1.
Binomul acumulare materială – înstrăinare (alienare)
Nu doar credința, ci și
știința prin descoperirile sale și prin frecventele destăinuiri ale unora
dintre cei mai prestigioși slujitori ai ei chiar din rândul evoluționiștilor
pursânge, ne încredințează că viața este un miracol mai presus de vlaga
gândirii umane și că omul reprezintă pentru creaționiști încoronarea întregii
concepții și munci divine din cele șase zile ale facerii, respectiv produsul de
vârf al evoluției viului pentru înverșunații adversari ai creației.
Sigur, convergența
opiniilor celor două tabere ireconciliabile vizavi de rangul omului în lumea
viului și de uriașele sale resurse de exprimare pe care le deține (utilizează
maximum 15% din capacitatea creierului și, după cum se prezintă, cu mult mai
puțin de-atât din cea a inimii și sufletului), nu exclude categorica divergență
a pârghiilor întrebuințate în argumentare: Credința neclintită în Adevărul
revelat prin Cuvânt, împotriva cuvântului științei, care, respingând Adevărul
de dragul adevărurilor accesibile prin cunoașterea umană, este pe bună dreptate
condamnată să nu cunoască în vecii vecilor măreția și desăvârșirea întregului
prin punerea cap la cap a fragmentelor, așa cum cum ulciorului spart nu-i este
dat să fie refăcut vreodată din cioburi!
Căci dacă întregul
premerge partea, un adevăr evident prin el însuși pentru orice om cu scaun la
cap, sensul judecății umane mai presus de orice îndoială trebuie să urmeze
aceeași cale: de la întreg la parte, de la general înspre particular.
Îndeosebi atunci când
evoluționismul, o teorie îndrăzneață, dar cu fundamentele șubrede (a recunoscut
acest lucru însuși Charles Darwin), se arată – în pofida eforturilor depuse –
incapabilă să-și elimine lacunele de structură, nereușind până în prezent să
dea de urma acelor fosile intermediare,
care ar avea rolul mortarului științific dintre cărămizile edificiului
darwinist.
În această situație
precară și jenantă pentru evoluționism, dar imposibil de remediat prin vrerea
Celui care a pus bariere de netrecut între regnuri și specii, adevărul trebuie
descoperit în cuvintele Genesei,
adică acolo unde Adevărul absolut se prelungește tainic și în același timp
cutremurător de firesc în fiecare dintre noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om
din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut
astfel un suflet viu” (Genesa 2/7).
Asta deoarece credința
sinceră și puternică în Atoatefăcător are capacitatea de-a surprinde văzutele
și nevăzutele într-un atotcuprinzător cosmos al harului divin, care după
prefacerea sa în iubire, cade aidoma unei unei ploi binefăcătoare pe entitățile
viului pământesc și ceresc.
...Căzut în păcat, adică
exclus din ecuația eternului, nu-i de mirare că omul a luat-o pe calea largă a
timpului din ce în ce mai rău și mai bolnav, sub a cărui povară neîndurătoare
este nevoit să-și ducă trudnica sa viață de rob al propriului trup și al
propriilor sale pofte.
Pentru că după absorbția
sa în imperiul efemerului, omul și-a pierdut (mai exact i-a fost retrasă până
la repurificare) desăvârșita unitate existențială conferită de veșnicie și
nevinovăție, o unitate eminamente imaterială, iar el a primit în schimb
alcătuirea duală trup-suflet (materie-nematerie), care se potrivește ca o
mănușă cu noua lui condiție de ființă muritoare: Pe de o parte trupul supus
durerilor, îmbolnăvirilor și în final morții, un trup sortit dispariției prin
descompunere oricâtă grijă ai avea de el, pe de altă parte sufletul tot mai
neglijat în apriga campanie de strângere a bunurilor „pe care le mînâncă
moliile și rugina” (Matei 6/19), deși
acest strop de divinitate reprezintă unicul element de legătură dintre aici și
dincolo, altfel spus el este colacul de salvare al omului după moarte.
Și astfel, tot mai
preocupat de satisfacerea trebuințelor imediate ale trupului, depozitarul
vremelnicului, omul dă uitării trebuințele aparte ale sufletului, iar această
înstrăinare de Dumnezeu, de sine însuși și de ceilalți semeni se tot adâncește,
până când devine principala cauză a nefericirii sale.
Cu completarea că tot în
alienare trebuie căutată cauza sporirii ratei sinuciderilor, inclusiv în rândul
adolescenților și tinerilor, precum și cauza atâtor oribile infracțiuni (crime,
violuri, tâlhării), îndeosebi atunci când cei atinși de ea caută să se trateze
prin droguri și alcool...
Dualismul trup-suflet
conduce cu necesitate la distincția dintre viață și existență. Toate animalele
au fost înzestrate la facere cu instincte de atac sau apărare, cele mai potrivite
speciei din care fac parte, deci toate își apără cu ghearele și cu dinții viața
din propriul corp prin uluitorul instinct de conservare, precum și viața
urmașilor pe care i-au zămislit prin la fel de uluitorul instinct de perpetuare
a speciei.
Firește că în familie,
ceată, hoardă sau stol, devin dominanți acei indivizi ale căror ambiții
hegemonice se bizuie pe însușiri ce-i fac fie respectați din teamă (în
majoritatea zdrobitoare a cazurilor), fie din iubire (cel mai adesea într-o
familie).
Dar numai omul a fost
înzestrat la facere cu scânteia divină numită suflet sau spirit, parte
componentă din spiritul universal, prin urmare numai el, între toate
viețuitoarele Pământului, prin inteligența sa încălzită la flacăra vie a
iubirii, își poate urca viața până la cerul existenței, pentru că numai el are
conștiința morții întru mântuire și a vieții plenare prin disocirea clară
dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre smerenie și trufie.
2. Reumanizarea și salvarea prin renunțare
Este evident pentru oricine că lumea noastră,
lumea celor care am intrat în secolul 21, se află într-un mare impas. Nu atât
din pricina sărăciei și foametei care cuceresc arii tot mai întinse ale
planetei, nu atât din pricina poluării, actelor teroriste, conflictelor
militare, bolilor endemice și cataclismelor naturale (cutremure, uragane, ploi
torențiale), care se abat nimicitor și din ce în ce mai des cam peste tot, cât
mai ales din pricina gravei disoluții morale la care s-a ajuns prin victoria
materiei asupra spiritului, a pragmatismului asupra contemplativismului.
Îmboldite de imperativele
dezumanizante ale concurenței și profitului, toate societățile zilelor noastre
luptă din răsputeri să se înfrupte din iluzoria fericire dobândită cu ajutorul
celor trei legi specifice tuturor grupurilor umane, legi cu rol de motor pentru
actuala civilizație:
a)Legea fundamentală a
progresului social – rezultatul îndelung șlefuit al necontenitelor interacțiuni
dintre ipocrizie, egoism și cruzime;
b)Legea celor trei „c”-uri:
consum – comoditate - confort;
c)Legea celor patru
„p”-uri: prostituție – proxenetism – pedofilie – pederastie.
Societatea românească
postdecembristă este imaginea vie a dezastrului la care inevitabil se ajunge
prin minciună servită în ambalaj democratic, tâlhărie mai ceva ca-n codru (dar
unde-s codrii noștri de mai an?), impostură și trădare, pe scurt printr-un
neîntrerupt proces de degradare morală, vasăzică o societate în care grosul
membrilor ei – dezorientați, înșelați, înstrăinați și nedoriți în propria lor
casă (țară) – simt pe propria piele tristul adevăr cuprins în spusa Homo homini lupus (Omul este lup pentru
om)...
Ce-i de făcut, acuma când
tot mai mulți oameni sunt încredințați de rănile supărătoare ale planetei că
actuala civilizație (o civilizație a veritabilei sinucideri prin risipa la care
se dedă și poluarea pe care o generează) antrenează întreaga omenire în
frenezia viitoarelor cataclisme?
Căci conduita morală a
civilizației noastre este captivă în intervalul îngrijorător de strâmt dintre Trăiește-ți clipa și După noi, potopul...
Oricât am suci-o și
învârti-o, nu există altă soluție viabilă înafară de renunțarea omului la
deprinderile și comoditățile alimentate până la dezgustător de carnal, punct de
întoarcere pe traseul său existențial înspre izvoarele curate ale simplității
și înțelepciunii. Numai în acest chip el se poate purifica, ceea ce este totuna
cu reumanizarea de după eliberarea moralei și conștiinței din arestul materiei,
pentru că numai astfel el face trecerea de la viață la existență și tot numai
astfel – lucrând intens la mântuirea sa, inclusiv la cea a semenilor – el poate
cunoaște adevărata fericire.
Doar câteva cuvinte despre
actul deliberativ al renunțării. Este nu numai fapta de mare curaj prin care
cel în cauză azvârle deșartele zorzoane ale acestei lumi (bogăție, putere,
faimă) și cu umilință se dedică meditației și rugăciunii în singurătatea unui
colțișor sau al unei chilii mănăstirești (avem nenumărate exemple de senzație
în acest sens), ci este și singura modalitate eficace prin care smeritul se
înalță, stabilind relații de negrăită bucurie spirituală cu cerul, cu el și cu
ceilalți semeni. Adică taman ce-i recomanda Mântuitorul tânărului bogat: „Vinde
tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și
urmează-Mă” (Luca 18/21), precum și ceea
ce credea Imanuel Kant la vremea lui că-i esențial pentru condiția umană –
cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi.
trimis de George
PETROVAI
