vineri, 31 iulie 2015

joi, 30 iulie 2015

Cancerul dispare. Minune, prin mijlocirea Sfântului Anton?

De Gelsomino del  Guercio
E cu siguranță una dintre vindecările cele mai incredibile. De minuni, când e vorba de Sfântul Anton de Padova, auzim multe. Copii sau adulți vindecați, cu precădere în momente clinice dramatice. Dar acest caz, despre care se discută de săptămâni, e incredibil. Antonio Cataldi, un hotelier de 54 de ani din Fondi, provincia Latina a fost diagnosticat cu cancer la ficat. Medicii i-au spus că nu poate fi operat. Diagnosticul a fost dat de către medicii spitalului din Fondi și confirmat de medicii Policlinicii Gemelli din Roma, în 2007. Antonio, după ce a fost supus la diferite tratamente a decis să plece în pelerinaj la mormântul Sfântului Anton, la Padova. „Sora mea Amalia – povestește bărbatul – care a făcut mai multe pelerinaje la Padova, m-a rugat să o însoțesc în pelerinaj. Astfel, eu care eram devotat Sfântului, la fel ca mama mea, dar încă nu ajunsem la mormânt, am acceptat”. Acolo Antonio Cataldi s-a vindecat pe neașteptate. Medicii, specialiștii, au făcut o serie de analize să vadă starea pacientului. Rezultatul a fost acela că tumoarea a dispărut. De atunci, Antonio Cataldi, merge în fiecare an la Bazilica Sfântul Anton din Padova pentru a mulțumi și pentru a se ruga „mai ales pentru alții”.
Traducere: AMR

Sursa:aleteia.org

miercuri, 29 iulie 2015

REPORTAJ FOTO. Iubirea, singurul instinct

Fiecare dimineaţă pentru copiii cu Sindrom Down înseamnă o nouă provocare, atât pentru ei, cât şi pentru părinţii lor. Aceştia trebuie să înveţe zilnic lucruri pe care copiii normali le fac în mod instinctiv: să meargă, să mănânce, să se joace. Tot ce știu instinctiv copiii cu Sindrom Down este să iubească necondiționat și în fiecare zi le dau celor din jurul lor lecții de empatie, cu zâmbetul pe buze și fără să aștepte nimic în schimb.
Copiii cu Sindrom Down sunt „dureros de empatici”
Ina are şase ani şi este una din beneficiarele Asociaţiei "Caritas". Ea se numără printre copiii speciali pe care viaţa i-a înzestrat cu 47 de cromozomi, în loc de 46. Dacă trăsăturile fizice caracteristice copiilor cu Sindrom Down nu ar fi evidente, ai putea jura că este un copil perfect normal. Fetiţa emană o energie debordantă şi un zâmbet care l-ar putea binedispune până şi pe cel mai ursuz om. Ochii migdalaţi şi privirea caldă o definesc pe Ina şi o fac să fie, cu adevărat, un copil deosebit.
"Ina este o bucurie de când o cunoşti, este un copil vesel, un copil care îți umple sufletul și camera de bucurie. Este foarte iubitoare și foarte empatică. Este uneori dureros de empatică. Când ești supărată vine și te întreabă: mama ești bine, nu ești bine, ești supărată. Ba da ești supărată, spune-mi, spune-mi, vino în brăţica mea”, şi-a descris, vizibil emoţionată, Anda Matei fiica.
Anda a aflat la o săptămână de la naştere că fetiţa ei a fost diagnosticată cu Sindrom Down şi, deşi mărturiseşte că a fost o situaţie delicată, a găsit puterea să meargă mai departe şi să-i dedice tot timpul şi toată dragostea copilei pe care şi-a dorit-o atât de mult. Şi răsplata a apărut neîntârziat. Zi de zi, Ina îi umple inima de bucurie mamei. Cuvintele „iubita mea, mi-a fost dor de tine” sau „mama eşti bine” sunt la ordinea zilei, iar strategiile prin care îşi urmăreşte propriul interes diferă de la o zi la alta, a povestit cu multă mândrie Anda Matei.
 „E un copil dornic de a fi între copii și oameni, este un copil deschis. Ea mă motivează să merg mai departe. Există în fiecare zi două trei momente în care mă simt mândră de ea. Poate că sunt un pic subiectivă, dar copiii de genul ei te fac în fiecare zi să fi mândră, mai ales atunci când vezi niște lucruri la care nu te aștepți că le poți face”, a spus mama Inei.
Totuşi, Anda Matei recunoaşte că terapiile de care are nevoie Ina sunt foarte costisitoare, iar indemnizaţia de 800 lei pe care o primeşte de la stat nu este suficientă. Pe lângă terapiile pe care le face la centrul „Caritas”, Ina mai face, suplimentar logopedie şi terapie ocupaţională, mai ales că din toamnă va merge la şcoală.
„Am privit aşa în viitor şi mi-am zis că o să-mi fie imposibil”
Dacă mama Inei a acceptat mult mai uşor vestea că fiica sa are Sindrom Down, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mama lui Eduard, un băieţel de 4 ani diagnosticat cu acelaşi sindrom. Ania Munteanu a mărturisit că a primit vestea foarte greu. De fiecare dată când încerca să se proiecteze în viitor, avea impresia că n-o să poată face faţă acestei situații, că este mai presus de puterea ei.
„Am primit vestea destul de rău. La început, până mi-am dat seama cam ce ar însemna lucru asta, mi s-a părut foarte greu, adică am privit aşa în viitor şi mi-am zis că o să-mi fie imposibil. Pe parcurs mi-a fost mai uşor, dragostea pentru el m-a motivat”, a recunoscut Ania. Femeia a admis că a avut această reacţie mai ales pentru că puţinele cunoştinţe pe care le avea despre Sindromul Down erau greşite.
Mama lui Edi a explicat că o influenţă puternică asupra modului în care este perceput acest sindrom o are societatea în care trăim. Mulţi oameni nu ştiu ce înseamnă, dar nici nu vor să se informeze și pun copiilor o etichetă eronată. „Societatea ne pune cele mai multe piedici, tocmai pentru că oamenii nu știu, dar nici nu vor să afle”, a precizat Ania Munteanu.
Deşi a recunoscut că îi i-a fost greu să accepte că fiul ei este diferit, Ania nu are decât cuvinte de laudă la adresa fiului său. Aceasta spune că în fiecare zi băieţelul ei face ceva care să-i facă inima să tresalte de bucurie. Până şi năzbâtiile pe care le face, sunt prilej de fericire, întrucât, spune ea, înseamnă că se află pe calea cea bună.
„Edi este pentru noi un copil perfect normal. El este mai puţin afectat de sindrom ca alţi copii. E dulce, amuzant, e năstruşnic dar asta e bine, înseamnă ca suntem pe calea cea bună. E receptiv şi inteligent”, a povestit mama lui Edi.
În ceea ce priveşte înscrierea la o grădiniţă, femeia a precizat că încă nu consideră necesar acest lucru, mai ales prin prisma faptului că Edi are imunitatea scăzută. „Încă nu ne am gândit să-l ducem la gradiniţă, nu l-am simţit pregătit pentru colectivitate. Sunt fel şi fel de boli şi vreau să mai crească puţin să îi mai crească şi imunitatea”, a spus aceasta. Totuşi, femeia a ţinut să precizeze că nu crede că fiul ei o să aibă probleme de integrare, pentru că este un copil prietenos şi se integrează cu uşurinţă într-un nou colectiv.
Copiii cu Sindrom Down, o cursă contra cronometru
Sindromul Down este o stare genetică, ce se manifestă prin întârziere mentală și fizică. Practic, este o condiție care afectează capacitatea de dezvoltare și de aceea copiii cu acest sindrom se vor dezvoltă mai lent decât ceilalți, pe parcursul întregii vieți. În acest context, intervenţia timpurie în astfel de cazuri este vitală şi vizează, pe de-o parte, terapii specifice, iar pe de altă parte, o colaborare strânsă cu toţi membri familiei.
În acest context, coordonatoarea Centrului de Zi pentru Copii cu Dizabilităţi al Asociaţiei „Caritas”, Oana Ştefan,  a declarat că este eminamente necesar ca, pe parcursul terapiilor, părinţii să fie prezenţi să să înţeleagă rostul fiecărui pas. De aceea, în momentul în care un părinte vine cu fiul sau fiica la terapie, prima intervenţie vizează familia. Este foarte important ca aceştia să înţeleagă şi să accepte situaţia ca atare.
„Prima întâlnire este foarte emoționantă, e vorba despre consilierea familiei, pentru a-i ajuta să înțeleagă că este un copil cu nevoi speciale, un copil diferit, însă încercăm să îi facem să privească mai degrabă lucrurile pe care le pot face, decât pe cele pe care nu pot să le realizeze încă”, a admis Oana Ştefan.
Următorul pas îl reprezintă kinetoterapia, care poate începe de pe la trei-patru luni. Această terapie îi ajută pe cei mici să se recupereze pe parte musculară, a explicat Oana. După șase-şapte luni, se poate interveni pe stimulare congnitivă și stimulare de limbaj. „Sunt multe lucruri pe care un copil normal le face din instinct, ei învață să le facă. Pe lângă semnele fizice, ei mai au şi probleme cu partea de generalizare. De aceea au nevoie de mai multe repetiții că să poate învăța aceste lucruri”, a mai spus coordonatoarea centrului. 
Oana Ştefan a admis că, uneori, lupta pe care o au de dus este una contra cronometru, însă satisfacţia că un copil îi reţine numele, face cu mâna sau recunoaşte diverse locaţii reprezintă motorul pentru a se trezi a doua zi şi a o lua de la capăt. „Noi o vedem ca pe o muncă, pentru ei este o joacă. Efectiv în meseria asta te bucură lucrurile mărunte”, a recunoscut Oana.
„Caritas”, locul care îmbină joaca cu terapia
Centrul de Zi pentru Copiii cu Dizabilităţi al Asociaţiei „Caritas” a luat naştere în anul 1992, la iniţiativa unui părinte care avea un copil cu Sindrom Down. Cum nu reuşea să-l înscrie la nicio grădiniţă, mama copilului a decis să înfiinţeze o asociaţie. Aşa se face că Asociaţia Caritas Bucureşti a implementat primul proiect din România pentru copiii cu Sindrom Langdon Down: Centrul Down, care astăzi a devenit Centrul de Zi pentru Copiii cu Dizabilităţi.
Centrul asigură servicii de educare, recuperare (logopedie, psihomotricitate, kinetoterapie, Metoda ”Yes, We Can!”, integrare senzorială, grup de joacă, grup educațional, grup de creativitate), integrare/reintegrare socială şi comunitară, socializare şi petrecere a timpului liber, informare şi orientare, consiliere socială, suport emoţional  precum şi formare în cadrul Școlii a părinților.
În ceea ce priveşte costurile, coordonatoarea proiectului a ţinut să precizeze că acestea sunt minime, întrucât vorbim despre un serviciu social. „Fiind serviciu social, contribuţia părintelui nu este o condiţie, iar suma pe care o luăm este minimă. Pentru o oră de recuperare luăm 20 de lei, iar pentru cele de grup luăm 25 de lei” a explicat Oana Ştefan.
În prezent, peste 28 de copii cu Sindrom Down, cu vârste între 6 luni şi 10 ani, beneficiază de terapii specializate în cadrul acestui centru.


Sursa:http://m.romanialibera.ro

marți, 28 iulie 2015

INTERVIU cu Pr. Wilhelm Dancă: „Diavolul se ascunde în detalii“

Wilhelm Dancă, de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti, aduce noi interpretări ale însemnărilor Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005), subliniind că primejdiile din societatea contemporană, ateismul şi comunismul, au fost biruite de Duhul Sfânt

În mod cert, unul dintre evenimentele editoriale ale anului 2015 este apariţia în limba română a însemnărilor personale ale Papei Ioan Paul al II-lea, figură marcantă a lumii creştine, primul papă polonez din istorie şi, după moarte, sfânt al Bisericii Catolice. Intitulate sugestiv „În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2004 (Editura Humanitas), notaţiile aproape zilnice din agendele Sfântului Părinte se referă la zilele de reculegere, rugăciunile, lecturile, meditaţiile profunde, dar şi la problemele cu care acesta s-a confruntat în activitatea sa pastorală. Pentru a sublinia importanţa acestei apariţii editoriale am stat de vorbă cu părintele profesor Wilhelm Dancă (56 de ani), de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti, care s-a implicat activ, cu numeroase sfaturi şi observaţii avizate, în realizarea ediţiei româneşti a acestor însemnări. Citind aceste însemnări pe teme spirituale, avem, de fapt, ocazia să cunoaştem şi să înţelegem sufletul şi spiritul plin de dragoste al, probabil, celui mai iubit Papă al tuturor timpurilor. Sfântul Părinte a fost tot timpul preocupat „să fie o fereastră către Dumnezeu“

„Weekend Adevărul“: Care este structura acestei cărţi, „În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2004“, din ce este ea, propriu-zis, alcătuită?

Wilhelm Dancă: Eu văd în această carte două perioade importante şi diferite. În prima perioadă, cât a fost episcop la Cracovia, începând cu 1962 până în 1978, când a fost ales episcop al Romei şi Papă, însemnările au un anumit stil şi o particularitate a lor. După 1979, când participă la exerciţiile spirituale care se organizau în Vatican, de fiecare dată în Postul Mare, tradiţie care există şi astăzi acolo, găsim o altă structură, alte elemente, alte probleme cu care el se confrunta. În perioada din Polonia, apar chestiuni pastorale locale, de exemplu, avea probleme cu un preot, aşa cum i se poate întâmpla oricărui episcop, şi notează cu iniţiale „vezi cazul W. sau M. sau F.“. Sau notează cazul unei familii. Deci, el purta în cadrul acestor exerciţii spirituale problemele cele mai delicate din activitatea lui pastorală, ca acolo, în faţa lui Dumnezeu, să poată găsi o soluţie. Ca păstor, se îngrijea, aşadar, de oameni, şi mai ales de cei care aveau probleme particulare. Tot în perioada aceasta se ruga, contempla, citea, dar mai cerea şi sfatul unui duhovnic, cum spunem noi în limba română, sau a unui director spiritual, cum se spune, de obicei, în tradiţia catolică şi îi prezenta acestui părinte diferite cazuri. Putea să ceară sfat chiar de la preotul care ţinea meditaţiile în zilele respective de reculegere. Şi chiar notează: „un colocviu foarte bun cu fratele Marian sau cu fratele Ludovic“. Acest lucru m-a impresionat, accentul acesta pastoral, atenţia faţă de problemele delicate cu care se confrunta şi purtarea lor în acest spaţiu sacru de intimitate a lui cu Dumnezeu pentru a găsi soluţia optimă de rezolvare a problemelor. După 1979, când încep celelalte însemnări, am rămas impresionat de alte detalii, care sunt scrise cu litere mici.

Nota pentru ce anume se ruga în această perioadă?

Da, bineînţeles. Am rămas impresionat, de pildă, de invocarea sfinţilor şi a fericiţilor polonezi. Pentru că ştiţi, probabil, că există această convingere că fiecare persoană are un patron, fiindcă primeşte un nume la botez, numele unui sfânt care îi e patronul spiritual din cer. La fel şi o naţiune are un patron şi sfinţii săi. Şi se spune că ei ar avea mai multă trecere şi ar fi de serviciu mai tot timpul pentru persoana sau comunitatea respectivă. De aceea, el îi invocă des pe aceşti sfinţi: Vladislaw, Stanislaw, Maximilian Kolbe, Adalbert, şi mulţi alţii. Iarăşi ce mi-a mai plăcut în această a doua perioadă este că, uneori, e depăşit de bogăţia şi frumuseţea meditaţiilor pe care le prezentau predicatorii respectivi.

De ce Sfântul Parinte a dorit să-i fie arse însemnările, adunate acum în acest volum?

Pentru că, într-un anumit fel, aceasta este intimitatea vieţii lui cu Dumnezeu. Pentru că există, în aceste însemnări, şi chestiuni foarte, foarte delicate. De exemplu, faptul că traversa cu siguranţă şi momente de singurătate. Cu cât urci mai sus aceste trepte ale ierarhiei, cu atât eşti mai singur. Şi el notează, nu mai ţin minte în ce an: „non sum solus.“ Pune punct şi virgula, după care notează în continuare: „pater, familia humana, ecclesia“. Deci: „nu sunt singur, sunt tată al familiei umane şi al Bisericii. Mai există şi alte însemnări cu un caracter foarte intim, de exemplu, întrebări ca acestea: „În ce măsură faptele mele sunt înrădăcinate în Hristos? Nu cumva caut satisfacerea orgoliului personal sau gustul auditoriului?“. Sau, în altă parte: „Cu adevărat, slujirea mea petrină este în slujba apărării drepturilor lui Dumnezeu, ale providenţei sau altceva?“. Deci, aceste întrebări au un caracter profund spiritual şi personal. El se întreabă şi, în acelaşi timp, se verifică pe sine.

Însemnările sunt ordonate cronologic?

Da, ele au fost ordonate pe ani. Erau două agende, pe care Sfântul Părinte le-a păstrat mereu pe noptieră, pentru că acest tip de însemnări spirituale se constituie într-o permanentă verificare cu sine, cu fiinţa sa proprie. Sunt un fel de oglindă, pentru că de la un an la altul, poţi vedea dacă ai progresat sau ai regresat. Fiindcă ţi-ai propus să schimbi ceva în tine, în practica ta spirituală şi, prin aceste notaţii, verifici dacă ai dat înapoi sau ai progresat. Altfel, o lege spirituală zice că nu există mersul pe loc: ori mergi înainte, ori, practic, regresezi. Deci, nu există pauze, ci doar un dinamism permanent.

Cartea se numeşte „Însemnări personale“, nu „spirituale“. Nu credeţi că acest titlu creează nişte aşteptări pentru cititorul neavizat?

Chiar dacă le-ar fi gândit în afara unui astfel de cadru organizat, cum sunt aceste exerciţii spirituale, însemnările sunt tot personale. Pentru că cineva vorbea, predica, trata anumite teme, cum ar fi păcatul, harul, mântuirea, Iisus, Sfânta Treime, Maica Domnului ş.a.m.d, dar însemnările pe marginea tuturor acestor subiecte erau ale lui. Nota şi păstra în agende tot ceea ce îl impresiona, ce considera el că este util pentru îmbunătăţirea lui sufletească sau a slujirii sale pastorale. Aşa că, până la urmă, adjectivul acesta „personal“ este cât se poate de justificat.

Şi, deşi însemnările sunt de cele mai multe ori legate de chestiuni spirituale, uneori se simte emoţia Sfântului Părinte.

Sigur că da. Am simţit asta mai ales atunci când era provocat de o meditaţie sau alta şi se întreba: „cum predic eu cuvântul lui Dumnezeu? Vreau să satisfac aşteptările auditioriului?“. Apoi pune între paranteze: „Trebuie să mănânci cartea aceasta, Evanghelia“. Adică, altfel spus, ea trebuie să „transpire, să-i molipsească prin simpla ei prezenţă pe cei care asistă la o celebrare euharistică. Şi, în prelungirea acestei însemnări, am văzut o alta, la fel de personală şi de emoţionantă: „după felul în care celebrezi euharistia se vede cel fel de preot eşti“. Cât eşti de pătruns de misterul la care tu participi şi în care eşti angajat şi tu, pentru că preotul în acea perioadă de timp şi în acel loc îl reprezintă pe Hristos in persona. Deci, în timpul Sfintei Liturghii, Hristos e prezent în comunitate, în euharistie, şi este prezent şi în persoana preotului. Sfântul Părinte se întreba în ce măsură ilustrează el această prezenţă a Tainei lui Hristos în propria lui persoană. E foarte frumos spus şi, încă o dată, subliniază sensibilitatea lui spirituală. Se vede de aici înălţimea la care era.

Ce l-a preocupat pe Papa Ioan Paul al II-lea în mod fundamental?

Cred că răspunsul cel mai sintetic posibil este: spiritualul. Ceea ce spunea Jacques Maritain în 1929, cu o carte de-a lui „La Primeaute du spirituel“, cred că e valabil şi pentru Papa Ioan Paul al II-lea. Doar prin primatul spiritualului poate fi învins materialismul şi individualismul. De exemplu, legat de ateism şi de comunism are o însemnare foarte frumoasă. Scrie acolo: experienţa atestă încă o dată că ateismul şi comunismul au fost biruite de Duhul Sfânt. Şi îmi aduc aminte nişte interviuri date prin 1996 lui Jan Grambowicz, un jurnalist polonez care lucra în Anglia. Întrebat fiind care a fost contribuţia lui la căderea comunismului, Sfântul Părinte a răspuns: dacă a fost vreuna, aceea a fost una de ordin spiritual.

De ce îl iubeşte lumea - indiferent de confesiune - atât de mult?

Pentru că el i-a iubit. Pe toţi. A fost atât de pasionat de om, indiferent de confesiune, origine, culoare, omul ca atare, încât toţi l-au simţit ca un frate, ca un prieten, ca un părinte.

Există o însemnare, la începtul cărţii: „Când orice problemă a mea o încredinţez Mariei, o pot rezolva, ce-i drept, nu fără riscuri (nu trebuie pentru asta să bravezi, ci să-ţi păstrezi omenia, să te pregăteşti cum se cuvine)“. Ce înseamnă „să-ţi păstrezi omenia, să te pregăteşti cum se cuvine“?

Ca să răspund, evoc o altă însemnare de-a lui: „Criza prin care trece umanitatea în ziua de astăzi este proporţională cu dificultatea problemelor pe care le înfruntă omenirea, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu preţul pe care trebuie să-l plătească ea pentru greşelile săvârşite. Deci, este aici ascunsă conştiinţa propriei fragilităţi, a omului şi a omenirii în ansamblu, dar, în acelaşi timp, şi nevoia aceasta de îmbunătăţire, de depăşire a obstacolelor. Ei, a fi conştient de propria ta umanitate şi a rămâne, totuşi, om, asta însemnă să-ţi recunoşti fragilitatea. Pe care noi o avem structural, ca fiinţe umane. Are mai multe astfel de însemnări pe care le-aş putea reda, cam abrupt, în felul următor: „Cum stau cu umilinţa? În ce măsură sunt eu un om umil?“. Avea o atitudine permanentă de control a propriei sale fiinţe, în faţa lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor. Să nu devină un obstacol. Asta l-a preocupat tot timpul: să fie o fereastră către Dumnezeu. Aşa cum apare şi pe coperta cărţii, în care priveşte pe o fereastră, el, de fapt, a fost o fereastră.

Cum ar trebui să se pregătească un cititor obişnuit pentru lectura acestei cărţi?

Dacă aş sta în uşa unei librării şi cineva m-ar întreba cum să citească această carte, i-aş zice aşa: dacă ai timp, citeşte-o în linişte, cu îngăduinţă, cu relaxare, cât poţi, fără să te grăbeşti. Şi, citind-o în felul acesta, vei câştiga în fiecare zi câte ceva. Dacă ai şi nu prea ai timp, atunci citeşte ce e scris cu litere obişnuite. Şi acesta e un al doilea nivel de lectură, unde sunt însemnările lui cele mai obişnuite, din care-ţi dai seama ce s-a întâmplat. Dacă, însă, te grăbeşti, citeşte doar ce e scris cu litere mari şi e subliniat. Şi acele pasaje sunt suficiente ca să-ţi dai seama de consistenţa spirituală a acestor însemnări.

Această diferenţiere grafică a textelor înţeleg că îi aparţinea Sfântului Părinte.

Da, şi eu i-am apreciat pe editorii polonezi pentru această fidelitate faţă de textul însemnărilor fiindcă ne putem da seama, în acest fel, ce anume l-a preocupat pe Sfântul Părinte: ce a fost o preocupare constantă şi ce a fost detaliu. Şi, după cum ştim, de cele mai multe ori, diavolul se ascunde în detalii. Pe mine personal, când am citit prima dată cartea, m-a interesat ce e însemnat cu litere foarte mici. Ei, acolo l-am vazut pe Karl Rahner, pe von Balthasar, pe aceşti mari filosofi ai secolului al XX-lea. Sau despre un părinte din Polonia, Marian Jaworski, care a fost făcut mai târziu cardinal, pe care îl preocupa fenomenul religios, bun cunoscător al lui Eliade, al lui Bronislaw Malinowski. Am văzut astfel de nume, dar şi referiri la poeţi, la filosofi, şi unii dintre ei nu prea erau duşi la biserică, dar îl căutau pe Dumnezeu sau căutau o formă de absolut ca să dea sens existenţei lor. El notează aceste exemple, aceste referiri la poeţi, filosofi, teologi, poeţi, muzicieni. Apar referiri la Shakespeare, la Charles Péguy, Paul Claudel ş.a.

Apropo de ce aţi spus mai devreme, de unde vine această expresie, curentă în limba română, „nu e dus la biserică“. Pe om trebuie să-l ducă cineva la biserică?

Sigur, noi suntem tributari unei educaţii pe care o primim. Şi ăsta e un prim sens al apartenenţei noastre la biserică, adică asta înseamnă „să fii dus“. După aceea, mai creşti şi vine momentul acela în care îţi pui întrebări, şi la unii, credinţa rămâne, la alţii, dispare chiar. E, într-un fel, ca o adolescenţă în viaţa spirituală. Eu fac diferenţa între credinţa pe care o primeşti de la comunitate - şi acest lucru cred că se potriveşte în cazul foarte multor credincioşi ortodocşi, pentru că ei nu fac pasul spre problematizare, spre interogare. Deci, primul nivel este credinţa comunităţii, o primesc şi cu asta basta, sunt dus la biserică şi mai departe merg tot aşa. Al doilea nivel este interogarea, credinţa raţiunii. Vine al treilea nivel, credinţa iubirii sau a inimii, când ea e împlinire. E o nouă epistemologie, ne învaţă Sfântul Ioan, care ne spune că prin aceste gesturi ale iubirii, iubindu-l pe aproapele, îi arătăm iubire lui Dumnezeu. Cei mai mulţi rămân la acest prim nivel.

 


Sursa:adevarul.ro

Exemple de credință (I): Avraam

AVRAAM, TATĂL NOSTRU ÎNTRU CREDINȚĂ
Cartea Genezei povestește viața lui Avraam începând cu momentul în care Domnul Și-a încrucișat drumul cu cel al lui său și i-a schimbat radical viața. Deși scriitorul sacru nu încearcă să ofere o biografie detaliată, el prezintă numeroase episoade care arată credința profundă a sfântului patriarh și modul în care L-a lăsat pe Dumnezeu să i se manifeste în viață.
Dumnezeu îi promite un pământ nou unde să trăiască împreună cu mulți urmași, dar Avraam va trebui să pornească într-o călătorie: Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. [1] Cândva după acest moment, Dumnezeu însuși îi schimbă numele: și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam,[2] pentru a arăta conferirea „unei personalități și misiuni noi, după cum poate fi observat din semnificația noului său nume: „tată a multe popoare."" [3] Acest nou nume arată cu claritate că rolul major al patriarhului depinde de legământul său cu Dumnezeu și de respectarea acestuia.
Avraam a ascultat comanda lui Dumnezeu și a urmat-o, fără să dea multă atenție la ce păreau să fie circumstanțele. De ce să abandoneze siguranța țării de origine și să aștepte urmași când atât el, cât și soția lui, erau deja în vârstă? Dar Avraam a avut încredere în Dumnezeu, în înțelepciunea, bunătatea și puterea Sa fără limite. Episodul Sodomei și Gomorei [4] arată, pe lângă gravitatea păcatului care îl ofensează pe Dumnezeu și îi distruge pe oameni, puternica familiaritate a lui Avraam cu Domnul său. Dumnezeu nu i-a ascuns ce era pe cale să facă și i-a acceptat sfântului patriarh rugăciunea de intervenție. Răspunsul credinței se bazează pe încredere, pe o relație personală cu Dumnezeu.
Cunoașterea lumii, bunul simț, experiența, mijloacele umane, toate își au importanța proprie. Dar dacă înțelegerea ne rămâne blocată la nivelul prudenței umane, percepția noastră asupra realității va fi falsă și incompletă, deoarece Dumnezeu Tatăl nostru ne veghează tot timpul, iar puterea Sa a rămas la fel de mare. Sfântul Josemaría insista: „În lucrarea voastră apostolică aveți dreptul – este de datoria voastră – să vă gândiți ce mijloace vă poate oferi lumea (2+2=4), dar nu uitați – niciodată! – că, din fericire, calculele voastre trebuie să includă și o altă variabilă: Dumnezeu+2+2..." [5]
Dificultățile vieții, indiferent cât de grave ar părea, nu sunt niciodată fără de întoarcere. Dumnezeu este corect și își respectă întotdeauna promisiunile. Avraam acționează conform acestei realități. Valoarea exemplară a credinței lui Avraam este alcătuită din trei caracteristici cheie: supunere, încredere și devotament.
Supunerea în credință
Avraam își mărturisește credința în primul rând prin supunerea față de Dumnezeu. Supunerea are nevoie de ascultare, pentru că avem nevoie, înainte de toate, să fim atenți, mai precis, să știm ce dorește cealaltă persoană pentru a putea să răspundem și să îi îndeplinim dorințele. În Sfânta Scriptură, supunerea nu include doar îndeplinirea mecanică a unei porunci; implică o atitudine activă care ne pune în joc inteligența de a-I răspunde lui Dumnezeu care se dezvăluie, ducând la aderarea, cu toată puterea și priceperea noastră, la voința divină. „De îndată ce Dumnezeu îl cheamă, Avraam pornește, „așa cum îi spusese Domnul" (Gen 12:4); inima lui Avraam este cu totul supusă Cuvântului, și deci I-a dat ascultare." [6]
Supunerea în credință merge mult mai departe decât simpla disciplină: are nevoie de acceptarea liberă și personală a cuvântului lui Dumnezeu. Această acceptare are loc, de asemenea, în multe momente din viața noastră când putem să acceptăm cuvântul Domnului sau să îl respingem, prin a lăsa să prevaleze propriile idei asupra voinței divine. Supunerea prin credință este răspunsul dat chemării lui Dumnezeu de a călători și de a avea o relație de prietenie cu El. „A asculta (din latină, ob-audire, „a auzi sau a asculta") în credință înseamnă a se supune în mod liber cuvântului auzit, pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu, care este Adevărul însuși. Avraam este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârșită." [7]
Încrederea și abandonul în Dumnezeu
Când ne gândim la exemplul lui Avraam, vedem prezența credinței în întreaga sa viață, credință care este pusă pe primul plan în special în momentele de întuneric, când dovezile umane nu sunt suficiente. Credința implică întotdeauna o anumită obscuritate, o viață trăită în mister, conștienți că nu vom obține niciodată o explicație completă și o înțelegere perfectă, deoarece aceasta nu ar mai fi credință. Cum este scris și în Epistola către Evrei,credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. [8] Lipsa dovezilor în credință este depășită de încrederea în Dumnezeu. Prin credință, patriarhul a pornit pe un drum fără a ști unde duce. Cum este scris în Catehismul Bisericii Catolice, Avraam a trebuit să aibă o mare încredere în Dumnezeu pentru a trăi „ca un străin și peregrin în Pământul făgăduinței," [9] și a se confrunta cu sacrificiul fiului său. Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și acolo arde-l de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu. [10]
Credința lui Avraam este dezvăluită strălucit atunci când este gata să renunțe la fiul său, la Isaac. Sacrificiul propriului fiu este o profeție a lui Cristos, care s-a jertfit pentru salvarea lumii. Este ceva atât de uluitor încât nu are nevoie de comentarii. Avraam nu se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Nu Îl pune la îndoială, nu ezită, ci are încredere în El. Abraham pornește la drum, atent la vocea Domnului și, la finalul călătoriei, la muntele Moria, descoperă că Dumnezeu nu dorește sacrificiul sângelui lui Isaac. Să nu-ți ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu și că pentru mine n-ai cruțat nici pe singurul fiu al tău... Abraham a numit locul acela „Dumnezeu poartă de grijă"; de aceea se zice astăzi, „în munte Domnul Se arată" [11]
Și în viețile sfinților se pot petrece evenimente similare. De exemplu, ne aducem aminte de momentul în care Sfântul Josemaría a crezut că Dumnezeu îi cere să părăsească Opus Dei pentru a începe o nouă fundație pentru preoții diecezani. Ce sacrificiu uriaș! De fapt, după ce a vorbit cu mai mulți oameni de la Sfântul Scaun, le-a spus chiar şi lui Don Alvaro, mătușii Carmen, unchiului Santiago, membrilor Consiliului General și altor câţiva despre decizia sa. „Dar Dumnezeu nu a dorit asta, și cu mâna sa miloasă, iubitoare și părintească m-a eliberat de acest sacrificiu teribil pe care mă pregăteam să-l fac prin părăsirea Opus Dei. Informasem deja Sfântul Scaun în mod neoficial privind intenția mea... dar mai târziu am văzut clar că această nouă fundație, această nouă asociație, nu era necesară, deoarece preoții diecezani se potrivesc perfect în Lucrare." [12] Așa cum Avraam a fost eliberat, așa a fost și Sfântul Josemaría. Domnul nostru l-a făcut să înțeleagă că preoții diecezani pot face parte din Opus Dei și pot fi admiși ca membri ai Societății Sacerdotale a Sfintei Cruci, fără ca acest lucru să le afecteze situația în dioceza proprie; sau, mai degrabă, uniunea lor cu restul preoților și cu episcopul lor va fi, în realitate, mai puternică.
Credința care este devotament
Credința lui Avraam este prezentată și ca devotament; confruntat cu evenimente potrivnice, el perseverează în decizia de a îndeplini voia lui Dumnezeu. Credința sa se bazează pe cuvântul Domnului și, prin urmare, duce la decizii îndelung cumpănite care nu fac obiectul unei „revizii" sau „reconsiderări" ulterioare. Să ținem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este cel ce a făgăduit. [13] În viață, vor fi întotdeauna momente care ne ajută, cu harul Domnului, să ne întărim și să ne confirmăm credința. Avraam a fost supus unei încercări extraordinare: obligația sacrificării persoanei care era rodul promisiunii făcute lui. Sfântul patriarh nu a trebuit doar să se confrunte cu situații dificile, ci și să nu își piardă speranța, [14] deoarece situațiile îl invitau să „judece" voința divină, să se îndoiască de Dumnezeu însuși și de devotamentul său. Aici este cheia tentației cu care s-a confruntat Avraam.
Și noi ne putem afla în situații în care simțim că Dumnezeu ne cere ceva dificil: să înaintăm în viața noastră creștină, să renunțăm la un mod de a face lucrurile sau chiar la un fel de a fi care este deja puternic înrădăcinat în noi, dar care poate diminuează succesul apostolatului nostru. Ar putea apărea tentația de a înăbuși această tulburare, de a face ca propriile dorințe să pară ca voia Domnului: „tentația de a-L lăsa deoparte pe Dumnezeu pentru a ne pune pe noi pe primul loc este întotdeauna prezentă." [15]
Avraam nu a făcut asta. El a mers la Muntele Moria în timpul unui profund conflict interior, dar convins că, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu va purta de grijă. [16] Și Dumnezeu, care este hotărât să Se facă înțeles, a dat. Pentru a primi lumină, Avraam a trebuit să parcurgă întreaga călătorie, să înceapă să meargă și să ajungă la capăt. Și noi, dacă vom căuta să facem tot timpul voia Domnului, vom descoperi că, în ciuda limitărilor noastre, Dumnezeu ne va face viețile utile. Vom ști și vom simți că Dumnezeu ne iubește, și nu ne va fi teamă să Îl iubim: „Credința este profesată cu buzele și inima, cu cuvinte și cu dragoste." [17]
-----
[1] Gen 12:1-2.
[2] Gen 17:5.
[3] Biblia Navarra 1 (1997), Comentariu la Gen 17:5.
[4] A se vedea Gen 18-19.
[5] Sfântul JosemaríaDrum, nr. 471.
[6] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2570.
[7] Idem. Nr. 144.
[8] Evrei 11:1.
[9] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 145.
[10] Gen 22:2.
[11] Gen 22:12-14.
[12] Sfântul JosemaríaScrisoare, 24 decembrie 1951, nr. 3.
[13] Evrei 10:23.
[14] A se vedea Romani 4:18.
[15] Papa Francisc, Audiență generală, 10 aprilie 2013.
[16] Gen 22:8.
[17] Papa Francisc, Audiență generală, 3 aprilie 2013.



Sursa:opusdei.ro

luni, 27 iulie 2015

Cine ești tu, Ignațiu de Loyola?

La Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare a apărut ediția a doua cărții lui Jean-Claude Dhotel, „Cine ești tu, Ignațiu de Loyola?” În felul acesta, singura biografie ignațiană disponibilă în limba română este ilustrată cu desene inspirate din viața, experiența și maximele Pelerinului din Loyola.
Prezentarea dinamică, concisă și limitată la esențial a destinului sfântului Ignațiu, reflectă pe de o parte trăsături definitorii ale stilului său, iar de cealaltă apropie o viață dintr-un alt veac de foamea după sens, angajare și dragoste ale tinerilor din timpurile noastre. Pe scurt, o prezentare cu putere de chemare: o carte vocațională și motivațională în același timp, oferind atât criterii de căutare a propriului drum cu ajutorul traiectoriei unei vieți împlinite, cât și temeiuri de întărire a unei alegeri deja luate. „Cine ești tu, Ignațiu de Loyola?” poate oferi, prin recul, un răspuns discret, dar incisiv la întrebarea cine este cititorul/cititoarea ei… Vrei să o citești?

duminică, 26 iulie 2015

Mărturia Sorei Lucia de la Fatima despre importanța și urgența Rozarului

„Decadența din lumea de azi este datorată fără îndoială lipsei spiritului de rugăciune. În vederea acestei dezorientări Maica Sfântă a recomandat cu atâta insistență recitarea Rozarului. Și, cum Rozarul este, după Sfânta Liturghie, cea mai potrivită cale de a păstra rugăciunea în suflete, diavolul și-a dezlănțuit lupta contra lui. Din păcat vedem dezastrele pe care le-a produs... Trebuie să apărăm sufletele contra erorilor care le pot depărta de drumul cel bun... Putem și trebuie să nu ne oprim, nici să-i lăsăm – cum spune Isus – pe fiii întunericului să fie mai înțelepți decât pe fiii luminii... Rozarul este arma cea mai puternică pentru a ne apăra pe câmpul de bătaie”.
(Scrisoare din 26 nov. 1970 către Umberto Pasquale, preot salezian italian)

„Bunul Dumnezeu se va lăsa îmblânzit, dar plânge cu amar și durere din cauza numărului mic de suflete în stare de har, dispuse să se jertfească după cum poruncile o cer. Iată pocăința pe care bunul Dumnezeu o cere azi: jertfa pe care fiecare și-o poate impune pentru a trăi o viață clădită pe dreptate în respectarea poruncilor.

Domnul dorește ca să fie cunoscută sufletelor în mod clar această cale, fiindcă multe persoane dau „pocăinței” sensul marilor sacrificii și, pentru că nu se simt în stare, dar n-au nici dăruire pentru așa ceva, se descurajează și se lasă pradă unei vieți de păcat și de slăbiciune.
 
De joi până vineri, aflându-mă în capelă cu permisiunea superiorilor, la miezul nopții Domnul Isus mi-a spus: Jertfa pe care o cere de la fiecare este împlinirea propriei datorii și paza poruncilor, iată pocăința pe care o cere și o aștept acum.
(Scrisoare din 28 feb. 1943 către Monseniorul Garcia y Garcia, arhiepiscop de Valladolid)

„Este necesar... de a nu ne lăsa prinși de învățăturile contestatarilor dezorientați... Campania este diabolică. Trebuie să-i facem față fără să creăm conflicte. Trebuie să spunem sufletelor că acum, mai mult ca niciodată, trebuie să ne rugăm pentru noi și pentru cei ce ne sunt împotrivă! Trebuie recitat zilnic Rozarul. E rugăciunea pe care Maica Sfântă a recomandat-o cel mai mult pentru a ne întări în vederea acestor zile de campanie diabolică! Diavolul știe că ne vom mântui prin rugăciune. Contra rugăciunii el își îndreaptă acțiunile pentru a ne pierde...

Este fals să spui că nu-i liturgic, fiindcă rugăciunile Rozarului fac toate parte din Sfânta Liturghie; și dacă nu-i displac lui Dumnezeu să le spunem celebrând Jertfa sfântă, de asemenea, nu-i displac dacă le recităm în prezența sa, când este expus în Sfânta Taină de pe altar pentru adorație. Din contră, este rugăciunea cea mai bine-plăcută pentru El, fiindcă prin ea îl lăudăm mai bine...

De ce rugăciunea pe care Dumnezeu ne-a învățat-o și ne-a recomandat-o ar fi depășită? E ușor să recunoști aici viclenia diavolului și a acelora care vor să depărteze sufletele de Dumnezeu, depărtându-le de rugăciune. […]. Nu vă lăsați înșelați. Luminați sufletele care vă sunt încredințate și recitați Rozarul cu ele zilnic”.
(Scrisoare din 4 apr. 1970 către un nepot preot)

(Trei scrisori complete ale Sr. Lucia de la Fatima, scrise între 1969 et 1971, cu extrase și din altele au fost publicate în Portugalia în 1973, cu permisiunea Monseniorului Venancio, episcop de Leiria-Fatima. Sr. Lucia s-a angajat să lupte cu putere de sus și în credință contra campaniei duse de teologi progresiști contra Rozarului, în anii de după Vatican II. Această campanie s-a răspândit și în Portugalia, astfel încât Sr. Lucia și-a dat seama de ea și a numit-o fără ocolișuri drept o lucrare „diabolică”.)
l
Traducere MF
Sursa:chretiensmagazine.fr

sâmbătă, 25 iulie 2015

vineri, 24 iulie 2015

Pregătiți-vă, așa ne vor impune și pedofilia

de Tommaso Scandroglio
Cu ceva vreme în urmă, cotidianul american New York Times a publicat un articol de Margo Kaplan, profesoară a Facultății de Drept din Camden (SUA). Titlul articolului are efect: „Pedofilia: o tulburare și nu o crimă”. Vom analiza argumentele oferite în articol pentru a vedea modul în care Kaplan reușește subtil să legitimeze pedofilia. Sunt aceiași pași care, cu ani în urmă, s-au făcut pentru a legitima homosexualitatea.
Un prim pas în a face acceptabil un comportament sau o condiție este să spunem că nu sunt atât de rare. Kaplan scrie: „Conform unor estimări, 1% din populația de sex masculin continuă, mult timp după pubertate, să se simtă atrasă de copii aflați în vârsta prepuberală”. Spuneți voi: 1% este o cifră ridicol de mică. Acest lucru nu este atât de adevărat. Într-o zi întâlnești pe stradă, în locurile publice cu siguranță mai mult de 100 de bărbați. Conform spuselor profesoarei Kaplan, în fiecare zi, voi întâlniți, fără să știți, cel puțin un pedofil, dacă nu mai mult. Acest mod de a pune problema face ca acel 1% să înceapă să fie un pic mai împovărător în percepția noastră a fenomenului. Contează mai puțin dacă datele sunt de încredere sau nu, cel mai important lucru este să se înțeleagă faptul că abuzul copiilor este o realitate socială, un fenomen care există, și există lângă noi. În plus, acel 1% amintește de 1% din persoanele homosexuale din populația mondială. Și ei, de asemenea, o minoritate, dar care astăzi cântărește foarte mult.
Apoi Kaplan încearcă să lumineze starea pedofilului, amintind faptul că în conformitate cu „Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale”, pedofilia este o tulburare care „provoacă suferință sau dificultăți interpersonale”. Afirmație în mod deliberat oblică. Se va întreba cititorul: dacă pedofilul este fericit că este așa, atunci pedofilia nu mai este o tulburare? Dacă copilul, datorită propriei imaturități, este în mod fals unanim și, prin urmare, nu există „dificultăți interpersonale”, pedofilia nu mai este o condiție patologică? Întrebări pe care Kaplan le lasă în mod deliberat deschise, ca o sabie a lui Damocles deasupra capetelor copiilor. Vom continua și cu o altă subtilă și periculoasă distincție pe care o face autorul articolului: „pedofilia este un stat și nu un act. (...) Aproximativ jumătate dintre pedofili nu sunt atrași sexual de victimele lor”. În filigran, Kaplan ne spune că, atâta timp cât pedofilul nu atinge un copil, pedofilia ar putea fi și acceptată. De fapt, jumătate dintre pedofili nu sunt atrași sexual de copii (atunci nu sunt pedofili), așa că de ce să ne temem de ei? De ce să-i marginalizăm?
Apoi articolul comentează: „Un pedofil trebuie să fie tras la răspundere pentru comportamentul său, nu pentru atracția care stă la bază”. Aici profesoara Kaplan vorbește despre sancțiunile penale, iar asupra acestui aspect îi dăm dreptate. Dar nu specifică faptul că aceeași condiție nu este sănătoasă din punct de vedere clinic și în mod intrinsec dezordonată din punct de vedere moral. Acest lucru ar putea să-i dea impresia cititorului că, atâta timp cât nu există nici un abuz, pedofilia ar putea fi acceptată.
Acest argument descris anterior oferă teren altuia: „A doua concepție greșită este aceea că pedofilia este o alegere. Cercetările recente (...) sugerează faptul că tulburarea poate avea origini neurologice”. A afirma faptul că pedofilia nu este o alegere, ci o condiție, reprezintă aceeași motivație des întâlnită pentru a legitima homosexualitatea. Pe scurt: dacă te-ai născut așa sau dacă forma creierului tău te face să comiți acte de pedofilie tu nu ești responsabil pentru faptele tale. Este ADN-ul tău sau sinapsele tale care te obligă să abuzezi copiii, printr-o constrângere a unui caracter hormonal și psihic invincibil. Tu nu ești vinovat de eventuale abuzuri. Determinismul empiric predică în esență moartea libertății și, prin urmare, a responsabilității morale și penale. Susținerea faptului conform căruia pedofilia este condiție naturală, pentru că este descrisă în ADN și în creier, este după colț.
Apoi, o altă componentă care legitimează pedofilia, este aceeași folosită pentru a proteja homosexualitatea: discriminarea nedreaptă pe care ar putea suferi-o pedofilii. Kaplan povestește despre persoane care simt nevoia de a molesta un copil, dar se abțin. Aceștia „trebuie să ascundă tulburarea lor de toți, riscând astfel să piardă oportunități de muncă și de formare (...). Mulți se simt izolați, unii se gândesc la sinucidere”.
Psihologul Jesse Bering scrie că persoanele afectate de pedofilie „nu trăiesc viața în dulap; stau veșnic ghemuiți într-o cameră de panică”. Apoi autoarea, care are grijă să spună că, în nici un caz, un pedofil nu ar trebui să predea într-o școală primară, continuă citând două legi americane care „interzic discriminarea față de persoanele cu dizabilități mentale, în sectoare precum ocuparea unui loc de muncă, educația și îngrijirea medicală. Cu toate acestea, congresul, a exclus în mod explicit pedofilia de protecția acestor două legi fundamentale. Este momentul pentru a revedea aceste excluderi”.
Pedofilul ca și subiect discriminat de persoane și de legi. Acest clișeu pe care Kaplan îl justifică, susținând că dacă nu îi ajutăm pe pedofili să iasă va fi imposibil să-i vindecăm, este foarte periculos. Când drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Pe scurt, autoarea articolului a adus următorele argumente pentru normalizarea pedofiliei: aceasta este un fenomen social, nu unul foarte marginal și ca atare trebuie să ținem cont de el; nu este o tulburare prin ea însăși, doar dacă provoacă disconfort subiectului și terților; pedofilia va fi împiedicată doar dacă oscilează în comportamente ulterioare; nu este vina pedofilului dacă abuzează de copii, deoarece mama natură l-a făcut așa; pedofilii trăiesc o viață marginalizată, să nu-i discriminăm. Un film de groază văzut deja.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.lanuovabq.it

joi, 23 iulie 2015

Locul Botezului Domnului în Patrimoniul mondial UNESCO

Comitetul patrimoniului mondial UNESCO, reunit la Bonn (în Germania) până la 8 iulie, a aprobat în timpul sesiunii de pe 3 iulie 2015, înscrierea a trei noi situri culturale în Patrimoniul mondial al umanităţii. Printre acestea, locul Botezului Domnului, din Betania dincolo de Iordan. Celelalte două: oraşul arabo-norman Palermo, cu catedralele din Cefalù, respectiv Monreale din sudul Italiei şi arta rupestră a regiunii Hail din Arabia Saudită.

Potrivit unui comunicat de presă UNESCO, Palermo aduce patrimoniului umanităţii  două palate, trei biserici, o catedrală şi un pod. Catedralele din Monreale și Cefalù, de pe coasta de nord a Siciliei, includ o  serie de nouă structuri civile și religioase datând din timpul Regatului Norman al Siciliei (1130-1194). Împreună, ele ilustrează un sincretism socio-cultural între culturi occidentale, islamice și bizantine pe insula care a fost sursă a unor noi concepte de spațiu, construcții și decorațiuni. Ele reflectă, de asemenea, coexistența fructuoasă a diferite popoare  și religii (musulmani, bizantini, latino, evrei, francezi și lombarzi).

Situl botezului Domnului „Dincolo de Iordan” (Al-Maghtas) – situat pe malul de est al râului Iordan, se află la nouă kilometri nord de Marea Moartă şi include două zone arheologice principale: colina Al Kharrar, cunoscutăd e asemenea sub numele „Colina Sfântului Ilie” și bisericile din zona „Sf. Ioan Botezătorul” de la râul Iordan. Acest loc, situat în inima naturii sălbatice, este considerat în conformitate cu tradiția creștină ca fiind locul unde a fost botezat Isus din Nazaret de Ioan Botezătorul. Relicvele romane și bizantine, cum ar fi biserici și capele, o mănăstire, peșterile folosite ca refugiu pentru pustnici şi bazinele baptismale prezente, sunt mărturie a valorii religioase a locului. Site-ul este un loc de pelerinaj pentru creștinii.

Situl de artă rupestră din Hail, în Arabia Saudită, este alcătuit din două situri cu peisaj deșertic: Umm Sinman în Jubbah şi al-Manjor Raat în Shuwaymis. Lanțul de dealuri situate în apropierea unei zone muntoase Umm Sinman acoperă un lac de apă dulce, în prezent dispărut, care a furnizat apă oamenilor și animalelor din partea de sud a deşertului Nefud. Strămoșii actualei populații arabe au lăsat urme ale prezenței lor pe multe panouri petroglife. Lanţul colinar Al-Manjor djebels Raat formează peretele stâncos unui râu acum colmatat cu un mare număr de inscripţii care arată prezenţa umană aici cu peste 10. 000 de ani în urmă.

Revenind la patrimoniul mondial european, Domul de la Monreale, a fost construit la iniţiativa regelui norman Wilhelm al II-lea, între anii 1170-1180, cuprinde 6340 de metri pătraţi de mozaic pe un fundal aurit, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din lume. A fost ridicată la rang de catedrală de papa Lucius al III-lea, în 1183.

„Îmi doresc ca acest «templu de aur» să continue să fie locul de întâlnire al activităților de cult cu primirea pelerinilor și a turiștilor, într-un climat de respect pentru locul sfânt” –  spus arhiepiscopul de Monreale mons. Michele Pennisi într-un comunicat de presă al arhiepiscopiei – exprimându-şi profunda satisfacţie pentru includerea Domului de la Moreale în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Este aşteptată cu această ocazie şi relansare Săptămânii de muzică sacră de la Monreale, ocazie cu care se speră punerea din nou în funcţiune a unei orgi monumentale prezente în lăcaş, deteriorată grav în timpul ultimei furtunii care a atins cu fulgere punctul central al catedralei.

Sursa:ro.radiovaticana.va

10 lucruri surprinzătoare care se petrec atunci când participi la Adorație Euharistice



Un progres interior care vă reflectă schimbarea.
          Euharistia este descrisă de Catehismul Bisericii Catolice ca izvor și culme a credinței noastre. Este foarte dificil să se găsească timp pentru a merge la Adorație, dar dacă se reușește să se facă asta, cu inimă deschisă, rezultatele obținute pot fi uimitoare.
          „Și, mâncând ei, a luat Isus pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat lor și a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut din ei toți. Și a zis lor: Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă” (Mc 14, 22-24).
          În cultura de astăzi, ideea de progres interior este drastic subevaluată; este adesea considerată o pierdere de timp sau o moștenire de la înaintașii naivi. În general, doar progresul exterior este mai palpabil și valorează ceva. Principala diferență dintre cele două (material și spiritual) este că progresul material rămâne în afara noastră. Ne oferă unele sentimente pozitive, dar este întotdeauna însoțit de un aspect efemer și lipsit de consistență. Pe de altă parte, un progres interior, înseamnă că tu ești acela care trebuie să se schimbe. Timpul petrecut în adorație te poate surprinde în aceste 10 moduri:
1. Se dezvoltă un sentiment de venerație și de minunăție
          Nimic nu se poate compara cu atmosfera unei capele sau a unei biserici liniștite, mirosul de tămâie și splendoarea Tabernacolului, care să te ajute să înțelegi adevărul cu privire la ceea ce se întâmplă în Adorație. Suntem cu adevărat, în fața lui Isus Cristos. Trupul Său, Sângele Său, Inima Sa, Divinitatea Sa. Cu cât ne scufundăm mai mult în acea liniște în fața Preasfintei Taine, cu atât mai mult înțelegem că singurul răspuns este venerația și minunăția pentru măreția Dumnezeului nostru.
2. Experimentezi pacea în alte sectoare ale vieții tale
          Isus a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (In 14, 27). Pacea exterioară pe care o putem experimenta în Adorație (liniștea și tăcerea) merg mult mai adânc. Conduc la o pace interioară care interesează toate sectoarele vieții noastre. Nu înseamnă că totul în viață va fi perfect și fără suferință, dar știm că furtunile vieții nu ne pot clătina.
3. Începi să privești în exterior
          Isus ne-a spus: „Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (In 13, 34). Petrecând mult timp în adorație ne conectăm cu lumea întregă, și ne petrecem timpul cu Creatorul tuturor lucrurilor. Mai mult timp pentru a-L lăuda și adora pe Dumnezeu îți dă puterea de a trece dincolo de preocupările tale, și de a vedea necesitățile altora în viața ta și în lumea în care trăim.
4. Câteodată te plictisești
          Vor exista dăți în care Adorația nu pare deloc glorioasă. Ești distras, mintea ta începe să rătăcească.... Poate la început Adorația era plină de sentimente minunate! Chiar dacă nu pare atât de specială, adevărul conținut în ea nu se devalorizează și nici nu se diminuează. Credința noastră înseamnă mai mult decât sentimentele, și Dumnezeu va lucra în continuare asupra ta. Aceasta este frumusețea Întrupării - Dumnezeu l-a creat pe om - venind între toate temerile noastre, între toate problemele noastre - și în plictiseala noastră. Să știi că, chiar și o oră petrecută în Adorație este o întoarcere continuă la El, chiar și în acele câteva minute când mintea ta rătăcește, îi oferi lui Dumnezeu tot ceea ce poți - timpul tău și prietenia ta.
5. Ești încântat când mergi la Adorație
          Cu cât petreci mai mult timp în Adorație și descoperi că Dumnezeu este un Dumnezeu care te iubește și vrea să-și petreacă timpul cu tine, începi și tu să vrei cu adevărat să mergi. Dacă cândva Adorația părea o rutină, acum vei fi încântat să mergi! Adorația creează dependență, nu doar pentru lucrurile pe care le câștigăm pentru noi înșiși, ci pentru că am fost creați să adorăm. Adorația este înscrisă în sufletul noastru, și „sufletul nostru este neliniștit până ce se va odihni întru El” (Sf. Augustin).
6. Harul intră în viața ta
          Este uimitor cum un simplu act de angajament chiar și pentru o perioadă scurtă de adorație poate face o asemenea diferență pentru tot restul vieții tale. Poți purta cu tine acel moment în care te aflii în prezența Lui mult timp după ce ai ieșit din capelă sau din biserică. Harul Său te susține în fiecare moment, în special în momentele de ispită. Este mult mai ușor să reziști ispitei, atunci când petreci mai mult timp în adorație.
7. Conștientizezi cât ești de norocos
          Există persoane care ar dori să petreacă mai mult timp cu Isus în Adorație, dar sunt constrânse să rămână acasă din cauză că sunt bolnave sau din alte motive întemeiate. Apoi, există persoane în întreaga lume care își riscă viața pentru Euharistie, în locurile în care sunt persecutați pentru propria credință. Când vă gândiți la cei care în fiecare zi merg ore întregi și înfruntă situații periculoase pentru a sta lângă Isus, înțelegeți cât de norocoși sunteți pentru că vă puteți ruga în mod deschis, să nu mai vorbim de faptul că aveți și un preot care vă administrează Sfintele Taine.
8. Înțelegi că Dumnezeu are un simț al umorului
          Cu cât sunteți mai mult dispuși să-i permiteți lui Dumnezeu să vă vorbească, veți descoperi că El are cu adevărat un mare simț al umorului. Apreciază o glumă sau două, și, uneori, acele momente sunt destul de distractive de a vă face să vă amuzați. Poate este surprinzător, dar cei mai buni părinți nu vă arată iubirea lor cu un bun umor?
9. Vrei să te apropii mai des de Taina Spovedaniei
          Acest lucru ar putea suna înfricoșător, dar nu este. Mărturisirea păcatelor ne permite să experimentăm oceanul fără limite, care este îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea Sa învăluie toate păcatele noastre și ne dă o libertate adevărată, o libertate fără teamă, care ne permite să intrăm în iubirea și în bunătatea Sa. Apropierea de Taina Mărturisirii ne întărește conștiința asupra faptului că suntem în brațele unui Tată care ne iubește mult și „nu obosește niciodată să ne ierte” (Papa Francisc).
10. Te îndrăgostești
          Când petreci mai mult timp cu inima deschisă în Adorație și îi permiți lui Cristos să te iubească, te îndrăgostești și tu. Acea iubire te va defini și îți va permite să fii tu însuți. „Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă” (In 10, 10).
Deci, ce mai aștepți? Stabilește un timp pentru un moment de Adorație și lasă-L pe Dumnezeu să-ți transforme viața!

Traducere: Liviu Ursu

miercuri, 22 iulie 2015

Laura, o tânără de 24 de ani, va fi eutanasiată în această vară

Laura are 24 de ani. Starea sănătăţii sale fizice este foarte bună, dar cu toate acestea este candidată pentru a fi eutanasiată. Care este motivul? Are depresie după depresie şi consideră că "viaţa nu este pentru ea". Oricât de incredibil ar părea, legislația belgiană autorizează acest lucru, adăugând că pentru a i se aplica eutanasia persoana trebuie să aibă "suferinţe fizice sau psihice de nesuportat". Deci nu este nevoie ca cineva să fie la sfârșitul vieții pentru a cere să fie eutanasiat!

O tânără "care nu se simte ok"
Cotidianul belgian De Morgen a întâlnit-o pe Laura şi a afla mai multe despre motivaţiile sale interioare. Tânăra le-a descris cu detaliile despre copilăria sa dificilă când s-a automutilat, a fost neînţeleasă și a acumulat multă suferință. Comportamentul său auto-distructiv a fost neglijat de familie și profesorii de la școală și cu timpul acesta s-a transformat treptat în comportament suicidar. Are impresia că în interiorul său poartă un monstru care încearcă să scape din corpul ei. Agresivitatea, furia, durerea nu au fost tratate de psihiatri.

Internată fiind într-un ospiciu a întâlnit-o pe Sarah care tocmai îşi organiza propria eutanasie. Laura "a fost sedusă", fapt pentru care a cerut şi ea o injecţie mortală. Cererea a fost făcută în 2014 şi a fost motivată de convingerea sa cum că în ea este "un monstru care încearcă să scape din corpul său". Trei medici au decis că suferă insuportabil și că trebuie să moară. Termenul este fixat pentru această vară.

Eutanasia devine ceva obişnuit
Carine Brochier de la Institutul European de Bioetică (OIE) din Bruxelles, a denunțat "permeabilitatea" legii belgiene care deschide uşa la toate interpretările posibile: "Cine poate judeca insuportabilitatea suferinței, dacă nu persoana în cauză?"Deciziile sunt "subiective", dar eutanasia pentru cazurile ce invocă o suferinţă psihică este tot mai acceptată în Belgia.

Carine Brochier reacţionase deja în octombrie 2014, într-un alt caz (un bărbat de 50 de ani, deţinutul unei închisori de peste 30 de ani, a solicitat și a obținut să fie eutanasiat într-un spital belgian, pe motiv că nu avea acces la ingrijire psihiatrică) explicând și comentând că "depresia, lipsa de sens în viață, singurătatea împing oamenii să caute să moară (...) Este mai presus de toate un eșec imens al psihiatriei belgiene. Este o pedeapsă la moarte." (Alliance Vita). Carine repetă acelaşi lucru şi pentru Laura: "Eutanasia este acum parte din viața de zi cu zi din Belgia: ajungem să credem că este normal să ajuţi o persoană să se sinucidă decât să o tratezi, ceea ce înseamnă un eșec imens al psihiatriei belgiene ".
Ne întrebăm şi noi: Societatea care-l exclude pe Dumnezeu nu este capabilă să ofere celor care suferă altceva decât moartea?
 
Traducere: ACC
Sursa:www.aleteia.org