivi pe criterii politice. A ramas doar piele si oase dupa trecerea prin puscarie. Cat despre spaima... nu l-a biruit. Cei care nu trec prin asa ceva sau prin ceva asemanator intreaba deseori: „dar nu i-a fost frica?”. E greu de inteles, din afara, ca frica e un sentiment cumplit dar ca se poate trai cu ea. Ca sunt alte lucruri mai importante decat frica. Si ca fata de ele trebuie sa ramai drept, ca sa nu ti se sfasie sufletul, mai tarzu. Cu oasele rupte se poate trai, cu sufletul sfasiat, mai greu. De-abia aceea nu mai e viata.
Episcopul Lugojului, Ioan Balan, nu si-a tradat credinta, chiar luptand cu frigul, foamea sau cand frica i-o fi ajuns la oase. Frica de josnicia tortionarilor, de suferintele apropiatilor sai, de lucrurile nestiute pe care le mai avea de indurat. Dar cred ca frica cea mai mare i-a fost de tradare, ca nu cumva osul la care-i ajunsese cutitul sa nu fie tentat sa scape din stransoare, acolo unde mintea inca refuza sa cedeze...
Stim noi, oare, cum a fost atunci?...
Intoarcem tot mai des capul de la cartile despre teroarea trecutului,
nu avem timp pentru documentare, despre filme „cu razboi”, despre
razboiul insinuant de dupa conflagratii, cel ce a distrus sperante,
morala, normalitatea bunului simt si a constiintei. Nu stim cum era
atunci, in 1948, dupa cei 12 ani de episcopat ai sai in Lugoj, cand
episcopul Ioan Balan a fost luat si dus, mai intai captiv prin
manastirile „fratilor” ortodocsi, spre spalare de creier, apoi in
puscarie, la Sighet... Cum era, atunci„ a ajunge cutitul la os”...
Inclin sa cred ca dezamagirea cea mai mare venea nu de la tortionarii din puscarii ci de la pactizarea ortodocsilor cu comunistii, un om „al credintei” fiind ceva si mai scarbos sa-ti ceara lepadarea de credinta ta decat atunci cand cererea ar fi venit de la un tortionar care nu se raporta asa ceva.
Atunci cred ca a fost episcopul patruns de rau, adanc de tot, pana la os – atunci s-a inversat ordinea lumii. Apoi anii ai trecut, s-au adunat piesele de domino cu insiruirea de puncte negre si spatii albe: speranta, deznadejde, lumina, teroare. Apoi a venit falsa eliberare, episcopul iesind din puscarie dar ramanand in domiciliu fortat, si moartea, in 4 august 1959. Mai erau cinci ani pana se deschideau inchisorile, mai erau 30 de ani pana se deschidea tara, mai erau 54 de ani pana la deschiderea mormantului sau, unde-i putrezeau oasele trudite, departe de catedrala din care iesise fortat, in urma cu 65 de ani.
Si a venit si saptamana trecuta, cand episcopul actual de Lugoj, Prea Sfintia Sa Alexandru Mesian, a primit permisiunea Vaticanului pentru a muta osemintele fostului episcop in Catedrala Lugojului. Ceea ce s-a si intamplat in aceeasi saptamana, dupa ce, la Bucuresti, s-a stabilit in mod cert ca ce se gasise in mormantul deschis erau oasele si cateva efecte personale ale episcopului Ioan Balan.
Un episcop este cel care se ingrijeste de enoriasii sai, dandu-le substanta fiintarii de acum, strangandu-i in jurul lui si bobolindu-le binele de rau, prin oamenii sai, ca bobul de porumb. Apropiindu-i de viitor cu sfaturile sale, aratand drumurile de urmat. Si dandu-le radacini dinspre trecut, pentru ca toate acestea sa aiba o identitate. Exact acest lucru l-a facut si Prea Sfintia Sa Alexandru Mesian, aducand oasele episcopului Ioan Balan acasa. Pentru lugojeni, pentru banateni se stie: a adus acasa un martir.
In ziua cu aducerea acestor oase la catedrala, PSS Alexandru Mesian vorbea despre emotia de a putea implini aceasta dorinta a sa, de a-l aduce pe Ioan Balan acolo unde se cuvine a-i fi somnul sau de veci. A amintit si ca, in dimineata de dinaintea parastasului din biserica, a avut loc in capela episcopiei o mica ceremonie, cu cei care au participat la Bucuresti la deschiderea mormantului, si cu personalul episcopiei. Rugaciunile s-au tinut chiar deasupra oaselor aduse. Spun ca aceste oase sunt ca un antimis, vorbind de un viitor declarat martir, cum se spera. Episcopul se bucura de ideea aceasta dar nu e vorba mea. E o idee a cardinalului Leonardo Sandri, prefectul Congregatiei pentru Bisericile Orientale, rostita in 2010, la Sighet, la Cimitirul Saracilor, acolo unde sunt ingropati in locuri nestiute alti epscopi martiri a greco-catolicilor, cum ca „Aici am putea celebra Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie fara a avea nevoie de un antimis, deoarece suntem in chip tainic pe un astfel de acoperamant. Tot pamantul din jurul nostru e un antimis”. Puternice cuvinte, pentru cei care stiu, macar in parte, ce acopera. Cuvinte care iti raman in memorie.
A urmat, seara, parastasul din Catedrala Lugojului, cuvintele rostite de PSS Alxandru Mesian si intalnirea enoriasilor cu mana de oase care a ramas din cel care a fost episcopul Ioan Balan. Viata sa a fost rememorata prin vorbele episcopului de acum, ce a facut sa dispara cei 65 de ani dintre noi si cel comemorat. Cine a fost el, de ce a suferit, care e mostenirea lui spirituala, de ce a fost important ca el sa ajunga iar in Catedrala Lugojului – fapt intamplat la doar cateva zile dupa ce un alt episcop greco-catolic, Atanasie Anghel, cel de la inceputurile greco-catolicismului din Romania, de acum 300 de ani, a fost si el ridicat din pamantul ce-l tinuse trei secole si dus la Blaj, pentru somnul cu adevarat mare, de acum inainte.
Grija episcopului locului ca toate sa fie asa cum trebuie, ca intr-o casa, s-a simtit in detaliile pe care le-a oferit celor prezenti la ceremonia de comemorare si la parastas – Prea Sfintia Sa a vorbit despre felul in care si-au facut datoria antropologii, despre ce s-a gasit in mormant, despre felul in care s-a facut identificarea si i-a mentionat pe fiecare dintre cei cinci delegati ai Episcopiei de Lugoj care au participat la Bucuresti la aceasta actiune. Si tot ca intr-o casa, colacul pomenirii a fost ridicat si coborat cu participarea fiecaruia dintre cei prezenti, toti partasi, astfel, la intoarcerea acasa a episcopului Ioan Balan, dupa 65 de ani.
Urmeaza ca reprezentantii episcopiei sa hotarasca locul cel mai bun din catedrala pentru a se realiza mormantul definitiv al episcopului Ioan Balan. Deja au fost oferite mai multe sugestii si se va alege cea mai buna, astfel incat credinciosii sa poate avea accea la mormantul acesta, atunci cand vor dori sa se roage la osemintele celui care, deocamdata, a fost pomenit ca si „serv al lui Dumnezeu” dar, intr-o zi, se prea poate ca va ajunge „fericit” al Bisericii Catolice.
Nu oasele, patrunse de frig si frica si chinuite de foame, uneori, sunt cele care raman dupa noi. Ele sunt o marturie vremelnica a existentei noastre iar cutremurarea in fata lor n-ar trebui sa ne intristeze, pentru ca asta e soarta calciului, sa se descompuna si sa reintre in natura. Cum spuneam si doamnei de langa racla provizorie cu osemintele episcopului dus si revenit intre noi: doar faptele raman cu adevarat, doar binele pe care-l facem ramane dupa noi si ne asigura biletul spre vesnicie, iar pentru faptele acestea, noi, cei traitori, inca avem timp, ce nu trebuie irosit.
Inclin sa cred ca dezamagirea cea mai mare venea nu de la tortionarii din puscarii ci de la pactizarea ortodocsilor cu comunistii, un om „al credintei” fiind ceva si mai scarbos sa-ti ceara lepadarea de credinta ta decat atunci cand cererea ar fi venit de la un tortionar care nu se raporta asa ceva.
Atunci cred ca a fost episcopul patruns de rau, adanc de tot, pana la os – atunci s-a inversat ordinea lumii. Apoi anii ai trecut, s-au adunat piesele de domino cu insiruirea de puncte negre si spatii albe: speranta, deznadejde, lumina, teroare. Apoi a venit falsa eliberare, episcopul iesind din puscarie dar ramanand in domiciliu fortat, si moartea, in 4 august 1959. Mai erau cinci ani pana se deschideau inchisorile, mai erau 30 de ani pana se deschidea tara, mai erau 54 de ani pana la deschiderea mormantului sau, unde-i putrezeau oasele trudite, departe de catedrala din care iesise fortat, in urma cu 65 de ani.
Si a venit si saptamana trecuta, cand episcopul actual de Lugoj, Prea Sfintia Sa Alexandru Mesian, a primit permisiunea Vaticanului pentru a muta osemintele fostului episcop in Catedrala Lugojului. Ceea ce s-a si intamplat in aceeasi saptamana, dupa ce, la Bucuresti, s-a stabilit in mod cert ca ce se gasise in mormantul deschis erau oasele si cateva efecte personale ale episcopului Ioan Balan.
Un episcop este cel care se ingrijeste de enoriasii sai, dandu-le substanta fiintarii de acum, strangandu-i in jurul lui si bobolindu-le binele de rau, prin oamenii sai, ca bobul de porumb. Apropiindu-i de viitor cu sfaturile sale, aratand drumurile de urmat. Si dandu-le radacini dinspre trecut, pentru ca toate acestea sa aiba o identitate. Exact acest lucru l-a facut si Prea Sfintia Sa Alexandru Mesian, aducand oasele episcopului Ioan Balan acasa. Pentru lugojeni, pentru banateni se stie: a adus acasa un martir.
In ziua cu aducerea acestor oase la catedrala, PSS Alexandru Mesian vorbea despre emotia de a putea implini aceasta dorinta a sa, de a-l aduce pe Ioan Balan acolo unde se cuvine a-i fi somnul sau de veci. A amintit si ca, in dimineata de dinaintea parastasului din biserica, a avut loc in capela episcopiei o mica ceremonie, cu cei care au participat la Bucuresti la deschiderea mormantului, si cu personalul episcopiei. Rugaciunile s-au tinut chiar deasupra oaselor aduse. Spun ca aceste oase sunt ca un antimis, vorbind de un viitor declarat martir, cum se spera. Episcopul se bucura de ideea aceasta dar nu e vorba mea. E o idee a cardinalului Leonardo Sandri, prefectul Congregatiei pentru Bisericile Orientale, rostita in 2010, la Sighet, la Cimitirul Saracilor, acolo unde sunt ingropati in locuri nestiute alti epscopi martiri a greco-catolicilor, cum ca „Aici am putea celebra Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie fara a avea nevoie de un antimis, deoarece suntem in chip tainic pe un astfel de acoperamant. Tot pamantul din jurul nostru e un antimis”. Puternice cuvinte, pentru cei care stiu, macar in parte, ce acopera. Cuvinte care iti raman in memorie.
A urmat, seara, parastasul din Catedrala Lugojului, cuvintele rostite de PSS Alxandru Mesian si intalnirea enoriasilor cu mana de oase care a ramas din cel care a fost episcopul Ioan Balan. Viata sa a fost rememorata prin vorbele episcopului de acum, ce a facut sa dispara cei 65 de ani dintre noi si cel comemorat. Cine a fost el, de ce a suferit, care e mostenirea lui spirituala, de ce a fost important ca el sa ajunga iar in Catedrala Lugojului – fapt intamplat la doar cateva zile dupa ce un alt episcop greco-catolic, Atanasie Anghel, cel de la inceputurile greco-catolicismului din Romania, de acum 300 de ani, a fost si el ridicat din pamantul ce-l tinuse trei secole si dus la Blaj, pentru somnul cu adevarat mare, de acum inainte.
Grija episcopului locului ca toate sa fie asa cum trebuie, ca intr-o casa, s-a simtit in detaliile pe care le-a oferit celor prezenti la ceremonia de comemorare si la parastas – Prea Sfintia Sa a vorbit despre felul in care si-au facut datoria antropologii, despre ce s-a gasit in mormant, despre felul in care s-a facut identificarea si i-a mentionat pe fiecare dintre cei cinci delegati ai Episcopiei de Lugoj care au participat la Bucuresti la aceasta actiune. Si tot ca intr-o casa, colacul pomenirii a fost ridicat si coborat cu participarea fiecaruia dintre cei prezenti, toti partasi, astfel, la intoarcerea acasa a episcopului Ioan Balan, dupa 65 de ani.
Urmeaza ca reprezentantii episcopiei sa hotarasca locul cel mai bun din catedrala pentru a se realiza mormantul definitiv al episcopului Ioan Balan. Deja au fost oferite mai multe sugestii si se va alege cea mai buna, astfel incat credinciosii sa poate avea accea la mormantul acesta, atunci cand vor dori sa se roage la osemintele celui care, deocamdata, a fost pomenit ca si „serv al lui Dumnezeu” dar, intr-o zi, se prea poate ca va ajunge „fericit” al Bisericii Catolice.
Nu oasele, patrunse de frig si frica si chinuite de foame, uneori, sunt cele care raman dupa noi. Ele sunt o marturie vremelnica a existentei noastre iar cutremurarea in fata lor n-ar trebui sa ne intristeze, pentru ca asta e soarta calciului, sa se descompuna si sa reintre in natura. Cum spuneam si doamnei de langa racla provizorie cu osemintele episcopului dus si revenit intre noi: doar faptele raman cu adevarat, doar binele pe care-l facem ramane dupa noi si ne asigura biletul spre vesnicie, iar pentru faptele acestea, noi, cei traitori, inca avem timp, ce nu trebuie irosit.
Sursa și galerie foto: aici
