„Cel mai mare fiu al Africii" și unul dintre cei mai iubiți lideri ai secolului al XX-lea, Nelson Mandela a murit joi, după 95 de ani de viață.
În urma lui, a lăsat o lume cu mai puține scuze pentru mediocritate și
un model inspirator de transpunere practică a valorilor creștine.
Decesul lui Nelson Mandela a fost provocat de complicațiile pulmonare
survenite după tuberculoza pe care a contractat-o cu puțin timp
înainte de eliberarea din cei 27 de ani de detenție. Fostul președinte
al Africii de Sud a murit pe 5 decembrie, după mai multe luni în care
sănătatea i s-a deteriorat constant.
Starea eroului
luptei împotriva apartheidului s-a agravat ireversibil în luna
septembrie. „Rugăciunile noastre sunt pentru mângâierea și demnitatea
lui", spunea
atunci arhiepiscopul emerit al Cape Townului, Desmond Tutu, și el un
laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca și Mandela. „Îi mulțumim lui
Dumnezeu pentru extraordinarul dar în persoana domnului Mandela și dorim
putere familiei lui", mai adăuga Tutu.
„Extraordinarul
dar" care a fost Mandela l-a făcut pe președintele sud-african, Jacob
Zuma, cel care a anunțat decesul, să deplângă faptul că poporul african
„a pierdut un părinte. (...) Umilința, pasiuna și umanitatea lui au
făcut ca lumea să îl iubească."
Eroul recunoscător creștinismului
În
general, oamenii știu despre lupta lui Mandela împotriva apartheidului
și au gustat împreună cu el din victoria lui la alegerile care l-au
proclamat primul președinte de culoare al Africii de Sud. Însă puțini
știu că Mandela era profund atașat de valorile creștine.
Ambii săi părinți erau analfabeți, dar fiind creștină devotată, mama lui l-a trimis la o școală locală metodistă,
la vârsta de șapte ani. Când a fost botezat în cultul metodist, lui
Mandela i-a fost dat prenumele englez „Nelson" de către profesoara sa,
care nu dorea să rețină toate numele tribale ale elevilor ei.
Într-un interviu acordat, în anul 2000, publicației Christian Science Monitor,
Mandela spunea - ca o excepție de la obiceiul său de a discuta despre
religie numai la intersecția cu libertatea religioasă - că „religia a
avut o influență uriașă asupra vieții mele. Probabil știți că pe vremea
noastră - de la clasa a I-a până la universitate - educația noastră era
furnizată de instituții religioase. Am urmat cursurile unor școli
misionare creștine. (...) Guvernul nu avea niciun fel de interes pentru
educația noastră, prin urmare, religia a devenit o forță care a fost
responsabilă de dezvoltarea noastră."
„Apreciez importanța religiei", a mai spus Mandela. „Trebuia să fi fost într-o închisoare sud-africană în timpul apartheidului, ca să fi văzut cruzimea ființei umane față de ființa umană, în cea mai pură formă a ei. Din nou, insituțiile religioae și liderii lor ne-au insuflat speranța că, într-o zi, vom reveni."
| „Nimeni
nu se naşte urând alte persoane pentru culoarea pielii lor sau pentru
religia lor. Oamenii trebuie să înveţe să urască, iar dacă pot învăţa
ura, pot învăţa şi iubirea, care este un sentiment mai apropiat de inima
omului" - Nelson Mandela |
În autobiografia sa, Lungul drum spre libertate,
Mandela face câteva alte mărturisiri directe despre atașamentul lui
față de creștinism. „Biserica este la fel de preocupată de lumea
aceasta, cum este preocupată de următoarea: am văzut că, practic, toate
reușitele africanilor păreau să aibă loc prin lucrarea misionară a
bisericii." Dedicarea lui spirituală l-a determinat, în tinerețe, să
devină un membru al Asociației Studenților Creștini și să predea studii
biblice în satele învecinate casei sale.
Învățând despre libertate din religie
La
începutul activismului său, Mandela s-a împrietenit cu Gaur Redebe, un
xhosa care era membru al ANC și al Partidul Comunist Sud-African, precum
și cu Nat Bregman, o comunist evreu care a devenit primul său prieten
alb. Participând la întâlniri și la petreceri ale comuniștilor, Mandela a
fost impresionat că albii, africanii, indienii și alți etnici
interacționau ca egali. Totuși, avea să scrie mai târziu, nu s-a
alăturat Partidului Comunist fiindcă nu putea să împace creștinismul său
cu ateismul acestuia și pentru că vedea chestiunea sud-africană drept
un conflict etnic, nu de clasă.
| „Pășind afară spre poarta care urma să mă conducă la libertate, am realizat că, dacă nu-mi voi lăsa amărăciunea și ura în urmă, ar fi ca și cum aș fi rămas încă în închisoare", își amintea Mandela despre sfârșitul celor 27 de ani petrecuți în detenție. |
Cu doar câteva săptămâni înainte să fie numit președinte, el a susținut un discurs de Paște la o Biserică Zionistă, așa cum obișnuia să facă.
După ce a terminat de citit Fericirile, Mandela a declarat că motivul
pentru care sărbătorește Paștele este acela că Evanghelia a fost „adusă
de Mesia cel Înviat Care nu a ales o singură rasă, nu a ales o singură
țară, nu a ales o singură limbă, nu a ales un singur trib, ci a ales
întreaga omenire!". Spre finalul vieții, același devotament era
reflectat și de cuvintele fiicei lui, care declara într-un interviu că
„tot ceea ce facem, în fiecare zi, este să luăm fiecare zi pe rând și să
ne rugăm Domnului celui bun." „Cred că este împăcat", mai punea
Makaziwe Mandela, fiica președintelui. „E împăcat cu sine. A oferit atât
de multe lumii."
„Moștenirea președintelui care punea un
preț atât de mare pe reconciliere are multe să îi învețe pe creștini
despre necesitatea, dificultatea și limitele politicii", nota
editorialistul Gideon Strauss pentru Christinity Today.
„Activismul politic nu e nici ușor, nici simplu. Activismul politic
necesită o iubire uriașă, un angajament profund, un discernământ
prudent, o perseverență cutremurătoare și o rezistență extremă", scrie
Strauss. „Politica are limite. (...) nici prin cea mai nobilă voință sau
cele mai bune instrumente ale noastre nu poate un guvern și cetățenii
lui să convingă părinții să își iubească copiii, să îi facă pe leneși
harnici sau pe cei lacomi, cumpătați", pentru că aceasta, conchidea
editorialistul, este un efect al Duhului Sfânt „spre care indica cert
activitatea lui Nelson Mandela".
