joi, 31 octombrie 2013

Episcopul Anton Durcovici va fi ridicat la cinstea altarelor

Sfântul Părinte papa Francisc a recunoscut oficial, la 31 octombrie 2013, martiriul Slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici, episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi. Astfel, Preasfinţitul Anton Durcovici va fi ridicat curând la cinstea altarelor şi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Ceremonia beatificării va avea loc la Iaşi, la o dată care va fi stabilită ulterior.

Papa Francisc a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretele referitoare la beatificarea (proclamarea ca fericiţi ai Bisericii Catolice) a patru Slujitori ai lui Dumnezeu. Primul nume menţionat a fost cel al lui "Anton Durcovici, episcop de Iaşi (România), născut la Bad Deutsch-Altenburg (Austria), la 17 mai 1888, şi ucis din ură faţă de credinţă în închisoarea din Sighetu Marmaţiei (România), la 10 decembrie 1951".

După ce, la 30 octombrie, a participat la audienţa generală acordată de Sfântul Părinte la Vatican, având apoi o întâlnire cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, la reîntoarcerea la Iaşi, joi, 31 octombrie 2013, PS Petru Gherghel a mărturisit: "Suntem cu toţii fericiţi că, între sărbătoarea fericitului Ieremia şi Solemnitatea Tuturor Sfinţilor, Sfântul Părinte Francisc a decis ca să fie înscris în calendarul Bisericii şi episcopul nostru Anton Durcovici, drept martir şi mărturisitor al Bisericii noastre locale. Se împlineşte astfel o dorinţă fierbinte de a-l admira şi urma pe păstorul Bisericii noastre locale pe drumul sfinţeniei. Le mulţumim tuturor celor care au susţinut cauza de beatificare a episcopului nostru, prin dorinţa şi rugăciunea lor. Dumnezeu să fie binecuvântat în sfinţii săi, iar Maica Sfântă, Regina martirilor, să privească mereu spre poporul nostru!"

* * *

Episcopul Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888, în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. La vârsta de şase ani a venit la Iaşi, unde a frecventat cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. S-a transferat la o şcoală din Ploieşti şi, apoi, la Bucureşti, unde s-a înscris ca seminarist la Liceul "Sfântul Iosif" (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma, pentru a-şi continua studiile teologice la Colegiul "De Propaganda Fide" (1906-1911). După ce a fost sfinţit preot, la 24 septembrie 1910, în bazilica "Sfântul Ioan din Lateran" (Roma), s-a reîntors în ţară, la 29 iulie 1911, a fost mai mulţi ani profesor şi a activat la parohiile din Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial, părintele Anton Durcovici a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti şi canonic al aceleiaşi arhidieceze.

La 30 octombrie 1947, papa Pius al XII-lea l-a numit episcop de Iaşi. A fost consacrat la 5 aprilie 1948, de nunţiul apostolic Gerald Patrik O`Hara, şi înscăunat, în catedrala din Iaşi, la 14 aprilie, acelaşi an. În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a desfăşurat o activitate pastorală asiduă, vizitând parohiile din Moldova şi însufleţind cu viaţa sa inimile enoriaşilor. La 14 aprilie 1948 a fost numit şi administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti. La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a fost arestat de Securitate şi închis la Bucureşti, Jilava şi, apoi, la Sighetu Marmaţiei, unde, în urma bătăilor şi a înfometării, a murit la 10 decembrie 1951.

Episcopia Romano-Catolică de Iaşi
Biroul de presă
Pr. Cornel Cadar

Sursa:ercis.ro
AICI 



Agustin Filgueiras Pita: De vorbă cu Isus – rugăciune cu… o pâine pentru fiecare zi

Editura Sapientia anunţă apariţia cărţii “De vorbă cu Isus – rugăciune cu… o pâine pentru fiecare zi”, scrisă de Agustin Filgueiras Pita şi tradusă în limba română de pr. Paul Budău. Cartea apare în colecţia “Cateheză”, formatul 14×20, are 381 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 30 lei. Redăm prezentarea semnată de Ştefan Tamaş pentru această carte.
Rolul şi importanţa povestirilor în instruire şi educare sunt bine cunoscute; poveştile asigură dezvoltarea intelectuală a copiilor, furnizând şi întregind cunoştinţe într-un mod atractiv. Aportul unor pilde nu este de neglijat nici în viaţa celorlalte categorii de vârstă, deoarece ele influenţează dezvoltarea morală corectă. Cartea de faţă este rodul unei prezenţe continue a autorului, Agustin Filgueiras Pita, în mijlocul copiilor, cei care de altfel au inspirat această carte: “multe sunt harurile pe care le datorez lui Dumnezeu; însă unul dintre marile daruri pe care mi le-a făcut Domnul a fost să petrec cea mai mare parte din viaţa mea printre copii”, spune autorul în introducerea cărţii; “o mulţime de lecţii mi-au dat micuţii de-a lungul a 34 de ani dedicaţi învăţământului. Poate că mai mult am învăţat decât am predicat.”
Dacă în şcoală povestirea este metoda prin care învăţătorul sau profesorul transmite unele cunoştinţe care nu pot fi dobândite de copii prin experienţa personală, povestirile consemnate în această carte au menirea de a ne da câte “o pâine pentru fiecare zi”, un punct de reflecţie cu rol formativ. Prin varietatea, bogăţia şi noutatea ideilor pe care le cuprind, povestirile contribuie la lărgirea sferei spirituale, la dezvoltarea unui comportament cât mai autentic şi la o educaţia morală. Ca o structură generală a acestei culegeri avem cele douăsprezece luni ale anului, care, la rândul lor, sunt divizate pe teme specifice fiecărei zile, precum: “Ce face Dumnezeu?”, “Izvorul fericirii”, “Luxul de a gândi”, “Aventura de a trăi”, “Dumnezeu îl revalorifică pe om” etc.
Dumnezeu este iubire, fericire, bucurie. Tot ceea ce există bun şi bucuros provine de la el. Pentru aceasta, a fi departe de Domnul înseamnă a fi departe de fericire. Aşa cum îi spunea Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea unui om care avea ceva timp de când se depărtase de viaţa de credinţă: “Ce rău se simte cineva atunci când este departe de Dumnezeu! Întoarce-te!” Fără Dumnezeu nu există pace, fericire, nici bucurie care să dureze. Doar el poate sătura foamea de fericire pe care cu toţii o avem în interiorul nostru. Ce rău se simte cineva atunci când este departe de Dumnezeu! Parcurgerea drumului de fiecare zi cu această culegere de povestioare însoţite de scurte meditaţii poate fi benefică atât la nivel personal, îmbogăţindu-ne şi întărindu-ne viaţa interioară, cât şi la nivel comunitar, devenind noi înşine nişte ghizi pentru aproapele nostru.

Originea istorică a sărbătorii Tuturor Sfinţilor

31 octombrie reprezintă pentru creştini ajunul uneia dintre cele mai importante sărbători din calendarul liturgic: sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Este o solemnitate în care Biserica  îi onorează pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, şi pe cei care nu ne sunt cunoscuţi. Această sărbătoare exprimă crezul creştinului de la „Comuniunea Sfinţilor”. Comuniunea sfinţilor este unirea tuturor credincioşilor de pe Pământ (Biserica luptătoare), a sfinţilor din paradis (Biserica învingătoare) şi a sufletelor din purgator (Biserica care suferă)  cu Cristos care este conducătorul tuturor. Aceştia sunt legaţi între ei printr-o legătură supranaturală şi se pot ajuta între ei.

Biserica luptătoare (cei care aflându-se încă pe Pământ se luptă pentru mântuirea lor) pot să venereze Biserica Învingătoare, iar sfinţii pot mijloci primirea harurilor lui Dumnezeu pentru cei de pe Pământ.

În Biserica antică, deja din secolul al IV-lea, se celebra memoria tuturor sfinţilor martiri pentru credinţă pe 13 mai. În 615 Papa Bonifaciu al IV-lea a oficializat această celebrare instituind „Sărbătoarea Tuturor Martirilor” pentru a comemora dedicarea Pantheon-ului, un antic edificiu roman transformat în biserică creştină dedicat Fecioarei Maria şi tuturor martirilor.

În secolul al VIII-lea, din iniţiativa episcopatului franc, sărbătoarea Tuturor Martirilor a luat numele „Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor” şi a fost mutată pe 1 noiembrie: principalul susţinător al acestei iniţiative a fost Alcuin de York, un călugăr de formare irlandeză, unul dintre principalii consilieri ai lui Carol cel Mare.

Alcuin de York, care cunoştea bine formele de religiozitate precreştină din insulele britanice, ştia cât a fost de important pentru populaţia din zona celtică sărbătoarea de 1 noiembrie (pentru celţi anul nou începea pe 1 ianuarie, însă pe 1 noiembrie se termina oficial vara şi începea iarna), şi cât de necesară era creştinarea ei, subliniind aspectul sfinţeniei şi a comuniunii sfinţilor, legătură generaţiile creştinilor, a celor din prezent şi a celor dinainte.

Această inspirată intuiţie teologică a avut urmări: puţini ani după împăratul Ludovic cel Pios, la cererea Papei Grigore al IV-lea, inspirat şi el de sfaturile episcopului de Fiesole, misionarul irlandez Donagh, a extins sărbătoarea la întregul regat al francilor.

Au fost necesare încă câteva secole pentru ca sărbătoare Tuturor Sfinţilor să se oficializeze în întreaga Biserică Universală, prin Pontiful Sixt al IV-lea, în 1475.

Din Catehismul Bisericii Catolice

960. Biserica este “împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează în primul rând “cele sfinte” (sancta) şi mai presus de toate Euharistia, prin care “este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”.

961. Acest termen desemnează şi comuniunea “persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos, care “a murit pentru toţi”, aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi.

962. ”Credem în comuniunea tuturor creştinilor, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică, şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”.


Traducere: Andrei Hrişman


Sursa:www.rassegnastampa-totustuus.it




SI AICI 

VIAȚĂ EXTRATERESTRĂ în sistemul nostru solar? Există viață dincolo de Pământ?

În articolul de față vom explora împrejurimile Pământului, cautând forme de viață mult mai aproape de noi, chiar în sistemul nostru solar. Nu ne așteptăm să găsim ființe inteligente sau omuleți verzi pe Marte, dar chiar și câteva celule vii în praful marțian sunt suficiente pentru a demonstra că nu suntem singuri în Univers.
de Claudiu Tănăselia / parsec.ro
Ar fi o descoperire ce ar schimba cu siguranță felul în care ne raportăm la natură, fiind probabil evenimentul definitoriu în ceea ce privește dezvoltarea noastră ca specie pe termen mediu și lung. Vom porni într-o călătorie imaginară, vom poposi pe Marte în căutarea unor vecini apropiați, apoi vom trece dincolo de centura de asteroizi și vom orbita în jurul giganților gazoși din sistemul nostru solar, explorându-le sateliții care ascund unele din cele mai fascinate lumi pe care ni le putem imagina.

Marte
Marte este, în mod natural, prima noastră țintă când vine vorba despre viață în afara atmosferei Pământului. Despre marțieni am auzit cu toții, fie că sunt locuitorii celebrelor  celebrelor canalele marțiene închipuite de Parcival Lowell, inamicii din Războiul Lumilor al lui H.G. Wells, sau micii omuleți verzi care, spun unii, ne-ar vizita în farfuriile lor zburătoare.
Pentru a căuta la modul serios viața pe Marte, trebuie să mergem acolo și să investigăm solul marțian în căutare de urme ale vieții, semnături ale proceselor metabolice sau alte indicii care să poată oferi mai multe detalii despre posibiltatea existenței vieții pe Planeta Roșie. Actualul rover marțian, Opportunity, nu este echipat cu unelte necesare detectării vieții, mai ales dacă aceasta se află la câțiva centimetri sub solul marțian, adăpostindu-se de radiația cosmică.  Dacă nu mai vrem, nu mai putem sau nu mai există voință politică pentru misiuni marțiene, putem aștepta ca bucăți din Marte să ajungă la noi. Acest lucru se întâmplă, deși destul de rar.
marte2
Vă reamintesc că Marte nu are o atmosferă foarte densă, astfel că meteoriții ajung mai ușor pe suprafața acesteia decât o fac pe Pământ. Acum 16 milioane de ani, un astfel de meteorit, probabil destul de mare, a lovit suprafața planetei vecine și impactul a fost atât de puternic încât bucăți din crusta marțiană au fost aruncate în spațiu. Acestea au călătorit prin cosmos în jurul Soarelui, împreună cu Marte și cu restul planetelor, până acum 13000 de ani, când întâmplarea a făcut ca orbita planetei noastre să se intersecteze cu orbita unui astfel de fragment din scoarța lui Marte și acesta să ajungă pe Pământ. Un formidabil joc al șansei a făcut ca o bucată din Marte să ajungă la îndemâna noastră. A căzut undeva în Atarctica, în zona deluroasă Allan Hills de unde a fost recuperat abia în 1984, în timpul unei expediții științifice.
Se impun în acest moment câteva cuvinte despre meteoriți. Un corp  natural care trece prin atmosfera Pământului (sau a unei alte planete) se numește un meteor. Dacă aceasta supraviețuiește și ajunge pe suprafața Pământului, avem de-a face cu un meteorit. În Sahara sau Antarctica au loc adevărate expediții științifice pentru identificare și recuperare de meteoriți deoarece aici, din pricina lipsei vegetației, aceaștia pot fi identificați mult mai ușor, chiar dacă au căzut în urmă cu sute sau mii de ani.
marte 1
Sute de tone de material meteoric ajunge în atmosfera Pământului în fiecare an, însă doar o mică parte din acești musafiri galactici sunt suficient de mari pentru a ajunge la sol. Iar cum doar o mică parte din suprafața Pământului este locuită, numărul de meteoriți identificați vizual și recuperați este cu mult mai mic. În momentul scrierii acestui articol, baza de date a The Meteoritical Society, autoritatea internațională în domeniu, conține 43687 de meteoriți identificați și studiați, din care doar mai puțin de 40 sunt confirmați ca fiind de pe Marte.
Revenind la meteoritul nostru marțian recuperat din Antarctica, aceasta a fost denumit Allan Hills 84001. Cercetătorii de la Centrul Spațial Johnson din Houston au declarat, în 1996, că au descoperit în acest meteorit indicii ale existenței vieții pe Marte în trecutul planetei. Anunțul a avut un impact atât de mare încât însuși președintele american de atunci, Bill Clinton, a făcut o declarație pe această temă. Până la urmă apele s-au mai calmat și în prezent există serioase dubii că aminoacizii și hidrocarburile policiclice aromate descoperite în Allan Hills 84001 sunt de origine marțiană, meteoritul putând fi ulterior contaminat cu acești compuși, cât timp s-a aflat pe Terra sau în mâinile unor cercetători mai neglijenți. Chiar și unele urme ce inițial au fost catalogate ca forme de viață fosilizată se pare că sunt de fapt aglomerări de materie care s-a format fără să fie necesară prezența unui organism viu.
Dezbaterea dacă ALH 84001 conține sau nu dovezi ale prezenței vieții pe Marte în urmă cu câteva milioane de ani continuă și în prezent. Nu a fost pentru prima dată când o dezbatere despre viața pe Marte s-a terminat indecis.
alh
În 1976, două sonde americane Viking 1 și Viking 2, ajungeau pe suprafața marțiană și unul din obiectivele lor era să caute urme ale vieții marțiene. Acestea colectau o cantitate mică de sol, pe care o amestecau cu o picătură de apă ce conținea nutrienți și atomi radioactivi de carbon. Astfel, eventualii microbi din sol ar fi metabolizat nutrienții și ar fi emanat metan ce conținea atomii de carbon radioactivi din picătura de apă adusă de pe Pământ. Un detector aflat pe sonda Viking ar fi detectat imediat acest metan cu carbon radioactiv. Spre surprinderea tuturor, contorul detectorului a înregistrat o mulțime de impulsuri, în jur de 10000, față de cele 50 ale fondului. Testul era unul pozitiv, solul marțian avea, în logica experimentului, microbi! Din păcate, celelalte două experimente de la bordul Viking nu au dat rezultate pozitive. Noi investigații matematice asupra datelor Viking din 1976, efectuate în acest an de către Jospeh Miller, neurologist la Universitatea din California de Sud și fost director al programului navetei spațiale din cadrul NASA, împreună cu italianul Giorgio Bianciardi, de la Universitatea din Siena, releva faptul că experimentul descris mai sus ar fi dat un răspuns corect, chiar dacă aparent ar fi fost invalidat de celelalte două.
Nu putem spune cu certitudine dacă Marte a fost sau nu populată, chiar dacă se pare că în trecut a fost mult mai asemănătoare cu Pământul din punct de vedere climatic, iar dacă a fost, ce s-a întâmplat cu formele de viață de acolo? Mai există și în prezent sau au lăsat unele urme? Viitoarea misiunea ExoMars își propune să răspundă la această întrebare după 2016, când primele elemente ale misiunii vor ajunge în vecinătatea lui Marte (povestea misiunii ExoMars este una plină de peripeții și poate ar merita un articol separat).
mars-surface
Și mai știm ceva despre Marte: știm că în atmosferă există o cantitate impresionantă de metan. Acesta este distrus prin mai multe mecanisme în atmosfera marțiană, dar există undeva pe Marte o sursă de metan care pompează acest gaz în atmosferă cu o periodicitate  ce poate fi corelată cu anotimpurile marțiane. Nu știm încă dacă metanul marțian este produs prin procese biologice sau strict geologice, sperăm ca viitoarele misiuni spațiale spre planeta vecină să poată clarifica și acest lucru.
O teorie ce poate fi catalogată drept fantezistă, până la adunarea de noi dovezi, sugerează că, în trecutul îndepărtat, primele forme de viață s-ar fi dezvoltat pe Marte și o parte din aceastea au ajuns pe Pământ (la bordul unor meteoriți) iar noi nu am fi decât urmașii acelor vietăți care ar fi trăit cândva pe planeta vecină. Între timp, datorită evoluției sistemului solar, temperaturile de pe Marte au scăzut atât de mult încăt viața a dispărut de acolo, dar s-a mutat între timp pe Pământ. O teorie frumoasă, care a și fost ecranizată într-o producție hollywoodiană nu prea reușită, acum câțiva ani.
Cert este că indiciile se adună iar apa, ingredientul principal al vieții așa cum o știm noi, nu lipsește de pe Marte. Or fi fost rezultatele de pe Viking eronate, poate că ALH 84001 a fost contaminat pe Pământ cu aminoacizi, poate că metanul de pe Marte este de origine geologică, dar parcă sunt prea multe indicii independente. Nu cred că va trece mult timp până când va fi găsită o dovadă incontestabilă a prezenței vieții pe Marte, sau urme ale vieții din trecutul planetei.
Zona planetelor din jurul Soarelui pe care se poate dezvolta viață, așa cum o știm noi, începe de la Venus și se sfârșește după Marte. Mercur este mult prea apropiată de Soare, motiv pentru care este bombardată în permanență cu meteoriți atrași de imensa foră gravitațională a stelei noastre. Dacă mai socotim și radiațiile intense și căldura excesivă ne dăm rapid seama că Mercur nu este tocmai un loc prielnic pentru formele de viață cu care suntem noi familiari. Iar dincolo de orbita lui Marte nu mai avem planete telurice, doar giganți gazoși, unde avem lumină puțină, temperaturi scăzute și cu totul alte condiții de radiații și presiune. Dar dincolo de Marte, pe orbitele giganților gazoși din sistemul nostru solar, pe sateliții naturali ai acestora, avem cu totul alte lumi, dintre care două se remarcă a fi excepționale printr-un cumul de factori ce pot duce la conturarea unei ipoteze a existenței vieții, chiar și în cele mai simple manifestări ale ei.

Europa
Europa a fost observată pentru prima dată în 1610 de către Galileo Galilei și este cel mai mic dintre cei patru sateliții galileeni ai lui Jupiter, ceilalți fiind Ganymede, Io și Callisto, denumiți astfel după numele iubitelor lui Zeus din mitologia greacă. Cu o rază de peste 1600 kilometri, Europa este unul din cele mai mari corpuri din sistemul solar și în același timp printre cele mai interesante destinații, deși puține misiuni spațiale au fost trimise spre Europa.
Majoritatea datelor despre Europa le avem de la misiunea Galileo, lansată în 1989. NASA și ESA s-au înțeles pentru o nouă misiune dedicată celebrului satelit jovian, care urma să fie lansată în jurul anului 2020, dar recent, agenția spațială americană a decis să se retragă din parteneriat, invocând lipsa fondurilor necesare. ESA va continua misiunea, redenumită JUICE (Jupiter Icy Moon Explorer), în parteneriat cu Roscosmos, agenția spațială rusă și JAXA, cea japoneză.
europa_jupiter4
Ce face ca Europa să fie atât de atractivă pentru cei care caută locuri propice vieții? Două ingrediente esențiale: apă lichidă și căldură. Dacă la suprafață, unde avem un strat gros și omogen de gheață, unde temperatura ajunge până la -160 grade Celsius, se crede că în interiorul planetei există o pătură de apă lichidă, un adevărat ocean, încălzit printr-un vulcanism activ și, atenție, prin interacțiunea gravitațională a Europei cu Jupiter și cu restul sateliților (în special cu Ganymede). Efectul în cazul sistemului Pământ-Lună este mult prea slab în comparație cu Jupiter și nu poate fi pus în evidență (Jupiter este de peste 300 de ori mai masiv decât Pământul). Recent au fost descoperite și pe Pământ forme de viață care nu au nevoie de lumina Soarelui pentru a se dezvolta, așa că există șanse reale ca în imensul ocean din interiorul Europei să avem forme de viață chiar complexe.
europa2
Revenim din nou în Antarctica. Probabil ați auzit deja despre echipă de cercetători care au ajuns cu o sondă la suprafața lacului, după ce au săpat, timp de peste 20 de ani, prin cei 3768 de metri de gheață ce acoperă lacul Vostok. Acest lac a fost izolat de restul planetei timp de nu mai puțin de 20 de milioane de ani. Condițiile existente în lacul Vostok sunt foarte asemănătoare cu cele existente probabil și pe Europa. Vom afla mai multe despre ce fel de lighioane înoată prin lacul Vostok abia la sfârșitul anului, când va începe o nouă vară la Polul Sud, și când vremea va permite echipei de cercetători să se întoarcă acolo și să continue investigațiile și prelevările de probe din misteriosul lac antarctic. Studiile din Antarctica ne vor spune mai multe lucruri și despre oceanul Europei și să sperăm că va cataliza interesul pentru o misiune spre satelitul jovian, dacă nu în viitorul apropiat, măcar în timpul vieții noastre.
europa1
Titan
Nici Saturn nu se lasă mai prejos și ne oferă și el o destinație atrăgătoare pentru călătoria noastră imaginară prin sistemul solar. Aici, sonda Cassini este foarte harnică și atunci când nu este ocupată cu studiul lui Saturn și al minunatelor sale inelelor, mai face câte un survol deasupra sateliților și mai aruncă câte un ochi (senzor?) spre aceștia.
Ei bine, Titan este de departe un caz deosebit. Mai departe de Soare decât destinațiile amintite mai sus, aici temperaturile sunt mult mai scăzute și nu prea găsim apă. Dar în 2006, sonda Cassini a observat lacuri pe suprafața lui Titan, dar nu cu apă, ci acumulări imense de metan lichid. Titan este singurul corp din sistemul solar, în afara Pământului, care are râuri, lacuri și oceane lichide, permanente, la suprafață. Și să nu uiă, nu este un satelit mic, are aproape o treime din volumul Pământului. Și vorbim despre sute de astfel de lacuri și câteva mări mai întinse (în partea de nord a satelitului), toate cu un amestec de hidrocarburi simple (metan, etan și probabil propan) dar și alți compuși organici exotici. Conform ultimelor date, se pare că nu doar la suprafață, mai mult metan lichid s-ar putea ascunde și în interiorul satelitului.
T94.annotated.fig
Cassini nu poate răspunde tuturor întrebărilor legate de compoziția și dinamicalacurilor de metan de pe Titan, nu știm volumul acestor lacuri, adâncimea lor, compoziția exactă sau rolul lor. Va fi nevoie de o misiune dedicată satelitului saturnian pentru a afla mai multe despre lumea de metan de acolo. Ce știm până în prezent este că pe Titan există un ciclu al metanului, foarte asemănător cu cel al apei de pe Pământ: avem mări din care se evaporă metanul, nori (în atmosfera de azot) și chiar ploi de metan, prin care acest compus se întoarce pe suprafața satelitului.
PIA17470_fig1
Există în acest moment o propunere de explorare a lui Titan extrem de interesantă. Misiunea nu a fost încă confirmată de către NASA și nu se știe dacă va primi sau nu finanțare, dar dacă va primi undă verde, misiunea TiME (Titan Mare Explorer) va încerca să coboare pe Titan o sondă care va pluti pe suprafața lacurilor, purtată de valuri și de vânt, colectând date și aflând mai multe informații despre compoziția acestuia și despre întreg ciclu al metanului de pe satelitul saturnian. Ar fi prima explorare nautică a unui corp ceresc, altul decât Pământul. Au fost identificate două mari lacuri în emisfera nordică de pe Titan, denumite, Ligeia și Kraken, primul având o suprafață mai mare decât a lacului Superior dintre SUA și Canada, fiind astfel o țintă potrivită pentru o eventuală sondă care va încerca să amerizeze.
Sonda Huygens, parte a misiunii Cassini-Huygens, a aterizat în ianuarie 2005 pe suprafața lui Titan, însă misiunea nu a fost calibrată pentru studiul metanului și al suprafețelor lichide de pe suprafața satelitului și nici pentru a căuta urme de viață. TiME nu este o misiune dedicată căutării vieții, dar va avea o cameră foto la bord și un spectrometru care vor putea căuta  compuși organici complecși și reacții chimice specifice unor forme de viață ce ar putea fi găzduite de lacurile extraterestre de pe Titan. Până la urmă, pe Titan avem din plin hidrocarburi și poate vom putea afla detalii despre reacțiile care au avut loc și pe Pământ, în supa primordială de hidrocarburi, din care a apărut până la urmă viața. Rămâne de văzut dacă NASA va găsi sau nu bugetul necesar pentru această misiune extrem de ambițioasă și de interesantă. Lansarea este programată pentru 2016 și amerizarea pe Titan în 2023. După 2025, polul nord al lui Titan, acolo unde se află lacurile vizate, se va întuneca și o astfel de misiune devine imposibilă pentru câteva decenii de acum înainte.

Au fost enumerate doar trei din locurile cele mai probabile în care am putea găsi viață, dincolo de limitele Pământului, care de care mai exotic, dar cu șanse reale de a adăposti cel puțin organisme simple, în prezent sau cândva în trecutul îndepărtat. Rămâne de văzut dacă ipotezele noastre se vor confirma și dacă vom afla, în viitorul apropiat, faptul că suntem sau nu singuri în sistemul solar. Poate, între timp, cineva de departe sună la SETI, care funcționează în continuare și ascultă răbdător frecvențele cosmosului.



Cum influențează bătaia comportamentul copiilor

Copiii de cinci ani care primesc pedepse corporale de la părinți ar putea dezvolta probleme de vocabular și un comportament agresiv mai târziu, în școala generală, arată un studiu publicat în jurnalul de specialitate Pediatrics.

Foto: thestorkmagazine.com Cercetătorii au folosit datele adunate în cadrul proiectului Fragile Families and Child Well-Being Study, la care au participat aproximativ 4.200 de copii născuți în perioada 1998-2000 în 20 de orașe din SUA. Noul studiu a inclus circa 1.900 de copii. Când copii aveau trei, respectiv cinci ani, părinții acestora au fost rugați să evalueze frecvența cu care le-au aplicat o pedeapsă corporală în ultima lună. De asemenea, mamele au fost întrebate de existența problemelor de comportament ale copiilor. La vârsta de cinci ani, aceștia au fost rugați să participe la un test de vocabular.

Aproximativ 57% dintre mame și 40% dintre tați au mărturisit că și-au lovit copilul când acesta avea trei ani, iar 52 de procente dintre mame și 33 de procente dintre tați au aplicat micuților de cinci ani pedepse corporale.

Pedepsele corporale primite de la mame au contribuit la creșterea seminificativă a comportamentului agresiv al copilului ajuns la vârsta de nouă ani, chiar și atunci când frecvența bătăilor primite era redusă. În ceea ce privește bătăile rare primite de copiii de trei ani de la mame, efectul negativ al acestora nu a fost observat atunci cînd micuții au împlinit nouă ani. În plus, aplicarea frecventă a corecțiilor corporale din partea tatălui, asupra copilului de cinci ani a contribuit la obținerea unui punctaj mai mic la testele de vocabular.

„Bătăile modelează agresivitatea ca o metodă de rezolvare a problemelor, că poți lovi oamenii pentru a obține ce vrei", a declarat pentru Reuters Elizabeth Gershoff, care studiază disciplina parentală și efectele sale la Universitatea din Texas și care nu a luat parte la cercetare. 

Cand nu ai ce face...


Gratuit ebook : Institutia moarta a postei de Ionut Chiva

Am reusit sa mai gasesc un ebook gratuit : “Institutia moarta a postei” de Ionut Chiva.
A aparut in 2011 la editura Casa de pariuri literare.
Nu cunosc mai multe detalii.
O puteti descarca online de aici.

SURSA