duminică, 1 noiembrie 2015

Iubirea în fața neantului

LiterNet.ro, octombrie 2015

Lumea din Calvary, Irlanda post-creștină, ucisă de scandalul abuzurilor sexuale comise de preoții catolici, este, în sens ultim, criza finală a ceea ce numim creștinătatea, civilizația occidentală creată de Biserică. Întregul ansamblu ideatic, politic, legal, cultural care odinioară era inspirat de creștinism până în ultimul ungher, lucrurile care păreau de la sine înțelese pentru oricine, de la omul simplu până la rege, universul imagistic care a inspirat comportamente, zeci de generații și cele mai mari opere ale umanității – toate acestea s-au sfârșit. În locul lor: un deșert fără margini, postmodernitatea ce se naște și se sinucide în fiecare zi, o epocă în care omul e lăsat, în sfârșit, așa cum și-a dorit dintotdeauna, liber în fața propriei puteri de a alcătui o cultură și norme de civilitate.

Este lumea în care își face misiunea Father James. Toate lumea spune despre el că este un preot bun. Dar ce mai înseamnă să fii bun în acest univers? Ceea ce e clar este că el, spre deosebire de ceilalți, își ține firea. A fost alcoolic, dar a luptat din greu să învingă această boală, știind însă că ispita îi bate mereu la ușă. A cunoscut bucuria familiei: a avut o soție pe care a iubit-o enorm dar care i-a fost luată de o boală grea. În vizită a venit fiica lui: un moment de liniște după încă o tentativă de suicid. A devenit preot după moartea soției, ascultând ceea ce el numește o „vocație”, însă fiica l-a iertat cu greu pentru că a lăsat-o singură. E un biet om; în fond, e doar un pic mai puțin dereglat decât ceilalți, luptându-se cu propriul sine și cu o atmosferă dezolantă.

Oamenii din comunitate alcătuiesc un spectacol trist. Unul are tendințe psihotice și e dependent de pornografie. O femeie trăiește fără jenă în adulter, dar e maltratată de soț. Un polițist e homosexual activ: om cinstit în viața profesională care la un moment dat a căutat adevărul, dar a fost crunt dezamăgit de îngroparea, prin influența Bisericii, a unei anchete asupra unui preot pedofil. Un om e bogat, dar singur: părăsit de familie, e cufundat într-un cinism ucigător. Un medic e ateu, abrutizat de absurdul suferinței. Celălalt preot al parohiei e o figură mediocră, slugarnică, aflată în pragul lipsei de credință.

Iar lovitura finală vine în timpul unei spovedanii: un bărbat îi mărturisește părintelui James că în copilărie a fost violat aproape zilnic, timp de cinci ani, de un preot. Iar acum a hotărât să se răzbune. Cum acel preot este mort și cum ar fi prea puțin să pedepsești un vinovat, trebuie să moară un preot bun. Îi spune părintelui James că peste o săptămână trebuie să vină pe plajă, unde îl va omorî.

Cum se poate trăi credința în ziua de azi? Rabinul Joseph Soloveichik scria, în The Lonely Man of Faith, despre condiția esențial solitară a acestui tip de om. Iar formele sunt diverse: poți fi ignorat, poți fi batjocorit sau poți fi omorât. Father James, în această ultimă săptămână (a Patimilor?) le trăiește pe toate. Preocupat tot mai mult de sentința primită în confesional, evident speriat, își face însă treaba în continuare. Vizitează oamenii și, de cele mai multe ori, nu face decât să-i asculte. Este arta însoțirii, atât de greu dobândită, atât de ușor călcată în picioare de stângăcie, rigiditate sau de zel misionar inadecvat contextului. Îi întâmpină acolo unde sunt (în cele mai multe cazuri, la porțile iadului), stă cu ei și își mărturisește crezul prin simpla prezență. Uneori cuvintele sunt de prisos, uneori trebuie să lași pe Altcineva să strălucească prin tine celorlalți.

E la periferie, în mlaștina păcatului, în pădurea întunecoasă a lui Dante, în piețe și case goale, printre oameni rupți, speriați, înrăiți. Trăiește totul: respingerea din partea celor necredincioși, rușinea fără margini în fața mizeriilor din viața recentă a Bisericii și perspectiva unei morți violente, absurde, pentru ceva ce nu a comis. Suspectat chiar și el de pedofilie, jignit de câteva ori pe zi, cu biserica arsă de același om care îi pregătește moartea, cu un câine găsit mort, cu gâtul tăiat, cedează. Se îmbată, se ia la bătaie cu cineva, apoi își dă jos reverenda și pleacă la aeroport, sperând să scape cu viață.

Creștinismul azi. Omul credinței e în fața nimicului. Cei care sunt practicanți, laici sau clerici, sunt adesea veniți din familii în care flacăra a rămas aprinsă. Convertirile unor oameni lipsiți de aceste date biografice sunt puține. Cei care au rămas sunt moștenitorii unui sistem de civilizație care acum cincizeci de ani încă era în picioare la nivelul maselor, ultimele pâlpâiri ale unei imense forțe care a schimbat istoria. Când Biserica occidentală încă mai credea în propria vocație și când Statul era de partea ei, zone uriașe ale lumii au fost aduse sub semnul Crucii, creându-se un val care străbătut veacurile pe câmpul de luptă, în concilii bisericești, în cultură și mai ales în familii care au transmis credința printr-o incredibilă insistență a rugăciunii simple și a lecțiilor elementare ale virtuții. Dar omul simplu occidental trăiește deja de câteva decenii într-o altă lume (iar elitele culturale deja de câteva sute de ani), iar masa critică este de partea secularizării. Nimic semnificativ, la nivel istoric, nu poate fi așteptat în următoarele secole. Totul s-a terminat.

Dar un mister nesfârșit este, de fapt, stăpânul vremurilor. Întâlnindu-se cu o femeie bună care tocmai își pierduse soțul într-un accident și alături de care se rugase „Ave Maria”, aducându-și aminte de credința ei simplă și fermă, dar purtat, mai presus de orice, de acest mister, părintele James se întoarce de la aeroport. Își ia din nou reverenda. În ultima sa dimineață, se întâlnește cu un scriitor bătrân care, pentru prima dată, are o privire blândă și e dornic să stea de vorbă. Pe plajă se întâlnește cu omul bogat care își recunoaște vidul interior: „Am avut soție, copii. Am bani. Am o viață. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pentru mine”. Începe să plângă, iar părintele îi spune că pot sta de vorbă mai târziu. Dar începutul avusese deja loc: omul își recunoscuse abisul. Apoi vine ucigașul. Confruntarea verbală nu durează mult, iar acesta refuză o ultimă șansă de pocăință. Părintele James este împușcat în cap.

La ce putem spera? a fost una dintre întrebările obsesive ale modernității, de la Kant încoace. Dar creștinismul și-o pusese deja, și încă mai acut. La ce poți spera în fața singurătății, rușinii și morții? Cel care este numit cu o luciditate rece „fondatorul religiei creștine” le-a trăit pe toate. Sunt, probabil, limitele absolute ale rezistenței umane. Iar cei care l-au urmat refac, din generație în generație, aceeași poveste, în vieți, gesturi, renunțări, îmbrățișări. Peste un timp, fiica preotului îl așteaptă la „vorbitor” pe criminal. El este șocat, iar ea, cu lacrimi în ochi, zâmbește. Iertarea, virtutea despre care părintele James spunea că este o virtute subestimată, apare din neant, din mormântul impenetrabil, sfidând logica violenței. În fața deșertului, în fața sfârșitului de civilizație, în fața unei Biserici a cărei strălucire este aproape înăbușită de noroi, în fața unei lungi ere a întunericului, zâmbetul ei este fulgerul care va traversa cerul istoriei.
(Foto: Calvary, regia: John Michael McDonagh, 2014)


Sursa:alinvara.wordpress.com

Cine poate garanta că un defunct este în cer?

Dar cine poate certifica faptul că un mare păcătos este în iad?

"Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte, la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos, fie trecând printr-o purificare, fie intrând imediat în fericirea cerului, fie osândindu-se îndată pentru totdeauna." ( CBC, 1022).

Din motive evidente, nu putem spune cu certitudine absolută că o persoană este în Iad, în Cer sau în Purgatoriu.

1. În ceea ce privește Iadul

Înainte de toate trebuie spus că nu suntem noi cei care trebuie să judece, cu atât mai puțin să condamne pe cineva. Știm doar că există iad, pentru că este o dogmă de credință; după cum știm, cu certitudine absolută, că există rai. Dar cine este în iad? Nu avem nici o idee pentru a începe cercetarea noastră sau pentru a afla, deoarece acest lucru este practic imposibil.

Nu putem spune despre cineva că ar fi în iad deoarece nu știm ce este în inimile oamenilor și prin ce căi acțiunea milostivă a lui Dumnezeu ajunge în suflete; Dumnezeu care, prin vocea lui Isus, a spus că este interesat de a găsi oile pierdute. Cu toate acestea, există mulți sfinți cărora Cristos le-a dat harul de a avea viziuni cu iadul, printre aceștia numărându-se Sfânta Tereza de Avila: "Am văzut sufletele care cădeau în iad precum frunzele toamna" .

Biserica nu a făcut și nu va face niciodată o "canonizare" negativă, garantând că o anumită persoană este în iad; nici chiar atunci când Biserica a decretat o excomunicare. Faptul că o persoană este excomunicată nu înseamnă că este sortită iadului, pur și simplu Biserica declară doar că persoana se află în afara comuniunii Bisericii, dar fiind în afara Bisericii nu înseamnă neapărat o condamnare la Iad. O persoana excomunicată la un moment dat, înainte de moarte, s-ar putea pocăi de păcatele sale; și acest lucru este suficient pentru a fi salvată, atât este de mare și de spectaculoasă mila lui Dumnezeu. Și "aceia care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică (LG 16)."

Noi nu putem fi siguri 100% că o persoană pe care am văzut-o murind în păcat a ajuns în Iad. Și de ce nu putem avea această certitudine? Știm că toți cei care mor în păcat de moarte fără să se pocăiască, ajung iremediabil în iad, dar nu e ușor să știm dacă cineva a comis un păcat grav, dacă a făcut-o cu bună știință și cu libertate deplină, conform condițiilor necesare pentru a fi păcat de moarte. Și chiar dacă a comis un păcat de moarte, conștient și liber, nu putem ști dacă harul lui Dumnezeu nu l-a atins în ceasul morții și dacă, în ultimul moment, sufletul lui nu s-a pocăit și s-a întors la Dumnezeu.

Din cele menționate mai sus rezultă două lucruri: nu putem să nu ne rugăm sau să nu acordăm ajutorul nostru prin sacrificii și faptele bune, sufletului cuiva pe care noi îl credem în Iad și, totodată, nu putem ști numărul, starea sau numele celor condamnați.

2. În ceea ce privește Raiul

 
Certitudinea că cineva este în cer, reiese din următoarele cinci cazuri:

a. Cazul acelora pe care Biserica i-a declarat că sunt în ceruri (Fecioara Maria, Sfântul Iosif, Sfântul Petru, etc.).
b. Cazul persoanelor canonizate.
c. Cazul copiilor care au murit după botez, chiar și fără utilizarea rațiunii. Pentru copiii morți înainte sau după naștere și fără botezul tradițional, Biserica spune: "În ceea ce priveşte copiii morţi fără Botez, Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu, aşa cum o face în funeraliile pentru ei. Într-adevăr, marea milostivire a lui Dumnezeu, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi iubirea lui Isus faţă de copii, care l-a făcut să spună: "Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi" (Mc 10, 14) ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul Sfântului Botez."(CBC, 1261).
d. Cazul celor care au beneficiat la moarte de privilegiul sabatin. Ce este privilegiul sabatin? Este privilegiul recunoscut de Papa Pius al XII-lea, pentru cei care mor purtând scapularul Fecioarei Carmelului. În virtutea acestui privilegiu, prin mijlocirea Fecioarei Carmelului, cei care practică această devoțiune îndeplinind toate condițiile, vor ajunge rapid în patria cerească sau, cel mai târziu, în sâmbăta imediat următoare morții lor.
e. Uneori, în mod excepțional, se poate întâmpla, în urma unei revelații și cu autoritatea lui Dumnezeu, ca o persoană iubită să ne ajute să simțim într-un mod sau altul prezența sa în apropierea  lui Dumnezeu, precum și mijlocirea sa pentru noi; deoarece cei care sunt aproape de Dumnezeu nu rămân pasivi sau inactivi, ci în viață, așa cum Dumnezeu este viu. Ei contempla fără încetare chipul lui Dumnezeu și mijlocesc neîncetat pentru cei care sunt pelerini pe acest pământ.

3. În ceea ce privește Purgatoriul

Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu și sunt perfect purificați trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Ei sunt pentru totdeauna asemănători cu Dumnezeu, pentru că-l văd "așa cum este".

Dar câți mor în aceste condiții? Sunt puțini, foarte puțini, dar este posibil. Cum? Printr-o purificare încă de pe acest pământ.

Sfinții sunt exemple a acestor posibile purificări încă din timpul vieții noastre pământești: nimeni nu a reușit să se sfințească fără purificare prin suferința oferită și trăită în credință, abandonându-se total voinței lui Dumnezeu, practicând penitența, ascetismul și chiar martiriul. Toate acestea cu intenția de a "repara"  toate ofensele aduse lui Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie ca posibilitățile de purificare să nu fie văzute ca o pedeapsă, ci ceea ce ele sunt cu adevărat: oportunități de purificare  pentru a scurta sau a evita purgatoriul.

În viață trebuie să multiplicăm pe cât posibil talanții pe care Dumnezeu ni i-a dat. La naștere, Dumnezeu dă daruri, talente și calități persoanei pentru ca aceasta să le dezvolte de-a lungul vieții sale. Dacă la moartea sa, acestea nu sunt dezvoltate decât în parte de cei care le-au primit, persoana nu poate intra astfel în cer, dar în purgatoriu aceste virtuți imperfecte se desăvârșesc.

Un mod de a evita sau a reduce perioada de ședere în Purgatoriu, este primirea indulgențelor.

Cei care nu se purifică în timpul vieții în mod conștient și activ, vor fi purificați în Purgatoriu. Prin urmare, cu certitudine, putem spune că un creștin catolic căldicel care moare în harul lui Dumnezeu sau, în caz contrar, care are un moment lucid de pocăință sinceră înainte de moarte este în Purgatoriu.

Purgatoriul este o dogmă de credință: "Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului." ( CBC 1030).
Traducere: ACC
 


Sursa:aleteia.org