Meditație pentru Duminica a IV-a după Paști (Slăbănogului) Ev Io 5,1-15Îngerii mişcă întotdeauna apele. Fiindcă sunt trimişii Celui de Sus. O apă stătătoare este semn al lipsei de vigoare, semn de moarte. Aripile îngerilor, asemenea unor uriaşe pânze de corabie, dau un imbold vital apelor stătute ale existenţei noastre, pentru a le repune în mişcare. E doar o adiere, fiindcă suntem noi cei care trebuie să “prindem” această dumnezeiască suflare pentru a ne avânta pe urmele îngerilor în văzduh.
Îngerii sunt doar semne. Trimişi să deschidă calea Fiului lui Dumnezeu, cel care revarsă asupra noastră încontinuu Spiritul Vieţii. După Înviere acest suflu este primul semn al vremurilor noi: “Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! …Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Spirit Sfânt” (Ioan 20, 21-22)
E interesant faptul că slăbănogul din Evanghelie este printre puţinii care nu îi cer nimic Mântuitorului. Treizeci şi opt de ani îşi spun cu putere cuvântul: omul nu mai are forţă nici măcar pentru a cere, pentru a spera. Nu mai are lacrimi pentru a plânge.
Simbolul celor treizeci şi opt de ani riscă să ne strivească şi pe noi. Având în faţa ochilor doar realitatea dură a lumii în care trăim, ni se poate părea că nimic nu se va schimba niciodată. Că nu mai e nimic de făcut şi de sperat. Nici în ţara aceasta, nici în Biserică, nici în viaţa noastră. Un glas şuierat pare să ne şoptească încontinuu o anti-litanie. Una a disperării: “Nimeni nu vă mai poate salva. Nimeni! Niciodată! Nicidecum!” Un fir asemenea unei pânze de paianjen se ţese perfid în jurul nostru, încercând să ne facă tot mai mult una cu patul neputinţelor noastre.
Din mila Cerului, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când rugăciunea nu mai e decât un geamăt nesfârşit al inimii, un Călcâi cade ca un fulger din Înaltul Cerului şi străpunge întotdeauna această pânză malefică. Un Călcâi promis nouă dintru începuturi, ce apasă şi sufocă acel înfiorător şuierat. În liniştea ce se lasă, un glas răsună pentru fiecare dintre noi: “Vrei să te faci sănătos?” Avem deplina, teribila libertate de a spune da sau nu lui Dumnezeu. Isus bate la o uşă care se deschide doar din interior.
Dacă îi spunem “da”, pe urmele Maicii Sfinte, geamătul nostru se transformă în cânt de bucurie: “Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmul 26, 1-2)
Ne spun misticii că şi dacă doar gândul ni se îndreaptă spre Maica noastră, Ea este deja lângă noi. Călcâiul ei zdrobeşte pe cel ce încearcă să sufoce în noi darurile Spiritului Sfânt, în primul rând bucuria. Ni-l dăruieşte în schimb încontinuu pe Cel Unul-Născut, ce ne vindecă prin cuvântul Său: “Bucuraţi-vă!”
Să destrămăm iţele păcatelor prin Taina Mărturisirii. În aceasta Domnul ne face oameni noi şi sănătoşi încontinuu. Pe toţi. Ori de câte ori avem nevoie. Oricât de păcătoşi am fi.
Să întoarcem spatele păcatelor, aşa cum am promis la botez, abandonând astfel patul neputinţelor noastre, pentru a ne aşeza în leagănul inimii Maicii Preacurate.
Cine oare va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu?
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Io 5,1-15
In zilele acelea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.
