marți, 31 martie 2015

Apel de conștiință

În actul de decizie a efectuării unui avort adeseori sunt implicați familia, prietenii și, aproape totdeauna, o parte a personalului medical. De aceea, fiecare devine răspunzător de felul în care se raportează la această problemă.

Se știe că trăim sub semnul unei crize primejdioase prin care s-a ajuns să nu se mai înțeleagă că suprimarea vieții copilului nenăscut este o crimă chiar din momentul conceperii. Faptul că o lege imorală permite acest lucru nu schimbă cu nimic răspunderea morală a celor implicați în săvirșirea acestui act, uneori chiar și prin nepăsare.

Am ales să aștern pe hîrtie doar cîteva dintre răspunsurile pline de mulțumire ale unor mame în criză de sarcină care, încurajate fiind, au ales să dea viață copiilor lor.

Apel de conștiință din partea unui medic către alți medici pentru apărarea dreptului la viață al copilului nenăscut, prin conștientizarea în acest sens a viitoarelor mame

Astăzi, cînd scriu aceste rînduri, părinţii micuţului Marc m-au invitat să fiu „parte importantă” din viaţa lui, adică să-i fiu naşă la botez. Este o formă de mulţumire – mi-a spus mama copilului – pentru tot ceea ce a însemat participarea mea cu sfaturi şi încurajări la venirea pe lume al celui de-al doilea copil al ei.

Mă întorc cu gîndul în urmă cu mai bine de treizeci de ani, la începutul activităţii mele de medic la ţară. Pe uşa cabinetului meu intră frămîntată şi speriată o femeie mărunţică, mamă a opt copii; dorea să îi completez fişa de întrerupere a sarcinii, aşa cum prevedea legea pe vremea aceea (după al patrulea copil se dădea „dreptul” de a face „întrerupere legală a sarcinii”). A avut loc o discuţie scurtă despre eroismul de a aduce pe lume opt copii şi despre voia lui Dumnezeu. După un timp, mama aceea s-a întors la mine cu cel de-al nouălea copil şi mi-a spus cu chipul luminat de bucurie, dar parcă şi cu puţin năduf: „Îl vedeţi? Este al dumneavoastră”.

Am considerat întotdeauna că este de datoria mea să nu ezit niciodată să stau de vorbă cu o femeie frămîntată de aducerea pe lume a copilului ei. Mi s-a întîmplat de multe ori să simt că nu ştiu ce să răspund la „argumentele” unei asemenea persoane. Mă rugam ca Spiritul Sfînt să-mi „şoptească” în ce fel să o încurajez, apoi mă rugam pentru fiecare mamă ca Dumnezeu să-i dea puterea de a alege păstrarea vieţii copilului. Şi rezultatele s-au văzut.

Eram deja medic la Bucureşti cînd o tînără mămică, studentă, a intrat în cabinet cu un băieţel de doi ani, Andrei, căruia i-a spus: „Uite-o pe mama ta”. Venise să-mi mulţumească pentru sfatul pe care i-l dădusem.

În urmă cu un an, fiind în metrou, o doamnă a venit la mine şi m-a salutat zîmbitoare. Nu ştiam cine este. A scos din portofel o fotografie cu fiul ei de zece ani, Alexandru, şi mi-a spus, între două staţii, povestea lui. „De-aţi şti, doamna doctor, de cîte ori v-am pomenit în anii aceştia, la cîtă lume am povestit cum a venit pe lume Alexandru!” Mama copilului venise la mine la cabinet adusă de cumnata ei, care-mi era pacientă, pentru a-i face o ecografie. Era însărcinată şi hotărîse să facă avort. Trebuia să-i ducă medicului ginecolog ecografia. Discuția pe care am avut-o cu ea a fost, se vede, suficient de convingătoare pentru ca fiul ei, Alexandru, să devină „lumina vieţii ei”.

Micuţa Andreea, acum şcolăriţă, mă vizitează des la cabinet, împreună cu mama ei. Povestea ei? In urmă cu şapte ani, intrînd în cabinetul unei colege, văd o tînără cu un bilet de trimitere în mînă, gata să plece la ginecolog pentru a-şi face întrerupere de sarcină. Am oprit-o ca să stăm puţin de vorbă. Răspunsul ei a fost ruperea biletului de trimitere în faţa mea şi decizia de a renunţa la avort. Răspunsul lui Dumnezeu a fost venirea pe lume a unei fetiţe superbe, căsătoria tinerei, obţinerea unei locuinţe.

În urmă cu un an, consultînd un site medical am găsit următorul mesaj: „Am nevoie de ajutor”. Era strigătul unei tinere absolvente de liceu, gravidă în cinci săptămîni. Dorea să fie sfătuită ce alegere să facă, deoarece tatăl copilului ei o îndemna să avorteze. „Argumentele” lui îmi erau arhicunoscute. Am contactat-o telefonic, apoi au urmat discuţii la telefon sau prin e-mail. Într-o seară, apoape de miezul nopţii, primesc un mesaj pe telefon: „Bună seara! Sînt X din oraşul B., sînt terminată! Mîine dimineaţă prietenul meu mă duce să fac avort. Nu ştiu ce să fac. Mi-a zis că dacă nu fac avort mă părăseşte. Nu am cum să cresc singură copilul. Psihic sînt terminată.” Au urmat încurajări, argumente, rugăciuni din partea mea. Pe 19 martie anul acesta am primit un e-mail: „Sînt X. din oraşul B. Am născut un băieţel. Dumnezeu v-a trimis şi am avut noroc deoarece eram tare disperată şi dumneavoastră mi-aţi dat putere şi încredere să merg mai departe. Aţi avut dreptate, acum sînt mămică şi sînt tare fericită. Acest pui este totul pentru mine, este viaţa mea.” X. s-a căsătorit cu tatăl copilului şi alcătuiesc o familie normală.

Nu-mi atribui niciun merit prin toate aceste istorisiri deoarece ştiu clar că Dumnezeu este cel care a lucrat în inima acestor mame. Rămîne doar ca fiecare să răspundă chemării lui Dumnezeu şi să respecte viaţa, care este expresia voinţei Lui.

Mă adresez colegilor medici cu următorul apel: consiliaţi-le pe femeile însărcinate să renunţe la intenţia avortului. Din experienţă proprie pot spune că, în mod sigur, peste 50% dintre femeile care vor să avorteze se răzgîndesc şi păstrează copilul dacă sînt sfătuite serios de un medic.

Este un mare merit în faţa lui Dumnezeu ca pe această cale să fie salvate vieţi nevinovate.

Dr. Maria Dunca-Moisin

Sursa:inliniedreapta.net

luni, 30 martie 2015

Povestea Mariei-Elisabeta

Maria-Elisabeta, fina mea, s-a născut astăzi 17 aprilie… la ora 12. A primit Darul Botezului imediat, iar după aproape trei sferturi de oră Domnul a luat-o la El. Pentru mine este o binecuvintare să fiu parte din viața Mariei-Elisabeta.

Deja ea are o poveste a vieții ei.

Peste cîteva zile va fi înmormîntată creștinește. Mama ei s-a bucurat să-i vadă chipul, apoi a primit vestea plecării micuței cu zîmbet resemnat și cu sentimentul profund că a împlinit voia Domnului. Pe mamă am cunoscut-o la începutul sarcinii (11 săptămîni), după ce primise vestea ca pruncul ei are probleme grave. A avut puterea de-a întelege că oricum se va dezvolta copilașul, ea nu va avea nici un drept să decidă asupra vieții micuțului și că nu ar mai indrăzni să se roage „Tatăl nostru… facă-se voia Ta”.

„La ce bun toate astea?!”

Este întrebarea pe care mi-a pus-o un medic neonatolog după ce micuța Maria Elisabeta a fost botezata și apoi a murit la doar o jumatate de oră de la naștere. Răspunsul la aceasta întrebare poate fi găsit în marturia Valentinei, mama fetiței.

Dr. Maria Dunca-Moisin

                                                                                                                                                                          

Totul a fost minunat de când am aflat că sunt însărcinată și până la momentul primei ecografii, la 10 săptămâni și șase zile. Atunci a început marea încercare! Doctorii mi-au spus că o să am un copil cu „anencefalie” și ce bine că am descoperit așa devreme cât încă mai pot avorta că oricum nu are șanse.

Mi-aduc aminte c-am început să plâng, iar soțul, fiind cu mine și văzând că sufăr, a început să spună: „Vezi ce îți dă Dumnezeu? Să nu te mai prind că te rogi!”. Am încercat să-i explic că noi nu suntem perfecți și cu atât mai mult noi nu cunoaștem planul Lui, iar dacă ne-ar cere Dumnezeu socoteală pentru faptele noastre, nicio pedeapsă nu ar fi prea mare, căci toți suntem păcătoși. Cu toate astea, în inima mea eram oarecum îndreptată spre a face o crimă, spre a-mi omorî propriul copil. Următorul pas a fost să vorbesc cu sora mea și să-i povestesc totul. Ea m-a ascultat cu atenție, iar la sfârșit a zis: „Nu ai omorât niciodată niciun copil, deși nu îl cunoșteai pe Dumnezeu și acum că îl cunoști, cum poți face asta? Mergi și vorbește cu preotul tău și vezi ce-ți spune și el”. Eram într-un fel supărată pe ea, mi se părea că nu voia să mă înțeleagă, dar i-am ascultat sfatul și am mers să vorbesc cu părintele Fabian. La rândul lui, părintele mi-a zis: „Uite, Valentina, noi pe pământul acesta suntem ca niște „purtători” și dacă Domnul a îngăduit aceasta, e cu un scop. Și apoi, când te rogi „Tatăl nostru” și spui „Facă-se voia Ta” cum se va face voia Lui dacă tu te opui?” Așa am început să înțeleg că Domnul vrea să merg până la capăt, dar tot nu eram pe deplin convinsă! Văzând aceasta, părintele mi-a spus: „Bine, Valentina, o să te trimit să vorbești cu un alt doctor și apoi mai vedem”.

M-a trimis la dna dr. Dunca Maria. Odată ajunsă la dna dr., i-am spus și ei aceeași poveste, iar dânsa a început să mă încurajeze și să îmi povestească de fata ei care a trecut prin multe încercări cu copiii și cum Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile. În final, i-am zis doamnei doctor că dacă Dumnezeu a făcut atâtea minuni pentru ceilalți, poate va face și pentru mine. Dar chiar dacă nu va fi așa și va lua copilul la El, măcar se va face voia Domnului și nu a mea.

Am luat hotărârea de a merge până la capăt indiferent de ce se va întâmpla. Am mers înapoi la părinte să-i spun ce decizie luasem și să-l rog să mă sprijine cu rugăciunea lui. Din acel moment, în care am hotărât să merg până la capăt, toți m-au sprijinit. Când spun „toți”, mă refer la sora mea, dna Dunca, părintele Fabian și dl dr. Isopescu, cel care a făcut operația de cezariană.

Până la momentul nașterii au mai trecut câteva luni, timp în care colegi de serviciu, șefi, chiar și unii dintre prieteni îmi reproșau că nu mă gândesc, cum pot să fac așa ceva, cu alte cuvinte „ești nebună”. Ba chiar mi-a spus un șef: „Mai crede omul în Dumnezeu, dar nici chiar așa!” I-am răspuns că sunt sigură că Dumnezeu face minuni și dacă nu va fi așa e pentru că El știe mai bine și cu siguranță mă va ajuta să merg mai departe. În tot acest timp m-am rugat ca Dumnezeu să-mi întregească copilul și să fie sănătos, dar știam că nu cunosc căile Domnului și nu știu pentru ce este încercarea.

Pe la vreo 6 luni de sarcină, după ce am mai făcut o ecografie, sora mea mi-a zis: „Îți dai seama, dacă face Domnul minunea și întregește copilul cum o să rămână toți!” Atunci i-am răspuns: „Dar tu știi că în afară de noi două, dna dr., părintele și poate câțiva care mai cred în Dumnezeu vor crede că e minune de la El, căci ceilalți vor spune că s-au înșelat doctorii, că au greșit și nicidecum că Dumnezeu poate face minuni.” Chiar și așa, Domnul nu m-a lăsat și m-a întărit pe tot parcursul sarcinii, ba mai mult, am întărit și eu prin credință pe soțul meu și pe cei din familie, care tot nu erau în totalitate de acord cu ce făceam. Îmi mai spuneau uneori să mă gândesc ce se întâmplă dacă copilașul rămâne cu handicap? Nu neg că și mie mi-au trecut prin minte aceste gânduri, dar când îmi veneau în minte toate acestea, îmi venea totodată și gândul „dar dacă băiețelului meu, Cătălin, i s-ar întâmpla ceva, oare nu îl mai iubesc sau nu îl mai cresc?” Când le spuneam și lor, tăceau și mă aprobau. Până la urmă, la 36 de săptămâni, a trebuit să fac cezariana deoarece apăruseră contracțiile, eu mai având o naștere prin cezariană.

În ziua aceea, 17.04.2013, am mers cu soțul la spital unde ni s-au alăturat dna Dunca, sora mea și părintele Fabian. Deși îmi era teamă de operație, am optat pentru anestezie parțială din dorința de a o vedeam măcar pentru o secunda pe „Maria Elisabeta”. M-am rugat când a început operația ca totul să se termine cu bine, iar micuța și fragila Maria Elisabeta s-a născut vie și a trăit aproximativ 30 de minute, timp în care părintele Fabian a botezat-o, nașă fiindu-i dna dr. Maria Dunca. Mi-au povestit că la finalul botezului, atunci când a fost stropită cu apa sfințită, s-a înviorat puțin, iar după alte câteva minute a plecat la Domnul. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat putere să merg până la capăt. Au fost niște luni minunate în care am sperat și m-am rugat tot timpul, nefiind singură în rugăciune. Toți cei care au fost alături de mine la naștere s-au rugat și ei în tot acest timp, plus alte persoane cărora le-am povestit sau care au auzit de mine. Astfel Domnul a făcut ca foarte mulți să ne unim în rugăciune. Micuța Maria Elisabeta s-a născut slăbită, dar Domnul a întărit-o prin botez.

Astăzi sunt bucuroasă că am putut merge mai departe, am înmormântat-o, iar acum are locul ei unde putem merge să fim cu ea. Știu că nu este ușor, dar dacă ne-am încrede în Domnul așa cum ne spune El, nimic nu ar mai fi atât de greu. Dar oamenii se încred mai puțin în El și mai mult în puterea lor și de aceea nu au izbândă. Pentru mine aceasta nu este prima încercare pe care am trecut-o cu ajutorul Domnului. Primul meu copil a fost tot o fetiță, Andreea Laura, care a murit la 7 zile de la naștere, deoarece a fost diagnosticată prea târziu. Atunci am avut un șoc pentru că nu am știut nimic și nici nu a fost nimic care să mă anunțe în vreun fel de ce va urma. Andreea Laura a murit cu diagnosticul de „atrezie de esofag”, am înmormântat-o și pe ea, iar Dumnezeu m-a ridicat să merg mai departe.

Sper ca povestea aceasta să ajute cât mai multe fete să înțeleagă că a lua viața propriului copil înainte de a avea șansa să se nască nu este niciodată o soluție, ci doar o crimă. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne ajute să îl urmăm mereu.


Sursa:inliniedreapta.net

duminică, 29 martie 2015

Cum să percep iubirea lui Dumnezeu în viața mea

De Pr. Carlos Padilla

De câte ori în viață trecem prin experiențe pe care nu le înțelegem și care pe neașteptate, într-o zi, pe cale, încep să aibă sens și se așează la locul potrivit”.

Atunci înțelegem că acel moment dificil sau aceea persoană cărei nu i-am dat multă importanță a fost crucială în drumul meu și în creșterea mea.

Ne dorim să înțelegem totul imediat. Ne-ar plăcea să cunoaștem sensul întregului drum și să descoperim mereu mâna ce ne ghidează.

De aceea uneori sunt momente când vedem viața în plinătatea ei, cum o vede Dumnezeu. Vedem și cum Dumnezeu ne conduce. Privind înapoi, pare că au sens multe lucruri. Este mai ușor să vedem lucrurile ca Dumnezeu, în El au sens.

Părintele Josef Kentenich zicea: ”Viața mea este un covor văzut pe dos. Câte fire împletite! Munca mea este să văd covorul pe față. Privind covorul pe față ce văd? Chiar dacă pe dos se văd multe fire împletite, pe față este  armonie!”

Cu mâna Sa iubitoare Dumnezeu ne conduce. Poate nu o văd în momentele întunecate prin care trec, când nimic nu este clar.

În acele momente nu știu bine ce vrea Dumnezeu, nici măcar ce vreau eu. Nu înțeleg planul Său, nu percep iubirea Sa. Vedem firele împletite și ne răzvrătim împotriva vieții.

Nu vreau să trăiesc fără lumină. Nu vreau tristețe. Vreau să fiu mereu fericit. Viața pentru noi de multe ori e doar o succesiune de zile. Unele întunecate, altele însorite. Unele triste, altele fericite.

Pentru Dumnezeu, însă, e mereu același drum, drumul fericirii noastre. Dumnezeu ne dăruiește momente de care să ne prindem, momente care devin stânca de care să ne susținem toată viața.

E adevărat că ne-ar plăcea să percem tot timpul iubirea Sa, toată afecțiunea și protecția în viața noastră, dar nu se întâmplă așa. În timpul Botezului, îmi place să zic că în acele clipe Dumnezeu îmbrățișează copilul.

Uit, dar Dumnezeu mă binecuvântează fiind copil, și nu uită niciodată sigiliul Său de iubire. Imprimă iubirea Sa în inima mea pentru totdeauna. Îi aparțin pentru eternitate.

Apoi viața ne tulbură, e adevărat, și drumurile se împletesc. Uităm iubirea Lui. Nu ne mai amintim îmbrățișarea Lui, nici privirea Lui, nici surâsul Lui. Ne rămâne doar gustul amar al pierderii. În tumultul vieții încetăm să mai atingem iubirea Lui, ce e mereu aproape de noi.

Da, în acele clipe poate nu ajunge să îmi amintesc că într-o anumită zi El m-a binecuvântat când eram copil. Dar e adevărat. Am fost consacrat ca și fiu pentru totdeauna. Chiar dacă eu uit, Dumnezeu nu uită niciodată. Cu toate acestea nu încetez să văd în fiecare zi cât e de dificil pentru omul de astăzi să perceapă iubirea Lui Dumnezeu în viața sa.

Zicea părintele Kentenich: ”Să fiu convins că mă iubește, și că eu pot să fiu ceva pentru El. Sună comic ca eu să fiu ceva pentru El, dar depersonalizarea noastră a propus multe. Da, zicem că aceasta e umilință, dar nu e umilință!

Trebuie să fiu ceva pentru Dumnezeu? Da, e limpede că pot să fiu ceva pentru Dumnezeu, întrucât m-a creat ca ființă liberă. El dorește colaborarea mea. Vrea colaborarea mea; pot să fiu ceva pentru El.

Dacă am reuși să convingem pe majoritatea credincioșilor, acolo unde lucrăm, că ei sunt obiectul iubirii Lui Dumnezeu, în ei s-ar trezi tot ceea ce este nobil. Dar în general nu reușim”.

Este dificil să ne știm iubiți de Dumnezeu în profunzime. Să convingem pe cineva de iubirea Lui Dumnezeu pentru el. Când aceea iubire e slabă în viața noastră, cât de dificil este să reușim să atingem iubirea lui Dumnezeu!

Momentele în care știm că suntem iubiți de cineva, de persoane concrete, de Dumnezeu însuși, sunt momente de lumină. O lumină puternică care ne ajută să vedem cât valorăm pentru Dumnezeu.

Sunt clipe în care nu contează altceva deoarece avem ceea ce e mai important. Nu mai contează păcatele mele, nici trecutul sau viitorul meu. Contează doar iubirea lui Dumnezeu care mă cuprinde.

Clipe în care valorez nu pentru ceea ce am făcut nici pentru ceea ce sunt, ci sunt iubit fără să se țină cont de meritele mele. Iubirea nu se merită niciodată. Sunt iubit în mod gratuit și unic.

Sunt momentele în care totul se blochează și lumina învinge întunericul. Mi-ar plăcea să am mai multă lumină în viața mea. Mai multe momente gratuite, în care nu trebuie să demostrez nimic și în care pot să fiu eu însumi. Vreau mai multe momente de soare și mai puține de întuneric. Mai multă iubire de la Dumnezeu și de la oameni.


Traducere: AMR


Sursa:aleteia.org

sâmbătă, 28 martie 2015

Sibiul se pregăteşte de Întâlnirea Arhieparhială a Tinerilor

În perioada 17–19 aprilie 2015, la Sibiu, va avea loc Întâlnirea Arhieparhială a Tinerilor din Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș, gazda evenimentului fiind Protopopiatul Român Unit Sibiu. Tema întâlnirii din acest an este: “Fericiţi cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)

Întâlnirea se va desfăşura după următorul program:

Vineri, 17 aprilie 2015

15:00 Primirea tinerilor până la ora 17:30, la intrarea Bisericii Sf. Ursula
18:00 Sfânta Liturghie, Biserica Sf. Ursula
19:00 Procesiunea Crucii, Biserica Sf. Ursula
20:00 Cina, Şcoala generală nr.2
21:00 Cuvânt de bun venit şi adoraţie euharistică, Biserica Sf. Ursula
22:00 Retragere la locul de cazare

Sâmbătă, 18 aprilie 2015

08:30 Mic dejun, Şcoala generală nr.2
09:30 Rugăciunea de dimineaţă, Biserica Sf. Ursula
10:00 Sfânta Liturghie, Biserica Sf. Ursula
11:00 Prezentare tema întâlnirii “Fericiţi cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), Biserica Sf. Ursula
11:30 Discuţii pe grupuri, sălile din spatele Bisericii Sf. Ursula
12:30 Concluzii prezentate de fiecare grup
13:30 Prânz, Şcoala generală nr.2
14:30 Joc în centrul Sibiului: Drumul spre comoara inimii
17:00 Conferinţe pe diferite teme
19:00 Cina, Şcoala generală nr.2
20:00 Prezentarea programului artistic al fiecarui grup participant, Biserica Sf. Ursula
23:00 Retragere la locul de cazare

Duminică, 19 aprilie 2015

08:30 Mic dejun, Şcoala generala nr.2
09:30 Rugăciunea de dimineaţă, Biserica Sf. Ursula
10:00 Sfânta Liturghie, Biserica Sf. Ursula
12:30 Prânz, la iesirea din Biserica Sf. Ursula
Încheierea Întâlnirii Tinerilor din Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş

vineri, 27 martie 2015

Cu Dumnezeu, în iadul închisorii

După 20 de ani de păstorire în parohie, părintele greco-catolic Vasile PERDE a ales să coboare în „iadul social” pentru a-l duce pe Hristos celor aflaţi după gratii. A întîlnit, în cele cîteva luni de cînd este preot misionar în secţia exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla, cazuri uneori cutremurătoare, dar şi femei cu suflete chinuite, istovite, pustiite, căutînd, într-o lume la fel de pustie ca sufletul lor, uitarea, iertarea, împăcarea: cu ele însele, cu lumea pe care au rănit-o şi, poate, într-un final, cu Dumnezeu.
Dincolo de „rolul” de a reda secvenţe dintr-o lume pe care majoritatea dintre noi nu am cunoscut-o niciodată, dialogul cu părintele Vasile Perde ne oferă şi prilejul de a reflecta asupra unor aspecte ale vieţii în privinţa cărora am fost, poate, mai puţin atenţi. Şi, cine ştie?, de a înţelege, sau de a accepta că a fi buni cu semenii, cu adevărat, nu înseamnă a fi buni numai cu cei fără de pată.
- Mulţi am citit, poate, despre duhovnicii închisorilor comuniste, dar cred că puţini ştim cum e să fii, astăzi, preot al unei închisori în care se află persoane, femei, care au săvîrşit fapte dintre cele mai grave. Vi s-a cerut să faceţi misiune în penitenciar sau a fost alegerea dvs?
- Nu mi s-a cerut. Eu am ales. După 20 de ani de pastoraţie în mai multe parohii, am dorit să fac şi altceva. Am o parohie în comuna Aiton, însă la un moment dat am dorit să fac un alt fel de pastoraţie. Am dorit să cobor un pic în social, să cobor în iadul social, aşa cum e un penitenciar, să mă întîlnesc cu persoane greu încercate, suflete chinuite de propriile greşeli şi care au de ispăşit, unele, şi 25 de ani de închisoare. Sînt persoane care au nevoie de noi şi ca preoţi, şi ca oameni.
- De ce, dintre cîte „iaduri” există, aţi dorit să coborîţi neapărat în iadul acesta, al închisorii?
- Întîmplarea a făcut ca unul dintre colegii mei să mă trimită la vorbitor la două femei care nu au fost căutate de nimeni de şase ani. Şi mi-am dorit să fac asta! În momentul în care mi-a făcut această propunere, mi-am dorit să ajung să trec şi porţile închisorii, unde nu mai fusesem niciodată.
Cînd am intrat pe poartă am avut un sentiment ciudat, de amărăciune, dar şi de teamă. Am simţit atunci cum toată apăsarea adunată acolo, între zidurile închisorii, mă copleşeşte. După ce am avut, însă, în faţa mea, două femei care au venit la vorbitor, chemate de un necunoscut, situaţia s-a schimbat. Din momentul acela, în sufletul meu am simţit dorinţa să mă întorc în închisoare, cu o misiune spirituală, să-l duc pe Hristos acolo, dincolo de gratii.
- Ce anume v-a impresionat atît de tare la întîlnirea cu cele două femei private de libertate, încît să vă doriţi să vă întoarceţi în penitenciar pentru o misiune de lungă durată?
- A fost un moment altfel de cum mai văzusem. Una dintre femei a venit în faţa mea plîngînd, mulţumindu-mi că m-am dus şi spunîndu-mi că de şase ani îşi doreşte să fie şi ea strigată la vorbitor, să vină şi la ea cineva, să o caute şi pe ea cineva, dar pînă acum n-a venit nimeni. M-a impresionat şi ea şi lacrimile ei şi dorinţa exprimată, de a ne reîntîlni.
- Să înţeleg că în închisoare există persoane complet abandonate de familie, de prieteni, de cunoscuţi? Oameni care nu sînt căutaţi niciodată, de nimeni?
- Da. Asta este o dramă, acolo. Sînt persoane care au ajuns în penitenciar şi au fost abandonate, nu le mai caută nimeni din familie.
- Cum a fost prima zi în care aţi venit în secţia exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla?
- După ce am obţinut aprobarea conducerii penitenciarului de a merge acolo ca preot misionar, am stabilit un program liturgic în închisoare şi mi-am început misiunea. A fost într-o zi de luni, prima zi în care am călcat în penitenciar, în luna august a anului trecut.
Eram foarte emoţionat. Foarte, foarte emoţionat. M-am dus acolo oarecum cu inima strînsă, neştiind ce mă aşteaptă. Aveam şi  eu aceleaşi temeri ca toată lumea, chiar şi prejudecăţi…
- Ştiaţi pentru ce sînt închise femeile pe care urma să le asistaţi spiritual?
- Nu ştiam. Ştiam doar că acolo sînt femei în mai multe regimuri de executare a pedepselor, de la regim deschis şi semideschis, pînă la regim de maximă siguranţă – persoane care au săvîrşit crimă, unele chiar crimă dublă.
- Aşadar, eraţi foarte emoţionat…
- Foarte, foarte, foarte emoţionat. Îmi amintesc că toată liturghia nu am reuşit să ridic privirea, să mă uit spre aceste femei. La prima liturghie au venit aproximativ 40 de persoane.
- Din cîte, private de libertate?
- Din 200 de femei. Au venit prima dată cele în regim semideschis. 40 de femei s-au adunat într-o capelă, amenajată acolo dintr-o fostă celulă. Şi n-am putut, toată liturghia, să-mi ridic ochii din cărţile liturgice, n-am putut să mă uit înspre ele. Absolut deloc! Am avut o emoţie pe care n-am s-o uit niciodată!
- La finalul slujbei a dorit cineva să vorbească cu dvs?
- M-am prezentat. Doar atît. Le-am spus că sînt preotul care va veni aici, în penitenciar, ca să ne rugăm împreună, să-L cunoaştem pe Dumnezeu împreună, să le mărturisesc, să le împărtăşesc. Iar acum, după luni bune de pastoraţie, acolo, sînt fericit că am putut renunţa la cel care mă însoţise la Serviciul Divin, un distins profesor din Cluj, pentru că deja aceste femei, deţinutele, sînt cele care dau răspunsurile la liturghie. Le-am învăţat cîntări bisericeşti şi acum liturghia se desfăşoară cu ele. Ele participă, ele răspund. Am pregătit şi un „cantor”, să zic aşa, dintre ele, cu care aş putea să fac orice fel de slujbă.
- La început, spuneţi că au venit 40 de femei la slujbă. Acum cîte vin?
- Acum vin mai multe. Ultima slujbă importantă a fost un Maslu de obşte, cu şapte preoţi, şi au fost 200 de femei, din toate regimurile de executare a pedepsei. De altfel, a participat la Taina Sfîntului Maslu tot personalul închisorii care era de serviciu în ziua respectivă.
- Bănuiesc că majoritatea deţinutelor sînt botezate ortodox…
- Nu am mers cu gîndul acesta, în penitenciar, să le întreb ce confesiune au. Nu m-am dus acolo pentru o anumită confesiune! M-am dus acolo de la suflet la suflet. Nu le-am întrebat nici măcar cum le cheamă, le-am întrebat doar dacă doresc să trăiască cu Hristos, să înceapă să trăiască o viaţă cu Hristos. Asta pentru că mi-am dat seama că toate restricţiile pe care le au acolo, dar şi toate regulile, toate legile care sînt nu pot schimba sufletul omului. Cred şi mărturisesc că numai Hristos poate să schimbe inima omului!
- Presupun că în timp aţi început să cunoaşteţi acele femei din penitenciar, să ştiţi cine sînt şi ce fapte au făcut. Puteţi spune, acum, cui v-aţi propus să-L aduceţi pe Hristos?
- Sînt femei închise pentru diferite fapte, de la furtişaguri sau tîlhării, deci cu pedepse mai mici, pînă la crime sau crime duble. O femeie şi-a ucis ambii copii, de 2 şi 4 ani. I-a decapitat. O altă femeie, profesoară universitară, îşi omoară mama, fără, de fapt, să îşi dorească lucrul acesta. Toată viaţa ei, acum, plînge şi se întreabă cum a putut să facă gestul acela, să-şi lovească mama cu un lemn care era pe masă, în cap. Sînt momente şi momente în viaţă şi… niciodată nu ştim la ce putem să ajungem.
- Cîte cazuri de crimă aţi… spovedit, sau vi s-au mărturisit?
- Poate 20, poate 25 de cazuri.
- Ce povestesc, sau mai bine zis cum povestesc femeile acestea?
- Nici una nu este bucuroasă, nici una nu este împăcată cu ceea ce a făcut. Penitenţa, pentru o crimă, poate dura o viaţă întreagă; regretul rămîne pentru tot restul vieţii.
- Aţi întîlnit pînă acum vreo persoană condamnată pentru crimă, care să nu regrete ce a făcut?
- Eu, nu. Dintre femeile care au ajuns să discute cu mine, toate îşi regretă faptele, de la cele mai mici, pînă la cele mai mari.
- Sînteţi convins că regretul este sincer? Vă întreb amintindu-mi declaraţia unui medic psihiatru care spunea că, nu o dată, deţinuţii care au săvărşit o faptă penală gravă uzează de diverse tertipuri pentru a-şi uşura pedeapsa, simulînd chiar boala psihică.
- Sînt convins. Cel puţin în privinţa celor cu care am discutat, fiindcă sînt între ele persoane cu care n-am stat de vorbă, sau care au încă reţineri în a sta cu mine de vorbă. Sînt persoane care au rămas, încă, la distanţă. Dar eu am răbdare. Am răbdare şi le aştept pe toate, pentru că nu mi-am propus altceva decît să-L ofer pe Hristos acolo, să ajungă, acele femei, să se mărturisească şi să se împărtăşească şi în felul acesta, primindu-L pe Hristos, să primească şi puterea de a se ierta; pentru că trebuie, pînă la urmă, ele să se ierte, ca apoi, într-un timp destul de îndelungat, să vină şi vindecarea.
- Părinte, cum îşi mărturiseşte crima, în faţa preotului, o persoană care şi-a omorît copiii ori şi-a omorît, poate, mama?
- Cu regret… Cu regret şi cu multe, multe lacrimi. Nu contest că sînt şi cazuri de persoane care sînt bolnave, sau care au fost în stare de ebrietate cînd au săvîrşit crima, sau care au fost sub stăpînirea drogurilor. Nu contest lucrul acesta. Dar celelalte, marea lor majoritate, sînt cele care vin la liturghie şi plîng. Sînt persoane care, de la începutul pînă la sfîrşitul liturghiei, sînt stăpînite de lacrimi, multe, multe lacrimi. Sînt femei care nici măcar nu se ridică din genunchi, femei care nu se ridică de jos şi plîng, plîng, toată liturghia. Eu văd în ele pe cele care cu adevărat s-au întors sau îşi doresc să se întoarcă la o altă viaţă, o viaţă trăită cu Hristos. Şi nu este imposibil!
- Aţi găsit înţelegere, aţi găsit sprijin din partea personalului închisorii în activitatea pe care v-aţi propus să o desfăşuraţi aici?
 – Da. Da. Sînt chiar anumite slujbe religioase la care cu bucurie participă şi personalul din penitenciar, şi acesta e un lucru minunat! Personalul penitenciarului este, de fapt, minunat. Chiar am organizat o întîlnire şi cu personalul angajat din penitenciar şi mai ales cu copiii acestor angajaţi, pentru că aceştia lucrează în ture, şi de zi şi de noapte, şi nu sînt în permanenţă cu copiii lor. De aceea, am organizat o întîlnire cu copiii acestora, înainte de Crăciun.
- Părinte, ce impresionează cel mai tare din ce vedeţi dvs, la aceste deţinute, în penitenciar?
- Ca preot, cel mai tare m-a impresionat…
- Pustiul din suflete?
- Da. Acel gol din suflete, pe care nu putem să-l umplem decît cu învăţătură, numai cu răbdare, numai cu Hristos. Sînt suflete chinuite, istovite, pustiite, dar şi mărturisiri frumoase.
- Ce înseamnă „mărturisiri frumoase”?
- Nu de multă vreme mi-a mărturist o deţinută că-i mulţumeşte lui Dumnezeu că a ajuns în închisoare (nu este cu pedeapsă mare femeia aceasta), ca să asculte şi ea cuvîntul lui Dumnezeu, să ajungă să se spovedească pentru prima dată şi să se împărtăşească. Ea n-a ştiu de lucrurile acestea, pînă acum. Vine dintr-o lume şi dintr-o familie în care cu toţii au neglijat credinţa în viaţa lor, şi acum îi mulţumeşte lui Dumnezeu că, pe perioada aceasta, a postului, e într-un grup de rugăciune care zilnic fac Calea Crucii şi a învăţat şi ea rugăciunea Tatăl Nostru, pentru că n-a zis-o pînă acum, nici o dată. Lucrul acesta e cu adevărat minunat! Sînt binecuvîntări de la Dumnezeu care mă fac să mă întorc încă o dată şi încă o dată, acolo, în temniţă.
- Un preot ortodox de penitenciar, din Miercurea Ciuc, organizase, la un moment dat, o expoziţie cu lucrări plastice realizate de deţinuţi. Arătîndu-mi obiectele acelea, frumoase, îmi spunea că un suflet urît nu poate crea ceva frumos. Faptul că acele lucruri, create de deţinuţi, erau frumoase, era – spunea părintele – o dovadă că în sufletul celor care le creaseră era şi ceva frumos; un „ceva frumos” care trebuise, poate, ajutat să iasă la vedere.
Dvs ce aţi găsit frumos în sufletele acestor femei dintre care unele au săvîrşit crime sau, cum spuneaţi, chiar crime duble?
- Noi nu avem dreptul să ne pierdem umanitatea. Dacă noi nu reuşim să ne îndreptăm spre aceste persoane cu dragoste, fără să avem nici o reţinere, ele nu se vor tămădui. Nu se vor vindeca şi nu se vor schimba. Şi este evident acest lucru, din cazurile cunoscute. Există caz în care, după 13 ani de închisoare pentru săvîrşirea unei crime, femeia s-a dus acasă şi şi-a omorît şi mama, după ce îşi omorîse, înainte, soţul.
Mediul penitenciar şi atenţia pe care le-o acordăm trebuie să-i schimbe pe oameni, acolo. Trebuie să vadă ceva, altceva decît văzuseră pînă atunci. Trebuie să vadă bunătatea, trebuie să vadă chipul lui Dumnezeu pe feţele noastre. Gesturile noastre, toate pe care le facem, să le facem cu dragoste, şi atunci şi ei se vor schimba. E un drum greu. Viaţa lor, de altfel, este dificilă, pentru că sînt în spatele gratiilor, privaţi de libertate; şi amărăciunea din suflet nu poate fi alungată de acolo, decît prin credinţă.
- Credeţi că privarea de libertate şi atît, fără alte „adjuvante”, nu este în măsură să schimbe un om care a greşit, grav, la un moment dat?
- Nici pe departe! Repet: doar credinţa poate să transforme sufletele noastre. Numai prin credinţă, un om care a făcut rău, a fost criminal, numai prin credinţă poate să mai trăiască. Altfel…, e foarte greu.
- Se vor întoarce în lume, la terminarea pedepsei, la fel cum au plecat?
- Mai răi.
- Şi mai răi?
- Da, mai răi. Mult mai răi. Dacă în penitenciar n-au primit înţelegere şi n-au primit iertare şi acceptare din partea noastră, ci doar jigniri – căci e uşor să spui cuiva „criminal” -, atunci, cînd se vor întoarce în societate…
- Se vor întoarce pentru a se răzbuna?
- Da. Nu vor face altceva, pentru că mediul penitenciar, cu privarea de libertate şi cu regulile care sînt acolo, nu face altceva decît să te închidă şi mai tare în tine. Avem cazuri de persoane care au ieşit din închisoare şi n-au aşteptat, poate, nici cîteva zile pînă să facă iarăşi o infracţiune.
- Şi atunci…?
- Trebuie să avem mare, mare grijă şi să ne îndreptăm cu toată atenţia şi cu toată dragostea spre aceste persoane, aflate în detenţie. Eu cred că dacă vor vedea că noi sîntem buni şi nu le judecăm, nu le condamnăm şi noi – că doar au fost deja condamnate! -, şi ne îndreptăm spre ele cu toată afecţiunea şi cu toată mila creştinească, făcînd şi altfel de gesturi decît de a le da un sfat bun – de exemplu, de a le oferi o portocală sau un pahar de suc -, se vor schimba în bine.
- Mi-aţi spus, cînd ne-am întîlnit pentru acest interviu, că o femeie care n-a fost vizitată de nimeni de şase ani, atunci cînd aţi întrebat-o ce-şi doreşte cel mai mult, a zis că-şi doreşte un măr.
- Da. Vă daţi seama de cît de puţine lucruri avem nevoie în momentul în care sîntem abandonaţi? Femeia aceea poate că nu-şi dorea neapărat să mănînce un măr…
- Cît un măr oferit de cineva?
- Da. Dorea să vadă o mînă întinsă spre ea.
- Totuşi, sînt organizaţii, fundaţii care au activitate în închisori, nu se poate spune că deţinuţii nu primesc… un măr, să zicem, de la cineva.
- Este adevărat, sînt asociaţii şi fundaţii care fac asta. Şi eu sînt în colaborare cu Fundaţia Prison Fellowship, care se preocupă să aducă un pic de alinare şi să ofere cîte ceva celor din penitenciar, şi care a făcut un pas şi mai departe.
Vedeţi, dramele reale nu sînt neapărat acolo, după gratii. Dramele rămîn acasă. Înainte de sărbătorile de Crăciun am vizitat, împreună cu părintele Lazăr Teodor, parohul de la Catedrala greco-catolică, 60 de copii din zona Ardealului, ai căror părinţi sînt în penitenciar. Am vizitat şi  am oferit daruri – haine şi rechizite şi dulciuri – la 60 de copilaşi ai căror părinţi sînt după gratii. Cred că nici o zi din pastoraţia noastră nu a fost mai minunată ca aceea! Orice altceva am fi făcut, cred că nu am fi adus atîta bucurie.
- Copiii celor din penitenciar sînt, aşadar, o altă direcţie spre care ar trebui să se îndrepte atenţia noastră şi la care, poate, puţini ne-am gîndit, pînă acum…
- Aşa este! Altfel, aceşti copii, ai deţinuţilor, vor fi viitorii infractori. Dacă nu ajungem din vreme la ei, dacă nu-i ajutăm să meargă la şcoală, dacă nu-i înconjurăm cu toată dragostea, se vor pierde. Gîndiţi-vă că, dacă ei mereu doar asta aud: „Mă-ta-i puşcăriaşă”„Tată-tău îi deţinut”„Eşti fiu de criminal”sau „Eşti copil de tîlhar”, copiii aceştia vor creşte răi! Şi societatea este prima care va avea de pierdut! Aceşti copii, fără ajutorul nostru, sînt generaţiile următoare de infractori!
Noi ne-am dus la cei 60 de copii cu daruri, i-am îmbrăţişat, le-am făcut fotografii care, mai apoi, au ajuns la părinţii lor aflaţi după gratii. Pe unii dintre copii i-am găsit, în cel mai bun caz, la bunici, la unchi, la mătuşi, dar pe alţii i-am găsit în case de copii, de stat. Darurile le-au fost oferite de această fundaţie cu care noi colaborăm, Prison Fellowship, şi nici nu vă puteţi imagina cîtă bucurie a fost, atunci, în sufletele acelor copii!
- Este greu să pretinzi oamenilor să ajute sau să fie milostivi cu un puşcăriaş, în condiţiile în care ei nu răspund, adesea, nici măcar apelurilor pentru ajutorarea unui copil grav bolnav. Cu toate acestea, dvs v-aţi propus să implicaţi credincioşii în ajutorarea materială şi spirituală a celor aflaţi după gratii.
- Eu am pornit spre penitenciar de la o poruncă pe care o dă Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, atunci cînd spune, în Evanghelie: „Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu”, şi stabileşte şase direcţii de a face bine şi de a ne atinge scopul pe care-l avem, de mîntuire a sufletelor noastre. Printre acestea, este şi grija pentru cei închişi: „Am fost închis şi aţi venit la Mine”.
-  „Flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Parcă aşa spune Biblia.
- Recent, am deschis o listă cu toţi credincioşii care doresc să urmeze această din urmă poruncă, sau direcţie. Ceea ce-mi doresc este ca oameni din Cluj, credincioşi, să „adopte”, fiecare, o deţinută. De ce este greu, o dată pe lună, să te duci la cineva şi să-i oferi cîteva fructe, să-i întinzi o mînă, să-i spui o vorbă bună? Asta te va mîntui! Şi-i la îndemîna noastră, mîntuirea. E foarte, foarte, foarte uşor ca o dată pe lună – şi asta-mi propun acum, să găsesc credincioşi dispuşi să facă acest gest! – să intri pe poarta închisorii şi să oferi o vorbă bună, să întinzi o mînă spre cel care este aflat acolo.
- Nu credeţi că ar fi mai potrivită „adopţia” la distanţă? Adică, nu este riscant contactul direct? Riscant în primul rînd sub aspect psihologic…
- Nu. Nu. Tocmai asta este problema, că deţinutele au nevoie de chipuri care să stea în faţa lor. Au nevoie de o privire caldă şi reală. Au nevoie de o mînă pusă peste mîna lor. Au nevoie de acest contact vizual, au nevoie să aibă în faţa lor oameni care înţeleg situaţia în care ele se află, care să meargă acolo nu să le judece, nu să le certe, ci să le încurajeze.
- Apelul pe care l-aţi lansat în acest sens, de a se găsi persoane care să „adopte” cîte o deţinută, se adresează exclusiv credincioşilor greco-catolici?
- Nu. Nici vorbă! Am invitat absolut toţi creştinii care doresc să facă o faptă bună, care doresc să-L urmeze pe Hristos, indiferent de confesiunea lor. Pentru că acele suflete, de după gratii, cu adevărat au nevoie de noi. Au nevoie de dragostea noastră. Au nevoie de înţelegerea noastră. Au nevoie de ajutorul nostru.
- Mi-aţi mai spus, cînd ne-am întîlnit, că aţi găsit nişte tineri hair-stilişti care fac muncă voluntară în penitenciar. Coafează deţinutele…
- O dată pe săptămînă, timp de două ore, cu acordul conducerii penitenciarului, nişte tineri de la o şcoală de hair-style din Cluj vin şi coafează aceste femei. O doamnă minunată, directoarea acestei şcoli, s-a oferit în mod voluntar, cu materialele ei, cu elevii ei, să vină o dată pe săptămînă să coafeze aceste femei, din penitenciar. Şi efectul este absolut extraordinar! Gîndiţi-vă că şi noi, cei liberi, cînd sîntem la frizer (sau la coafor, doamnele), ne simţim foarte bine; cu atît mai mult aceste femei care, altfel, nu simt nici o altă mîngîiere. Sînt foarte bucuros că am găsit astfel de oameni, de tineri, de suflete, care au înţeles că pot să facă bine şi s-au oferit să ajute în mod gratuit. Sînt 26 de tineri care s-au înscris în programul acesta, nişte tineri minunaţi!
- Cum au reacţionat deţinutele, după ce au fost coafate prima dată de aceşti tineri?
- Au zîmbit. Acolo, cînd te afli în spatele gratiilor, primul care dispare este zîmbetul. Femeile acestea au început să zîmbească. Au început să se uite în oglindă, să-şi vadă chipurile, şi să zîmbească. Mă bucur că le-am redat acest zîmbet.
- Ce altceva aţi reuşit să faceţi pentru femeile din penitenciar, implicînd oamenii din afară?
- Colegul cu care am pornit acest proiect, părintele Lazăr Teodor, a făcut, în biserică,  un apel către credincioşi, rugîndu-i să pună mînă de la mînă şi să ne ajute în această misiune cu diverse articole de igienă. Le-am cerut credincioşilor noştri ca, o dată pe lună, fiecare să doneze un săpun de 3 lei, o hîrtie igienică şi o pastă de dinţi pentru femeile din penitenciar. Atît de frumos au răspuns credincioşii noştri! În fiecare zi, la Catedrală se adună tot felul de lucruri necesare, în special articole de igienă, şi cînd mă duc la liturghie, în penitenciar, mă duc încărcat cu de toate. După liturghie, împărţim ceea ce au dăruit credincioşii, care sînt nişte anonimi pentru aceste femei; şi aşa şi trebuie să rămînem, cînd facem bine.
- Care este ziua cea mai „plină” şi cu cele mai mari satisfacţii în activitatea dvs de penitenciar?
- Pentru mine este lunea, cînd poate sîntem toţi mai odihniţi. Lunea ofer două Sfinte Liturghii pentru două regimuri; regimul deschis şi semideschis, adică pentru cele care pot să meargă şi la punct de lucru, iar apoi pentru cele de la regimul de maximă siguranţă. Sînt 13 femei care au săvîrşit crimă, toate. Deci ziua aceasta, de luni, pentru mine este cea mai importantă. După opt luni de cînd merg acolo am început să ne privim în ochi, să ne zîmbim, să glumim şi chiar să rîdem, după liturghie. Sînt femei care nu puteau să scoată un cuvînt, atît erau de închise, de închistate, iar acum pot să zîmbească. Şi, rînd pe rînd, vin la Taina Mărturisirii, la Taina împăcării cu Dumnezeu.
- Dvs sînteţi convins că acele persoane, care cîndva au greşit, poate chiar foarte grav, cu ajutorul nostru se vor putea reintegra în societate?
- Da.
- Un om care a săvîrşit o crimă şi încă o crimă…?
- Un om care a săvîrşit o crimă şi pe urmă încă o crimă şi pe urmă a ajuns să-şi dea seama ce a săvîrşit – dacă nu este bolnav psihic, evident! -, a ajuns să regrete, cu siguranţă are şanse. Pentru asta sîntem noi acolo, asta încercăm noi, cu cei aflaţi după gratii: să-i învăţăm să facă, totuşi, diferenţa între fapte, între bine şi rău. N-am întîlnit, pînă acum, nici una dintre deţinute care să se bucure şi să zică: „Bine am făcut ce am făcut, căci respectivul merita să-i fac asta!”. Nu. Este chiar un caz în care femeia a fost ameninţată cu cuţitul şi tăiată cu cuţitul de cineva, şi apărîndu-se, l-a lovit în cap,  iar omul acela a murit.
- Sigur, sînt aspecte de discutat… interminabil. Mă gîndesc doar că, în cazul sinucigaşilor, de exemplu, de regulă ei sînt cei „vinovaţi” şi care „vor ajunge în iad”, iar nu cei care, într-un fel sau altul, i-au împins spre sinucidere sau nu i-au oprit să o facă.
- Pentru că aţi adus vorba de sinucidere: cred că un rol important acolo îl avem şi în a consilia, din punctul acesta de vedere, persoanele private de libertate.
- Există risc de sinucidere la aceste persoane? Au existat tentative?
- Da. Există persoane stăpînite de acest gînd.
- Din cauza izolării sau din cauza remuşcărilor?
- Şi una şi alta. Unele nu mai văd nimic înaintea lor. Gîndiţi-vă: o studentă eminentă, la o facultate… nu oarecare, la 25 sau 26 de ani ajunge la închisoare pentru crimă. Persoana asta, înaintea ei nu mai vede nimic. Zice:„Voi ieşi la 52 de ani din închisoare; ce mai pot să fac din viaţa mea? Ce pot să mai realizez pentru viaţa mea? Viaţa mea nu mai înseamnă nimic, mai bine să mor”.
- Iată, aşadar, încă o latură, pentru noi necunoscută, a activităţii unui preot de penitenciar…
- Eu cred că este important lucrul acesta, pentru că stau mereu să discut cu ele şi să le încurajez. Şi vreau să le determin să iubească viaţa, pentru că e un dar al lui Dumnezeu, şi le îndemn să-şi ducă crucea, aşa cum este, grea.
- Nu v-am întrebat ce e cel mai greu în munca dvs în penitenciar…
- Am avut o perioadă în care în fiecare zi, după ce terminam programul liturgic, îmi spuneam: „Asta e ultima zi, aici. Nu mă mai pot întoarce”. M-am simţit şi eu ispitit să renunţ, m-am simţit şi eu neputincios şi m-am simţit uneori înfrînt de atîtea probleme, de 200 de probleme din jurul meu, care de care mai… cumplite, mai dureroase, mai grave. M-am întîlnit, acolo, cu ceea ce nici nu mi-am putut închipui vreodată!
Acum, însă, m-am liniştit. Am şi un mentor bun care m-a susţinut şi cu rugăciunile lui, unul dintre preoţii noştri care şi el a fost deţinut.
- Deţinut politic, bănuiesc. Ceea ce nu e acelaşi lucru.
- Deţinut politic, da. Şi el m-a încurajat mereu şi mi-a spus să nu mă las, să nu cedez ispitei de a renunţa. Acum sînt liniştit. E o activitate pe care o fac cu bucurie, nu mai am nici un fel de reţinere. Sînt fericit că am găsit acei tineri care vin săptămînal să le coafeze pe deţinute, că am reuşit să fac acel Maslu de obşte, cu şapte preoţi, şi a fost un moment splendid. Am văzut atunci 200 de chipuri luminate, am ascultat aceste femei cîntînd pricesnele pe care le-am învăţat. Am plîns noi de data asta, ascultîndu-le.
- V-aţi propus să găsiţi persoane dispuse să „adopte” acele femei private de libertate. Ce altceva v-aţi propus să faceţi pentru persoanele din penitenciar, implicîndu-i pe cei din afară?
- Am reuşit, în premieră, să obţinem „graţierea” lor pentru opt ore şi să le scoatem din penitenciar, să le ducem în comunitate, să le ducem la biserică, să le oferim o masă, de sărbătoarea Sfîntului Nicolae. Să stăm la masă împreună, să mîncăm – cei din comunitate şi deţinutele, împreună, la aceeaşi masă -, să colindăm împreună. Mai apoi, unele mi-am mărturisit că, pentru ele, această ieşire a fost o adevărată „minune”. Să iasă afară, să fie tratate cu dragoste, să stea la aceeaşi masă cu preoţii şi cu credincioşii – a fost ceva de neînchipuit. Le-am făcut pîine de casă, le-am oferit tot ce am putut, mai bun. Şi mi-aş dori, în viitor, să mai organizăm astfel de ieşiri, în care ele să vadă că pot primi şi dragoste, de la semenii lor, nu numai ură.
Sigur, au fost şi comentarii, la această acţiune, dar n-am ţinut cont de ele. Au fost voci care au întrebat: „Cum să aducem nişte puşcăriaşe în biserică? Nu ne spurcă biserica?” sau „Cum să stăm la masă cu nişte criminale?”. N-am ţinut cont de aceste comentarii. Eu cred că, dacă dorim să avem o societate mai bună, trebuie să învăţăm ceva din greşeli. Ele, aceste femei, ne dau lecţii. Noi sîntem învăţătorii, dar avem ce învăţa şi de la ele. Ne dau lecţii de viaţă – pentru noi, dar mai ales pentru generaţiile care vor veni. E foarte uşor să ajungi după gratii; mai greu, însă, este să ieşi de acolo şi să fii reintegrat.
M. TRIPON


Sursa:ziarulfaclia.ro

joi, 26 martie 2015

Chemarea lui Matei "al meu"

Mi s-a spus că sâmbătă, 7 martie, la Roma, după audienţa cu Papa Francisc, în Biserica Sfântul Louis al Franței a fost coadă pentru a vedea pictura ce înfăţişază chemarea lui Matei a lui Caravaggio, despre care vorbise Papa. Mărturisesc că m-am simțit ca atunci când casa unui prieten cu care eşti apropiat îi este brusc umplută de o mulțime de persoane necunoscute. Am fost invidioasă.

Cred că aveam douăzeci și doi de ani și eram în vacanță la Roma. Era în mai, o dimineață orbitoare și deja fierbinte. Am mers ore întregi în jurul Pieţei Navona, sedusă de frumuseţea ei; și obosită, și orbită de lumina de mai, din întâmplare am intrat într-o biserică. Pur și simplu căutam umbră și să mă odihesc puţin: nu eram una care frecventa bisericile.

Încă îmi amintesc contrastul puternic între soare radiant și umbra din Biserica Sfântul Louis al Franței; acel dulce întuneric din pântecele matern al unei biserici mediteraniene.

Dar, stând în ultimul rând de bănci, cu dureri la picioare din cauza drumului, am observat un mic grup de turiști care au alergat cu determinare spre ultima capelă din stânga. Curioasă, m-am ridicat și i-am urmărit. Colţul acela al bisericii era întunecat, dar dacă puneai o monedă într-un aparat se aprindea un mic reflector. Încă mai aud zgomotul metalic al lirelor urmat de strălucirea bruscă a operei lui Caravaggio.

Ce lumină, în interiorul acelei capele pictate: din întunericul bisericii m-am trezit în faţă cu o pânză strălucitoare, cu o rază care prelungea degetul lui Cristos, era cu adevărat o lumină clară a dimineții. Am văzut în acel gest imperativ o alegere: "Urmază-mi". M-am simţit tulburată şi în acelaş timp am simţit o putere. Dar ceea ce a făcut o breşă în inima mea a fost tânărul sprijinit pe un pumn de bani, dar trist, aproape disperat, ca unul care își dă seama că ceea ce ține în mâinile sale nu este nimic. Și eu, care la 22 de ani eram una care avea aparent "totul", am recunoscut în acel tânăr un frate.

Am descoperit apoi că Matei, după criticii cu cea mai mare autoritate, ar fi în schimb bătrânul cu barbă din tablou. Dar pentru mine nu a contat asta, pentru mine a fost evident că cel chemat, cel ales, de la acea masă era băiatul trist, cu banii lui care nu valoarau nimic.

În acea zi, nu aş fi putut spune de ce m-a sedus într-atât acel Matei a lui Caravaggio. Dar, de atunci, în toată viața mea, dacă treceam pe la Roma reveneam la Biserica Sfântul Louis al Franței. La început, nu știam de ce; la fel cum nu se ştie de ce cădem îndrăgostiţi, dintre-atâtea mii, de o singură faţă. Apoi de-a lungul anilor, crescând, schimbându-mă, am început să înțeleg. Acel deget întins, acea chemare, răspundea fără să conştientizez aspiraţiilor mele. Asta mi s-a întâmplat.

Când mi-au crescut copiii, i-am dus la Roma, la Mateiul “meu”. Nu le-am spus nimic. Numai: "Uitaţi-vă". Iar acum şi ei, atunci când trec prin capitală, revin la Sfântul Louis al Franței.

În această perioadă este un pic aglomerat. Dar voi merge în luna noiembrie, într-o dimineaţă ploaioasă, fără turişti, şi vom fi iarăşi singuri: tânărul cu banii fără valoare, acea mână care cheamă și eu.

Traducere: ACC




Sursa:www.tempi.it

miercuri, 25 martie 2015

O zi cu Papa Francisc

de Gian Guido Vecchi
Doi ani de pontificat ai unui Papă care zguduie Biserica. Protagonistul marilor schimbări în Vatican, Papa Francisc continuă să trăiască în semnul umilinței.
Roma - În camera 201 a Casei Sfânta Marta, în fiecare dimineață alarma sună la ora 04.45, iar luminile se aprind  la ferestrele celui de-al doilea etaj, cu vedere spre partea sudică a Bazilicii Sfântul Petru. Nu există ajutoare de cameră sau proceduri de îmbrăcare, Bergoglio face totul singur și nu îi pasă de ceea ce s-a întâmplat mereu, cu variații neesențiale, în secolele precedente. Cu doi ani în urmă a avut loc Conclavul care, a doua zi, pe 13 martie, la ora 18.30,   l-a ales Papă pe Arhiepiscopul de Buenos Aires.
Martie 2013, înainte de ivirea zorilor. Se deschide ușa și iese Papa, care îl vede lângă prag pe un tânăr din garda elvețiană, înțepenit și cu privirea fixă, pe care îl întrebă: „Ai stat în picioare toată noaptea, fiule?” Tânărul îi răspunde în șoaptă că a fost schimbat de un coleg. Francisc reintră în cameră și îi aduce un scaun. Se spune, de asemenea că i-a adus și un corn cu gem. Garda elvețiană încearcă să susțină că regulamentul interzice șederea în timpul serviciului (nu mai vorbim de micul dejun servit de către Papa). Dar Papa, ca și unic comandant în Vatican, îl asigură pe tânăr - acesta poate ședea.
Iată, „zidurile” au început să se prăbușească. Începând de la refuzul de a locui în apartamentul papal, deoarece spune „nu pot trăi singur”, rezervându-și o suprafață de 50 de m²: hol, birou, două biblioteci de perete, dormitor monahal, elemente de mobilier din lemn de culoare închisă reduse la esențial, lumini de neon. Nu a fost ușor, dar în doi ani, cei care lucrează în Vatican s-au obișnuit. „Eu încerc să fiu liber, există întâlniri de birou, de lucru...Cu adevărat aș dori să ies, dar nu se poate...Dar apoi viața pentru mine, este cât se poate de normală”, le-a explicat jurnaliștilor, care l-au întrebat dacă nu s-a simțit prizonier, fiind obișnuit de exemplu să circule cu metroul prin Buenos Aires. „Nu, nu. La început da, dar acum au căzut câteva ”ziduri”, cum ar fi: „Papa nu poate!. Un exemplu, pentru a vă face să râdeți: când mergeam să iau liftul, imediat venea cineva lângă mine, pentru că Papa nu putea merge singur cu liftul. De ce? Tu du-te la locul tău, că eu cobor singur!”
Viața Sfântului Părinte este una plină de angajamente și de întâlniri. Înainte de Sfânta Liturghie de la ora 07.00 - în fiecare dimineață de luni până vineri, cu excepția zilei de miercuri când este audiența generală - Papa iezuit, format la meditația ignațiană, rămâne timp de două ore singur în cameră unde face oficiul de dimineață, rugăciunea Psalmilor și se pregătește pentru predică. Cu câteva minute înainte de ora 07.00 ajunge în capelă pentru Sfânta Liturghie, celebrată în prezența angajațiilor Vaticanului și a altor credincioși. Papa îi salută și vorbește cu fiecare, apoi servește micul dejun în reflectoriul comun. Stă la masă cu doi secretari și cu alți angajați, iar șervețelul lui care este asemenea cu al celorlalți, cu excepția cuvintelor „Papa Francesco”, deoarece la început angajații i-l schimbau de trei ori pe zi, după cum a declarat Aldo Maria Valli în cartea „Cu Francisc la Sfânta Marta”. Papa Francisc a spus: „Ce pierdere! De ce este nevoie să se schimbe un prosop curat?”
Apoi încep angajamentele. În biroul Papei ajung scrisorile de la Nunțiaturile din lume, presa, o selecție din miile de scrisori de la credincioși și alte documente. Audiențele și reuniunile au loc în mod normal la Palatul Apostolic, cu anumite excepții, ca și atunci când i-a primit la Sfânta Marta pe Shimon Peres și Mahmoud Abbas,  așa că Papa iese aproape zilnic din reședința oficială, sub privirea discretă a gărzilor de corp ale Vaticanului, iar de obicei pentru deplasări folosește un Ford Focus albastru, care era atribuită serviciilor generale, înainte ca Bergoglio să spună „iată, acea mașină mie îmi ajunge”, văzându-o din întâmplare parcată. Parcurge acest drum de la Palatul Apostolic la Santa Marta chiar și de trei ori pe zi.
În jurul orei 13, Sfântul Părinte ajunge în reflectoriu, unde servește prânzul împreună cu funcționarii Secretariatului de Stat, cu epicopi, cu preoți și cu ceilalți din personal. Uneori trece prin bucătărie pentru a saluta. Aici măsurăm gradul alegerii lui Bergoglio, capabil să rupă un climat de „curte” renascentistă, în care „puterea” Vaticanului era măsurată,  în a fi admis sau nu în Apartamentul Papei. După prânz, Papa Francisc se întoarce în cameră pentru o jumătate de oră de odihnă, apoi își rezervă un alt spațiu pentru rugăciune, înainte de a începe din nou munca la biroul său de la Santa Marta pentru întreaga după-masă. Reuniuni, scrisori, apeluri telefonice. Cei care sunt aproape de el spun că singurele pauze sunt dedicate rugăciunii Rozariului. Cina este la ora 20.00, dar „seara între ora 19 și 20 stau în fața Preasfântului Sacrament, pentru o oră de adorație și mă întreb: Ce am făcut pentru Cristos? Ce fac pentru Cristos? Ce trebuie să fac pentru Cristos?”, a explicat părintele Antonio Spadaro, directorul publicației Civiltà Cattolica.
După terminarea cinei, în jurul orei 21.00, Papa se întoarce în camera sa în care are un crucifix deasupra patului, un dulap, și un birou pe care este așezată o statuie care îl înfățișează pe Sfântul Iosif dormind, adusă de la Buenos Aires. „Odihna lui Iosif i-a revelat voința lui Dumnezeu”, a povestit în luna ianuarie familiilor din Manila. „Pe biroul meu am o imagine care îl înfățișează pe Sfântul Iosif dormind. În timp ce doarme are grijă de Biserică. Când am o problemă, o dificultate, o scriu pe o bucată de hârtie și o pun sub statuia cu Sfântul Iosif, pentru ca acesta să o viseze”.
Traducere: Liviu Ursu


Sursa:www.totustuus.it