luni, 24 noiembrie 2014

Rugăciune pentru Viaţă



Doamne Isuse, care cu fidelitate vizitezi și umpli cu Prezența ta Biserica și istoria oamenilor, care în admirabilul Sacrament al Trupului și al Sângelui tău ne inviți să participăm la viața divină și ne oferi o pregustare a Bucuriei vieții veșnice, noi te adorăm și te binecuvântăm.

Îngenunchiați înaintea Ta, izvorul și iubitorul vieții, prezent în mod real și viu în mijlocul nostru, noi Te rugăm: Trezeşte în noi respectul pentru fiecare viaţă umană care urmează să se nască, fă-ne capabili să discernem în rodul sânului matern opera admirabilă a Creatorului, dispune inimile noastre să primească cu generozitate fiecare copil care se naşte.

Binecuvântează familiile, sfinţeşte unirea dintre soţi, fă iubirea lor fecundă.

Însoțește cu lumina Spiritului Sfânt deciziile adunărilor legislative, pentru ca popoarele şi naţiunile să recunoască şi să respecte caracterul sacru al vieţii, al fiecărei vieți umane.

Îndrumă munca cercetătorilor şi a medicilor, pentru ca progresul să contribuie la binele integral al persoanei, şi nicio fiinţă să nu fie suprimată sau victimă a nedreptății.

Dă o iubire creativă patronilor şi finanţiștilor, ca să ştie să prevadă şi să promoveze mijloace suficiente pentru ca tinerele familii să se poată deschide cu seninătate nașterii de noi prunci.

Consolează soţii care suferă din cauza imposibilității de a avea copii şi, în marea Ta bunătate, împlinește această dorință a lor!
  
Învaţă-ne să avem grijă de copiii orfani sau abandonaţi în așa fel încât ei să poată experimenta căldura Iubirii Tale, consolarea dumnezeieștii Tale Inimii.
  
Împreună cu Maria, Mama Ta, cea preacredincioasă, în sânul căreia Tu ți-ai asumat natura noastră umană, noi așteptăm de la Tine, Unicul şi Adevăratul nostru Bine şi Mântuitor, forța de a iubi şi de a servi viaţa, sperând să trăim mereu în Tine, în comuniunea Preasfintei Treimi. Amin


Traducere: Cătălin Mihai OLTEAN 

Sursa:hozana.org

duminică, 23 noiembrie 2014

A fost descoperit mormântul Sfântului Ştefan, primul martir


În timpul unor săpături arheologice în satul Taiar, nu departe de orașul palestinian Ramallah, arheologii au descoperit ruinele unui ansamblu de clădiri ecleziastice bizantine. Într-una din bisericile descoperite a fost găsită o inscripție pe care scrie că lăcaşul de cult a fost dedicat Sfântului Ștefan primul martir, care a fost înmormântat în anul 35. Conform cercetatorilor, peste cinci ani, după ce se vor finaliza săpăturile arheologice şi lucrările de consolidare, ansamblul arheologic – în parte deținut de Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului, va deveni o destinație sigură pentru pelerini din intreaga lume.

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

Ce să mă fac?


Meditație pentru Duminica a XXVI-a după Rusalii (a Bogatului căruia i-a rodit ţarina) Ev Lc 12,16-21.
“Ce să mă fac?”Pare strigătul disperat al unui nevoiaș; al unui om care nu mai știe cum să o scoată la capăt, care o duce de azi pe mâine. În schimb, surpriză: este cel al unui om putred de bogat. Și nu are o problemă de supraviețuire, ci dimpotrivă: are atât de multe bunuri încât nu mai știe unde să și le pună. O astfel de exclamație e la fel de bizară ca și cea a fariseului care îi mulțumește lui Dumnezeu că nu este. Că nu este la fel ca ceilalți. Sau ca și rugăciunea celor din ținutul Gherghesenilor, care îl roagă pe Isus să plece de la ei.

Avem astfel un prim simtom al unei anomalii existențiale. Al doilea ar fi acela că omul nostru vorbește doar cu el. Cât de singur și de plin doar de sine trebuie să fie! Nu știm dacă e același bogat care îl are pe Lazăr la poartă, fiindcă nici acesta nu are un nume. E ca și cum și-ar fi pierdut identitatea și numele, identificandu-se doar cu avuția.

Evanghelia începe atât de frumos, spunându-ne: “unui om i-a rodit din belșug țarina”... Ce poate fi mai frumos decât atât? Belșugul, semn al bunăvoinței divine în Vechiul Testament. Ploaia ce își deșertează binecuvântarea la timp potrivit. La fel și soarele. Toate semințele rodesc și dau roadă bogată. Mai puțin una: cea din sufletul bogatului. Fiindcă acesta se încăpățânează să o țină departe și de razele soarelui și de umezeala ploii și de binecuvântarea lui Dumnezeu. Și sămânța, la fel ca omul, se alterează. Nu mai e bună. Sau mai exact este ne-bună: “ne-bunule, în noaptea aceasta vor cere sufletul tău”!

Dacă ne gândim mai bine, poate că într-adevăr, strigătul de la început: “Ce să fac” este cel al unui disperat, al unui nevoiaș. Fiindcă e de fapt strigătul unuia care este înspăimântat de moarte și încearcă să-și satisfacă setea de siguranță acumulând tot mai mult. Nu știe sau a uitat de Tatăl din ceruri, cel care îi dăruiește de fapt întregul belșug acumulat și care este originea bogățiilor lui. Nu știe sau a uitat și de frații lui, fii ai aceluiași Tată, ce ar putea să se îndestuleze fără probleme din darurile primite de el. Și în loc să-și dea seama că e un fel de frate mai mare, menit să-i ajute pe cei mai mici, le închide acestora porțile hambarelor lui în nas.

Se spune că un călugăr a intrat odată în mănăstire lăsându-și mama singură acasă. Și fiindcă era preocupat pentru ea, punea deoparte pâine și ce mai primea, pentru mama lui și când avea ocazia îi trimitea prin cineva câte un pachet. Trăia astfel într-o continuă tensiune și îngrijorare. Până în ziua în care i-a apărut Isus și l-a întrebat: “Vrei să am eu grijă de mama ta sau preferi să te ocupi tu în continuare?” Iar când acesta a căzut în genunchi cu lacrimile șiroind pe obraji, Isus a continuat: “Tu ocupă-te de lucrurile mele iar eu mă ocup de ale tale”.   Să încercăm să facem și noi la fel!

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Lc 12,16-21
În vremea aceea, le-a spus Isus această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Fecioara Maria ne conduce la infinita frumusețe a lui Dumnezeu


Papa Francisc a trimis un mesaj cu ocazia sesiunii publice a Academiilor Pontificale, organizată joi, 20 noiembrie 2014, la Roma de Academia Pontificală Internațională Mariană. Tema sesiunii din acest an, a XIX-a, are ca temă ”Maria, icoana infinitei frumuseți a lui Dumnezeu. Exortația «Marialis cultus» și magisteriul mariologico-marian al Fericitului Paul al VI-lea”. Lucrările sesiunii publice s-au desfășurat în prezența cardinalului Gianfranco Ravasi, președintele Consiliului Pontifical al Culturii, responsabil pentru academiile pontificale. Ședința academiilor își propune să marcheze 40 de ani de la promulgarea exortației apostolice a Fericitului Paul al VI-lea «Marialis cultus», publicată la 2 februarie 1974. În timpul sesiunii de lucrări, cardinalul secretar de Stat Pietro Parolin a înmânat în numele Sfântului Părinte Premiul Academiilor Pontificale pentru domeniul mariologiei.

În mesajul trimis participanților la sesiunea publică a academiilor pontificale Papa Francisc a subliniat ”marea iubirea față de Fecioara Maria” exprimată în atâtea momente ale pontificatului de predecesorul său, Fericitul Paul al VI-lea. După ce a însoțit personal formularea capitolului al VIII-lea din constituția dogmatică ”Lumen gentium” a Conciliului Vatican al II-lea, devoțiunea mariană a lui Paul al VI-lea s-a întipărit și în magisteriul său public, cum dovedesc cele două enciclice ”Mense maio” și ”Christi Matri”, și cele trei exortații apostolice dedicate Fecioarei Maria: ”Signum magnum”, ”Recurrens mensis october” și ”Marialis cultus”.

Paul al VI-lea a fixat nu întâmplător închiderea Conciliului Ecumenic Vatican II pentru ziua de 8 decembrie 1965, solemnitatea mariană a Neprihănitei Zămisliri, pentru ”a încredința Mariei soarta Bisericii, profund reînnoită în cadrul adunării conciliare”. Arătând întregii Biserici că Maria este ”Maica lui Dumnezeu și Maica noastră spirituală”, Paul al VI-lea adăuga cu acea ocazie: ”Nu putem încheia oare spirituala noastră ascensiune spirituală și acest salut final prin îndreptarea privirii noastre către această Femei smerită, Sora noastră și totodată Mama și Regina noastră cerească, oglinda curată și sacră a Frumuseții infinite? Și nu putem începe munca noastră post-conciliară în același fel? Frumusețea Mariei Neprihănite nu devine oare pentru noi un model inspirator, o speranță aducătoare de mângâiere?”. Zece ani mai târziu, la 16 mai 1975, același pontif intervenea la congresul mariologico-marian, organizat la Roma de Academia Pontificală Internațională Mariană cu ocazia Anului Sfânt. Cu acea ocazie, Paul al VI-lea s-a făcut promotorul, atât în domeniul cercetării mariologice cât și al pietății populare, al așa numitei ”via pulchritudinis” – calea frumuseții – itinerar de cercetare care pornește de la descoperirea și admirația devotată a frumuseții Mariei, considerată ca reflex al infinitei frumuseți a lui Dumnezeu însuși.

”În momentele cruciale și dificile pentru Biserică și omenire – remarcă Sfântul Părinte în mesaj – Paul al VI-lea se adresa întotdeauna Mariei, îndemnând poporul lui Dumnezeu să-i ceară mijlocirea și ocrotirea. De la ea cerea mai presus de toate darul păcii. Răsună mai actuale ca oricând cuvintele stăruitoare din scrisoarea enciclică ”Mense maio”: «Spre Maria, așadar, să se înalțe rugăciunile noastre stăruitoare, pentru a implora cu o tot mai mare ardoare și încredere harurile și favorurile ei. Ea care a cunoscut suferințele și zbuciumul de pe pământ, povara muncii zilnice, necazurile și lipsurile sărăciei, durerile Calvarului, să intervină pentru necesitățile Bisericii și ale omenirii; să asculte cu bunăvoință invocațiile de pace care spre ea se înalță din orice colț al pământului; să-i lumineze pe cei care conduc sorții neamurilor; să obțină ca Dumnezeu, care stăpânește vânturile și furtunile, să calmeze furtunile din inimile contrastante ale oamenilor și să ne dăruiască pace în timpurile noastre, pacea adevărată, aceea care este fondată pe temeliile de neclintit și durabile ale dreptății și iubirii» (nr. 11).

După Sinodul Episcopilor despre noua evanghelizare, în exhortația apostolică ”Evangelii gaudium” – continuă Papa Francisc – am încredințat la rândul meu drumul Bisericii mijlocirii materne și grijulii a Mariei, amintind tuturor credincioșilor că ”există un stil marian în activitatea de evanghelizare a Bisericii. Pentru că ori de câte ori ne îndreptăm privirea spre Maria, credem din nou în forța revoluționară a blândeții și afecțiunii. În ea vedem că smerenia și blândețea nu sunt virtuți de oameni slabi ci de oameni tari, care nu au nevoie de a-i maltrata pe ceilalți pentru a se simți importanți... Această dinamică de dreptate și blândețe, de contemplație și de mers înspre ceilalți, este ceea ce face din ea un model bisericesc pentru evanghelizare” (nr. 288).

”Să nu contenim, așadar, să învățăm de la Maria, să admirăm și să contemplăm frumusețea ei, să ne lăsăm conduși de ea care ne conduce întotdeauna la izvorul originar și la plinătatea frumuseții autentice și infinite a lui Dumnezeu, care s-a revelat nouă în Cristos, Fiul Tatălui și Fiul Mariei”.

Ca încurajare și sprijin pentru cei care se angajează să aducă o contribuție mariologică serioasă și validă, mai ales una care să parcurgă și să aprofundeze ”calea frumuseții” (via pulchritudinis), Pontiful a acordat Asociației Mariologice Interdisciplinare Italiene Premiul Academiilor Pontificale, în special pentru publicarea timp de peste 20 de ani a ”Revistei Theotokos”. În același timp, medalia pontificatului a fost acordată de Sfântul Părinte ”Centrului marian de difuziune culturală” din Mexic, unul din centrele congregației Servii Mariei.

Sursa:ro.radiovaticana.va

vineri, 21 noiembrie 2014


Sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului este de o însemnătate deosebită, nu numai pentru că aminteşte unul dintre „misterele” vieţii Aceleia care a fost aleasă de Dumnezeu să fie Mamă a Fiului său şi Mamă a Bisericii, şi nici numai pentru că „prezentarea” Mariei prefigurează „prezentarea” în faţa Tatălui Veşnic a tuturor creştinilor; această comemorare este un act concret de ecumenism, de întâlnire între fraţii din Occident şi Orient. În nota ce însoţeşte textul liturgic din Liturgia Horarum, cartea folosită de preoţii latini pentru rugăciunea zilnică, se spune: „În ziua de 21 noiembrie, ziua sfinţirii Bisericii «Sfânta Maria cea Nouă», ridicată lângă Templul din Ierusalim, sfinţire ce s-a făcut în 543, sărbătorim împreună cu creştinii din Orient «consfinţirea» prin care chiar din copilărie Maria s-a dăruit pe ea însăşi lui Dumnezeu, la inspiraţia Spiritului Sfânt, care i-a umplut sufletul cu harul său, din prima clipă a zămislirii ei neprihănite”.

Faptul aducerii de către părinţi şi a prezentării Mariei în Templul din Ierusalim nu este amintit în nici unul dintre textele sacre canonice, în schimb, este descris cu lux de amănunte în cărţile apocrife, acele cărţi foarte vechi, pe care Biserica nu le consideră ca fiind inspirate de Dumnezeu, şi deci nu sunt cuprinse în Biblie. După aceste scrieri, prezentarea Mariei în templu s-a făcut cu un fast deosebit şi, în timpul şederii ei acolo, s-au petrecut multe fapte minunate. Părinţii Mariei au promis să o consfinţească Domnului pe copila lor, spre a-şi petrece anii copilăriei în încăperile lăcaşului sfânt, participând la serviciile zilnice de preamărire a Celui Preaînalt şi învăţând înţelepciunea Sfintelor Cărţi. Conform acestei promisiuni, la vârsta de trei ani, au condus-o la Templul din Ierusalim, însoţită de un mare număr de fete ce purtau cununi pe cap şi lumânări aprinse în mâini. Preoţii templului, îmbrăcaţi în veşminte sărbătoreşti, au ieşit în întâmpinarea cortegiului şi, ca un semn al binecuvântării divine, au fost auzite melodii cereşti cântate de coruri de îngeri.

Până la intrarea în Templu erau cincisprezece trepte, pe care Maria, deşi atât de mică, le-a urcat singură, strălucind de bucurie şi cu inima adâncită în rugăciune. Cărţile apocrife afirmă că, tot timpul cât a stat la templu, Maria s-a hrănit cu o mâncare nepământească, adusă de îngeri, şi, spre deosebire de celelalte fetiţe, a locuit în „Sfânta Sfintelor”. Se ştie că în acest loc nu intra decât Marele Preot, şi numai o singură dată pe an. De aici putem înţelege că scriitorii apocrifelor, în dorinţa lor de a pune în lumină darurile şi lucrările dumnezeieşti din viaţa şi sufletul Mariei, au pierdut din vedere că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu străluceşte în viaţa firească obişnuită şi în legile sfinte date de El; acesta este şi motivul pentru care Biserica nu le primeşte în Sfânta Scriptură.

În realitate, prezentarea în Templu a copilei bătrânilor Ioachim şi Ana s-a petrecut într-un cadru simplu, modest, dar luminat de razele Soarelui Mântuirii întregului neam omenesc. Fecioara Maria îşi dăruieşte lui Dumnezeu fiinţa întreagă pentru totdeauna, oferindu-i Tatălui Veşnic un suflet cu totul nevinovat, adevăratul Templu pe care încă de la începutul lumii îl căuta şi îl aştepta. Pentru creştinii evlavioşi, sărbătoarea de la 21 noiembrie este un fericit prilej de a-şi reînnoi hotărârile şi promisiunile pentru o viaţă sufletească mai adâncă.

Sursa:www.calendarcatolic.ro

joi, 20 noiembrie 2014

Un tânăr trisomic vă găti pentru președintele Franței


Lui Pierre-Henri încă îi vine greu să creadă, dar a câștigat premiul cel mare la ediția 2014 a concursului Farfuria Gurmandului. Concursul este organizat în fiecare an  pentru bucătarii cu dizabilitate mentală, angajați ai atelierelor protejate.

Nu mai puțin de 17 echipe, formate dintr-o persoană cu handicap și un bucătar însoțitor, au concurat în acest weekend în Bailleul (Franța), încercând să câștige premiul cel mare. Câștigătorul din acest an este Pierre-Henri Masson și are 23 de ani. Aceasta urmează o formare de cinci ani la Ateliere Pifaudais Dinan. Potrivit lui Stephane Le Goff, maestrul său care l-au însoțit în timpul concursului, Pierre-Henri "este întotdeauna atent și foarte interesat." Două calități esențiale care l-au condus la victorie.

Juriul, format din bucătari de prestigiu, cum ar fi Laurent Delarbre, bucătarul șef al restaurantului La Tour d`Argent, dar și din alți bucătari de prestigiu din Franța, au fost cuceriți de preparatul tânărului.

Pierre-Henri și-a a primit premiul din mâna președintelui Franței, câștigând totodată o săptămână de stagiu în bucătăriile palatului Elysee. Aceasta este o dovadă în plus, dacă mai este nevoie, că trisomia nu este o piedică. Persoanele cu dizabilități, dacă li se acordă sprijin și atenție pot atinge culmile succesului.

Traducere: ACC


Sursa:www.aleteia.org

miercuri, 19 noiembrie 2014

Emoţionanta convertire pro-viaţă a unui doctor care efectua avorturi


Într-o mărturie emoţionantă prezentată la postul de radio Rainha de Paz, un doctor brazilian care a practicat mai mulți ani avortul îşi prezintă dureroasa și intensa sa experiență de convertire pro-viaţă, convertire începută după moartea fiicei sale.

Doctorul povesteşte că este singurul fiu a unei familii modeste din Minas, fiind unicul copil din familie care a avut șansa de a studia.

”Mama mea era o simplă croitoreasă care muncea până în zorii zilei ca să-l ajute pe tata. El era paznic de noapte. Vă puteți imagina sacrificiul pe care l-au făcut ca să aibă un fiu medic. Mai târziu am ales ginecologia și obstetrica.”

”Printre cele mai mari dificultăți cu care m-am confruntat ca medic aflat la început de drum a fost ciocnirea cu realitatea profesiei mele. Pe termen lung, doctorii devin bogați, dar eu voiam mai mult, voiam să mă îmbogățesc și să am mai mulți bani. Astfel, am violat jurământul pe care l-am depus, acela de a ajuta să dau viață, să salvez vieți. Am ajutat mulți copii să vină pe lume, dar și multora nu le-am permis să se nască și m-am îmbogățit pretinzând că apăram viaţa”.

”Am deschis o clinică, iar la scurt timp a devenit cea mai vizitată din regiune. Și știți ce făceam? Avorturi. Iar ca toți cei care comit această crimă, îmi spuneam că toate femeile au dreptul de a alege și că era mai bine să fie ajutate de un doctor ca să nu-și riște viața mergând la o clinică clandestină unde rata mortalității este alarmantă.”

”Și astfel, orbit și inuman în profesia mea de doctor, am clădit o familie cu multe bunuri, foarte bogată și căreia nu-i lipsea nimic. Părinții mei au murit cu bucuria că aveau un  fiu care era un doctor de succes. Mi-am crescut fetele cu bani pătați de sânge nevinovat. Eram cel mai josnic dintre oameni. Mâinile mele care trebuiau să fie binecuvântate pentru viață au lucrat pentru moarte.”

Iar despre convertirea sa pro-viaţă, doctorul a explicat emoționat:

”M-am oprit numai atunci când Dumnezeu, în infinita sa înțelepciune, mi-a sfâşiat conștiința și a făcut ca inima mea să sângereze cu sângele copiilor nevinovaţi pe care nu i-am lăsat să vină pe lume. Fiica mea cea mai mică, Leticia, a încetat din viață din cauza unei infecții generalizate ca urmare a unui avort. În vârstă de 23 de ani, rămasă însărcinată, a mers pe calea multor femei care au venit la mine: calea avortului. Și am aflat de abia când nu se mai putea face nimic.”

”Lângă patul de moarte al fetei mele, am văzut lacrimile tuturor îngerașilor pe care i-am omorât. În timp ce ea aștepta moartea, eu sufeream odată cu ea. Au fost șase zile de suferință, pentru ca în a șaptea zi ea să plece spre întâlnirea cu fiul ei, pe care un doctor criminal nu l-a lăsat să se nască”.

”Obosit de nopțile pe care le-am petrecut lângă fiica mea, am visat că mergeam printr-un loc  întunecat și foarte umed, în care voiam să respir dar nu puteam, de unde voiam cu disperare să ies, dar eram prins. Un loc în care gălăgia mă amețea. Înţelegeam şi gândeam, ca și cum un trăsnet m-ar fi tăiat în două, că era plânsul de durere, de jale al îngerașilor pe care eu nu i-am lăsat să se nască. Era consecința tristă a acțiunilor mele fără minte, plânsul acela care striga ‘ucigașule, ucigașule!’”

”Speriat, dorindu-mi să ies din acel loc, mi-am trecut mâna peste față ca să șterg sudoarea, iar mâinile mele s-au umplut de sânge! Îngrozit, am strigat cu toată puterea care îmi mai rămăsese: Doamne, iartă-mă! Numai așa am reușit să respir din nou și mi-am adus aminte că venise timpul să trăiesc ultima suflare de viață a fiicei mele, care a murit din cauza unei infecții, consecință a unui avort. Eu știu asta din visul meu.”

”Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că există viață din momentul fecundației ovulului,  înțelegând astfel că sunt un criminal. Nu știu dacă Dumnezeu mă va ierta vreodată, dar ca să-mi micșorez sentimentul de vinovăție și durere, am vândut clinica și toate bunurile cumpărate din practicarea avortului, iar cu banii respectivi am construit o casă pentru mamele singure și astăzi mă dedic îngrijirii, practicând medicina adevărată!”.

Sursa:stiripentruviata.ro

marți, 18 noiembrie 2014

Cardinalul Barbarin: despre situaţia din Franţa


Cardinalul Philippe Barbarin, Arhiepiscopul Lyonului și Primat al Galiei, iniţiatorul Novenei de nouă luni pentru Franța, care a început pe 15 noiembrie 2014, a acordat un intreviu revistei Famille chrétienne.

FC. "De ce este important să ne rugăm pentru Franța? Situația este atât de gravă?

Să nu inversăm lucrurile: rugăciunea nu este ceva la care să apelăm în ultimă instanță, ci este prima datorie a unui creștin. Cunoaşteţi pasajul biblic în care Isus "le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea" (Luca 18: 1). Atunci când ne adresăm lui Dumnezeu, îi cerem mai întâi ceea ce ne este de primă necesitate: "pâinea cea de toate zilele" și mai apoi ceea ce ne este esențial (adăpost, sănătate, muncă...), pe urmă ne rugăm pentru ce suntem mai atașaţi (familia, țara noastră, pacea în lume...). Noi nu ne rugăm pentru că situația este catastrofală, ci din dragoste pentru acest pământ, pentru această cultură de la care am primit atât de mult.

Credința creștină este prezentă de mult timp aici: Franța a dat mulți sfinți, a trimis mulți misionari în întreaga lume... Este o țară pe care mulți străini o admiră. Papa Ioan Paul al II-lea la Le Bourget a definit Franţa ca fiind "educatoarea popoarelor" [...] Dar este adevărat că această rugăciune se intensifică în timp de război, violență sau în situaţii foarte delicate cum sunt cele de astăzi. [...]

Revenind la urgența situației. Comparația cu aparițiile de L`Île-Bouchard, în 1947, vi se pare pertinentă?

Din 1947, circumstanțele s-au schimbat, cu siguranță, dar reacția spirituală nu poate fi atât de diferită. La acea vreme, țara a fost blocată de către comuniști. Astăzi ne confruntăm cu o bulversare adusă de așa-numitele legi "societale". Am fost în mod plăcut surprinşi de puterea spirituală a Franței. Când a fost anunțată legea care permitea căsătoria între două persoane de același sex în Spania, am văzut un milion de oameni care s-au adunat pentru o Sfântă Liturghie într-o piață din Madrid. Ştiam că aşa ceva nu va avea loc la Paris. Dar am sperat că nu va fi la fel ca în Portugalia, Canada şi Belgia... unde nu s-a petrecut nimic! [...]

Această izbucnire este deci de ordin spiritual?

Da, asta a şi fost, o izbucnire tipic franceză. Am lucrat foarte mult la nivel intelectual, reunind avocaţi şi educatori, politicieni și medici, reprezentanți ai diferitelor religii... Nunțiul mi-a spus că acţiunile noastre nu aveau nimic de-a face cu ceea văzuse el cu câțiva ani mai devreme în Canada. Și dintr-o dată au izbucnit manifestaţii gigantice. Părea să fie ignorat impactul acestora, dar a fost o surpriză pentru toată lumea, pentru noi, ca și pentru multe alte țări care privesc înspre Franța. La Conclavul din martie 2013, cardinalii din Boston, Munchen și Madrid, m-au întrebat: "Ce s-a întâmplat cu voi, în Franța?" Probabil că aveau imaginea unei țări adormite din punct de vedere spiritual... Însă, toată lumea şi-a dat seama atunci că există în Franța o spiritualitate minunată!

Deși legea Taubira a fost adoptată, nu este totul pierdut. Mai mult decât atât, Domnul nu ne-a spus că vom câştiga; el pur și simplu ne-a lăsat ca ultimă învăţătură: " şi Îmi veţi fi Mie martori " (Fapte 1: 8). Am dat mărturie, iar mesajul a fost bine înțeles: "Nu este bună această lege pentru Franța. Aveţi puterea, dar nu aveţi dreptul. Este o minciună cu consecințe foarte grave." Este un semn că țara aceasta nu este atât de adormită. Spiritual, ea este în viață. Mai mult decât ne imaginam!

Este într-adevăr o mărturie creștină? La Manif pour tous se defineşte a fi aconfesională...

Toată lumea știe că sunt catolicii cei care au fost coloana vertebrală a acestei mișcări. [...] Biserica, cu toate că este adesea batjocorită are un cuvânt de spus, este respectată, deoarece ea acţionează pentru a salva căsătoria și familia, are grijă de romi, de persoanele fără adăpost și din această vară de creștinii din Orient. Oamenii pot vedea coerența mărturiei și a angajamentelor sale. [...] Ar trebui să ne descurajeze faptul că legea Taubira a fost adoptată? Desigur, nu! Misiunea noastră continuă. Eu nu am de gând să mă opresc din a evangheliza sau a celebra Sfânta Liturghie. Trebuie să nu ne mai gândim în termeni strategici. Isus nu ne garantează victoria. În ochii oamenilor, viața Sa s-a încheiat cu un eșec... El ne cere să mărturisim adevărul cu dragoste. [...]

În ceea ce privește legea care permite „căsătoria” a două persoane de același sex, nu am nici o îndoială că adevărul va fi recunoscut și că, mai devreme sau mai târziu, va fi abrogată. Pentru că este o minciună care produce şi alte minciuni, precum încercarea de a face să se creadă că un copil poate avea două mame sau doi taţi! Aceasta este chiar numită minciună de stat. [...]"

Traducere: ACC
Sursa:lesalonbeige.blogs.com

luni, 17 noiembrie 2014

Credința nu trebuie ținută în seif, să o trăim și în folosul celorlalți


Bunurile pe care le-am primit de la Dumnezeu nu trebuie ținute în seif, ci folosite pentru ceilalți: a spus Papa Francisc la rugăciunea ”Angelus”, duminică, în Piața Sfântul Petru. Mii de pelerini au luat parte la rugăciunea Papei, în ciuda vremii nesigure dar relativ plăcută. Pontiful a făcut un apel în favoarea victimelor traficului rutier și a îndemnat autoritățile orașului Roma să intervină pentru a calma starea de tensiune provocată de ospitalitatea oferită migranților.

Pornind de la parabola talanților, proclamată la Evanghelia duminicii în ritul roman sau latin, Sfântul Părinte a subliniat că talantul, a cărui sonoritate ne duce cu gândul la talent, nu se referă la calitățile individuale, ci la patrimoniul pe care Domnul îl încredințează oamenilor: Cuvântul său, Euharistia, credința în Tatăl ceresc, iertarea sa. Altfel spus, este vorba de toate ”bunurile sale prețioase” pe care noi suntem chemați să le facem să aducă roade. În această optică, groapa făcută în pământ de ”slujitorul rău și leneș” din parabolă, exprimă ”teama în fața riscului care blochează creativitatea și rodnicia iubirii”.

• «Isus nu cere de la noi să păstrăm harul său într-un seif (…) ci să-l folosim în avantajul celorlalți. Toate bunurile pe care noi le-am primit sunt pentru a le dărui celorlalți și în acest fel vor crește. E ca și cum ar spune ”Iată, aici, milostivirea mea, blândețea mea, iertarea mea: primește-le și folosește-te din plin”. Iar noi, ce am făcut cu ele? Pe cine am ”molipsit” cu credința noastră? Pe câte persoane le-am încurajat prin speranța noastră? Câtă iubire am împărțit cu aproapele nostru? Sunt întrebări pe care e bine să le punem. Orice mediu, chiar și cel mai îndepărtat și impracticabil, poate deveni un spațiu în care să facem ca talanții să aducă roade”.

În realitate, a continuat Papa, nu există situații sau locuri care să fie închise la prezența și mărturia creștină”, care prin natura ei este deschisă. ”Această parabolă ne impulsionează să nu ascundem credința noastră și apartenența noastră la Cristos, să nu îngropăm Cuvântul Evangheliei, ci să le facem să circule în viața noastră, în relațiile și situațiile concrete, ca pe o forță care pune în criză, purifică și reînnoiește”. Același lucru este valabil și pentru iertare, pe care Domnul o dăruiește fiecăruia dintre noi mai ales prin sacramentul reconcilierii:

• ”Să nu o ținem închisă în noi înșine, dar să o lăsăm să-și desfășoare toată energia, care să facă să cadă acele ziduri pe care egoismul nostru le-a înălțat, care să ne facă să facem primul pas în raporturile blocate, să reluăm dialogul acolo unde nu mai este comunicare”.

Parabola din Evanghelie ne arată că Domnul nu dă la toți aceleași lucruri și în același fel: ”Ne cunoaște personal și ne încredințează ceea ce este just pentru noi. Dar în toți își pune aceeași imensă încredere. Dumnezeu are încredere în noi. Dumnezeu își pune speranța în noi. Acestea sunt pentru toți. Să nu-l dezamăgim, să nu ne lăsăm înșelați de teamă, dar la încredere să răspundem cu încredere”.

”Fecioara Maria – a spus Pontiful – întruchipează această atitudine la modul cel mai frumos și deplin. Ea a primit și acceptat darul cel mai sublim, pe Isus în persoană, și la rândul ei l-a dăruit umanității cu o inimă generoasă. Ei să-i cerem să ne ajute ca să fim slujitori buni și credincioși pentru a lua parte într-o zi la ”bucuria Domnului nostru”.

Papa a îndemnat pelerinii să citească deseori parabola talanților (Matei 25,14-30) și să se lase ajutați de Cuvântul lui Dumnezeu pentru un examen de conștiință cu privire la modul în care ne comportăm față de darurile lui Dumnezeu, dacă le păstrăm numai pentru noi sau le folosim și pentru ceilalți.

Primiți acum Binecuvântarea Apostolică a Papei Francisc, invocată duminică la rugăciunea ”Angelus” în Piața Sfântul Petru, binecuvântare ce ajunge pe calea undelor la toți cei care o primesc în spirit de credință.

Sursa:ro.radiovaticana.va

duminică, 16 noiembrie 2014

Zidurile neascultării


Meditație pentru Duminica a XXV-a după Rusalii (a Samarineanului milostiv) Ev. Lc 10,25-37.
De la Ierusalim la Ierihon, de la Ierihon la Ierusalim... Cât de mult batem și noi acest drum, chiar fără să ne dăm seama de multe ori. Și dacă ne uităm bine, cu ușurință reușim să distingem urmele pașilor noștri. Ierusalim este cetatea lui Dumnezeu, locul sfânt înspre care tindem întreaga noastră viață, până să ajungem la Ierusalimul ceresc, destinația noastră finală. Ierihonul în schimb este cetatea-simbol a neascultării. O cetate ce-și închide porțile în fața lui Dumnezeu și a poporului Său atunci când acesta se întoarce din exil. De aceea nu doar e dărâmată în sunetele trâmbițelor dar și însoțită de o sentința extrem de dură: “blestemat tot cel ce va rezidi Ierihonul!”.

Cu toate acestea, dacă aveți șansa de a merge în Țara Sfântă, puteți vedea și astăzi cetatea Ierihonului. Iar dacă în schimb nu aveți o astfel de posibilitate, seara, înainte de culcare, închideți ochii și gândiți-vă la felul în care a trecut ziua. Fără prea multă dificultate, cred că fiecare dintre noi putem distinge urme mai mici sau mai mari ale Ierihonului, ale neascultării față de Dumnezeu și față de poruncile sale, ce se ivesc încontinuu în sufletele noastre. E adevărat că Domnul ne-a pus la dispoziție și mijloacele de a ne debarasa de astfel de nefaste vestigii. Și la fiecare Sfântă Spovadă, atunci când ne mărturisim păcatele și neascultarea, mărturisind deopotrivă iubirea și îndurarea nemărginită a Cerului, zidurile se sfărâmă, iar semeția lor se topește precum ceara în fața focului.

La fel ca omul din evanghelie, atunci când ne îndepărtăm de templul lui Dumnezeu, tâlharii au acces la viața și la bunurile noastre. Padre Pio spunea că după Învierea Mântuitorului, diavolul este precum un câine legat: nu se poate apropia de noi. Însă noi avem teribila libertate de a ne apropia de el. Și nu de puține ori suntem despuiați de demnitatea noastră, prădați de darurile Cerului, iar prin rănile lăsate, viața dumnezeiască se scurge din noi. Însă un Samarinean, milostiv, îndurător și plin de iubire, se apleacă încontinuu asupra noastră. Și din înălțimea Cerului revarsă peste noi apa Botezului și vinul Euharistiei. Ne unge cu balsamul iertării și a vindecării. Și până la întoarcerea Lui, ne dă în grijă Bisericii, cea care pe toți îi primește, și-i hrănește, și-i îngrijește, cu iubire și fără de arginți, fiindcă dăruiește din darurile primite de la Domnul.

Copleșiți de o astfel de infinită iubire și purtare de grijă, ne rămâne un singur lucru de împlinit: mergând, să facem și noi la fel!

PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 10,25-37

În vremea aceea, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

vineri, 14 noiembrie 2014

Expoziţie de artă feministă ce îndeamnă populaţia la arderea bisericilor!


Mesajul înscris pe o cutie de chibrituri expus ca operă de artă este urmatorul “Singura dată când Biserica luminează este atunci când arde”. Totul s-a petrecut în cadrul expoziţiei “O sabie cu adevărat utilă” desfăşurată în urmă cu două săptamâni la Muzeul Naţional “Reina Sofia” din Madrid. Cu privire la acest eveniment, directorul muzeului Manuel Borja-Villel a declarat că acestă expoziţie a avut ca scop “gândirea critică”.

În plus faţă de această cutie descrisă mai sus, în cadrul aceleaşi expoziţii, pe ecranul aflat în incinta muzeului a aparut şi o imagine a Sfintei Fecioare Maria înconjurată de sfinţi, imagine care avea ca descriere cuvântul ”idioţi”. Expozitia nu a fost lipsită nici de sloganuri care atacau Biserica, dintre acestea amintim de pildă favoarizarea avortului precum şi o readaptare modernă a rugăciunii ,,Tatăl nostru” care în continuare la cuvintele: “Tatăl nostrum”, era adăugat “acordă-ne dreptul de a decide asupra corpului nostru şi harul de decide să nu fim virgini sau să devenim mame”.

Cu toate că şi-a primit multe critici, Borja-Villel este convins că expoziţia a reprezentat doar un catalizator important pentru gândirea şi dezbaterea politică, gândire împărtaşită de asemenea şi de Ministrul educatiei şi culturii Jose Ignacio Wert.

Acest eveniment a stârnit proteste în toată Spania. Asociaţia Naţională a Juriştilor Creştini l-au denunţat pe directorul muzeului pentru sprijinirea insultei precum şi incitare la ură şi violenţă solicitandu-i suspendarea din orice funcţie publică.

În tot acest timp o petiţie semnată de 50.000 de cetăţeni îi cere demisia lui cât şi ministrului Culturii care patronează direct celebrul muzeu vizitat anual de aproximativ 3 milioane de oameni din întreaga lume.

Au fost instituţii şi organizaţii care l-au apărat pe Borja-Villel, iar dintre acestea amintim Comitetul International pentru Muzee, Confederaţia Internaţională de Artă Contemporană precum şi Asociaţia spaniolă a galeriilor de Artă, care au insistat şi insistă că “muzeul ca instituţie publică trebuie să respecte libertatea de exprimare a artiştilor şi libertatea de opinie.

Un alt mesaj de susţinere a venit din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului care a transmis următorul mesaj: Libertatea de exprimare nu este totul şi nu poate incita la violenţă”.

Cel mai puternic mesaj împotriva directorului conform ziarului spaniol El Confidencial, a venit din partea angajaţilor muzeului care au trimis presei o scrisoare nesemnată şi asta de teama urmărilor.

Ca angajaţi ai muzeului nu vrem să fim parte dintr-un astfel de proiect slab din punct de vedere artistic şi dezastros din cauza mesajului subliminal care îndeamnă la ură.

Scrisoare angajaţilor se încheie astfel: Ce s-ar întâmpla dacă orice lucrare expusă în Muzeul Reina Sofia ar incita la violenţă împotriva sinagogilor sau diferitelor rase umane? Vă răspundem tot noi: Vom protesta în acelaşi mod ca în acest caz!

Traducere: Orian Remus Anghel

Sursa:www.tempi.it

joi, 13 noiembrie 2014

Sfântul Ioan Gură de Aur


Astăzi, 13 noiembrie, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopolului. S-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.

Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă.

Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.

A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru.

Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, “s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat: “Ah, ce femei sunt printre creştini!”“

Studiile sale

Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat “preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea “în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.

Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.

Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân.

Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice.

Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.

Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.

Visul spulberat

În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, “înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”.

Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: “Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”

Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381.

Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.

Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta.

În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.

Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă.

Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.

O misiune neaşteptată

Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo.

Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului?

Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.

Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului.

Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.

Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.

Reformator al Bisericii

A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului.

Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.

Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: “Cristos - le spunea el - a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!” “Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?” “Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”.

Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: “Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”.

Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane - între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia - care îşi revendicau titlul de “mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.

Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.

În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.

Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.

Primul exil

Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al “Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.

Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol.

Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. “Mai înainte de a pleca - spunea Ioan - numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”.

Plecarea definitivă

Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă “Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; “Încă o dată a spus el Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”.

Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.

Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte diaconese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: “Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”.

A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor.

Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: “Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.

Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică gură de aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini. 

Sursa:www.calendarcatolic.ro

Libertatea : colectia “Sfinti si Duhovnici”. Din 13 noiembrie 2014

De vineri, 13 noimebrie 2014, Ziarul Libertatea va lansa o noua colectie de carti : “Sfinti si Duhovnici”.
Primul volum al colectiei : SF. Nectarie.
Pret ziar + 1 carte : 9.99 lei.
Nu detin mai multe informatii.

Un nou-născut abandonat într-o biserică va purta numele Papei Francisc


Un bebeluş a fost abandonat pe treptele Bisericii Maria Santissima dell`Arco Frignano din provincia Caserta, înfășurat într-o pătură, alături de el având o sticlă de lapte cald și câteva borcane mici cu hrană pentru copii. Copilaşul de patru luni, redenumit Francisc, este sănătos şi a fost găsit pe data de 9 noiembrie. Preotul care l-a găsit i-a dat numele de Francisc, în onoarea Papei, şi a făcut apel către părinți: "Sper ca părinții să-și reconsidere alegerea, noi suntem gata să-i ajutăm."

Dacă nu, cel puțin i-au lăsat șansa de a trăi.

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

miercuri, 12 noiembrie 2014

Aș vrea să-l întâlnesc pe Jim Carrey

Cred că fiecare dintre noi are (măcar) un actor sau o actriță preferată și, poate cea mai mare bucurie, ar fi de a o întâlni pe această persoană și astfel să primești un autograf, o fotografie împreună și poate chiar și o cină împreună pentru a afla mai multe omul din spatele actorului. Da, scena este doar o parte din lumea lui, fiindcă el are și o viață normală, la fel ca a oricărui muritor. Dar darul cu care a fost dăruit, l-a făcut să iasă din șabloanele obișnuite și să cucerească lumea, să-i „înrobească” și să le devină conducător.
Dacă aș a avea o astfel de șansă, aș dori să-l întâlnesc pe geniul filmelor de comedie, Jim Carrey, care
joacă impecabil orice rol primit și, mai mult, cu o originalitate greu de concurat. Până și site-ul personal te duce în lumea lui și îți arată cât poate fi de creativ.
Mai trebuie să știți că în perioada 14-16 noiembrie, la București, are loc ICE COMIC CON, unul dintre cele mai interesante evenimente dedicate pasionaților de benzi desenate, filme, seriale și jocuri. La acest eveniment participă nume mari ca Miltos Yerolemou, IAN McELHINNEY şi James Cosmo, toţi trei actori în Game of Thrones. Vin la Bucureşti ca să facă poze şi să ofere autografe fanilor serialului! Mai multe info, aici.

Haideți și pe

Padre Pio și sufletele din Purgator


Luna noiembrie, luna sufletelor din Purgator.

Într-o seară Padre Pio se odihnea într-o cameră, la parterul mănăstirii, cu vedere spre pădure.Era singur şi de puţin timp se aşezase pe pat, când, dintr-o dată îi apare un om îmbrăcat într-o capă neagră.Padre Pio, surprins, ridicându-se, l-a întrebat cine e şi ce vrea.Necunoscutul îi spuse că este un suflet din Purgator.”Sunt Pietro de Mauro.Am murit într-un incendiu, la 18 septembrie 1908, în această mănăstire, după exproprierea bunurilor mănăstireşti, la un ospiciu pentru bătrâni.Am murit în flăcări, în salteaua mea, fiind surprins în somn, chiar în această cameră.Vin din Purgator:Domnul a acceptat ca să vin să vă rog ca Liturghia de mâine să o faceţi pentru mine.Mulţumită acestei Liturghii voi putea intra în Paradis”.Padre Pio l-a asigurat că va face pentru el Sfânta Liturghie… şi îi spuse:”Am vrut să-l însoţesc până la poarta mănăstirii.Mi-am dat seama că vorbisem cu un mort numai atunci când ieşiţi în curtea mănăstirii, omul care îmi era alături, dispăru dintr-o dată”.Am reintrat în mănăstire puţin speriat.Părintelui Paolino de Casacalendo, Superiorul mănăstirii, căruia nu-i era străină agitaţia mea, i-am cerut permisiunea să celebrez Sfânta Liturghie în folosul acelui suflet, apoi, desigur, i-am explicat despre ce e vorba”.Câteva zile după aceea, Părintele Paolino, curios, a vrut să verifice.Ducându-se la registrul de stare civilă al orăşelului San Giovanni Rotondo, a cerut şi a obţinut permisiunea de a consulta registrul celor decedaţi în anul 1908.Povestirea lui Padre Pio se adeverii.În registrul celor decedaţi în luna septembrie, părintele Paolino a găsit numele, prenumele şi cauza morţii:”În ziua de 18 septembrie 1908, în incendiul de la azil a pierit Pietro de Mauro zis Nicola”.

Acest episod este povestit de Padre Pio părintelui Anastasio. “Într-o seară, în timp ce eram în biserică şi mă rugam, am simţit foşnetul unei haine şi văd un tânăr frate în altar care schimba lumânările şi care aranja florile în altar”.Convins că în altar este fratele Leone şi apoi că era ora cinei, îi spun:”Frate Leone, du-te la cină, nu e momentul să pregăteşti altarul”.Dar o voce, care nu era aceea a fratelui Leone, îmi răspunse:”Nu sunt fratele Leone”, „dar atunci cine eşti”, întreb eu.”Sunt un confrate care făcea noviciatul.Mi s-a poruncit să menţin curat şi ordonat altarul pe durata anului de probă.Din păcate, de mai multe ori l-am nesecotit pe Iisus din Sfântul Sacrament, trecând prin faţa altarului fără a-L saluta pe Cel Preasfânt din tabernacol.Din cauza acestei lipse de respect, sunt încă în Purgatoriu.Domnul, în marea sa bunătate, m-a trimis la dvs. pentru ca să stabiliţi până când voi mai sta în flăcările Purgatoriului.Mă încredinţez…”-“Eu crezând că sunt generos cu acel suflet suferind, am spus : »vei sta până mâine la Liturghia tuturor călugărilor din mănăstire ».Acel suflet strigă : »Ce crud sunteţi!Apoi scoase un ţipăt şi dispăru ».Acel strigăt de durere îmi produse o părere de rău pe care am simţit-o şi o voi simţii toată viaţa.Eu care prin voinţa divină aş fi putut să trimit acel suflet în Paradis, l-am condamnat să mai rămână încă o noapte în flăcările Purgatoriului”.
Sursa: www.padrepio.catholicwebservices.com

marți, 11 noiembrie 2014

Mic îndreptar de credință

O incursiune sintetică şi accesibilă în istoria, doctrina şi trăirea credinţei creştine

De Michel Kubler

Pentru a redescoperi, în viaţa tumultuoasă de astăzi, sensul existenţei şi pentru a ne reconfigura relaţiile cu ceilalţi şi cu lumea, ne întrebăm, mulţi dintre noi, ce mai înseamnă a crede, ce foloase ar putea să aducă practicarea credinţei şi, mai presus de toate, cum să ne „întoarcem la inimă”.

Părintele Michel Kubler, teolog şi jurnalist, propune aici o remarcabilă incursiune pe calea credinţei, prezentând într-un limbaj clar şi accesibil, pas cu pas, cele mai importante repere ale istoriei creştinismului, modul în care s-a elaborat doctrina creştină, articulările ei, originea şi semnificaţia sacramentelor, marile cuvinte creştine şi biblice care călăuzesc acţiunea şi implicarea creştinului, etapele unei vieţi spirituale...

„Esenţialul vieţii spirituale? Să descopăr că sunt iubit de Dumnezeu, izbăvit de către El de tot ce mă abate de la viaţa lui şi călăuzit de El pe calea ce duce la El. Să descopăr această iubire într-o bună zi, şi apoi fără încetare. Tocmai în această iubire, în această izbăvire şi în această tovărăşie pot să-mi aflu puterea de a mă converti, adică de a-mi orienta întreaga existenţă – tot ce sunt şi tot ce am, tot ce pot şi tot ce ştiu – spre El şi spre ceea ce descopăr treptat ca fiind voinţa sa în ce mă priveşte. O voinţă a cărei împlinire va fi de acum toată căutarea mea şi care va constitui toată bucuria mea.“ (Michel KUBLER)

P. MICHEL KUBLER (n. 21 ianuarie 1955, Villé, Bas-Rhin, Franţa) este preot asumpţionist (din 1989), doctor în teologie al Universităţii Catolice din Lyon, fost redactor-şef pe probleme religioase al cotidianului La Croix şi colaborator la Bayard Presse. Din 2010 până în 2014, este delegat al Superiorului provincial din Franţa pentru misiunea în Orient a congregaţiei asumpţioniste. Stabilit la Bucureşti în septembrie 2010, contribuie la reînfiinţarea comunităţii asumpţioniste, în 2011 devine rector al parohiei catolice francofone „Sacré-Coeur”, iar din 2012 ţine cursuri la Facultatea de Teologie Romano-Catolică. În prezent conduce, tot la Bucureşti, Centrul de Studii Bizantine şi Întâlniri Ecumenice „Sfinţii Petru şi Andrei”. Din 2014 a fost numit asistent al Superiorului provinciei asumpţioniste din Europa, nou înfiinţată. Printre lucrările sale, individuale sau în colaborare, se numără: Dieu, Yahweh, Allâh (împreună cu Katia Mrowiec şi Antoine Sfeir, Bayard Jeunesse, 2004), La grâce de vivre (interviuri cu Mons. Joseph Doré, Bayard, 2005), Benoît XVI, pape de Contre-Réforme? (Bayard, 2005). A participat multă vreme la emisiunea C dans l`air, la postul TV France 5.

Recunoașterea virtuților eroice ale Marthei Robin


Papa Francisc a semnat decretul de recunoaștere a virtuților eroice ale Marthei Robin, mistică franceză și purtătoare a stigmatelor. Rămâne să se mai recunoască un miracol ca urmare a mijlocirii ei pentru a fi beatificată.

Marthe Robin s-a născut pe 13 martie 1902 la Châteauneuf-de-Galaure (Drôme). Este al șaselea și ultimul copil al lui Joseph Robin și Amélie-Célestine Chosson. În 1903 Marthe s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. Va scăpat cu puțin de moarte și, după două luni de boală, a început să își revină, dar rămâne totuși fragilă întreaga copilărie.

Pe 1 decembrie 1918,  Marthe Robin a căzut din nou bolnavă, intrând într-o comă de patru zile. Medicii care au examinat-o s-au gândit că este vorba despre o tumoare cerebrală.  A ieșit din aceasta fază acută și și-a revenit de-a lungul a câteva săptămâni, dar boala a progresat și Marthe a rămas parțial paralizată.

Experiența bolii începută în 1918 merge în paralel cu apropierea de Dumnezeu. Marthe trece cu răbdare prin încercările vieții încercând să se facă utilă, făcând activități ce țin de croitorie pentru a-și ajuta familia. În 1925 Marthe a scris un act de abandon și de iubire către voința lui Dumnezeu, prin care își exprimă dorința să aparțină în întregime lui Iisus și începe să îndrăgească tot mai mult Euharistia.

La 25 martie 1922, după mărturia sorei sale Alice, Marthe are o viziune a Fecioarei Maria. Conform mărturiei culeasă în momentul anchetei diocezei din 1986, această viziune este urmată de alte apariții particulare. Cristos îi apare Marthei Robin în noaptea de 4 decembrie 1928. Ea mărturisește această apariție părintelui Faure, preotul parohiei ei și decide să se dăruiască în totalitate lui Dumnezeu și de a-I oferi suferința sa, unită cu a Lui într-o rugăciune a iubirii. Spiritualitatea Marthei se dezvoltă și se centrează tot mai mult în jurul patimilor lui Hristos și a Euharistiei.

Începând cu 1930 ea încetează să se mai hrănească, cu excepția ostiei consacrate, mod de a se hrăni ce durează până la moartea sa, 51 de ani mai târziu. La începutul lunii octombrie 1930, conform mărturiei părintelui Malmann, ea primește stigmatele, iar din octombrie-noiembrie 1931, conform propriei sale mărturii, ea începe să sufere patimile lui Cristos în fiecare vineri, fenomen pe care îl va trăi în continuare, în fiecare săptămână până la moartea sa în 1981 și ai cărui martori sunt toți apropiații și mulți preoți.

Datorită bolii Marthe e obligată să rămână închisă în camera ei, dar cu toate acestea nu va rămâne departe de lume. Din 1928 Marthe are un părinte spiritual, abatele Faure, preotul parohiei sale. Astfel în octombrie 1934, la inițiativa sa, o școală de fete este creată la Châteauneuf-de-Galaure, care se va dezvolta rapid. În 1936 îl întâlnește pe George Finet, un preot din Lyon, care devine și va rămâne până la moarte părintele ei spiritual. Acesta o ajută să fondeze primele Cămine ale Carității la Châteauneuf-de-Galaure. Laicii participă la viața spirituală din căminul Marthei sub supravegherea unui preot. Aici la Châteauneuf-de-Galaure se organizează reculegeri de câte cinci zile pentru toți cei care doresc, mai mult de 2000 de persoane participând la astfel de zile de reculegere și comuniune spirituală. Cei care participau la aceste retrageri spirituale puteau să ajungă să o vadă pe Marthe. În cincizeci de ani, Marthe a întâlnit astfel, în mod individual, mai bine de 100 000 de persoane, printre care și sute de preoți si episcopi.

După un articol lesalonbeige.blogs.com, ACC

luni, 10 noiembrie 2014

Arhiepiscopul Pierre d`Ornellas a lansat un blog dedicat chestiunilor ce privesc sfârșitul vieții


Arhiepiscopul de Rennes, Pierre d`Ornellas, împreună cu mai muți specialiști, a lansat acum câteva zile un blog dedicat chestiunilor ce privesc sfârșitul vieții. Arhiepiscopul se află la conducerea unui grup de lucru recent creat de Conferința Episcopilor din Franța în acest sens. Grupul se compune din episcopi, preoți, filosofi și cadre medicale, care  au misiunea de a "oferi hrană pentru gândire cu privire la demnitatea persoanei umane." În cel mai scurt timp, se va publica un document oficial  ce-și propune să "promoveze îngrijirea paliativă, acordând cum se cuvine importanță atât sufletului cât și actului medical", reafirmând că "eutanasia nu este un gest de îngrijire paliativă, ci  un eșec al asistenței medicale."

Totodată, grupul condus de Arhiepiscopul de Rennes va răspunde și misiunii înredințate în luna iunie de către primul-ministru Manuel Valls  deputaților Jean Leonetti (UMP) și Alain Claeys (PS), prin care le-a cerut "să asigure dezvoltarea medicinii paliative" și să "definească condițiile [...] în care pentru a limita suferințele s-ar poate ajunge la scurtarea vieții din respect pentru autonomia individului".

Construit pentru a apăra demnitatea persoanei umane, noul blog dedicat sfârșitului vieții este menit să fie un spațiu pentru dialog, care să permită o adevărată dezbatere pe această temă. Dând glas celor care sunt cei mai îngrijorați - dar care "nu sunt ascultați niciodată" – se vor publica mărturii ale pacienților, precum și păreri ale medicilor, juriștilor, filozofilor și teologilor astfel încât calcule politice să nu deturneze dezbaterea privind sfârșitul vieții și sacralitatea ei.

ACC

duminică, 9 noiembrie 2014

"Diavolul nu-i suportă pe soții care se iubesc"


Sunt cuvintele unui exorcist, părintele Sante Babolin, care întrebându-l într-o zi pe diavolul ce o chinuia pe soția unuia dintre prietenii lui de ce face aceasta, demonul i-a răspuns: "Nu-mi place că se iubesc."

De ce această ură? Exorcistul italian, care a primit această sarcină în Dieceza de Padova în 2007, după ce treizeci de ani a predat la Universitatea Gregoriană, a explicat pentru săptămânalul Desde La Fe: "Satan urăște căsătoria pentru că este sacramentul cel mai aproape de Euharistie. Mă explic. În Taina Euharistiei, îi oferim Domnului pâinea și vinul, care, prin acțiunea Spiritului Sfânt, devin Trupul și Sângele lui Isus. În Sacramentul Căsătoriei are loc ceva similar: prin harul Spiritului Sfânt, iubirea umană devine iubire divină, astfel încât în mod real soții sfințiți prin Sacramentul Căsătoriei, săvârșesc ceea ce spune Scriptura: Dumnezeu este iubire, și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în ei." [...]
    
Preotul evocând experiența sa de exorcist, a indicat un mod puternic de a-l alunga pe diavol: invocarea Fecioarei de la Guadalupe.

"Atât în luptele directe din timpul exorcismelor, cât și în confesional unde demonul este aruncat afară - afirmă Pr. Sante Babolin - Fecioara Maria demonstrează puterea și iubirea ei de mamă care nu dorește să-și vadă copiii chinuiți". Invocându-o pe Fecioara de la Guadalupe, preotul a primit un ajutor impresionant.

Confruntându-se odată cu un tânăr posedat din Padova, exorcistul a realizat brusc că trebuie să o invoce pe Sfânta Fecioară. [...] După părerea lui, această rugăciune este foarte puternică împotriva diavolului din două motive: "În primul rând, pentru că exprimă sensibilitate mamei care construiește împărăția sa prin iubire și nu prin teroare" și apoi "deoarece imaginea ei de Mamă preamărește familia, unită prin spiritul ei matern, care oferă dragoste părinților și copiilor; același spirit matern face astfel încât toate popoarele să se unească într-o fraternitate umană. Toate acestea îl frustrează pe diavol.

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

O nouă derivă a "căsătoriei" pentru toți


În 2003, Elizabeth Lorentz, 48 de ani, s-a căsătorit cu M. Holder, tatăl unui băiat în vârstă de 45 ani, Eric Holder. Împreună, M. Holder și Elizabeth a avut o fiică, care are acum 17 ani. Dar în 2012 au divoţat. Eric Holder, între timp, a avut şi el o fiică care are 22 de ani, iar acum şi Eric este  divorţat.

Astfel Eric și Elisabeth care a divorțat de tatăl lui Eric, au decis să se căsătorească. Motivul:

"Vrem să ne căsătorim în special pentru a ne proteja copiii și pentru a proteja pe cel care va rămâne dintre noi, în caz de deces", a explicat doamna Lorentz în faţa instanţei de judecată din Metz (Nord-Est), la începutul lunii iunie.

Dar instanţa nu a decis  așa:

Acum un an, procurorul din Metz a interzis unirea celor doi datorită unui articol din lege, care prevede că "într-o linie directă, căsătoria este interzisă între toți ascendenții și descendenții legitimi sau nelegitimi și aliați în aceeași linie."

Eric și Elisabeth, prin urmare, au mers la Elysée să pledeze pentru cauza lor, gândindu-se că au o șansă deoarece căsătoria este acum "pentru toți". În urma acţiunii lor, cei doi porumbei au primit  un răspuns de inadmisibilitate în iunie 2013, semnat de mâna albă a lui Francois Hollande, care invoca legea.

Astăzi, ştire bombă, aflăm că în cele din urmă, cei doi vor putea să se căsătorească. Eric se va  căsători cu mama surorii lui.  Elizabeth, prietena lui, având o fiică cu tatăl lui Eric. (dacă aveţi dureri de cap, mergeţi la farmacia de gardă).

Traducere: ACC


Sursa:lesalonbeige.blogs.com

vineri, 7 noiembrie 2014

Îngerii: cine sunt şi ce rol au?

În data de 8 noiembrie Bisericile de rit răsăritean îi comemorează pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi toate cetele Puterilor cereşti. Comemorând aceste fiinţe spirituale, cereşti, apar în mod spontan anumite întrebări, şi anume: cine sunt aceste creaturi cereşti sau îngerii şi ce rol au atât în planul universal de mântuire al Tatălui, cât şi în viaţa personală a fiecăruia? Aceste întrebări asupra îngerilor apar frecvent în ziua de azi şi ar trebui să li se dea un răspuns, dar nu un răspuns oarecare ci, un răspuns ce derivă din credinţa noastră creştină. Prin urmare este vorba despre o temă ce ţine în mod esenţial de credinţă, cu alte cuvinte este nevoie de culegerea datelor conţinute în Sfânta Scriptură, în tradiţia Bisericii, în documentele magisteriale, pentru a putea cunoaşte mai de aproape aceste figuri angelice, care sunt tot mai fascinante şi care constituie un patrimoniu al credinţei creştine la care nu se poate renunţa.

Încă de la început trebuie precizat faptul că îngerii se împart în două mari categorii: aceia care îl slujesc pe Dumnezeu, ascultători voinţei Sale, rămaşi fideli planului Său mântuitor, şi sunt numiţi îngeri buni sau simplu, îngeri; şi aceea care, în schimb, au refuzat ascultarea de Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva suveranităţii Lui şi au devenit îngeri răi, numiţi spirite răufăcătoare, demoni sau diavoli. În această reflecţie vom vorbi despre prima categorie, îngerii buni, care sunt orânduiţi de către Dumnezeu pentru a sta lângă fiecare om, ca să îl ajute să se întâlnească cu Dumnezeu.

Vorbind despre existenţa îngerilor, apare o altă întrebare şi anume: această expresie sau această manifestare a «Îngerului Domnului» este un mod de a spune, adică un gen literar pentru a indica acţiunea lui Dumnezeu înspre creaturi sau sunt apariţii autentice ale unui personaj real? Îngerul este o formă expresivă sensibilă a intervenţiei divine în inima omului, ca şi cum ar fi o inspiraţie interioară, o mişcare a sufletului, sau este o realitate constatabilă adică o persoană, o fiinţă reală şi concretă?

Creştinismul crede şi mărturiseşte că îngerii sunt fiinţe pur spirituale, personale, create de Dumnezeu, nu sunt imaginaţii, nu sunt simple simboluri sau expresii literare. Sunt inferiori lui Dumnezeu pentru că sunt creaturi, dar în acelaşi timp superiori oamenilor pentru că sunt fiinţe spirituale, în timp ce omul, după cum bine ştim, este compus din spirit şi materie, din suflet şi trup.

Aşa după cum se poate observa, în Sfintele Evanghelii, îngerii nu pot fi reduşi la pure sugestii personale, pentru că evangheliştii vorbesc despre fapte concrete, acest lucru se vede foarte bine atunci când îngerul acţionează şi vorbeşte precum o persoană reală şi nu ca o simplă fantasmă. Îngerul apare, se prezintă, acţionează, explică, răspunde, se pune în dialog cu omul (să ne gândim la dialogul îngerului cu Zaharia, la naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Lc 1,11-20); la dialogul îngerului cu Fecioara Maria, la naşterea Mântuitorului (Lc 1,28-38); la dialogul îngerului cu Iosif pentru a-i explica conceperea lui Isus de la Spiritul Sfânt (Mt 1,20-23) şi pentru a-i spune despre planul lui Irod de a-l ucide pe Pruncul Isus şi de a fugi împreună cu Maria şi cu Pruncul în Egipt (Mt 2,13); la dialogul îngerului după învierea lui Isus cu femeile mironosiţe, (Lc 24,4-7). Aceste apariţii evidenţiază prezenţa unui subiect, a unei persoane dinamice şi vii.

Iată că din aceste evenimente concrete iese la iveală şi sensul minunat al îngerului, ca şi fiinţă creată de Dumnezeu cu scopul de a apropia cele două lumi, divinul şi umanul, astfel să poată comunica între ele în conformitate cu planul înţelept şi plin de iubire a lui Dumnezeu. Scopul îngerului este următorul: pe de-o parte să îl slujească pe Dumnezeu, să îl laude şi să îl preamărească, să-l recunoască ca şi Domn al cerului şi al pământului, iar de cealaltă parte să-i servească şi să îl ajute pe om pentru a ajunge la propria mântuire, cu alte cuvinte să înfăptuiască comuniunea filială cu Dumnezeu.

Sub acest aspect, sarcina îngerului este foarte delicată şi foarte importantă deoarece se alătură misiunii Mântuitorului nostru Isus Hristos care, Dumnezeu fiind, s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Evangheliile ne fac cunoscut faptul că îngerii au fost prezenţi în toate momentele cele mai importante din viaţa şi misiunea lui Isus: de la conceperea şi naşterea sa la viaţa publică, până la patima, moartea şi învierea sa.

Noutatea esenţială a angelologiei neotestamentare constă în raportarea constantă la Hristos şi la opera sa mântuitoare. Este pus în prim plan evenimentul lui Hristos şi nu persoana şi activitatea îngerilor. Întreaga ideologie a Noului Testament exclude orice egalitate între îngeri şi Hristos. Mântuitorul nu este o fiinţă angelică, ca şi „Fiu” are origine şi demnitate divină (Mc 13,32 ş.u.). Îngerii, în schimb, sunt creaturi în adevăratul sens al cuvântului. Epistola către Evrei pune în evidenţă diferenţa substanţială ce există între Isus şi îngeri.

Îngerii sunt aceea care ne ajută şi ne însoţesc mereu pentru a-l putea întâlni pe Isus, Salvatorul şi Mântuitorul nostru şi pentru a-l putea recunoaşte prin credinţa vie ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Ei ne oferă lumina şi forţa necesară pentru a-l mărturisi cu curaj în lumea de azi.

Ei sunt un ajutor real pentru om în drumul înspre desăvârşirea vieţii în Hristos. Dacă fiecare dintre noi reuşeşte să stabilească prin rugăciune o familiaritate cu îngerii, cu siguranţă viaţa noastră creştină va dobândi putere şi lumină pentru a putea străbate drumurile acestei lumi fără să ne pierdem în întuneric şi în ceaţa răului, şi să urmăm razele adevăratului bine care ne conduce la fericirea veşnică.

Pr. Aurel Rus