miercuri, 27 noiembrie 2013

Un text despre nimic

Nimicul este foarte instabil
Frank Wilczek
Nimicul, multă vreme nebăgat în seamă, a devenit în prezent piesa centrală a fizicii moderne. Nimicul este punctul de plecare al Universului nostru și tot nimicul îi condiționează viitorul. Ciudat, nu-i așa? De fapt, poate că ar trebui să începem prin a răspunde la o întrebare: de ce există ceva, în loc să existe doar nimicul? Răspunsul l-a dat laureatul Nobel, Frank Wilczec: nimicul acesta este foarte instabil, spunea el. O afirmație stranie, care nu este la îndemâna bunului simț. Pentru noi, oamenii obișnuiți, este simplu: nimicul este nimic.
Acum este nevoie să vă mărturisesc ceva. În urmă cu câțiva ani, aproape din întâmplare, mi-a căzut în mână cartea lui John D. Barrow, ”Mic tratat despre nimic” (titlul în limba engleză titlul îmi sună mai bine: The book of nothing, pe care eu l-aș fi tradus Cartea nimicului). Cartea asta a fost pentru mine un mare eveniment. Este vorba despre acea rară specie de cărți, cea care te convinge să citești să citești mai mult. Din dimineața zilei în care am terminat lectura ei m-am apucat să citesc din ce în ce mai mult despre acest ”nimic”. A fost o călătorie stranie și fascinantă această căutare la care am pornit după ce am citit cartea lui Barrow. Știu că nu am ajuns la capătul ei (știința nu poate avea vreun capăt, nici măcar atunci când are nimicul drept obiect de cercetare). Dar acum cred că a sosit momentul ca eu însumi să vă povestesc versiunea mea, cea a unui simplu jurnalist de știință.
Poate că ar fi trebuit să încep, ca și Barrow, prin a vă povesti despre cifra zero, strania cifră care desemnează atât nimicul, cât și, în funcție de poziția sa într-un număr, valori nenule. Reprezintă un mare pas înainte apariția semnului pentru zero, pe care îl aveau babilonienii și mayașii. Cel pe care îl folosim își are originea în India. Dar despre acest subiect vom vorbi altă dată.
Anticii
De ce nu au avut grecii din vechime ideea unui semn pentru nimic? Pentru ei nimicul nu putea exista și nici nu putea fi sursă a creației. Situația este bine descrisă de Barrow, în cartea despre care aminteam mai devreme, dar am găsit o prezentare la fel de interesantă și în cartea lui Frank Close, ”Nothing: A Very Short Introduction” (Nimicul, o scurtă introducere). Nu voi intra în detalii, dar vreau să vă prezint câteva dintre concepțiile despre nimic ale gânditorilor antici.
Thales, undeva pe la anul 600 î.e.n, nega cu tărie existența vidului, a nimicului. Nici un lucru nu poate apărea din nimic, nici un lucru care există nu se poate transforma în nimic, spunea el. Thales și-a mai pus o întrebare: dacă scoatem tot ceea ce există dintr-un volum dat, ce va mai rămâne acolo? Răspunsul pe care l-a dat venea din propriile sale concepții despre structura lumii. În acel volum va rămâne un soi de materie primordială. Care ar fi această materie primordială? Apa. Da, pentru Thales apa era elementul primordial. O întâlnim în natură sub formă solidă lichidă și gazoasă. El observase transformările apei și remarcase că apa dispare, prin evaporare, pentru ca mai apoi să redevină lichidă. Thales credea că apa se poate transforma în orice formă de materie.
Mai târziu, prin secolul V î.e.n, un alt mare gânditor grec, Empedocles, își pune întrebarea dacă aerul poate fi substanța care umple spațiul gol. Empedocles știa să facă experimente, pentru a își testa ideile. El a folosit un instrument din sticlă alcătuit dintr-un tub care se termina cu o sferă care avea găuri în partea inferioară. Pentru a putea vizualiza instrumentul folosit de Empedocles, puteți să vă imaginați un balon din sticlă din laboratoarele moderne la care am realizat niște găuri în partea de jos. Experimentul său era simplu. A introdus instrumentul în apă și, evident, balonul s-a umplut cu apă. Atunci când a repetat experimentul, cu capătul tubular astupat, aerul nu a mai ieșit, iar apa nu a mai putut intra în balon. Aceasta era o demonstrație a faptului că aerul și apa nu pot ocupa simultan același spațiu și că aerul este o substanță, și nu un nimic, un spațiu gol. Empedocles a extins ideia de materie primordială la patru elemente, spre deosebire de Thales, care, așa cum am arătat mai sus, considera că există un singur element primordial: apa. Pentru Empedocles cele patru elemente fundamentale erau: aerul, apa, focul și pământul. Tot el considera că materia are o structură granulară, fiind alcătuită prin ”împachetarea” unor sfere minuscule. Evident, între ele rămâne un spațiu liber care trebuie umplut cu ceva. Acest ceva nu era vidul, nu era nimicul, ci o formă subtilă de materie, eterul, care era mai ușor decât aerul.
Am vrut să vă dau doar câteva exemple ce țin de vechime, pentru că aceste concepții au impus anumite reguli de gândire pentru veacurile care au urmat. Vidul nu avea cum să existe, pentru că logica pură, a gânditorilor din vechime, îi interzicea nimicului dreptul la existență.
718px-Kolbenluftpumpe_hg
O pompă de vid din vechime.
Către modernitate
Să ne mutăm, pe scara timpului, ceva mai departe. Ajungem în 1643, an în care Toricelli, elevul lui Galileo Galilei, construiește primul barometru cu mercur. A luat un tub de sticlă lung de un metru, care avea un capăt astupat. A umplut tubul cu mercur și, după ce a astupat capătul liber al tubului cu degetul, l-a așezat cu grijă într-un vas plin și el cu mercur. A văzut, probabil cu uimire, că mercurul a coborât în tub, lăsând un spațiu gol. Ce putea exista în acest spațiu lăsat liber de către mercurul care coborâse? Vidul, asta rămânea acolo. Ca să fim riguroși, Toricelli nu realizase vidul absolut. În acel spațiu gol, datorită presiunii scăzute se află vapori de mercur. Dar pasul fusese făcut. Vidul apărea acum ca obiect justificat pentru un studiu științific. Din nou nu vreau să intru în detalii (ar trebui să vă vorbesc despre atmosferă și presiune atmosferică, să vă povestesc despre primele mașini de ”fabricat” vid, despre sferele de Magdeburg etc.). Totuși trebuie să subliniez un aspect. Experimentul lui Toricelli, reluat mai apoi de Pascal, a demonstrat că înălțimea coloanei de mercur scade o dată cu creșterea altitudinii. De aici concluzia era una firească. Pământul are o atmosferă, iar presiunea scade cu altitudindea. Asta înseamnă că, dincolo de atmosfera terestră, locul aerului este luat de vid. Adică de către nimic. Dar noi putem vedea lumina stelelor. Lumina poate străbate vidul. Acesta este un aspect foarte important pentru cele ce urmează. Cum de se propagă lumina și prin vid? Cum se face că raza de lumină poate străbate nimicul?
Care era problema? Lumina ar trebui să se propage printr-un mediu material. Lumina nu poate călători prin nimic.
Să facem acum o pauză și să mai facem un pas mic în timp. Pe scenă intră Newton. În 1687, el publica lucrarea ”Philosophiae Naturalis Principia Mathematica”, care avea să reprezinte o revoluție în fizică, și nu numai. Îndrăznesc să afirm că Newton a fost unul dintre foarte puținii oameni care au reușit să schimbe fundamental modul de gândire al semenilor săi. El a produs o revoluție care a trecut dincolo de granițele fizicii. Dar teoria Newton, care a dominat fizica mai bine de două veacuri, avea o hibă. Așa cum spune Barrow: ”În ciuda simplității și elocvenței ideilor lui Newton, ele au la bază o presupunere care complică lucrurile. Newton a trebuit să presupună că există ceva pe care l-a numit spațiu absolut, un fel de fundal în Univers față de care se derulează toate mișcările pe care le guvernează legile lui.” Mișcarea tuturor corpurilor din Univers trebuia să se raporteze la acest ”spațiu absolut” ca ar fi trebuit să se afle, la rândul său, într-o stare de repaus absolut. El nu putea fi observat direct și nici nu se putea acționa asupra lui. Barrow: ”[spațiul absolut] începea să pară tot atât de misterios ca vidul însuși”. Cum ideea spațiu vid era greu de acceptat (nu poți raporta mișcarea la ceva care nu există, spuneau anticii greci) acest spațiu absolut era umplut cu un fluid imobil, cu caracteristici speciale, care a căpătat numele de eter. Newton însuși avea oarecari îndoieli legate de acest eter, nu ar fi vrut să introducă eterul ca pe o ipoteză suplimentară în fizica sa. ”Newton nu a manifestat niciodată un entuziasm prea mare față de această idee și a adoptat-o cu oarecare ezitare pentru că dorea ceva mai riguros. El a recunoscut că eterul putea fi un vehicul convenabil pentru a înțelege unele dintre proprietățile luminii și ale propagării prin spațiu, dar considera că prezența unui fluid ar îngreuna înțelegerea mișcărilor Lunii și ale planetelor”, explică Barrow. Oricum, Newton era adeptul teoriei corpusculare a luminii. El vedea lumina ca pe o sumă de corpuscului foarte mici. Adevăratele probleme apar atunci când tratezi lumina ca pe o undă. Faptul că lumina avea un caracter ondulatoriu era demonstrat de experimentele de interferență pe care unii din contemporanii săi le efectuau deja.
”Cum de se propagă lumina în vid? Cum de poate străbate nimicul?” iată întrebările, pe care le-am enunțat mai devreme, și la care conceptul de eter poate răspunde foarte bine. Să ne amintim cum se propagă undele sonore. Ele sunt variații de presiune care se propagă prin aer, prin lichide sau prin unele solide . Ele, evident, nu pot străbate vidul. Undele sonore au nevoie de un suport pentru a se putea deplasa. Pentru unda luminoasă, tocmai acest eter ar trebui să constituie mediul de propagare. Un eter cu caracteristici speciale, pe care oamenii de știință au încercat să le explice și să le verifice experimental în veacurile care au urmat. Este o poveste fascinantă această cautare, care s-a încheiat o dată cu experimentele lui Michelson și Morley. Cei doi au realizat celebrele experimente, prin care vroiau să demonstreze direct existența eterului. Primul experiment a fost efectuat de către cei doi în 1881, urmat de un altul, mai perfecționat, în 1887. Ambele experimente au eșuat. Un eșec de succes, aș zice eu. Eterul, larg acceptat de către fizicienii vremii, nu dădea nici un semn că ar exista. Iar asta a dus la marea revoluție înfăptuită, în 1905, de către un alt mare titan al pământenilor: Albert Einstein.
wz_bring_the_light_back_5326246430-803730
Nimicul, o chestie complicată
Am ajuns în timpurile moderne. Să fi reintrat nimicul în drepturile sale, odată cu infirmarea existenței eterului? Așa ar fi fost, dacă nu ar fi apărut mecanica cuantică. Conform ei, așa cum spunea și laureatul Nobel Frank Wilczek, ”nimicul este o chestie foarte instabilă”. Acum, cred, a sosit și momentul explicării acestei ciudate afirmații. Așa cum veți vedea, nimicul acesta instabil, este ”sămânța” întregului Univers.
Nimicul, vidul, posedă propria sa energie, spune mecanica cuantică. Cum de este posibil ca spațiul gol să posede energie? Leonard Susskind, în cartea sa ”The Cosmic Landscape” răspundea că ”Răspunsul stă în ciudățeniile răspândite în lumea mecancii cuantice. […] Fizicienii văd vidul ca fiind plin de particule, care apar și dispar atât de repede încât nu pot fi detectate în condiții normale.” (Între timp a apărut și ediția românească a acestei cărți extraordinare. Vi-o recomand cu căldură!) Dar de unde apar aceste particule, pe care fizicienii le numesc particule virtuale? Răspuns vine din principiul incertitudinii a lui Heinseberg. Așa cum probabil mai țineți minte din cursurile de fizică de la liceu, acest principiu postulează faptul că nu poți măsura cu exactitate și în același timp viteza și poziția unei particule cuantice. Acest principiu, al incertitudinii, nu reprezintă doar o dificultate de măsurare, el ilustrează un adevăr (sau o ciudățenie) mult mai profund legat de lumea cuantică. La fel ca și principiile din termodinamică el se aplică Naturii înseși. Să ne imaginăm un volum mic din spațiu, din care scoatem toate particulele care se află acolo. Să ne mai imaginăm că acolo am creat nimicul absolut. În permanență, plecând de la principiul incertitudinii, acolo apar perechi de particule și antiparticule (este necesară apariția simultană a particulei și antiparticulei corespunzătoare, deoarece sarcina electrică trebuie să rămână neschimbată), care imediat se anihilează reciproc. Intră în existență pentru foarte scurtă vreme aceste particule, astfel încât nu există mijloace pentru a le detecta. De aceea ele poartă numele de particule virtuale.
Vedeți și dv: dintr-o dată, ciudățenia mecanicii cuantice transformă spațiul gol, vidul, nimicul, în ceva foarte complicat. În ceva plin de o continuă agitație. La scara mică a lumii, atunci când ne apropiem de dimensiunile lui Plank (asta ar însemna dimensiuni apropiate de 10 la puterea -35 metri) spațiul nici nu mai seamănă cu ceva ce poate fi imaginat de către intuiția noastră, de niște oameni obișnuiți. Fizicienii vorbesc de o ”spumă cuantică”, aflată într-o continuă agitație, în care avem fluctuații violente de energie și în care apar din neant și dispar, tot în neant, particulele virtuale. De aici provine exclamația lui Wilczec: ”nimicul este o chestie foarte instabilă!” De fapt, nimicul pur, așa cum ni-l concepem noi, nici nu poate exista. Îl interzice mecanica cuantică. Și mai este ceva, vidul cuantic este o chestie extrem de complexă. Să vedeți de ce.
”Fiecare tip de particulă elementară este prezent în fluctuațiile violente ale mării de particule virtuale pe care noi o numim vid.”, spune Susskind, și apoi continuă: ”În această mare întâlnim electroni, pozitroni, fotoni, cuarci, neutrini, gravitoni și multe alte particule. Energia totală a vidului este suma tuturor energiilor acestor particule virtuale, fiecare tip de particulă aducându-și propria contribuție.” S-au făcut și calculele necesare, ținându-se seama de energia fiecăriei particule în parte. Rezultatul a fost unul dezastruos. Energia vidului ar fi una uriașă. Dacă nu vă sperie cifrele foarte mari, îl voi cita din nou pe Susskind: <strong>”prin estimarea dată de mecanica cuantică, [într-un centimetru cub de vid], se află o cantitate de energie egală cu 10 la puterea 116 [Jouli]. Această cantitate de energie ar face să fiarbă întreaga apă din Univers. Este o cantitate de energie mai mare decât cea pe care Soarele nostru ar radia-o într-un miliard de miliarde de ani. Este o energie mai mare decât cea pe care toate stelele din Univers a produce-o pe parcursul întregii lor vieți.” Consecințele asupra Universului produse de această energie conținută într-un singur centimetru cub de nimic ar fi dezastruoase. Nimic nu ar mai putea exista, nici galaxiile, nici stelele, nici planetele și nici măcar atomii. Nimicul ar distruge existența. Cu siguranță undeva este o greșeală. Greșeala vine din faptul că toată particulele virtuale luate în calcul ca și acum toate ar poseda energie pozitivă. Dar lucururile nu stau chiar așa. Energia unor particule virtuale, cum ar fi electronii virtuali, are valori negative. Este o chestie mai tehnică, pe care nici Suskind nu o detaliază. Să o luăm și noi ca atare. Refăcând calculele lucrurile se schimbă. Dacă vom alege ca unitate de măsură acei 10 la puterea 116 J, atunci energia conținută într-un singur centimetru cub de vid ar fi un zero virgulă osutădouăzeci de zerouri urmate de un unu unități. Îmi dau seama că cifrele acestea ar putea să pară complicate sau complet lipsite de semnificație. Dar nu este așa. Energia conținută de vid dictează evoluția întregului Univers, făcându-l să fie așa cum îl știm noi. O mică, o foarte mică, modificare a valorii pe care am scris-o mai sus ar face ca Universul să nu mai fie favorabil vieții, cel puțin nu în forma pe care o cunoaștem noi.
Universe-Background-640x360
Și mai este ceva important de precizat. Această energie, a unui volum dat de vid, este constantă în timp, chiar dacă Universul se află în expansiune. De fapt, energia vidului o cunoșteți, aproape sigur, sub o altă denumire. Uzual ea este numită energie întunecată și este responsabilă de accelerarea expansiunii Universului…
Nașterea din nimic…
Susskind: pentru fizicieni, ”Vidul reprezintă [locul] potențial pentru toate lucrurile […]. Asta înseamnă o listă cu toate particulele elementare dar, la fel de bine, și constantele naturii […] Pe scurt, însemnă un mediu în care legile fizicii capătă o anumită formă particulară. […] Un vid diferit ar putea însemna alte legi ale fizicii […]”. Vedeți? Nimicul acesta fundamental condiționează el însuși, prin legile fizicii care se nasc acolo, existența Universului. Un lucru mai straniu decât acesta este greu de imaginat. Dar Universul însuși, cum de s-a născut? Fizica modernă ne spune că în urmă cu 13,72 miliarde de ani, printr-o explozie grandioasă apărut Universul în care trăim noi. Teoretic putem explica evoluția Universului de la aproape de începutul său, până în zilele noastre și putem aprecia și viitorul său, pe baza datelor observaționale. Dar există o mare și, deocamdată, insolubilă problemă. Dacă încercăm să ne apropiem foarte mult de acel t=0, al începutului de Univers, legile fizicii, așa cum le cunoaștem noi, își încetează aplicabilitatea. Practic, nu putem ști ce s-a întâmplat cu Universul înaintte de t = 10 la puterea -43 s. Nu putem ști, dar putem specula. Alexei Filippenko și Jay M. Pasachoff, în cartea lor ”The Cosmos: Astronomy in the New Millennium” considerau că sursa creației întregului Univers ar putea fi nimicul sau, mai bine zis, fluctuațiile cuantice dintr-un spațiu primordial. Acolo, dintr-un motiv neștiut, unele dintre aceste fluctuații a ”trăit” suficient de mult pentru a declanșa întregul proces care a dus la Big Bang. De fapt, atunci, la momentul t=0, nu aveam de-a face cu un vid propriuzis. În cartea lui Frank Close, despre care aminteam mai devreme, se descrie frumos situația acestui început. ”[…] Alan Guth și Paul Steinhardt au venit cu ideea că Universul nostru este un domeniu al unei structuri mai mari. […]” În momentul de încept, în domeniul corespunzător Universului nostru, ”exista” un ”vid fals”. ”Vidul fals diferă de cel real, prin faptul că este foarte instabil. Situația seamănă cu cea a unui creion în poziție verticală, care se sprijină pe vârful său.”, spune Close. Creionul se află într-un echilibru instabil și poziția sa se va modifica rapid, până când va ajunge la energie potențială minimă, adică până când își va găsi poziția de echilibru.
big-bang1
Așa ar fi putut începe totul. O fluctuație care a durat prea mult într-un ”vid fals” a dus la materializarea din nimic a Universului nostru.
Este un scenariu simplificat cel prezentat de noi. Ar fi trebuit să vă vorbim și despre bozonul Higgs și despre câmpul creat de el, încă de la începutul Universului. El a jucat un rol fundamental în nașterea Universului nostru încă de la începuturile sale.
Sper că v-am convins. Fizica nimicului a devenit un domeniu fundamental de cercetare pentru fizicieni. Nimicul acesta poartă cu sine taine care trebuie descifrate pentru a putea înțelege întreg Universul. Și, poate, înțelegând mai bine nimicul vom putea pregăti drumul care ne va duce la soluțiile de care avem nevoie pentru a putea trimite oamenii către cele mai îndepărtate locuri din Univers. Deja există speculații frumoase în acest sens, dar asta este o altă poveste… Vă rog să remarcați: încercând să vorbesc despre nimic, am găsit teme pentru multe alte texte. Nimicul (nu-i așa?) este fascinant!

Biserica înaintează în timp cu bucuria evanghelizării

“Bucuria Evangheliei umple inimile şi întreaga viaţă a celor care-l întâlnesc pe Isus”: astfel începe Exortaţia apostolică „Evangelii Gaudium” în care Papa Francisc adună bogăţia lucrărilor Sinodului cu tema „Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei”, desfăşurat între 7 şi 28 octombrie 2012.

„Prin această Exortaţie” – scrie Papa – „doresc să mă adresez credincioşilor creştini, pentru a-i îndemna la o nouă etapă evanghelizatoare, marcată de această bucurie, şi- pentru a indica căile Bisericii în următorii ani (1). De fapt „marele risc al lumii actuale” este de a cădea „într-o tristeţe individualistă”. „Chiar şi credincioşii sunt supuşi acestui risc”(2), căci există unii creştini care par să urmeze stilul Postului Mare neurmat de Paște”(6).

Recuperarea prospeţimii Bisericii primare
Pontiful îndeamnă „la recuperarea prospeţimii originale a Evangheliei” prin găsirea „de noi căi” şi „metode creative”(11). Apelul adresat tuturor creştinilor este „de a ieşi din propria comoditate, având curajul de a ajunge la toate periferiile care au nevoie de lumina Evangheliei”: „toţi suntem chemaţi la această nouă ieşire misionară (20). „Este vorba de o conversiune pastorală şi misionară, care nu poate lăsa lucrurile să rămână aşa cum sunt” şi care îndeamnă la punerea într-o „permanentă stare de misiune” (25). Este necesară o „reformă a structurilor” bisericeşti încât toate să devină mai misionare”(27). Pornind de la parohii, Papa observă că apelul la reînnoirea acestora „nu a dat însă suficiente roade în a fi şi mai aproape de oameni”(28). Celelalte realităţi ecleziale „sunt o bogăţie a Bisericii”, dar trebuie să se integreze „cu totală dispoziţie în pastorala organică a Bisericii particulare” (29).

Papalitatea, fidelă semnificaţiei dorite de Isus
Sfântul Părinte continuă spunând că: „Din moment ce sunt chemat să trăiesc ceea ce cer altora, trebuie să mă gândesc de asemenea la o convertire a papalităţii” pentru a fi „mai fidelă semnificaţiei pe care Isus Cristos a dorit să i-o dea şi necesităţilor actuale ale evanghelizării”. Ioan Paul al II-lea „a cerut să fie ajutat să găsească o formă de exerciţiu a primatului care, fără a renunţa în nici un fel la esenţa misiunii sale, să se deschidă spre o nouă situaţie. Am avansat puţin în acest sens”, scrie Papa Francisc. „Conciliul Vatican al II-lea” – a continuat – „a afirmat că în mod asemănător anticelor Biserici patriarhale, Conferinţele episcopale „pot aduce o complexă şi rodnică contribuţie, astfel încât sensul colegialităţii să se realizeze în mod concret”. Însă această dorinţă nu s-a realizat pe deplin deoarece nu a fost încă explicitat în mod suficient un statut al Conferinţelor episcopale, care să le conceapă astfel încât acestea să aibă atribuţii concrete, incluzând şi câte o autentică autoritate doctrinală. O excesivă centralizare, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară” (32).

O evanghelizare concentrată pe esenţial
Referitor la vestirea Evangheliei, afirmă că este necesară concentrarea asupra a ceea ce este esenţial, evitând o pastorală „obsedată de transmiterea dezarticulată a unei multitudini de doctrine ce se încearcă să fie impuse cu insistenţă” (35): „În acest nucleu fundamental ceea ce străluceşte este frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort şi înviat” (36). Se poate ajunge să se vorbească „mai mult despre lege decât despre har, mai mult despre Biserică decât despre Isus Cristos, mai mult despre Papă decât despre Cuvântul Domnului” (40). Referitor la reînnoire, Pontiful afirmă că este necesar să se recunoască acele formalisme ale Bisericii „nelegate în mod direct de nucleul Evangheliei, unele dintre ele prinzând rădăcini adânci în cursul istoriei”: „nu vă fie teamă să le revedeţi”(43).

Deschiderea uşilor bisericilor şi Sacramentelor
„A avea peste tot deschise uşile bisericilor” este semnul iubirii lui Dumnezeu. „Nici măcar uşile Sacramentelor nu ar trebui să se închidă pentru niciun motiv”. Astfel „Euharistia, chiar dacă constituie plinătatea vieţii sacramentale, nu este un premiu pentru cei perfecţi ci un remediu generos şi un aliment pentru cei săraci. Aceste convingeri au şi consecinţe pastorale, pe care avem datoria să le considerăm cu prudenţă şi curaj. De multe ori ne comportăm asemenea unor controlori ai harului în loc să fim facilitatori ai acestuia. Dar Biserica nu este o graniţă, este casa paternă în care se află loc pentru fiecare, cu propria viaţă plină de dificultăţi” (47). Papa repetă în document ceea ce spunea la Buenos Aires: „prefer o Biserică accidentată, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe străzi, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii şi a comodităţii de a se agăţa de propriile certitudini. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centru şi care sfârşeşte închisă într-un morman de obsesii şi proceduri. Neliniştea sfântă şi preocuparea din conştiinţa noastre trebuie să se îndrepte spre mulţi fraţi ai noştri lipsiţi de prietenia lui Isus (49).

Alarmantă persecuţia creştinilor în lume şi răspândirea indiferenţei relativiste
Vorbind despre unele provocări ale lumii actuale, Exortaţia denunţă actualul sistem economic, considerându-l ca fiind „nedrept la rădăcină” (59). „Această economie ucide”, face să prevaleze „legea celui mai puternic, potrivit căreia cel mai puternic îl înghite pe cel mai slab”. Actuala cultură a eliminării a ceea ce devine nefolositor „a creat ceva nou”: „cei excluşi nu sunt exploataţi ci devin deşeuri, resturi
” (53) Există „noua tiranie a invizibilului, câteodată virtual”, a unei pieţe de consum ridicate la rang de divinitate, în care domnesc „speculaţia financiară”, „corupţia ramificată”, „evaziunea fiscală egoistă” (56). Documentul abordează apoi „atacurile la libertatea religioasă” şi „noile situaţii de persecuţie a creştinilor care, în unele ţări, au atins niveluri alarmante de ură şi violenţă. În multe locuri este vorba mai ales de o răspândită indiferenţă relativistă” (61).
Familia, „celula fundamentală a societăţii” – continuă Papa – „traversează o criză culturală profundă”. Evidenţiind încă o dată „contribuţia indispensabilă a căsătoriei în societate” (66), Papa subliniază că „individualismul postmodern şi globalizat favorizează un stil de viaţă care denaturează legăturile familiale” (67).

Setea de Dumnezeu are nevoie de persoane amfore …
Textul abordează apoi „tentaţiile operatorilor pastorali”. Papa afirmă – „ca pe o datorie de justiţie – că aportul Bisericii în lumea actuală este enorm. Durerea şi ruşinea pentru păcatele unor membri ai Bisericii, şi pentru cele proprii, nu trebuie să ne facă să uităm câţi creştini îşi dau viaţa din iubire” (76). Dar „se poate observa în mulţi operatori ai evanghelizării, chiar dacă aceştia se roagă, o accentuare a individualismului, o criză de identitate şi o scădere a fervorii (78); în alţii se observă „un soi de complex de inferioritate, care îi conduce la pragmatismul vieţii cotidiene în Biserică, în care totul se desfăşoară cu o aparentă normalitate, în vreme ce în realitate se merge spre o consumare şi o degenerare în meschinătate”. Se dezvoltă „psihologia mormântului, care încetul cu încetul îi transformă pe creştini în mumii de muzeu” (83). În deşerturile societăţii sunt multe semnale ale „setei de Dumnezeu”: este aşadar nevoie de persoane de speranţă, „persoane amfore pentru a le da de băut altora” (86). „Fiul lui Dumnezeu, în întruparea sa, ne-a îndemnat la revoluţia blândeţii” (88).
Pericolul mondenităţii spirituale şi al diviziunilor
Documentul denunţă însă „mondenitatea spirituală, care se ascunde în spatele aparenţei de religiozitate şi chiar de iubire faţă de Biserică”: mondenitate ce constă „în a căuta, în locul slavei lui Dumnezeu, gloria umană şi bunăstarea personală” (93). Sfântul Părinte cere de la Dumnezeu „să ne elibereze de o Biserică mondenă, ascunsă sub aparenţe spirituale sau pastorale”. (97)
Pontiful a denunţat un alt aspect: „În interiorul Poporului lui Dumnezeu şi în diferitele comunităţi câte războaie!”, din cauza invidiei şi a geloziei”. „Unii… în loc să simtă că aparţin întregii Biserici, cu bogata sa varietate, se simt ca aparţinând unui grup sau altuia, percepându-se diferit sau special. Papa a subliniat totodată necesitatea de a face să crească „conştiinţa identităţii şi a misiunii laicului în Biserică”, căci un „clericalism excesiv” menţine laicii „la periferia deciziilor”. (102)

Scăderea vocaţiilor efectul slăbirii avântului apostolic „Biserica recunoaşte ca fiind indispensabilă contribuţia femeii în societate”, dar „este încă nevoie de lărgirea spaţiilor pentru o prezenţă feminină mai incisivă în Biserică”. Este necesară garantarea prezenţei femeilor „în diferite sectoare în care se iau decizii importante, atât în Biserică cât şi în structurile sociale” (103) „Revendicările drepturilor legitime ale femeilor… nu pot fi ocolite în mod superficial. Preoţia rezervată bărbaţilor, ca semn al lui Cristos Mire care se dăruieşte în Euharistie, este o chestiune care nu se pune în discuţie, dar poate deveni motiv de special conflict dacă se identifică prea mult autoritatea sacramentală cu puterea”. În Biserică, funcţiunile “nu lasă loc superiorităţii unora asupra altora”. Tocmai de aceea, o femeie, Maica Domnului, este mai importantă decât episcopii” (104). Apoi, Papa reliefează că tinerii trebuie să aibă o „mai mare dorinţă de a fi protagonişti” (106). Referitor la numărul scăzut al vocaţiilor la preoţie şi la viaţă consacrată, care se întâlneşte în multe locuri, Sfântul Părinte spune că „deseori este din cauza absenţei din comunităţi a unui avânt apostolic molipsitor”. În acelaşi timp, „nu se pot umple seminarele pe baza oricărui tip de motivaţie, cu atât mai puţin dacă acestea sunt legate de insecuritatea afectivă, de căutarea de forme de putere, de glorie umană sau bunăstare economică”.
A. Martinas

Aculturaţie
Vorbind despre tema aculturaţiei, Papa Francisc scrie: „creştinismul nu are un unic model cultural”, iar „Biserica îşi exprimă catolicitatea autentică” arătând frumuseţea unui „chip pluriform” (116). Textul reafirmă „forţa evanghelizatoare a pietăţii populare” (122): „Nu constrângem şi nici nu dorim să controlăm această forţă misionară!” (124). Papa încurajează „carisma teologilor şi efortul lor în studiul teologic”, însă îi invită să aibă „la suflet finalitatea evanghelizatoare a Bisericii şi însăşi teologia” şi să nu se mulţumească cu „o teologie de birou” (133).

Predicarea
Papa s-a oprit „cu o oarecare meticulozitate asupra predicii şi a pregătirii ei, deoarece există multe plângeri în legătură cu acest important minister şi nu putem să ne astupăm urechile” (135). În primul rând, „cine predică trebuie să cunoască sufletul comunităţii sale pentru a găsi unde este vie şi înflăcărată dorinţa de Dumnezeu” (137). „Predica nu poate fi un spectacol de divertisment”, „trebuie să fie scurtă şi nu trebuie să pară o conferinţă sau o lecţie” (138). „Pregătirea predicării este o îndatorire atât de importantă că trebuie să-i fie acordat un timp îndelungat de studiu, rugăciune, meditaţie”, renunţând chiar şi „la alte angajamente, chiar importante”. „Un predicator care nu se pregăteşte nu este «spiritual», este neonest şi iresponsabil faţă de harurile pe care le-a primit” (145). „O predică bună … trebuie să conţină «o idee, un sentiment, o imagine»” (157). O altă caracteristică este limbajul pozitiv. Nu spune atât ceea ce nu trebuie să fie făcut, cât propune ceea ce putem face mai bine”. „O predicare pozitivă oferă mereu speranţă, îndreaptă spre viitor, nu ne lasă prizonieri ai negativismului” (159).

Cateheză
„În cateheză are un rol fundamental primul anunţ sau «kerygma»”. Din glasul catehetului trebuie să răsune primul anunţ: „Isus Cristos te iubeşte, şi-a dat viaţa pentru a te salva, iar acum este viu lângă tine în fiecare zi, pentru a te ilumina, întări, elibera” (164). Există „unele atitudini care ajută să fie primit mai bine anunţul: apropierea, deschidere înspre dialog, răbdarea, primirea cordială care nu condamnă” (165). Papa vorbeşte despre arta însoţirii, „deoarece toţi învăţăm mereu să ne dăm jos sandalele în ţara sfântă a celuilalt” pe care trebuie să o privim „cu o privire respectuoasă şi plină de compasiune, dar care în acelaşi timp care să însănătoşească, să elibereze şi să încurajeze maturizarea în viaţa creştină” (169).

Evanghelizare şi dezvoltare umană
În exortaţia sa apostolică Papa Francisc aminteşte „intima legătură dintre evanghelizare şi dezvoltarea umană” (178). De asemenea, aminteşte că păstorii au dreptul „să emită păreri despre tot ce se referă la viaţa persoanelor, din moment ce misiunea evanghelizării implică şi cere o dezvoltare integrală a fiecărui om. Nu se mai poate afirma că religia trebuie să se limiteze la ambientul privat şi că există doar pentru a pregăti sufletele pentru cer” (182). „Nimeni nu ne poate cere să retrogradăm religia la intimitatea secretă a persoanelor, fără nicio influenţă în viaţa socială şi naţională”. „O credinţă autentică – care nu este niciodată comodă sau individualistă – implică mereu o dorinţă profundă de a schimba lumea”. Sfântul Părinte l-a citat pe Fericitul Ioan Paul al II-lea care spune că Biserica „nu poate şi nici nu trebuie să rămână la periferia luptei pentru dreptate” (183). „Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi dezvoltarea celor săraci” (187). „Uneori trebuie să ascultăm strigătul… popoarelor sărace de pe Pământ, deoarece «pacea se fundamentează pe respectarea drepturilor omului, dar şi pe respectarea drepturilor popoarelor». Din păcate, chiar şi drepturile omului pot fi folosite ca justificare pentru apărarea exacerbată a drepturilor individuale sau a drepturilor popoarelor mai bogate” (190). Papa denunţă „proasta distribuire a bunurilor şi a câştigurilor” (191) şi lansează un avertisment: „Nu trebuie să ne preocupăm doar să nu cădem în greşeli doctrinale, ci şi să fim fideli acestui drum luminos de viaţă şi înţelepciune”. „Apărătorilor «ortodoxiei» li se adresează uneori reproşul pasivităţii, al indulgenţei sau al complicităţii în faţa unor situaţii de nedreptate intolerabile şi faţă de regimuri politice care le păstrează” (194). În acest context „există un semn care nu trebuie să lipsească niciodată: preferinţa pentru ultimii, pentru cei pe care societatea îi înlătură şi îi aruncă” (195). „Pentru Biserică preferinţa pentru săraci este o categorie teologică înainte de a fi una culturală, socială, politică sau filosofică”. „De aceea, cer o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei ne pot învăţa multe” (198). Papa atrage atenţia că „cea mai mare discriminare de care suferă săracii este lipsa atenţiei spirituale” (200). „Până când nu se rezolvă în mod radical problema săracilor…nu se vor rezolva nici problemele lumii, iar în cele din urmă nicio problemă” (202).

Politica ca vocaţie
„Politica, atât de mult denigrată, este o vocaţie foarte mare, este una dintre formele cele mai preţioase de caritate, deoarece caută binele comun”. „Mă rog Domnului să ne dăruiască politicieni care să aibă cu adevărat în suflet societatea, poporul, viaţa săracilor” (205). Papa Francisc ne invită să avem grijă de cei mai vulnerabili: „oamenii străzii, toxico-dependenţii, refugiaţii, populaţiile indigene, bătrânii din ce în ce mai singuri şi abandonaţi”. În ceea ce privesc imigranţii, Sfântul Părinte îndeamnă „ţările să se deschidă în mod generos, pentru ca în loc să se teamă de distrugerea identităţii locale să fie capabile să creeze noi sinteze culturale” (210). Papa vorbeşte şi „despre cei care sunt victimele diferitelor forme de trafic uman” şi despre noile forme de sclavie: „În oraşele noastre s-a înrădăcinat această infracţiune mafiotă şi aberantă, şi mulţi au mâinile pătate cu sânge din cauza unei complicităţi comode şi mute” (211). „De două ori mai sărace sunt femeile care suferă situaţii de excludere, rele tratamente şi violenţă” (212).

Protejarea copiilor nenăscuţi
„Între aceste persoane vulnerabile de care Biserica doreşte să se îngrijească cu predilecţie, se află şi copiii nenăscuţi [din pântecele mamelor], care sunt cei mai neapăraţi şi inocenţi dintre toţi, cărora astăzi le este negată demnitatea umană cu scopul de a se face cu ei tot ce se doreşte, luându-le viaţa şi promovând legislaţii prin care nimeni nu poate împiedica acest lucru” (213). „Nu trebuie să se aştepte ca Biserica să-şi schimbe poziţia asupra acestei probleme. Vreau să fiu total onest în această privinţă. Acesta nu este un argument care să poată face subiectul unor reforme sau «modernizări». Nu este un mod progresist să pretinzi că rezolvi problemele eliminând o viaţă umană. Însă este adevărat că am făcut puţin pentru a le însoţi în mod adecvat pe femeile care se află în situaţii foarte grele, în care avortul li se prezintă ca o soluţie rapidă la suferinţele lor profunde” (214). De asemenea, Papa Francisc a făcut un apel pentru respectare întregii creaţii: „Mici, însă puternici în iubirea de Dumnezeu, precum Sf. Francisc de Assisi, toţi creştinii sunt chemaţi să se îngrijească de fragilitatea poporului şi de lumea în care trăim” (216).

Pacea în lume
Referitor la problema păcii, Papa spune că este „necesară o voce profetică” când se doreşte realizarea unei false reconcilieri care să „reducă la tăcere” săracii, în timp ce unii „nu doresc să renunţe la privilegiile lor” (218). Pentru construirea unei societăţi „în pace, dreptate şi fraternitate”, Sfântul Părinte indică 4 principii (221): „timpul este superior spaţiului” (222) şi înseamnă „să lucrezi pentru rezultate un timp îndelungat, fără a fi obsedat de rezultate imediate” (223). „Unitatea predomină conflictul” (226), adică trebuie acţionat pentru ca opozanţii să ajungă la „o unitate pluriformă care generează o nouă viaţă” (228). „Realitatea este mai importantă decât ideea” (231), de aceea trebuie evitat ca politica şi credinţa să fie reduse la un discurs retoric (232). „Întregul este superior părţii”, ceea ce înseamnă că trebuie puse împreună globalizarea şi dezvoltarea locală (234).


Dialogul Bisericii cu lumea
„Evanghelizarea”, a scris Papa, „implică şi un drum al dialogului” care deschide Biserica să colaboreze cu toate realităţile politice, sociale, religioase şi culturale (238). Ecumenismul este „o modalitate esenţială de evanghelizare”, un important mijloc de îmbogăţire reciprocă: „câte lucruri putem învăţa unii de la ceilalţi!”, de exemplu, „în dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem posibilitatea de a învăţa ceva mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa lor de sinodalitate” (246); „dialogul interreligios”, care trebuie purtat „cu o identitate clară şi bucuroasă”, este „o condiţie necesară pentru pacea din lume” şi nu îngrădeşte evanghelizarea (250-251); în această epocă are o mare importanţă relaţia cu adepţii islamului (252): Papa imploră în mod „smerit” ţările de tradiţie islamică să asigure libertatea religioasă creştinilor, „ţinând cont de libertatea de care se bucură credincioşii islamului în ţările occidentale!”. „În faţa episoadelor de fundamentalism violent”, Papa invită „să fie evitate generalizările răutăcioase, deoarece adevăratul islamism şi o adecvată interpretare a Coranului se opun oricărei violenţe” (253). Împotriva tentativei de a privatiza religiile în unele conteste, Sfântul Părinte a scris că „respectul care trebuie acordat minorităţilor de agnostici sau de necredincioşi nu trebuie să se impună în mod arbitrar pentru a reduce la tăcere convingerile majorităţilor credincioase sau să ignore bogăţia tradiţiilor religioase” (255). Astfel, Papa Francisc readuce în discuţie importanţa dialogului şi a alianţei dintre credincioşi şi necredincioşi (257).

Evanghelizatorii cu Spiritul
Ultimul capitol din exortaţia apostolică „Evangelii Gaudium” a Papei Francisc este dedicat „evanghelizatorilor cu Spiritul”, care sunt toţi cei care „se deschid fără teamă acţiunii Spiritului Sfânt” care „insuflă forţa necesară pentru anunţarea noutăţii Evangheliei cu îndrăzneală, cu voce puternică, în fiecare timp şi loc, chiar şi împotriva curentului” (259). Este vorba despre „evanghelizatorii care se roagă şi muncesc” (262), conştienţi că „misiunea este o pasiune pentru Isus, dar, în acelaşi timp, este o pasiune pentru poporul său” (268): „Isus doreşte să atingem nenorocirea umană, să atingem trupul suferind al celorlalţi” (270). „În raportul nostru cu lumea suntem invitaţi să dăm dreptatea speranţei noastre, dar nu ca duşmani care arată cu degetul şi condamnă” (271). „Poate fi misionar doar cel care se simte bine căutând binele în aproapele. Care doreşte fericirea celorlalţi” (272): „dacă reuşesc să ajut o singură persoană să trăiască mai bine, acest lucru este suficient pentru a justifica darul vieţii mele” (274). Papa ne îndeamnă să nu ne descurajăm în faţa falimentelor sau rezultatelor slabe deoarece „fecunditatea este de multe ori invizibilă, insesizabilă, nu poate fi contabilizată”; trebuie să ştim doar că dăruirea propriei persoane este necesară (279). Exortaţia se încheie cu o rugăciune adresată Fecioarei Maria, „Mama Evanghelizării”. „Există un stil marian în activitatea evanghelizatoare a Bisericii. De fiecare dată când privim la Maria ne întoarcem să credem în forţa revoluţionară a blândeţii şi a iubirii” (288).


Sursa:ro.radiovaticana.va
si aici