Ev Lc 18,18-27Cam toate evangheliile din duminicile precedente vorbesc despre bogăție și despre felul în care, atunci când o idolatrizăm, aceasta ne desparte de oameni și de Dumnezeu. Nu mai suntem noi posesorii bogăției, ci ea devine posesoarea noastră, idolul nostru, dumnezeul nostru. Cu alte cuvinte Mammona. Derivat din mai vechiul “mai muna”, ce ar însemna “ceea ce îmi dă siguranță”, este un termen aplicat în primul rând avuției.
Poate ni se pare prea dură ideea de posesie. Și foarte probabil, nu sunt mulți cei legați în așa mare măsură. Dar evanghelia de astăzi ne vorbește totuși despre un tânăr pe care în zilele noastre, mulți l-ar considera un sfânt: nu a săvârșit niciodată adulter, nu a ucis, nu a mințit, nu a furat, își respectă părinții. Câte persoane de acest fel cunoașteți? Și cu toate acestea tânărul este legat, posedat! Din ce ne dăm seama? Din faptul că dorește viața veșnică, are șansa de a-l întâlni pe Isus, primește de la El cheia și calea înspre viață și totuși… Chipul său se întristează… Nu poate merge acolo unde vrea. E legat! Ar dori, dar nu reușește să se dezlege de bogăție. Mammona nu-și lasă prada așa ușor…
E la fel ca în binecunoscuta legendă a porții Cetății Ierusalimului, numită Urechile Acului. Se spune că exista o astfel de poartă, strâmtă și înaltă doar cât să încapă un om prin ea. Seara toate porțile erau închise, pentru ca cetatea să poată fi aparăta de tâlhari, în afară de această poartă strâmtă. Dacă cineva ajungea după închidere, avea două variante: să intre singur prin Urechile Acului și să-și salveze viața, dar să-și lase cămilele cu toate bunurile afară din cetate, riscând să piardă totul. Sau, să rămână cu bogățiile sale afară, încercând să le apere, dar riscându-și viața.
Tânărul din evanghelie a făcut o alegere: nu e dispus să renunțe la bogății pentru a-și mântui sufletul. Cel puțin nu deocamdată. De aceea sfinții ne spun că singuri ne alegem raiul sau iadul. Dumnezeu nu ne condamnă: ia doar act de alegerea noastră. Bogatul de astăzi are ușa deschisă, dar nu vrea să intre. Nu Isus îl condamnă la întristare, ci el o alege. De bunăvoie. Nesilit de nimeni. Glasul din evanghelia de duminica trecută pare să răsune și acum: Nebunule!
Problema e: cum facem noi? Cum ne mântuim? Răspunsul îl aflăm la sfârșitul evangheliei, privindu-i pe ucenici. Ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu! Priviți-i pe apostoli: ei au lăsat totul pentru Isus. Cu cât ne apropiem și noi mai mult de Dumnezeu, cu atât devenim mai liberi. Viața Lui, încet, încet, pas după pas, înmiresmează tot mai mult viața noastră: prin Sfânta Cuminecare, prin Taina Mărturisirii, prin atâtea daruri ce așteaptă la porțile sufletului nostru. Adevărate bogății, adevărate comori, ce nu ne leagă ci ne eliberează.
Doar în fața lui Isus, Mammona face un pas îndărăt. Și apoi altul… Și apoi altul… Lanțurile cad de la picioarele noastre și întristarea lasă loc unei păci și unei bucurii fără margini ce ne copleșesc viețile și ne fac să pregustăm Paradisul. Veșnicia începe astfel în sufletele noastre…
PS Claudiu
Episcopul Curiei
