marți, 4 martie 2014

Puteți călători, virtual, către planetele extrasolare

Nu vreau să vă amăgesc, nu veți călători către toate planetele extrasolare din Univers, nici măcar către toate cele adăpostite de Calea Lactee. Veți vizita numai exoplanetele a căror descoperire a fost anunțată înainte de 26 februarie 2014.
Snapshot_2014-02-28_205925
NASA ne oferă posibilitatea de a călători printre planetele extrasolare cu ajutorul ”EYES ON EXOPLANET”. Dacă intrați aici, puteți încărca o aplicație generată de NASA cu ajutorul căreia veți putea călători printre planetele extrasolare care se află la o distanță mai mică de de 3.000 de ani lumină distanță de noi. Astfel veți putea ”vizita”, și afla informații interesante, despre aproape 1.000 de exoplanete.
Snapshot_2014-02-28_205831
Atunci când intrați aici o să vi se ceară să download-ați o aplicație. Aveți încredere, nu este un virus, dați accept și apoi instalați-o. După ce ați terminat instalarea puteți începe călătoria printre planetele extrasolare. Mai întâi veți zbura printr-un mic tutorial despre planetele extrasolare. Apoi, având la dispoziție menu-ul aflat în partea de sus a paginii, puteți călători oriunde doriți dumneavoastră. Nu spun mai multe, nu am timp acum, deoarece nu am apucat să vizitez decât vreo opt planete extrasolare. Este o călătorie cu adevărat fascinantă. 

Trei întrebări simple în pragul Postului Mare

Autor: Arhiepiscopul Charles J. Chaput
Traducere: Oana Capan
Sursa: Zenit, 28 februarie 2014
Arhiepiscopul Charles J. Chaput
Arhiepiscopul Charles J. Chaput
Miercurea Cenuşii, începutul Postului Paştilor în ritul latin, cade în 5 martie în acest an. Trăit bine, Postul poate converti inimile şi transforma viaţa unei persoane. Aceasta este scopul acestei perioade – a ne pregăti pentru miracolul Învierii. Dar auto-examinarea, căinţa şi împăcarea sunt rareori lipsite de suferinţă; ele pot părea mult mai uşoare în teorie decât sunt în practică. Aşadar, începând drumul Postului din acest an, câteva simple întrebări şi răspunsuri ne pot ajuta pe drumul nostru.
Împăcarea sună minunat ca idee, dar cum să te împaci cu cineva care te-a rănit amarnic şi nici măcar nu recunoaşte că a greşit? Iertarea nu este o stradă cu două sensuri?
A-i ierta pe cei care ne-au rănit este problema noastră. A face iertarea noastră condiţionată de recunoaşterea de către cealaltă persoană a vinei sale este doar un alt mod de a cere dreptate şi a insista pe “drepturile” noastre. Aceasta este o formă subtilă de mândrie. Isus i-a iertat pe ucigaşii Lui chiar şi atunci când ei îl batjocoreau în timp ce era ce cruce. Iertarea Lui a fost un dar gratuit, necondiţionat. Nu îl putem urma pe Isus dacă nu facem la fel.
Totuşi, aveţi dreptate că atunci când există o ruptură între două persoane, aceasta nu poate fi vindecată decât dacă amândouă persoanele doresc sincer să o vindece. Chiar şi atunci, cineva sau ceva trebuie să ofere un mijloc pentru a le aduce înapoi împreună. Acesta este rolul lui Dumnezeu. Împăcarea este lucrarea lui Dumnezeu. A căuta împăcarea este lucrarea noastră. Trebuie să facem tot ce putem pentru a ne împăca cu ceilalţi, şi apoi să lăsăm restul în mâinile lui Dumnezeu.
Dacă dreptatea este un lucru bun, atunci de ce ar trebui pur şi simplu să renunţ la ea când vine vorba de propriile mele nevoi?
Nu trebuie. Este întotdeauna întemeiat să insistaţi să fiţi trataţi corect şi onest, şi suntem obligaţi să îi tratăm pe ceilalţi în acelaşi fel. Din păcate, toţi suntem păcătoşi – ceea ce înseamnă că, inevitabil, îi vom trata nedrept pe ceilalţi şi vom fi noi înşine trataţi nedrept. Ca rezultat, viaţa poate deveni foarte rapid o reţea de revendicări şi contra-revendicări mânioase unii împotriva celorlalţi, multe dintre ele juste, şi majoritatea dintre ele de nesoluţionat.
Singurul mod de a putea ieşi din această încâlcitură este să iertăm. Iertarea este un act de libertate. Creează noi posibilităţi. Ne eliberează de povara propriului nostru egoism rănit, şi îi ajută şi pe ceilalţi să ierte şi să se elibereze. A-i încredinţa revendicările noastre lui Dumnezeu ne despovărează de o mare greutate – o greutate care ne va deforma, oricât de legitime ar fi reclamaţiile noastre, dacă o purtăm prea mult timp.
Lucrăm mai bine pentru dreptate în numele altora. Când vine vorba de situaţia noastră personală, egoul stă întotdeauna în cale şi ne întunecă judecata. Marele paradox al planului lui Dumnezeu este acela că dobândim dreptatea doar prin practicarea milostivirii. Milostivirea îl schimbă atât pe cel care o dă cât şi pe cel care o primeşte. Înmoaie şi cea mai împietrită inimă. De aceea Scriptura leagă atât de des milostivirea de apa în deşert: readuce viaţa. Încurajează convertirea şi iubirea, care duc la fapte de dreptate, care construiesc pacea. Aşadar, dacă doriţi dreptate pentru voi şi pentru alţii, iertaţi. Puneţi înainte milostivirea. Dreptatea va urma.
De ce trebuie să mă pun sub acuzaţie pentru a mă pregăti pentru Paşti? Nu sunt Paştile sărbătoarea vieţii noi? Unde este bucuria în a petrece Postul ca procuror în propriul meu proces?
Ne datorăm nouă înşine exact aceeaşi milostivire pe care o datorăm celorlalţi. Scopul Postului nu este înjosirea noastră. Scopul este purificarea inimilor noastre. Postul este perioada în care învăţăm limbajul pocăinţei şi al iertării prin disciplinarea minţii, spiritului şi poftelor noastre, pentru ca nimic să nu ne împiedice de la a asculta glasul lui Dumnezeu şi a-l căuta. Bucuria Postului vine din încrederea noastră în învierea unui Mântuitor care ne va elibera de păcat şi ne va reda viaţa.
Desigur, dacă nu înţelegem propria noastră stare de păcătoşi, dacă nu înţelegem caracterul imperios al pocăinţei şi al reconcilierii, Crucea nu are nici un sens; Învierea nu are nici un sens. Bucuria pascală este bucuria eliberării şi a vieţii noi. Dacă nu credem în adâncul nostru că avem cu adevărat nevoie disperată de toate acestea, Paştile sunt doar un alt pretext pentru cumpărături de sărbători; şi Sacramentul Spovezii, postirea şi pomana sunt o pierdere de vreme.
Dar în tăcerea inimilor noastre, dacă suntem oneşti, ştim că însetăm după ceva mai mult decât egoismul nostru şi greşelile noastre. Suntem făcuţi pentru slavă, şi suntem lipsiţi de această slavă până când Dumnezeu nu ne umple cu prezenţa Sa. Toate lucrurile sunt înnoite prin victoria lui Isus Cristos – chiar şi păcătoşii ca noi. Sângele vărsat pe Cruce îndepărtează moartea. Ne curăţă pe toţi ca vase care să primească viaţa nouă a lui Dumnezeu. Învierea ne umple cu însăşi viaţa lui Dumnezeu.
Postul Mare este o oportunitate şi un har, nu o povară. Să folosim aceste săptămâni ale Postului din acest an pentru a ne curăţa şi a ne pregăti inimile, pentru ca să îl putem primi la Paşti pe Isus Cristos, şi să participăm la viaţa Sa în întreg acest an.

Paradoxul dragostei: De ce îi rănim pe cei pe care îi iubim

Iubirea față de celălalt nu te ajută întotdeauna să eviți să îi provoci suferință. În vreme ce cu toții suntem supuși greșelilor și acționăm fără vreo intenție de a face rău, la fel de bine, uneori ne propunem ca, dinadins, să îl rănim pe cel pe care îl iubim.

Foto: stockvault.net„Acești oameni sunt atât o sursă de mare fericire, cât și de tristețe profundă; ei ne pot aduce beneficii, la fel cum ne pot răni", precizează dr. Aaron Ben-Zeév, de la Universitatea din Haifa, într-un articol pentru Psychology Today. Cuvintele expertului nasc un paradox al iubirii universale, indiferent față de cine e nutrită — copii, părinți, partener, prieteni. Altfel spus, cum sau de ce i-ai face rău persoanei pe care, de fapt, o iubești?

Când rănești fără să-ți dai seama

Uneori, durerea se naște din modul în care ceilalți ne interpretează acțiunile, dar și pentru că nu realizăm mereu cât de puternic este impactul faptelor noastre asupra lor. „Cei care se iubesc sunt atât de importanți unul pentru celălalt, încât orice remarcă sau acțiune poate fi interpretată într-o manieră în care cealaltă persoană nu a intenționat și, prin urmare, să fie jignitoare", susține dr. Ben-Zeév. 

Alteori, lipsa de stimă de sine, propiile insecurități și slaba încredere acordată celor pe care îi iubim ne pot împinge, fără să vrem, către comportamente ce îi rănesc.

În alte cazuri este vorba de inabilitatea individului de a-și exprima în mod constructiv trăirile interioare, astfel încât vorbele sale să nu se transforme în „săgeți otrăvite" îndreptate spre cel iubit. „Cultura noastră face foarte puține pentru a ne învăța cum să ne raportăm la sentimentele noastre și cum să le comunicăm celorlalți într-un mod sigur, sănătos", sunt de părere autorii portalului Relationship Institute.

Totodată, dragostea este asociată cu vulnerabilitatea, iar acest lucru ne determină să devenim mult mai susceptibili suferinței. Studiile au arătat că un individ defensiv are mai puține șanse de a simți iubire, față de cel care își permite să fie vulnerabil și mai puțin defensiv, subliniază dr. Ben-Zeév.

Nu în ultimul rând, experiențele traumatizante din copilărie, care ne influențează felul de a fi mai târziu în viață, ne pot determina uneori să acționăm într-un mod ce va aduce suferință celor pe care îi iubim, scriu autorii de la Relationship Institute. Studiile au arătat că persoanele abuzate în copilărie atât de colegii lor, cât și de părinți pot dezvolta probleme de comportament și relaționare la maturitate.

Suferința produsă în mod conștient

În unele cazuri, comportamentele noastre care îl rănescă pe celălalt sunt adoptate cu bună-știință, pentru a-i transmite un anumit mesaj, sugerează dr. Ben- Zeév. Uneori, cel care acționează astfel dorește să arate în acest mod că are nevoie de atenția celuilalt. Exemplele pot varia, de la ignorarea și refuzul contactului cu celălalt până la adoptarea unei atitudini ostile față de cel iubit, punctează psihologul Ineke Van Lint.

Alteori, cei ce recurg la acțiuni în scopul de a le produce suferință celorlalți fac acest lucru pentru a-și arăta independența. Dr. Ben-Zeév este de părere că acest tip de comportament este adesea vizibil în cazul copiilor care vor astfel să arate că nu depind de părinții lor. Însă situații de acest tip pot fi observate și în interiorul cuplului.

Uneori însă, acele comportamente despre care știm că îi vor răni pe ceilalți se nasc din dragostea față de celălalt. „Lipsa de indiferență față de cel iubit ar putea determina individul să ia anumite măsuri care îl rănesc pe celălalt, atunci când sunt privite dintr-o perspectivă parțială, dar care pot fi văzute drept benefice, dintr-o perspectivă globală", scrie dr. Ben- Zeév.

Uneori, pentru a crește calitatea unei relații, sunt necesare măsuri care, pe moment, pot crea suferință, dar care pe viitor pot aduce beneficii conexiunii. De exemplu, unul dintre soți ar putea iniția propunerea ca cei doi să se despartă pentru o bucată de vreme, atunci când relația pare că nu mai merge, doar pentru a-și oferi răgazul necesar de a medita la situația dintre ei. Iar această decizie poate fi o șansă pentru un nou început mai bun.

Foto: stockvault.net