luni, 12 mai 2014




            „Un renumit maestru zen ducea o viaţă simplă, într-o colibă din munţi. Într-o noapte, un hoţ a venit să-l jefuiască, dar a descoperit că maestrul nu avea nimic de valoare în casă. După ce a prins hoţul, maestrul i-a dat hainele sale, căci nu dorea ca el să plece cu mâna goală. După ce hoţul – consternat – a plecat, maestrul s-a aşezat gol şi a început să contemple luna: «Bietul om! Ce bine ar fi fost dacă aş fi putut să-i dăruiesc această lună splendidă!» ”[1]


[1] David Bell, Zenisme: să râdem pe drumul spre iluminare, Ed. Mix, Brașov, 2003, p. 144.