sâmbătă, 12 aprilie 2014

O casă acasă

Somfy este un brand relativ nou pe piața din România și oferă celor doritori un pachet avantajos ce constă într-o casă inteligentă, pe nume Casa Somfy. Ei ne invită să ne gândim la cum ar arăta casa viitorului pentru noi, bloggerii, așa că m-am gândit la un răspuns. În primul rând, pe lângă o parte din echipamentele oferite de ei, ca jaluzelele interioare, perdele care să se moduleze după dorință sau o machiză de terasă pentru a mă păzi de intemperii, aș vrea ca ea să vorbească, să pot comunica cu ea. Acum, știu că există multe filme de ficțiune în care casa poate deveni inamicul numărul unu, dar eu mă gândesc la acel viitor în care este depășită această situație și casa, după ce face cunoștință cu tine, începe să te urmărească pentru a-ți cunoaște obiceiurile, să fie amicul cel mai de nădejde, care, atunci când ajungi să-i treci pragul, să te primească cum se cuvine. Ce ar fi cel mai interesant decât atunci când ajungi acasă, ea să știe exact la ce te-ai aștepta și totul să fie așa cum vrei? Oare nu ai fi fericit ca ea să se ocupe de chestiunile de care tu nu ai timp sau chef? Apoi, dacă îți dorești, să poți purta cu ea o conversație inteligentă, să-ți memoreze jurnalul, să aibă grijă de tine, să te ajute să îți menții sănătatea etc. Multe ar putea face o astfel de casă inteligentă și comunicativă.
Tu ce i-ai cere dacă ai putea vorbi cu casa ta?

http://casasomfy.ro/

Atitudinea creştinului în faţa morţii şi a învierii

Moartea este o realitate care atinge orice fiinţă umană şi această experienţă a morţii nu este proprie doar creştinului. Gânditorii, poeţii, artiştii de diferite culturi, oamenii religioşi de diferite convingeri au înfruntat impactul cu moartea şi au încercat să dea anumite interpretări şi soluţii acestei realităţi.

Religiile păgâne primitive au un sens bine dezvoltat al morţii şi al cultului de cinstire a morţilor exprimat în ritualurile funebre, în respectul şi în invocarea morţilor.

Religiile misterice, fie antice sau actuale, consideră omul ca posesor al unei substanţe spirituale şi imortale, străină materiei numită suflet sau intelect. Astfel omul nu are nevoie de a  obţine imortalitatea pentru că o posedă deja, constând în fericirea şi plinătatea vieţii. Din acest punct de vedere moartea în sine nu este negativă şi nici semnificativă, pentru că omul nu moare, pierde doar corpul în care sufletul a fost ca un prizonier.

Există apoi doctrina transmigrării sufletelor sau a reîncarnării. În viziunea acestei doctrine, omul identificat fiind cu propriul suflet, are capacitatea de a însufleţi alte corpuri, străine de propriul corp, chiar corpuri de animale sau plante şi de a trăi în ele după moartea sa.

În faţa tuturor acestor curente, Biserica a intervenit pentru a ne face conştienţi şi atenţi în ceea ce privesc aceste erori. Conciliul Vatican II explică clar spunând că există doar un unic drum al vieţii noastre pământeşti: „Şi întrucât nu ştim nici ziua nici ceasul, trebuie, după sfatul Domnului, să veghem cu statornicie pentru ca, la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti (cf. Evr 9, 27) să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm cu binecuvântaţii Săi (cf. Mt 25, 31-46)…” (LG 48).

Biserica nu a considerat moartea niciodată ca şi ceva bun în sine pentru că ea se opune vieţii, este distrugerea vieţii, este o separare a sufletului de trup, este durere, şi acest fapt este foarte bine evidenţiat in textele de la oficiul înmormântării din Bisericile răsăritene: „Vai câtă luptă are sufletul, când se desparte de trup! Vai! Cât lăcrimează atunci şi nu are cine să aibă milă de dânsul […]”; „Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; într-o clipă, pe toate acestea moartea le cuprinde”; „Plâng şi mă tânguiesc, când mă gândesc la moarte, şi văd în morminte zăcând frumuseţea noastră […]”; „Ce despărţire este, o fraţilor! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum […]”; „Ce este viaţa noastră? Cu adevărat floare şi fum şi rouă de dimineaţă. Veniţi deci la morminte, să vedem unde este frumuseţea trupului? Unde sunt tinereţele? […]”; „Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este despărţirea sufletului […]”, (Din Canonul înmormântării).

Moartea în sine, prin urmare, indică un rău pentru că se opune vieţii care este un bine, este absenţa lui Dumnezeu, Dătătorul vieţii. Pot să iubească moartea doar cei care urăsc viaţa, urând viaţa, urăsc cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Moartea determină sărăcie totală, o separare forţată de cei dragi, un semn de extremă solitudine; din acest fapt rezultă că moartea este o pedeapsă. În acest sens, Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii afirmă că moartea a intrat în lume prin păcat: „Pentru ca după cum păcatul a stăpânit dând moarte, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţă veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru”. (Rm 5, 21); „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea”. (Iac 1, 15).

În virtutea întrupării, morţii şi învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, noi creştinii trebuie sa dăm un sens creştin morţii. Învăţătura Bisericii insistă asupra faptului că prin moartea şi învierea lui Hristos a fost dată mântuirea tuturor oamenilor. Hristos triumfă asupra răului în mod desăvârşit şi deplin, triumfă în mod paradoxal murind pe cruce, înghiţind veninul morţii. Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, exceptând păcatul, nu putea să se identifice păcatului, dar a luat asupra lui toate consecinţele păcatului, dintre care cea mai gravă este moartea. Hristos transformă moartea în viaţă. O astfel de victorie este manifestată şi glorificată în mod deplin prin învierea sa din morţi. În acest fel Hristos devine cauza şi instrumentul înfrângerii totale a morţii.

Isus acceptă şi trăieşte jertfa crucii din iubire pentru Tatăl şi pentru oameni, astfel moartea nemaiavând nici o putere asupra omului; iar Hristos demonstrează faptul că dragostea este mai puternică decât moartea, dragostea uneşte ceea ce moartea ar fi vrut să despartă. În alte cuvinte, Isus se încredinţează în mod total Tatălui, demonstrând că moartea nu mai constituie o separare de Dumnezeu, ci un act de plină adeziune şi abandon voinţei Lui. În acest sens, realitatea morţii vine transformată: dintr-un rău total devine un bine total. În urma acestei înfrângeri asupra morţii săvârşită de Hristos, moartea creştinului devine «moarte în Domnul», care este unicul remediu şi unica învingere a fricii şi a neliniştii. În acest fel moartea nu mai este un motiv de descurajare şi mâhnire, ci se transformă într-un motiv de speranţă si împlinire; „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul” (Apoc 14, 13).

În ciuda tuturor dificultăţilor şi a suferinţelor, un bun creştin nu trebuie sa piardă niciodată din vedere speranţa şi siguranţa că viaţa învinge moartea: „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul  nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2Cor 4, 10).

În slujbele de la Înviere şi din săptămânile ce urmează, Bisericile de rit bizantin nu se ostenesc să cânte fără încetare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” (Troparul Învierii).

Diacon Aurel RUS  

Meditaţia pr. Gabriel Buboi, rectorul Colegiului Pio Romeno, pentru a II-a duminică din Postul Paştelui

Se apropie deja Duminica a II-a din Postul Paştelui, numită "A Sf. Grigore Palamas". Evanghelia duminicii aduce în atenţia credincioşilor episodul vindecării paraliticului (Mc 2,1-12), un gest mântuitor care vorbeşte şi credincioşilor din al treilea mileniu despre neputinţă şi iubire. Vindecarea omului şi drumul postului nu sunt incompatibile.

Radio Vatican vă propune o meditaţie de pregătire la Duminica a II-a din Post, prezentată de pr. Gabriel Buboi, rectorul Colegiului Pontifical "Pio Romeno" din Roma.


Aici, serviciul audio: RealAudioMP3 

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2014

S-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9)

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu ocazia Postului Mare vă ofer câteva reflecţii, ca să poată fi de folos pentru drumul personal şi comunitar de convertire. Mă inspir din expresia sfântului Paul: "Căci voi cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos, care, pentru voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9). Apostolul se adresează creştinilor din Corint pentru a-i încuraja să fie generoşi în a-i ajuta pe credincioşii din Ierusalim care se află în necesitate. Ce ne spun nouă, creştinilor de astăzi, aceste cuvinte ale sfântului Paul? Ce ne spune nou invitaţia la sărăcie, la o viaţă săracă în sens evanghelic?

Harul lui Cristos

Înainte de toate ne spun care este stilul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se revelează cu mijloacele puterii şi bogăţiei lumii, ci cu acelea ale slăbiciunii şi sărăciei: "Deşi era bogat, s-a făcut sărac...". Cristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, egal în putere şi glorie cu Tatăl, s-a făcut sărac; a coborât în mijlocul nostru, s-a apropiat de fiecare dintre noi; s-a despuiat, s-a "golit", pentru a se face în toate asemenea nouă (cf. Fil 2,7; Evr 4,15). Este un mare mister întruparea lui Dumnezeu! Însă motivul pentru toate acestea este iubirea divină, o iubire care este har, generozitate, dorinţă de apropiere, şi nu ezită să se dăruiască şi să se jertfească pentru creaturile iubite. Caritatea, iubirea înseamnă a împărtăşi în toate soarta celui iubit. Iubirea ne face asemănători, creează egalitate, dărâmă zidurile şi distanţele. Şi Dumnezeu a făcut asta cu noi. De fapt, Isus "a lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, în afară de păcat" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22).

Scopul lui Isus de a se face sărac nu este sărăcia în ea însăşi, ci - spune sfântul Paul - "...pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi". Nu este vorba de un joc de cuvinte, de o expresie cu efect! Este în schimb o sinteză a logicii lui Dumnezeu, logica iubirii, logica întrupării şi a crucii. Dumnezeu n-a făcut să cadă peste noi mântuirea de sus, ca pomana celui care dă o parte din ceea ce-i prisoseşte cu pietism filantropic. Nu aceasta este iubirea lui Cristos! Atunci când Isus coboară în apele Iordanului şi este botezat de Ioan Botezătorul, nu face asta pentru că are nevoie de pocăinţă, de convertire; face asta pentru a sta în mijlocul oamenilor, care au nevoie de iertare, în mijlocul nostru al păcătoşilor, şi pentru a lua asupra sa greutatea păcatelor noastre. Aceasta este calea pe care a ales-o pentru a ne consola, a ne mântui, a ne elibera de mizeria noastră. Ne uimeşte că apostolul spune că nu am fost eliberaţi prin intermediul bogăţiei lui Cristos, ci prin intermediul sărăciei sale. Şi totuşi sfântul Paul cunoaşte bine "inefabila bogăţie a lui Cristos" (Ef 3,8), "moştenitor al tuturor lucrurilor" (Evr 1,2).

Aşadar, ce este această sărăcie cu care Isus ne eliberează şi ne face bogaţi? Este tocmai modul său de a ne iubi, faptul de a deveni aproapele nostru asemenea samariteanului milostiv care se apropie de acel om lăsat pe jumătate mort pe marginea drumului (cf. Lc 10,25 şu). Ceea ce dă adevărată libertate, adevărată mântuire şi adevărată fericire este iubirea sa de compasiune, de duioşie şi de împărtăşire. Sărăcia lui Cristos care ne îmbogăţeşte este faptul de a deveni trup, faptul de a lua asupra sa slăbiciunile noastre, păcatele noastre, comunicându-ne milostivirea infinită a lui Dumnezeu. Sărăcia lui Cristos este cea mai mare bogăţie: Isus este bogat în încrederea sa nemărginită în Dumnezeu Tatăl, în încredinţarea în orice moment Lui, căutând mereu şi numai voinţa sa şi gloria sa. Este bogat aşa cum este un copil care se simte iubit şi îi iubeşte pe părinţii săi şi nu se îndoieşte o clipă de iubirea lor şi de duioşia lor. Bogăţia lui Isus este faptul de a fi Fiul, unica sa relaţie cu Tatăl este prerogativa suverană a acestui Mesia sărac. Atunci când Isus ne invită să luăm asupra noastră "jugul său plăcut", ne invită să ne îmbogăţim din această "sărăcie bogată" a sa şi "bogăţie săracă", să împărtăşim cu el Duhul său filial şi fratern, să devenim fii în Fiul, fraţi în fratele primul născut (cf. Rom 8,29).

S-a spus că singura tristeţe adevărată este aceea de a nu fi sfinţi (L. Bloy); am putea spune şi că există o singură mizerie adevărată: aceea de a nu trăi ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi ai lui Cristos.

Mărturia noastră

Am putea crede că această "cale" a sărăciei a fost cea a lui Isus, în timp ce noi, care venim după el, putem să mântuim lumea cu mijloace umane adecvate. Nu este aşa. În fiecare epocă şi în fiecare loc, Dumnezeu continuă să-i mântuiască pe oameni şi lumea prin sărăcia lui Cristos, care se face sărac în sacramente, în cuvânt şi în Biserica sa, care este un popor de săraci. Bogăţia lui Dumnezeu nu poate să treacă prin bogăţia noastră, ci întotdeauna şi numai prin sărăcia noastră, personală şi comunitară, însufleţită de Duhul lui Cristos.

Imitându-l pe Învăţătorul nostru, noi, creştinii, suntem chemaţi să privim mizeriile fraţilor, să le atingem, să le luăm asupra noastră şi să lucrăm concret pentru a le uşura. Mizeria nu coincide cu sărăcia; mizeria este sărăcia fără încredere, fără solidaritate, fără speranţă. Putem distinge trei tipuri de mizerii: mizeria materială, mizeria morală şi mizeria spirituală. Mizeria materială este ceea ce în mod obişnuit este numită sărăcie şi îi atinge pe cei care trăiesc într-o condiţie nedemnă de persoana umană: privaţi de drepturile fundamentale şi de bunurile de primă necesitate cum sunt hrana, apa, condiţiile igienice, munca, posibilitatea de dezvoltare şi de creştere culturală. În faţa acestei mizerii, Biserica oferă slujirea sa, diakonia sa, pentru a merge în întâmpinarea nevoilor şi a vindeca aceste răni care desfigurează faţa omenirii. În cei săraci şi în cei din urmă noi vedem faţa lui Cristos; iubindu-i şi ajutându-i pe săraci îl iubim şi-l slujim pe Cristos. Angajarea noastră se orientează şi spre a face în aşa fel încât să înceteze în lume încălcările demnităţii umane, discriminările şi samavolniciile, care, în atâtea cazuri, sunt la originea mizeriei. Atunci când puterea, luxul şi banul devin idoli, aceştia se pun înaintea exigenţei unei distribuiri egale a bogăţiilor. De aceea, este necesar ca toate conştiinţele să se convertească la dreptate, la egalitate, la sobrietate şi la împărtăşire.

Nu mai puţin îngrijorătoare este mizeria morală, care constă în a deveni sclavi ai viciului şi ai păcatului. Câte familii sunt în angoasă pentru că unul dintre membri - adesea tânăr - este subjugat de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, de pornografie! Câte persoane au pierdut sensul vieţii, sunt lipsite de perspective cu privire la viitor şi au pierdut speranţa! Şi câte persoane sunt constrânse la această mizerie de condiţii sociale nedrepte, de lipsa locurilor de muncă ce le privează de demnitatea pe care o dă faptul de a duce pâine acasă, datorită lipsei de egalitate cu privire la drepturile la educaţie şi la sănătate. În aceste cazuri mizeria morală se poate numi foarte bine sinucidere incipientă. Această formă de mizerie, care este şi motiv de ruinare economică, se leagă mereu cu mizeria spirituală, care ne loveşte atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu şi refuzăm iubirea sa. Dacă noi considerăm că nu avem nevoie de Dumnezeu, care în Cristos ne întinde mâna, pentru că noi credem că suntem autosuficienţi, pornim pe un drum de eşec. Dumnezeu este singurul care într-adevăr mântuieşte şi eliberează.

Evanghelia este adevăratul antidot împotriva mizeriei spirituale: creştinul este chemat să ducă în orice loc vestea eliberatoare că există iertarea răului comis, că Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru şi ne iubeşte gratuit, mereu, şi că suntem făcuţi pentru comuniune şi pentru viaţa veşnică. Domnul ne invită să fim vestitori bucuroşi ai acestui mesaj de milostivire şi de speranţă! Este frumos să experimentăm bucuria de a răspândi această veste bună, de a împărtăşi comoara încredinţată nouă, pentru a consola inimile rănite şi a da speranţă atâtor fraţi şi surori învăluiţi de întuneric. Este vorba de a-l urma şi a-l imita pe Isus, care a mers spre cei săraci şi spre păcătoşi ca păstorul spre oaia pierdută, şi a mers plin de iubire. Uniţi cu el putem deschide cu curaj noi căi de evanghelizare şi promovare umană.

Iubiţi fraţi şi surori, acest timp al Postului Mare să găsească întreaga Biserică dispusă şi preocupată să mărturisească tuturor celor care trăiesc în mizeria materială, morală şi spirituală mesajul evanghelic, care se rezumă în vestirea iubirii Tatălui milostiv, gata să îmbrăţişeze în Cristos fiecare persoană. Vom putea face asta în măsura în care vom fi conformaţi lui Cristos, care s-a făcut sărac şi ne-a îmbogăţit cu sărăcia sa. Postul Mare este un timp potrivit pentru despuiere; şi ne va face bine să ne întrebăm de care lucruri putem să ne privăm cu scopul de a ajuta şi a îmbogăţi pe alţii cu sărăcia noastră. Să nu uităm că adevărata sărăcie doare: n-ar fi valabilă o despuiere fără această dimensiune penitenţială. Nu am încredere în pomana care nu costă şi care nu doare.

Duhul Sfânt, graţie căruia "[suntem] ca nişte săraci, deşi îmbogăţim pe mulţi, ca unii care nu au nimic, deşi stăpânim toate" (2Cor 6,10), să susţină aceste propuneri ale noastre şi să întărească în noi atenţia şi responsabilitatea faţă de mizeria umană, pentru a deveni milostivi şi făcători de milostivire. Cu această dorinţă, asigur rugăciunea mea pentru ca fiecare credincios şi fiecare comunitate eclezială să parcurgă cu rod itinerarul Postului Mare şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi sfânta Fecioară Maria să vă păzească.


Papa Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu 

Tehnologia care ne distruge relațiile

Sigur ai întrerupt măcar o dată o discuție ca să răspunzi la telefon sau ca să verifici notificări pe e-mail sau pe rețelele de socializare. Micile întreruperi par inofensive. Cercetătorii au ajuns însă la concluzia că ne distrug încet-încet relațiile. 

Foto: dreamstime.comPotrivit unui studiu realizat de către VitalSmarts pe 2.025 de persoane, 9 din 10 participanţi au spus că cel puţin o dată pe săptămână li s-a întâmplat ca prietenii să nu le mai ofere atenţia cuvenită sau nu mai fie deloc atenţi la discuţia pe care o purtau, din cauza faptului că îşi verificau dispozitivele digitale. Nu mai puţin de 89% dintre participanţi au distrus anumite relaţii din cauza folosirii neadecvate a tehnologiei, notează blogs.kqed.org.

Aproximativ 87% dintre respondenţi au spus că această problemă este mai acută în prezent faţă de acum câţiva ani. Mai bine de 90% dintre participanţii la studiu au spus că sunt de acord cu faptul că reţelele de socializare sau mesajele nu ar trebui folosite atunci când persoana în cauză conduce, se află la biserică, la şcoală sau în timp ce ia masa cu familia. Cu toate acestea, în urma studiului s-a constatat că 93% au văzut în mod regulat persoane care îşi verifică telefonul spre exemplu, în timp ce conduc, 67% în timpul cinei, 35% la biserică şi 25% la şcoală.

Problema este că 2 dintre 3 persoane participante la studiu nu ştiu cum să reducă în mod practic şi eficient impactul folosirii nepotrivite a tehnologiei din partea celorlalţi. Joseph Grenny, unul dintre cercetătorii studiului recomandă tuturor să conştientizeze efectul şi consecinţele pe care le are utilizarea nepotrivită a tehnologiei în viaţa emoţională.

Persoanele care au participat la studiu au povestit situaţii în care fie au fost cei care şi-au petrecut timpul vorbind la telefon sau răspunzând la mesaje, fie au asistat la aşa ceva. Ele au spus că aceste situaţii sunt incomode şi chiar nepoliticoase. Unul dintre bărbaţii care a povestit aşa ceva a spus că i-ar plăcea ca într-o viaţă viitoare, în caz că aceasta există, să fie un smartphone, pentru ca în felul acesta să capteze atenţia copiilor şi soţiei sale. Bineînţeles, remarca lui era o glumă, dar scoate la lumină sentimentele celui care este neglijat de către partener sau cei din jur din cauza reţelelor de socializare, a telefonului sau a altor dispozitive.

Pentru cei care au dezvoltat "dependenţă digitală", experţii spun că primul pas pentru a elimina aşa ceva este conştientizarea situaţiei. Apoi, ei recomandă înlocuirea activităţilor care produc dependenţa cu altele mai utile, care să le aducă aceeași satisfacţie şi eventual să-i implice şi pe cei din jur. O altă soluție ar fi stabilirea unei zile de deconectare, în care dispozitivele digitale să fie lăsate deoparte. Iar pentru cazurile mai grave, există anumite terapii care îi pot ajuta pe cei afectaţi să depăşească această problemă. 


:)

:)