joi, 31 decembrie 2015

Dumitru Constantin Dulcan, neurolog faimos: „Vrei să te vindeci de o boală? Împacă-te cu vecinul! Gândul rău îl usucă în primul rând pe cel care-l trimite“ Citeste mai mult: adev.ro/nwfat9


Profesorul Dumitru Constantin Dulcan (77 ani) este reputatul medic neurolog şi psihiatru care şi-a legat numele de Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde a condus secţia de neuropsihiatrie, apoi clinica de neurologie. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ FOTO Astronomia creează punţi de legătură între Bârlad şi Chişinău. Pr... O fată de 15 ani este căutată cu disperare de familie după ce a fugit ... Mitropolia Olteniei şi monopolul din biserică. Credincios: „Am venit c... Ca autor de cărţi, dr. Dulcan a devenit accesibil maselor de cititori, odată cu publicarea volumului „Inteligenţa materiei“, un best-seller al anilor `80. În cartea sa revoluţionară pentru mentalitatea acelor vremuri, profesorul Dulcan îndrăznea să vorbească despre entitatea care, mai presus de tot, pune în lucruri o ordine firească, dar încă neînţeleasă de noi. Actualmente şef la Catedra de Neurologie şi Neuropsihosomatică de la Universitatea Titu Maiorescu Bucureşti, dr. Dumitru Constantin Dulcan s-a dedicat studierii domeniului conştiinţei, despre care spune ferm convins că timpul îl va confirma. - Tot răul spre bine, domnule profesor Dulcan? Gândul optimist cu care obişnuim să ne împăcăm are, de fapt, o explicaţie ştiinţifică? - Trebuie să privim cu luciditate, traversăm un moment foarte dificil pentru Univers. Privind la tot ce se întâmplă în jur, cu noi, ne dăm seama că suntem deja în război. Este nevoie de o refundamentare a conceptelor pe care Universul s-a bazat. Trebuie să lucrăm în primul rând asupra noastră, dacă vrem să schimbăm ceva. Fiecare dintre noi trebuie să facă efortul să se schimbe, iar fiecare trebuie să dea exemplu la 100, la 200 persoane. Doar aşa, printr-o energie colectivă, putem schimba lucrurile. Când nu ai în mintea ta soluţia pentru adevăr, o găseşti privind istoria sau natura, cum rezolvă o situaţie. Natura are propria inteligenţă, fiecare particulă are inteligenţa sa. A fost Imperiul lui Alexandru cel Mare, a fost Imperiul Otoman, a fost Imperiul Sovietic. Toate au dispărut. Celelalte sunt veşnice? Eu aştept istoria. - Nu suntem prea mici pentru un război aşa mare? - Dacă ne unim, nu. Trebuie să ne dezvoltăm conştiinţa de grup. O putem face pentru o cauză rugându-ne cu toţii sau măcar concentrându-ne sincron, cu toţii, în acelaşi timp. În America există grupuri de rugăciune în care oamenii se roagă pentru sănătatea cuiva sau pentru îndepărtarea unei probleme. Există mărturii ale unui savant neurochirurg american care fiind în comă profundă, vedea cum oamenii se roagă pentru însănătoşirea lui şi cum vin spre el canale de energie prin care simţea că se vindecă. În acest timp, el a avut acces la adevăruri din lumea de dincolo. „Marea mea dilemă este cum împac eu ce am văzut dincolo, cu ce am învăţat la Harvard“, a relatat cercetătorul. Şi nu era un naiv. - Şi lumea va fi schimbată doar cu efectul gândirii pozitive? - Trebuie să ne scuturăm de zgura gândurilor, pentru că resentimentele, ura, invidia sunt sentimente care modifică ADN-ul, în timp ce iertarea şi optimismul deschid spirala ADN-ului. Vrei să te vindeci de boală? Împacă-te cu vecinul sau cu cel pentru care ai resentimente. Când emitem un gând bun în spaţiu, el este perceput ca o lumină colorată. În schimb, gândul rău este un nor întunecat care îl usucă în primul rând pe cel care-l trimite. Rugându-ne cu toţii, îndepărtăm din norii negri care s-au tot adunat deasupra noastră. Şi trebuie să facem bine. Acel bine pe care nu ni-l cere nimeni, acela este binele suprem! Altfel, dacă vom continua aşa, nimicim totul. Tot primim semnale că Universul va face „implozie“, dar ceasul bombei poate fi oprit. Oamenii sunt, de fapt, nişte frecvenţe. Noi trebuie să ne elevăm conştiinţa, pentru a putea avea acces la alte dimensiuni. Vorbind despre moarte, niciodată să nu ne gândim la cei trecuţi în nefiinţă ca fiind morţi. Nu, ei sunt nişte conştiinţe vii! Moare doar universul fizic, corpul. Nu există moarte, există doar o trecere. Comunicarea cu invizibilul este mai utilă decât tone de cărţi. Am avut mai multe experienţe de acest gen, momente critice, de boală. Viaţa nu m-a dezmierdat deloc. De fiecare dată când ajungeam la limită, cineva îmi spunea care e soluţia. Noi plecăm din viaţă cu exact ce-am adunat. Şi suferim teribil în faţa celor cărora le-am greşit. Iisus a dat expresia celui mai pur sentiment: iubirea şi iertarea aproapelui său. Dacă l-ar fi acceptat pe Iisus, omenirea ar fi avut 2.000 ani în avans în civilizaţie. Cărţile profesorului Dulcan Profesorul Dumitru Constantin Dulcan s-a aflat la Constanţa în luna octombrie, pentru a susţine un seminar despre evoluţia Universului, la invitaţia Centrului de Psihologie Dobrogea, în colaborare cu psih. Ana Filip şi psih. Claudia Petre. Cartea sa „Inteligenţa materiei“ a fost distinsă în 1992, cu premiul Academiei Române pentru filozofie „Vasile Conta“. Alte cărţi scrise de D.C. Dulcan sunt „Mintea de dincolo”, care abordează experienţele morţii clinice, „În căutarea sensului pierdut“, „Somnul raţiunii“, „Către noi înşine“, „Gândirea omului modern“, „Culmi şi limite“. Profesorul Dulcan este membru al unor prestigioase societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale (Academia Americană de Neurologie, Societatea Europeană de Neurologie, Organizaţia Internaţională de Cercetare a Creierului). Vă mai recomandăm Dumitru Constantin Dulcan, neurolog: „Orice gând negativ ne face rău şi nouă, şi Universului. Stresul poate să paralizeze sistemul imunitar“ Dumitru Constantin Dulcan: „În fiecare secundă în care gândim, pledăm pentru moarte sau pentru viaţă“ 

Citeste mai mult: adev.ro/nwfat9

miercuri, 30 decembrie 2015

În acest an Revelionul va fi sărbătorit la Blaj în Piața 1848

Normele legislative în vigoare privind siguranța cetățenilor au obligat administrația publică din Blaj să mute locul în care se sărbătorea în mod tradițional trecerea dintre ani.
De peste 20 de ani mii de blăjeni se bucurau împreuna la intrarea într-un nou an în centrul municipiului, lângă Lupa Capitolină.
Anul acesta în premieră Revelionul va fi sărbătorit la Blaj în Piața 1848 pe acorduri de muzică și cu un spectacol de artificii.
Autoritățile mizează pe un număr cel puțin la fel de mare de participanți la acest moment festiv precum în anii anteriori.

duminică, 27 decembrie 2015

VIDEO: Urme de foc de dincolo, la Roma un colț din Purgator

Scurtă călătorie în ”Muzeul sufletelor din Purgator”. Părintele Roberto: „mărturii ce pun întrebări despre viață”
De Marinella Bandini
Prezența celor care au trecut la Domnul de multe ori se manifestă într-un mod explicit. Lasă ”urme de foc” pe obiectele pe care le ating, și urme în sufletul celui care vizitează astăzi ”Muzeul Sufletelor din Purgator”, amenajat în sacristia bisericii Sacro cuore di Gesu in Prati. Părintele Roberto Zambolin, parohul, însoțește cu plăcere grupurile de vizitatori curioși, și „de multe ori are loc o conversație interesantă despre viață. Unii îmi zic că e pentru prima dată când discută și meditează așa de profund”. „Oamenii își pun întrebări de bază: cine sunt? De unde vin și unde merg? Ce fac aici? Toate acestea ajută la înțelegerea sensului vieții”, aceste urme de foc „ te fac să te întrebi asupra vieții”.  (...)
Ideea de a face un muzeu este legată de evenimentele din 2 iulie 1897: în timpul Liturghiei s-a declanșat un incendiu sub altarul capelei de atunci. Două sunt faptele ieșite din comun înregistrate: un tablou nu a fost atins de flăcări șinumeroși credincioși au mărturisit că au văzut între flăcări un chip suferind, a cărui imagine a rămas ca și o umbră pe perete.  Sfântul Scaun a avut o atitiudine de prudență dar nu a interzis nimănui să creadă în aceste manifestări, atâta timp cât nu sunt în condradicție cu doctrina. De aici ideea unui mic muzeu, în care sunt expuse suveniruri din toată Europa, toate cu certificat de autenticitate.
Iată unele din aceste întâmplări deosebite. Belgia, 21 iunie 1789: răposata Leleux se arată fiului, cerându-i Liturghii pentru ea și în același timp pregătindu-l să abandoneze viața lui  dezordonată. Când i s-a arătat ultima oară  a întins mâna atingându-l pe spate, lăsând pe cămașă o urmă de foc. Todi (Perugia), 1 noiembrie 1731: părintele Panzini apare surorii Chiara Isabella Fornari implorându-o să se roage pentru salvarea lui. Ca și semn a lăsat urma mâinii stângi imprimată cu foc pe o masă de lemn a surorii. Rimini, 5 martie 1871: defuncta Palmira Rastelli se arată unei parohiene cerându-i să se celebreze o Liturghie pentru ea, punând mâna pe cartea de rugăciuni a femeii, lasă o urmă de foc.
Părintele, Roberto Zambolin, sublinează că „dincolo de ceea ce se vede, muzeul ne invită să reflectăm asupra sensului vieții, ne amintește că viața se apropie de o concluzie, și că după moarte există o realitate adevărată și autentică, nu se sfârșește totul aici”. ”Pomenire” (parastasul) indică chiar această relație dintre noi cei vii și cei răposați.  Când a intrat aici pentru prima dată, părintele Roberto s-a apropiat plin de curiozitate: „Aceste mărturii m-au ajutat să regăsesc în Evanghelie răspunsul la iubirea enormă a lui Dumnezeu”.  Multe persoane vin aici din curiozitate, atrase de misterul acestui loc suspendat între viață și moarte. Dar „să nu confundăm cu ezoterismul, ne atrage atenția părintele Roberto. Raportul dintre noi și defuncți, comuniunea sfinților, este înăuntrul iubirii lui Dumnezeu, înăuntrul fericirii și frumuseții. Cu ajutorul acestor mărturii învățăm să descoperim milostenia și frumusețea lui Dumnezeu în viața noastră.
Traducere: AMR


Sursa:aleteia.org

luni, 21 decembrie 2015

Ieslea nu constituie o infracțiune. Laicitatea învinsă (pentru moment)

De Rino Cammilleri

          Scena cu Ieslea Nașterii descrie în modul cel mai inofensiv posibil ceea ce există în lume: o mamă cu nou născutul ei. În plus, totul este înconjurat de oițe, animalele cele mai lipsite de apărate, devenite simbol al creaturii inocente. „Nu vă temeți”, le-au spus îngerii păstorilor din Betleem care, pe bună dreptate, s-au speriat la vederea luminii strălucitoare în noapte. Dar aproape imediat asupra pașnicului nou-născut s-a dezlănțuit iadul pe pământ, forțându-i să fugă: chiar, pentru a fi siguri că nu-l ratează, au fost exterminați toți copilașii din zonă.
        Bătrânul Simeon i-a prezis mamei sale, atunci când l-a numit „semn de contradicție”, deoarece acel Copil nu doar că a împărțit istoria în două (anii se socotesc înainte de Cristos și după), ci și umanitatea: cu El sau împotrivă. Astăzi, acei „împotrivă” manifestă o tenacitate războinică, și, uneori, depășește obsesia. S-ar putea spune că încăpățânarea lor ar fi demnă de o cauză mai bună, dar printr-o reflecție mai profundă se poate observa că nu există o cauză mai bună decât aceasta. Pentru ei. Ajunge doar să vedem cu câtă insomnie neobosită prezintă denunțuri, moțiuni, cereri, propuneri, toate proiectate să elimine tot ceea ce rămâne din creștinism. Învinși odată, reapar în ziua următoare, și apoi din nou, fără oprire și oboseală, iar cu cât îi respingi mai mult, cu atât mai mult se întorc la fel ca și muștele. Poate că, așa cum spune Isus în Evanghelie, au luat „diavolul de tată”, unul dintre care cele mai antice nume este Domnul Muștelor; și oare a cărui metodă este obsesia?
          De ce am spus aceasta? Mi-a venit în minte când am citit următoarea știre: Tribunalul din Montpellier (Franța), pe 16 iulie l-a achitat pe primarul din Béziers, Robert Ménard. De ce infracțiune era acuzat? Țineți-vă bine: de Crăciun a făcut o scenă cu Ieslea Nașterii Domnului la intrarea în localitate. Imediat, cei de la Ligue des droits de l'homme (Liga drepturilor omului), l-au dat în judecată pentru încălcarea art. 28 al Legii din 09 decembrie 1905, care de 110 ani a fondat faimoasa laicitate, mândria Franței republicane. Această lege a luat ființă în vremea prim-ministrului de atunci Emil Combes (1835-1921). Acesta, după ce a studiat în seminar și în alte școli catolice, a intrat în masonerie și a făcut o carieră politică rapidă marcată de luptă neobosită pentru „confesionalism”.
          Judecătorii din Montpellier, dându-i dreptate primarului, au susținut că art. 28 al legii din 1905 interzice doar obiectele care „simbolizează revendicarea de opinii religioase”, în timp ce ieslea, se înscrie în categoria „manifestări culturale tipice ale sărbătorilor de Crăciun”. Judecătorii, de fapt, au încercat să ocolească problema, survolând pe faptul că „sărbătorile de Crăciun”, își au originea de la un Eveniment precis, care este religios. Dintr-o religie care, în 20 de secole, a modelat totul, devenind chiar și „cultură”. Astfel, primarul a încărcat doza, anunțând pe profilul privat al unei rețele de socializare o iesle și mai grandioasă pentru următorul Crăciun, pentru că este vorba de un „element cultural”, dar și de „o civilizație care poartă un nume: civilizația franceză și europeană”.
          În mod evident, muștele și-au pierdut controlul și, după cum le este obiceiul, au făcut apel la Curtea de gradul al doilea, la Marseille. De fapt, anul trecut, tribunalul administrativ din Nantes a interzis prezența ieslei în locurile publice, provocând un protesc studențesc cu deviza Touches pas àma crèches (Jos mâinile de pe iesle). Individual, localitățile Béziers și Nantes au în spate o istorie de luptă pentru și împotriva lui Cristos: prima a fost puternic implicată în cruciada medievală împotriva catarilor albigenzi; a doua a văzut înfrângerea finală de la Vandeea, opera armatei iacobine. Astăzi războiul la Cristos s-a mutat în aulele tribunalelor, pentru că „drepturile omului” nu mai au la dispoziție ghilotina (pentru moment). Dar obsesia nu și-au pierdut-o. Evanghelia spune că nu o să și-o piardă niciodată.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:www.lanuovabq.it

duminică, 20 decembrie 2015

A te încrede în Dumnezeu

Lupta pentru sfințenia proprie înseamnă, concret, „a-L lăsa pe Spiritul Sfânt să lucreze în sufletele noastre, a coopera cu el, dar fără a încerca să Îi luăm locul.” Un articol despre viața creștină.
Sfântul Luca ne povestește despre o zi în care Domnul predica pe țărmul Mării Galileii, în care atât de mulți oameni voiau să Îl asculte, încât a trebuit să ceară ajutor. Acolo, câțiva pescari își spălau năvoadele pe mal. Își terminaseră mare parte din lucru și se pregăteau să plece, cu siguranță cu gândul de a ajunge acasă cât mai repede ca să se odihnească. Isus s-a urcat într-una dintre bărci, cea a lui Simeon, și de acolo a continuat să vorbească mulțimii.
Evanghelistul nu ne spune despre ce anume vorbea atunci Isus. Aici, vrea să ne atragă atenția asupra altor aspecte cu tâlc pentru viața creștină.
Luptă și încredere
Poate că Petru și însoțitorii săi au crezut că Isus, după ce va termina de vorbit, se va reîntoarce la țărm și va pleca pe drumul său. În schimb, El s-a întors spre ei și le-a cerut să își reia lucrul pe care erau gata să îl oprească pentru acea zi. S-au mirat, dar Simeon a avut acea măreție în suflet de care avea nevoie pentru a trece peste oboseală și a răspunde: Stăpâne, toată noaptea ne-am trudit, dar n-am prins nimic. Totuși, la cuvântul Tău, voi arunca năvoadele. [1]
Munciseră toată noaptea – și fără rezultat. Știau bine ce trebuiau să facă, deoarece asta le era meseria și o făceau de mult timp. Dar toate acestea nu au fost suficiente pentru a le garanta reuşita și se întorseseră obosiți și năvoadele goale. Cu ușurință ne putem imagina descurajarea lor. Alții, copleșiți de un sentiment de zădărnicie, s-ar fi putut gândi chiar să renunțe la meseria respectivă.
Știm cum se termină povestea – cu năvoade pline de pește. Dacă vrem să căutăm diferența dintre succesul de atunci și eșecul din noaptea de dinainte, răspunsul este clar: prezența lui Isus. Toate celelalte circumstanțe ale celei de-a doua încercări păreau mai puțin favorabile decât primei. Năvoadele necurățate complet, ora nepotrivită din zi, extenuarea fizică și mentală a pescarilor...
Domnul folosește toate acestea pentru a le da – totodată și nouă – o foarte importantă lecție spirituală: nu putem realiza nimic fără Cristos. Fără El, încercările noastre vor aduce numai extenuare, tensiune, descurajare și dorința de a renunța; fără Cristos vom încerca să ne păcălim pe noi înșine, dând vina pe împrejurări pentru lipsa noastră de rezultate; fără Cristos, vom fi copleșiți de un sentiment de zădărnicie. Însă, cu El, răsplata este uriașă.
Sanctificarea nu constă în respectarea unui set de reguli. Viața lui Cristos este în noi. Prin urmare, mai degrabă decât a „face ceva,”, mai bine „lăsăm ceva să fie făcut,” mai bine permitem să fim călăuziți – și să răspundem cu toate puterile. „Tu, creștin și, în calitate de creștin, un copil al lui Dumnezeu, trebuie să simți o imensă responsabilitate de a te ridica la nivelul darurilor primite de la Domnul, arătând o fermitate vigilentă și plină de iubire, astfel încât nimic și nimeni să nu estompeze trăsăturile distinctive ale iubirii pe care El le-a imprimat pe sufletul tău.” [2]
Când ne străduim să devenim sfinți, firul voinței noastre Îl întâlnește pe cel al voinței lui Dumnezeu și se împletesc, formând o singură țesătură, o singură pânză – care este viața noastră. Această țesătură trebuie să devină din ce în ce mai desăvârșită, până în momentul în care voința noastră se identifică cu cea a lui Dumnezeu, și devenim incapabili de a le distinge în parte, deoarece ambele caută același lucru.
Aflat aproape de sfârșitul vieții sale pe pământ, Isus I-a spus Sfântului Petru: adevărat, adevărat îți spun că, atunci când erai mai tânăr, tu însuți te încingeai și te duceai unde voiai; însă când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altcineva te va încinge și te va duce unde nu vei voi[3] Înainte, te bazai pe tine însuți, pe propria-ți voință, pe propria-ți putere; credeai că sunt mai sigure cuvintele tale decât ale mele. [4] Iar acum vezi rezultatele. De acum înainte, vei depinde de mine și vei vrea ce vreau eu... și totul va fi mult mai bine.
Viața interioară este o lucrare a harului care are nevoie de cooperarea noastră. Duhul Sfânt Își suflă vântul în pânzele corabiei noastre. Răspunzând, avem, ca să spunem așa, două vâsle: propriul efort și încrederea în Dumnezeu - certitudinea că nu ne va părăsi niciodată. Ambele vâsle ne sunt necesare și trebuie să ne folosim de ambele brațe dacă vrem ca viața noastră interioară să progreseze. Dacă oricare dintre ele lipsește, barca va merge în cerc și va fi foarte greu de controlat. Iar sufletul va, ca să spunem așa, „șchiopăta”; nu va reuși să progreseze, va deveni extenuat și se va prăbuși atât de ușor.
Dacă lipsește hotărârea reală de a lupta, pietatea devine sentimentală, iar virtuțile puține. Sufletul pare să se umple cu intenții bune, dar se dovedesc ineficiente în momentul punerii în practică. Dacă, pe de altă parte, totul este încredințat unei voințe puternice, unei determinări de a lupta fără sprijinul Domnului, roadele sunt secetă, tensiune, extenuare, dezgust pentru o bătălie care nu reușește să atragă nici măcar un pește în năvoadele vieții interioare și apostolatului. Sufletul se găsește, asemenea lui Petru și tovarășilor săi, într-o noapte fără roade.
Dacă observăm că ni se întâmplă ceva asemănător, dacă uneori cădem în într-o stare de descurajare deoarece depindem prea mult de propriile cunoștințe, de propria experiență și voință... și prea puțin de Isus, să îi cerem Domnului să urce în barca noastră. Avem o nevoie enormă de prezența Sa, mult mai mult decât de rezultate ale propriilor eforturi. Conștientizăm că Domnul nu le-a promis roade bogate, iar Simeon nu s-a așteptat să le primească. Dar a știut că merită să lucreze pentru Dumnezeu: in verbo autem tuo laxabo retia, [5] la cuvântul tău voi arunca plasele.
Abandon
Să ne întoarcem câțiva pași și să ne îndreptăm atenția asupra cererii lui Isus. Înaintează în larg și aruncați-vă năvoadele pentru pescuit. [6] Duc in altum. Duceți-vă barca în ape adânci. Pentru a începe să trăim cu adevărat viața interioară, trebuie să renunțăm la a sta pe teren ferm, aflat complet sub controlul nostru; trebuie să mergem acolo unde ușor ar putea fi valuri, unde barca se va clătina și sufletul va realiza că nu poate controla totul, unde ne-am putea îneca dacă alunecăm în apă.
Nu ar fi mai sigur pe țărm, sau acolo unde apa ne ajunge doar până la genunchi, sau mijloc, sau poate cel mult până la umeri? Poate am fi mai în siguranță acolo. Însă niciun pește care merită să fie prins nu se găsește pe țărm. Dacă vrem să ne aruncăm năvoadele pentru pescuit, trebuie să ducem barca în ape adânci și să trecem peste teama de a pierde din ochi linia țărmului.
Cât de des și-a certat Isus apostolii pentru frica lor! De ce sunteți atât de fricoși, puțin credincioșilor? [7] Nu merităm, și noi, același reproș? „De ce nu ai credință? De ce vrei să controlezi totul? De ce este atât de greu să mergi atunci când soarele nu strălucește în toată splendoarea sa?”
Instinctiv, sufletul încearcă să descopere puncte de referință, semnale care să îi confirme că este pe drumul cel bun. Domnul nostru ni le oferă des, dar nu vom crește în viața interioară dacă devenim obsedați de nevoia de a ne măsura progresele făcute.
Poate că avem deja experiența că, în momente de neliniște, atunci când nu suntem siguri de planurile noastre și devenim copleșiți de dorința de a căuta, cu orice preț, un răspuns, ajungem să atribuim unui eveniment minor o importanță pe care nu o are în mod real – un zâmbet sau o privire serioasă, un cuvânt de laudă sau de dojană, o circumstanță favorabilă sau un obstacol pot lumina sau întuneca lucruri cu care nu au nicio relație obiectivă.
Creșterea în viața interioară nu depinde de a fi sigur de voința lui Dumnezeu. O dorință exagerată pentru certitudine este punctul în care voluntarismul se unește cu sentimentalismul. Câteodată, Dumnezeu permite o lipsă de certitudine care, dacă este bine concentrată, ne ajută să creștem în corectitudinea intențiilor. Ceea ce este important este abandonul în mâinile Sale, pentru că pacea este atinsă având încredere în El.
Scopul luptei noastre nu este să obținem sentimente plăcute. De multe ori le avem; de multe ori nu. O scurtă examinare ne poate ajuta să descoperim că le căutăm poate mai des decât credem, dacă nu pentru noi, atunci ca un semn că lupta noastră dă roade.
Găsim asta, de exemplu, în descurajarea pe care o simțim confruntându-ne cu o tentație care persistă, deși nu i-am cedat; în supărarea apărută când ceva se dovedește dificil și ne așteptam să fie ușor; în nemulțumirea apărută când dedicarea nu ne aduce sentimentele calde pe care le-am dori...
Trebuie să ne luptăm cu ceea ce ne putem lupta, fără a ne îngrijora privind lucrurile care nu ne sunt sub control. Propriile sentimente nu ni se supun în totalitate voinței și nu putem încerca să le aducem acolo.
Trebuie să învățăm să ne abandonăm, lăsând rezultatele luptei noastre în mâinile Domnului, pentru că doar abandonul, deci încrederea în Dumnezeu, poate să învingă teama. Dacă vrem să devenim pescari de succes, trebuie să ne ducem barca in altum, acolo unde nu putem atinge fundul mării. Trebuie să ne depășim dorința de a căuta puncte de referință, de a fi siguri că mergem înainte. Dar, pentru a atinge aceasta, trebuie să ne bazăm pe pocăință.
Un nou început
Simeon și tovarășii săi i-au urmat sfatul Domnului și au făcut așa și au prins atât de mulți pești, încât năvoadele începuseră să li se rupă. [8] Cei care au venit să îi ajute au beneficiat și ei de îndrăzneala acestora, iar cele două bărci aproape se scufundau de pline ce erau. Această imensă captură l-a făcut pe Petru să realizeze apropierea lui Dumnezeu și să se simtă nedemn de o asemenea familiaritate: Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt un om păcătos. [9] Cu toate acestea, doar câteva momente mai târziu, au lăsat totul și L-au urmat. [10] Și I-au rămas credincioși până la moarte.
Petru l-a descoperit pe Dumnezeu în acea extraordinară captură de pește. Ar fi reacționat oare la fel dacă munca sa din noaptea trecută ar fi mers bine? Poate că nu. Poate că ar fi recunoscut ajutorul lui Cristos într-o captură deosebit de mare, dar nu ar fi realizat cât de aproape era Dumnezeu și că Îi datora totul. Pentru ca miracolul să atingă sufletul lui Simeon, a fost bine că, în ciuda efortului său adevărat, lucrurile au decurs atât de prost cu o noapte înainte.
Domnul ne folosește defectele pentru a ne atrage spre El, cu condiția să facem un efort sincer să le învingem. Prin urmare, în luptă, trebuie să ne iubim așa cum suntem – cu tot cu defectele noastre. Când s-a făcut om, Cuvântul și-a asumat limitările care fac parte din condiția umană, cele împotriva cărora noi înșine ne revoltăm câteodată. Pe calea identificării cu Cristos, acceptarea propriilor limitări este o piatră de hotar.
Cât de des chiar conștientizarea calmă a propriei nevrednicii ne face să îl descoperim pe Cristos alături de noi, deoarece vedem cu claritate că peștele pe care îl găsim în năvod nu este acolo datorită propriei dibăcii, ci datorită Domnului. Iar experiența ne umple de bucurie și ne convinge încă o dată că remușcarea este ceea ce face să avansăm în viața interioară.
Apoi, asemenea lui Petru, ne aruncăm la picioarele lui Isus, și lăsăm totul în urmă – inclusiv uriașa captură – pentru a-L urma, deoarece numai El este ceea ce contează pentru noi.
Remușcarea adevărată marchează drumul bucuriei. „Viața ta interioară trebuie să fie exact asta: să înceapă... și să înceapă din nou.” [11] Ce imensă bucurie simte sufletul nostru atunci când descoperim cu adevărat înțelesul acestor cuvinte! Să nu obosim niciodată să începem din nou: acesta este secretul reușitei și păcii. Cei care au luat această decizie permit Duhului Sfânt să lucreze în sufletele lor, cooperând cu El, dar neîncercând să Îi ia locul. Ei se luptă cu toate puterile și cu o încredere deplină în Dumnezeu.
J. Dieguez
----
[1] Luca 5:5.
[2] Sf. Josemaría Escrivá, Forja, nr. 416.
[3] Ioan 21:18.
[4] Cf. Matei 26: 34-35.
[5] Luca 5:5.
[6] Luca 5:4.
[7] Matei 8:26. Cf. Matei 14:31.
[8] Luca 5:6.
[9] Luca 5:8.
[10] Luca 5:11.
[11] Sf. Josemaría Escrivá, Drum, nr. 292.



Sursa:opusdei.ro

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Idei de cadouri

Ştiu, şi voi vă aflaţi în plină cursă, în goana după cadourile perfecte, nu-i aşa? Şi sunt atât de multe persoane dragi cărora dorim să le facem bucurii, acum, înaintea Crăciunului… Soţia/soţul, copilaşii, nepoţeii, scumpii prieteni, colegii de serviciu – ha, nu ne vor mai prinde în offside, ca anul trecut! – mama, tata şi…, parcă, mai lipseşte cineva. Ah, şi mama-soacră, iar o uitasem! Mai ştiu şi că nu am ales tocmai cel mai potrivit moment ca să vă răpesc din timpul care pare că se contractă tot mai mult în această perioadă. Dar, dacă îmi veţi acorda puţintică atenţie, preaiubiţii mei prieteni, veţi avea numai de câştigat, deoarece mi-am propus să vă dau câteva idei originale de cadouri aflate la promoţie, desigur.
 
Înainte de aceasta, însă, ar trebui să stabilim împreună ce înseamnă Crăciunul. Învălmăşeala din shop-uri sau cea din trafic, jucăriile kitsch-oase cu luminiţe care parcă ne hipnotizează copiii, caltaboşul, şoricul sau cozonacul şi salata boeuf, moşul cu renii lui aerieni sau, poate, sexy-crăciuniţele din spoturile publicitare de sezon? Despre acestea toate şi despre multe altele adiacente lor, să fie vorba în această perioadă, sau despre altceva ar trebui să fie sărbătoarea pe care o avem în faţă? Categoric, despre cu totul altceva. „Căci pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” – iată, răspunsul pe care condacul Naşterii Domnului nostru, Isus Hristos, ni-l oferă!
 
Şi atunci, dacă ştim că Dumnezeu s-a „ambalat” pe sine însuşi în acest dumnezeiesc dar – care este naşterea unui bebeluş – şi s-a oferit nouă cu toată gratuitatea, noi cum de mai bâjbâim încă în aflarea cadoului perfect!?!… În cazul în care nici acum nu aţi înţeles, voi simplifica: aşa cum Domnul s-a dăruit pe sine însuşi, făcându-se cadoul perfect, desăvărşit, pentru noi, prin naşterea sa sfântă, la fel şi noi suntem datori să ne oferim altora, măcar parţial, dacă nu putem în totalitate. Cum adică să ne oferim? În cele ce urmează, vă voi da câteva exemple de cum ne putem oferi şi, în acelaşi timp – pentru că uneori îmi respect promisiunile –, vă voi oferi şi ideile de cadouri despre care vă vorbeam la început.
 
Timpul. V-aţi gândit vreodată să oferiţi din timpul vostru celor dragi? Spre exemplu, copiilor. Zilnic, câte o oră în care să faceţi împreună ceea ce ei îşi doresc; iar eu sunt convins că nu-şi doresc să faceţi teme în această oră. Astfel, veţi putea cumula până la sfârşitul anului viitor – care este şi unul bisect – fix 366 de ore nepreţuite. Scrieţi, deci, pe un bileţel, ce conţine cadoul şi împachetaţi-l într-o cutiuţă sau într-un plic colorat. Sunt convins că va fi un dar de care micuţii vor fi încântaţi. Dar acest cadou, timpul, poate fi oferit şi prietenilor sau părinţilor. Chiar, ce-ar fi să le oferim părinţilor noştri mai mult timp decât vizitele din ce în ce mai rare şi mai scurte pe care le făceam până acum?
 
Un alt cadou original poate fi rugăciunea. Să oferim celor dragi rugăciuni şi să le spunem acest lucru. Ba, mai mult, să-i invităm şi pe alţii să ni se alăture şi să contribuie şi ei la buchetul de rugăciuni pe care să-l oferim unei persoane sau unei cauze. Şi, la fel ca în cazul timpului, putem să scriem pe un bileţel acest dar şi să-l înmânăm, frumos ambalat. Ce-ar fi să-i oferim unui prieten drag un plic cu o iconiţă pe spatele căreia să-i scriem: „Bună! De acest Crăciun îţi ofer trei decade de Rozariu şi zece Tatăl nostru pe care deja le-am făcut la intenţia ta şi o Sfântă Liturghie la care am participat pentru tine”?
 
Dar mai putem găsi în noi, la promoţie, şi alte cadouri pe care le putem lega cu fundă roşie şi oferi de Crăciun: generozitateaîncurajareaiertareanoastră etc. Toate acestea pot fi transformate în scurte şi emoţionante epistole. Eu chiar am primit o astfel de scrisoare, de încurajare, care m-a bucurat enorm şi pe care o păstrez ca pe unul dintre obiectele de preţ ale casei. Iar atunci când întâmpin dificultăţi în ceea ce mă străduiesc să fac, nu e nevoie decât să o mai citesc încă o dată, ca fervoarea să mă cuprindă din nou. Această scrisoare este, cu certitudine, unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodată. Practic, s-ar putea spune că nu a costat mai mult decăt o banală filă de caiet şi foarte puţină cerneală. Şi totuşi, pentru mine, valoarea acesteia este inestimabilă.
 
Iată, buni prieteni, numai câteva idei de cadouri originale. Dar sunt convins că şi voi aveţi altele asemenea. Ştiu că v-am reţinut cam mult din treabă, închei imediat, până nu ne prinde Crăciunul. Aşadar, cadourile le-am găsit, pe destinatari îi ştim… Singurul lucru care ne mai poate crea dificultăţi în goana după cadoul perfect rămâne căutarea ambalajului ideal. Să aveţi spor!


Sursa:victorostropel.blogspot.ro

joi, 17 decembrie 2015

Copilul bolnav de cancer care a vorbit cu Isus

„Am fost în paradis cu Isus. Aveam aripi și zburam împreună”
De Gelsomino del Guercio
La doar doi ani și jumătate, Casen Broussard a fost diagnosticat cu neuroblastom, o formă de cancer care își poate avea originea în ganglionii simpatici. Este un cancer rar, dar este cancerul cel mai frecvent la copii.
O ÎNTÂLNIRE SPECIALĂ
Din acel moment, povestește televiziunea americană WLBT, viața lui s-a schimbat radical. Tratamente, drumuri făcute la spitalul din Memphis, teamă că nu va reuși. Dar nu doar acestea. Există în plus un episod care face și mai specială istoria lui Casen. În acest calvar, care acum pare să se sfârșească, micuțul ar fi vorbit cu Isus.
„CASEN CU CINE AI VORBIT?”
După cum scrie Indipendent Journal (30 noiembrie), care a relatat despre acest caz, copilul ar fi dat indicați precise în ce privește convorbirile lui. „Casen, cu cine ai vorbit? L-a întrebat mama sa, iar el a răspuns: „Cu Isus”. Și tatălui, care-l întreba și el, micuțul îi  spunea: „Într-adevăr nu-l cunoști? Nu poți să-l vezi?”.
„AM FOST ÎN CER”
Înainte de a înfrunta una din primele operații și bunica sa i-a adresat o întrebare: „L-am întrebat dacă Isus a fost acolo și el a zis că da. Casen a înclinat capul și a zis: da, este acolo”. Apoi, cuvintele spuse de Cassen după operație  i-a impresionat pe toți. „Am fost în Cer” a zis, și l-au întrebat „cine era?”. Copilul a răspuns „Isus, Tatăl și Celălalt”. Casen a explicat în detaliu cum era în Paradis, cum arăta Isus și Dumnezeu, a pomenit și de Spiritul Sfânt.
O POVESTE DETALIATĂ
După cele zise de rudele micuțului, singura explicație a celor trăite de Casen e că acesta a avut  o experiență ieșită din comun. Nimeni nu ar fi putut să-i vorbesască despre așa ceva, iar el nu avea cum să inventeze o asemenea poveste.
”LUMEA DIN PARADIS”
Când l-au întrebat ce a văzut în Cer el a răspuns: „lumea din Paradis”. De asemenea,Isus i-a zis să se întoarcă acasă: „El m-a împins, eu am sărit și am început să zbor”. Casen povestește că a avut aripi în timpul în care a fost în Paradis.
Povestea lui Casen a readus întreaga familie aproape de Dumnezeu. „Acum credem de un milion de ori mai mult în Dumnezeu”. După transplantul de măduvă osoasă și tratamentele pe care le-a terminat în iulie, urmează peste câteva zile  o vizită medicală care ar trebui să confirme progresele din aceste luni.

Traducere: AMR


Sursa:aleteia.org

miercuri, 16 decembrie 2015

JUBILEUL, POVESTE SAU REALITATE?

de Pr. Alexandru Ploștinaru,
Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj

Jubileul în Vechiul Testament

Termenul Jubileu își are originea în cuvântul ebraic  jobel sau yovel, care indică cornul de berbec, folosit ca și goarnă pentru a anunța începutul Anului Sfânt, în ziua a zecea a lunii Tisri (septembrie), zi ce purta numele  de „Yom Kippur”, ziua iertării publice a tuturor păcatelor poporului.
Fundamentul teologic al jubileului îl găsim în cartea Leviticului cap. 25. 9-18: „9. Și să trâmbițezi cu trâmbița în luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii; în ziua curățirii să trâmbițezi cu trâmbița în toată țara voastră. 10. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toți locuitorii lui. Să vă fie acesta an de slobozenie, ca să se întoarcă fiecare la moșia sa; fiecare să se întoarcă la ogorul său. 11. Anul al cincizecilea să vă fie an de slobozenie: să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine pe pământ, și să nu culegeți poama de pe vițele netăiate, 12. Că acesta e jubileu; sfânt să fie pentru voi; roadele de pe ogor să le mâncați. 13. În anul jubileu să se întoarcă fiecare la moșia sa. 14. De vei vinde ceva aproapelui tău sau de vei cumpăra ceva de la aproapele tău, să nu înșele nimeni pe aproapele său. 15. După numărul anilor trecuți de la cel din urmă jubileu să cumperi de la aproapele tău, și după numărul anilor de cules să-ți vândă el. 16. Dacă au rămas ani mai mulți până la jubileu, sporește prețul, iar dacă au rămas puțini ani, micșorează prețul, căci un anumit număr de secerișuri îți vinde el. 17. Să nu înșele nimeni pe aproapele său; teme-te de Domnul Dumnezeul tău; Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.
Celebrarea unui an jubiliar odată la 50 de ani, pentru poporul evreu, implica acordarea iertării, însă și restituirea terenurilor vechilor proprietari, iertarea datoriilor, eliberarea sclavilor și lăsarea pâmântului să se odihnească prin nelucrare.
Primirea iertării era condiționată de acordarea iertării, (aceeași atitudine o regăsim și noi creștinii în rugăciunea Tatăl Nostru), însă efectele jubileului în Vechiul Testament, erau mai de grabă exterioare și cu caracter social-economic. Prin instituirea anului jubiliar, exista posibilitatea restabilirii unui echilibru economic și financiar pentru cei care au fost nevoiți să-și înstrăineze bunurile în condiții defavorabile sau din cauza unor datorii etc., deoarece își puteau recupera bunurile în condiții avantajoase. Prin instituirea anului jubiliar, Dumnezeu vroia să transmită poporului său atitudinea Sa blândă și milostivă față de oameni, dar pentru a beneficia de aceasta, la rândul lor oamenii trebuiau să fie iertători și îngăduitori cu semenii lor.

Jubileul în Noul Testament sau în timpul Bisercii

Isus Cristos, a venit nu pentru a strica legea lui Moise, ci pentru a o împlini (Mt. 5. 17). De aceea, învățătura Mântuitorului conține multe îndrumări și parabole referitoare la milostivirea sau clemența lui Dumnezeu.
Același evanghelist Matei în cap. 6 versetul 11, redă cuvintele lui Cristos, prin care i se spune omului că Dumnezeu îi iartă păcatele, în măsura în care și el, îl va ierta pe aproapele său. Referințe la aceeași logică divină asupra iertării o găsim și la Lc. 15. 3-32, prin parabola fiului la început risipitor, a Tatălui întodeauna milostiv și în cele din urmă a Fiului recâștigat de atitudinea iertătoare a Tatălui.
Matei în cap. 18. 21-35, prezintă mesajul clar al Mântuitorului, pe care trebuie să-l transimtă oamenilor de la Tatăl vis-a-vis de conceptul de iertare, prin parabola slujitorului nemilostiv. Dumnezeu Tatăl, are mai multe atribute: Dumnezeu este: Atotștiutor,  Atotputerinc, Veșnic, Bun, Milostiv, Iertător, Drept și Just etc. Prin exemplul exhaustiv și clar al acestei parabole, Cristos dorește să transmită oamenilor, că Dumnezeu este răbdător cu omul, este dispus să fie mai întâi milostiv și iertător dacă are cu cine, însă dacă omul are impresia că îl poate fenta pe Dumnezeu, se înșeală amarnic, deoarece fiind Drept și Just, este nevoit să facă dreptate (nu să se răzbune).
Fundamentele teologice neotestamentare sunt numeroase și vin să întărească atitudinea lui YAHWE din legea lui Moise. Dumnezeu este întotdeauna coerent în acțiunile sale, spre deosebire de om. Mai mult decât atât, Cristos dă urmașilor săi,  apostolilor, prin Petru potestem clavium, adică puterea cheilor, aceea de a lega și dezlega (Mt. 16. 18-19). Biserica bazându-se pe toate aceste cuvinte ale Mântuitorului, prin instituirea jubileului, nu a făcut altceva decât să pună la dispoziție membrilor ei, posibilitatea de a beneficia de îndurarea Dumenzeiască și sub această formă a indulgenței plenare.

Indulgența parțială și plenară

Indulgența se referă la ștergerea urmărilor lăsate de păcatele de moarte. Pentru a beneficia de această indulgență, care poate fi parțială sau plenară, persoana trebuie să se spovedească, având părere de rău, sinceră pentru păcatele sale și să benefincieze de iertarea acestor păcate, prin preotul care dă dezlegarea. Însă, întotdeauna rămân de ispășit/răscumpărat urmările lăsate de păcate, prin suferințele care trebuiesc îndurate în Purgator.
Pentru a fi mai concreți, voi evoca un exemplu clasic. Ar trebui să ne imaginăm că viața noastră, la început este ca și o ușă nouă și curată, apoi prin fiecare păcat, am bate câte un cui în ușă. Ușa, cu timpul va fi mai mult sau mai puțin plină de cuie-păcate. Prin spovadă, scoatem cuiele-păcate, însă urmările rămân, adică urmele lăsate de cuie în ușă.
Pentru ca ușa, să arate impecabil trebuie acoperite, reparate urmele cuielor. Această reparație/restaurare, poate fi făcută printr-o răscumpărare/efort, de către om prin suportarea unei pedepse, deoarece a fost încălcată o normă/poruncă, sau prin intermediul unui har/grații, conferit/e de către legiuitor, adică de Dumnezeu, în cazul nostru religios-spiritual.
Lumea fizică și temporală a lui Kronos, în care trăim și noi are propriile legi, diferite de ale lui Dumnezeu, care trăiește în Kairos. Acțiunile exterioare-sociale și cele interioare-spirituale ale omului, urmează aceleași principii, bazate pe voință și libertate, care implică inevitabil responsabilitatea.
Exterior-social, încălcarea legilor de către om, atrage sancțiuni contravenționale și penale, deoarece lezează pe cel de lângă el, creind o dezordine. Interior-spiritual, încălcarea normelor morale și divine (10 porunci), prin care omul îl lezează pe Dumnezeu și pe aproapele său, conduce inevitabil la o sancțiune, pedeapsă. Prin canonul de la spovadă, credinciosul primește o penitență/corecție de îndeplinit pentru îndreptarea celor făcute.
Cuvântul penitență provine din lat. poena. ae = pedeapsă. Așadar, penitența presupune o pedepsă, pentru repararea prejudiciului adus prin păcatul făcut.
Aceasta este legătura dintre păcat și urmările acestuia, care sunt inerente. Posibilitatea de a îndrepta cele cauzate prin păcat, se poate face prin asumarea unei penitențe, spre ispășire prin intermediul spovedaniei și a canonului sau prin grațiere de către legislator, adică de către Dumenzeu. Putem vedea asemănarea izbitoare, dintre legile penale ale statului și cele spiritual-religioase ale Bisericii, iar jubileul poate fi asemănat cu grațierea făcută de către Rege sau Președinte, în cazul nostru spiritual de Dumnezeu. Cele arătate, nu sunt doar simbolice, iar în spatele analogiei există o corespondență reală, specifică fiecărei realități.
În Biserica Catolică anul jubiliar este cel al iertării păcatelor, al reîmpăcării, al convertirii și al penitenței. Anul jubiliar este o realitate spirituală cu efecte concrete.

Scurt istoric al anului jubiliar

Primul jubileu despre care există și documente care îl atestă (această practică în realitate pare să fi fost mai veche), a avut loc în anul 1300 și a fost instituit de către papa Bonifaciu al VIII-lea, prin Bula Antiquorum habet fida relatio, în 22 februarie 1300. Prin această Bulă, s-a acordat indulgența pleanară celor care veneau la Roma în pelerinaj, iar jubileul urma să fie din nou declarat peste 100 de ani.
În anul 1350, Papa Clemente al VI-lea, a decis ca anul jubiliar să fie declarat odată la 50 de ani, conform vechiului testament. Mai târziu, Papa Urban al VI-lea, a scurtat perioada la 33 de ani, la fel cât a trăit și Isus, iar papii Nicolae al V-lea și Paul al II-lea, la 25 de ani. 
Anul jubiliar ordinar este declarat odată la 25 de ani, iar cel extraordinar cu anumite ocazii speciale mai repede de 25 de ani.
Secolul trecut, papa Pius al XI-lea, a declarat anul 1933 an jubiliar. Papa Ioan Paul al II-lea, a declarat anul 1983 an jubiliar extraordinar cu ocazia aniversării a 1950 de ani de la moartea și învierea lui Cristos. Iar în anul 2000, același papă Ioan Paul al II-lea a declarat marele jubileu ordinar, următorul urmând a fi celebrat în 2025.
Papa Benedic al XVI-lea, a proclamat anul Paulin, un an jubiliar special din 28 iunie 2008 - 29 iunie 2009, în amintirea apostolului Pavel, cu ocazia aniversării a două  milenii de la nașterea sa.

Ritualul  inaugurării anului jubiliar

Ritualul inaugurării anului jubiliar se face prin deschiderea Porții Sfinte a Bazilicii Sf. Petru din Roma, care se află în partea dreaptă a acesteia, fiind zidită de fapt, această Poartă se deschide doar când se sărbătorește anul jubiliar. Ceremonia este foarte simplă. Sfântul Părinte cere deschiderea Porţii, iar apoi trece pragul acesteia. În urma Pontifului,  trec pragul Porții Sfinte cardinalii, episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi laicii. Ei se îndreaptă apoi, în procesiune, până la mormântul Sfântului Apostol Petru, unde  are loc ritualul de încheiere al Sfintei Liturghii. La ora 12:00, potrivit tradiţiei, Sfântul Părinte recită rugăciunea mariană Îngerul Domnului de la fereastra Palatului Apostolic, împreună cu pelerinii prezenţi în Piața Sfântul Petru.
De ce jubileul se inaugurează prin deschiderea unei porți? Ritualul deschiderii Porții Sfinte și trecerii prin ea simbolizează trecerea de la o stare la alta, depășirea unui obstacol, accesarea unei noi căi/posibilități, renunțarea la păcat și trecerea spre o altă viață. Botezul este numit și el Poarta Sacramentelor, deoarece prin ritualul spălării cu apă, persoana se leapădă de omul cel vechi al păcatului și dobândește o identitate nouă în Cristos. Totodată, fără botez, nimeni, nu poate avea acces la celelalte porți care se deschid creștinului spre mântuire, adică la celelalte sacramente și haruri pe care Biserica le pune la dispoziție fiilor săi.

Locul unde poate fi dobândită indulgența plenară

Sf. Părinte a dat posibilitatea episcopilor catolici din toată lumea, ca în diecezele și eparhiile lor să inaugureze anul jubiliar pentru credincioșii lor, în bisercile pe care aceștia le consideră potrivite pentru acest eveniment.
Astfel, nu este necesar să se mergă până la Roma în mod expres pentru a beneficia de obținerea indulgenței, ci ea pote fi dobândită și în bisericile catedrale, protopopiale sau sanctuare, pe care episcopii locului le-au desemnat pentru obținerea acestei grații.

Modaliatea dobândirii indulgenței

Pentru ca credincioșii creștini să poată obține ștergerea pedepselor, care ar trebui ispășite din cauza păcatelor, aceștia sunt nevoiți ca în timpul anului jubiliar, să meargă la o biserică desemnată de episcopul locului ca biserică jubiliară, unde se poate obține indulgența plenară, să trecă prin poarta sfântă, să participe la Sf. Liturghie, să fie spovediți de curând, având o autentică părere de rău pentru păcatele lor și aflați în stare de har sfințitor, să se împărtășească, iar la sfârșit să se roage rugăciunile special desemnate pentru această intenție de către Sf. Părinte.

Pentru cine se poate obține indulgența plenară?

Indulgența plenară se poate obține atât pentru păcatele proprii ale fiecăruia dintre noi, cât și pentru sufletele aflate în Purgator și care așteptă să se purifice prin suferințele care le îndură. Indulgența parțială șterge doar o parte a pedepselor, pe când cea plenară șterge toate pedepsele, pe care omul ar trebui să le ispășească.

Jubileul extraordinar al milostivirii

Jubileul extraordinar al milostivirii a fost declarat pe data de 13 martie 2015, de către Papa Francisc, prin  Bula Misericordiea Vultus, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la încheierea Conciliului Vatican II  (11 octombrie 1962 – 8 decembrie 1965), cu începere din data de 8 decembrie 2015, până în 20 noiembrie 2016.
Rino Fisichella, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, departamentul însărcinat de Papa Francisc cu organizarea și desfășurarea Jubileului Milostivirii afirma cu câteva zile în urmă: „Acest Jubileu va fi o experiență de milostivire prin care se simte mai aproape de sine iubirea lui Dumnezeu care, ca un tată, pe toți îi primește și pe nimeni nu-l exclude. Va fi un moment forte pentru toată Biserica pentru a aminti că milostivirea este esența vestirii sale în lume și pentru a-l face pe fiecare credincios un instrument tangibil al blândeții lui Dumnezeu. După cum scria papa Francisc, ”în parohiile noastre, în comunități, în asociații și în mișcările bisericești, oriunde există creștini, oricine trebuie să aibă posibilitatea de a găsi o oază de milostivire”.
Papa Francisc în ziua deschiderii Porții Sfinte declara: „Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri exprimă măreția iubirii lui Dumnezeu. El nu este doar Cel care iartă păcatul, dar în Maria ajunge până la a preveni vina strămoșească, pe care orice om o poartă cu sine intrând în această lume. Este iubirea lui Dumnezeu care previne, care anticipă și care mântuiește. Începutul istoriei păcatului în grădina Edenului se încheie în planul unei iubiri care mântuiește. Cuvintele din Geneză redau experiența de fiecare zi pe care o descoperim în existența noastră personală. Există mereu tentația neascultării, care se exprimă în voința de a organiza viața noastră independent de voința lui Dumnezeu. Aceasta este dușmănia care atentează în continuu la viața oamenilor ca să-i opună la planul lui Dumnezeu. Și cu toate acestea, istoria păcatului poate fi înțeleasă numai în lumina iubirii care iartă. Păcatul se înțelege numai în această lumină. Dacă totul ar rămâne legat de păcat, am fi cei mai disperați dintre toate făpturile, în timp ce făgăduința victoriei iubirii lui Cristos cuprinde totul în milostivirea Tatălui”. 
O scurtă remarcă asupra cuvintelor Sf. Părinte referitoare la legătura dintre păcat și iubirea Tatălui. Omul căzut în păcat, poate fi comparat cu un copil care se joacă cu mingea în stradă și nu în curte cum îi spusese Tatăl, și până la urmă sparge geamul de la mașina vecinului. Copilul, din cauza vârstei și capacităților sale limitate, nu are posibilitatea de a repara prejudiciul produs. Singurul care îl poate scoate din această situație este Tatăl, care are toate resursele necesare pentru a readuce lucrurile la situația anterioară și a repara prejudiciul. Copilul, datorează totuși niște scuze atât vecinului, cât și Tatălui pentru dauna produsă, în cele din urmă rămânând în continuare fiul său iubit și moștenitor al tuturor bunurilor Tatălui. Aceasta este istoria omenirii prezentată într-o manieră foarte simplistă, care arată neputința și limita omului totodată, în ciuda faptului că stăpânește pământul, însă mai puțin pe sine.

Cum ar trebui să privim jubileul ca și creștini?

Dincolo de a privi anul jubiliar ca pe un instrument, prin care omul are acces la împărăția lui Dumnezeu, acesta ar putea fi privit ca pe o OPORTUNITATE oferită de Dumnezeu și pe care a omul, nu ar trebui să o scape. Este oportuniatea, de a beneficia de Darul Harului, acela al grațieirii divine. Și cum Dumnezeu, vine întotdeauna în întâmpinarea  fiilor săi, spre „norocul” nostru, nu trebuie să facem o cerere de grațiere, nu trebuie să aștepăm să fie verificat motivul cererii de vreo comisie, și nici să așteptăm cu sufletul la gură decizia suveranului, care poate să fie favorabilă sau nu. Pentru noi, creștinii, obținerea grațierii de pedeapsa păcatelor nu ține de voința altora, ci exclusiv de voința noastră. În concluzie, depinde de fiecare dintre noi, dacă jubileul este și rămâne doar o poveste despre care am auzit ori știam, sau putem participa activ la realitatea acestui har.