sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un artist român la Vatican

Nu toată lumea ştie că la Vatican, chiar lângă Santa Marta, locuinţa actuală a Papei Francisc, există un laborator de creaţie şi restaurare creat în secolul XVI cu scopul de a împodobi măreaţa Catedrală a Sfântului Petru.
Aici lucrează cu talent, inimă şi pricepere unii dintre cei mai buni artişti ai lumii, aleşi pe sprânceană, iar unul dintre ei este român.
Credeţi-mă, a lucra în această echipă e ca şi cum ai lucra la NASA, doar cei mai talentaţi o pot face.
Claudiu Ungureanu s-a născut în Bacău şi a început să deseneze pe la cinci ani.
Cum se-ntâmplă-n România, a luat vreo două după cap şi i s-a interzis să-şi mai piardă timpul cu “prostii” de genul ăsta. Atitudinea e specifică multor părinţi români care-şi îndeamnă copiii spre matematică, spre lucruri practice, lectura, arta nu par a fi demne de atenţie.
Dar Claudiu nu a renunţat şi, în paralel cu şcoala, a început cursurile la Şcoala Populară de artă, a urmat cursuri universitare, s-a străduit în fel şi chip pentru a reuşi să înveţe cât mai mult din arta picturii.
Nu, nu-i uşor atunci când mai trebuie să şi munceşti pentru a te întreţine.
Discuţia cu el nu a fost un interviu, ci o dezvăluire pe care ne-a făcut-o despre ce înseamnă să fii artist al timpurilor noastre.
Chiar când te aştepţi mai puţin în viaţă, se întâmplă şi binele
Cum de nu ai renunţat în ciuda piedicilor, ce anume te-a împins să mergi înainte?
claudiu-ungureanu-pictor-vatican
-Trebuia să aflu care este esenţa frumuseţii! Vedeam că anumite tablouri atrag privirile tuturor şi altele nu, încercam să înţeleg de ce, care e secretul unei opere de artă care reprezintă nişte flori faţă de alta care are aceeaşi temă.
Şi care e?
-Secretul e în lumină, în modul cum sunt puse în evidenţă anumite părţi ale unui tablou, secretul e în a atrage privirile spre ceea ce vrei să exprimi, să fii într-o continuă căutare a formei perfecte. Când eram mai tânăr pictam, din economie, şi câte 16 variante ale unei imagini pe aceeaşi pânză. După ce se usca o variantă făceam alta, am căutat mereu să înţeleg cum o nouă tuşă de culoare poate schimba totul.
Cum ai ajuns în Italia?
-Trebuia să aflu mai mult, să învăţ, să muncesc, să creez, în România nu există prea mare interes pentru artă, lumea supravieţuieşte, nu are bani pentru tablouri şi nici pentru susţinerea artiştilor. Am prieteni extraordinari, ne-am cunoscut la cursurile de pictură, ei m-au sfătuit şi ajutat la început. Am fost găzduit de o mănăstire din Roma, am început să pictez icoane, să lucrez mozaic, o lume întreagă mi se părea că se deschide în faţa mea. Învăţam şi lucram. Dar nu era simplu, nu aveam documente aşa că a trebuit să plec cu soţia – între timp mă însurasem – spre altă zonă, am îngrijit o familie de bătrânei care ne-au făcut acte-n regulă.
Renunţaseşi la artă, erai decepţionat?
-Nu renunţasem, dar trebuia să trăiesc, să muncesc, arta nu ţine de foame decât dacă ai comenzi. Am început să lucrez într-o fabrică, lucram în schimburi, eram mai mereu obosit şi nu mai puneam mâna pe nimic altceva. Când, într-o zi, tocmai când eram în vechea mea maşină care bârâia şi se oprea într-o intersecţie, în faţa unei poliţiste care mă fluiera, sună telefonul victorios: eram chemat la Vatican, aveau nevoie de mine acolo. Anterior prezentasem mapa cu lucrările mele, dar nu sosise de ceva timp nici un răspuns. Chiar într-un moment neprielnic, chiar când te aştepţi mai puţin în viaţă, se întâmplă şi binele.
Credinţa e lumină, în special lumină!
Claudiu ne-a mai povestit despre materialele folosite, despre frumuseţea detaliilor, despre culori şi despre sufletul pe care-l pune un artist în ceea ce face.
După părerea ta, care e diferenţa dintre artişti ca Michelangelo, Rembrandt, Caravaggio etc şi cei de azi?
-Diferenţa esenţială este că odată se punea preţ pe calitate, un artist nu lăsa lucrul din mână şi nu se considera satisfăcut decât după mult timp, materialele se tratau înainte, se aştepta momentul prielnic, culorile se amestecau până se obţinea nuanţa dorită, ideile se transmiteau altfel. Acum, arta se supune deseori societăţii moderne, trebuie să produci bani, repede şi eficient, chiar dacă nu se dă atenţie detaliilor.
A fi artist care lucrează la Vatican are legătură cu credinţa în Dumnezeu?
-Da, sigur, altfel nu se poate, credinţa face parte din noi şi e dragoste, respect pentru umanitate, lumină, în special lumină!
Prefer să închei astfel dezvăluirea lui Claudiu, lumina asta blândă e în inima lui alături de strădania permanentă de a-şi exprima arta.


Sursa:http://aquiahora.ro

joi, 29 decembrie 2016

Biserica și dizabilitatea: o carte de rugăciuni în limbajul semnelor

"Rugăciunile mele în Lis", carte publicată de Fundația Pio Institutul pentru Surzi din Milano, este un volum atractiv și colorat care, prin ilustrații, transmite prospețimea rugăciunii recitate acasă în fiecare zi înainte de masă sau înainte de a merge la culcare. Publicația, realizată în colaborare cu Dieceza de Milano, dorește să asigure persoanelor cu dizabilități de auz un parcurs educațional și spiritual, recuperând un o lipsă care a durat prea mult timp.


Mărire Tatălui, Bucură-te Maria, Tatăl nostru, Veșnica odihnă, Îngerul Domnului, sunt doar câteva din rugăciunile care apar în cartea "Rugăciunile mele în Lis". Pe lângă textul în limba italiană, editorul propune traducerea rugăciunile în limbajul semnelor: "Până în secolul trecut - scrie Marisa Bonomi, cea care s-a îngrijit de prezenta ediție - educatori au considerat că persoanele cu probleme de auz ar putea cunoaște conceptele abstracte ale religiei prin transmiterea orală. Noi credem că și limbajul semnelor, atunci când adulții au grijă de copii, poate fi un ajutor important în formarea conștiinței și a educației religioase".


Accesibilitatea și incluziunea socială

Ideea acestei cărți a venit din dorința unor membri ai comunității persoanelor cu probleme de auz prezentată diocezei din Milano, explică Stefano Cattaneo, directorul general al Institutului pentru Surzi din Milano: "Am simțit lipsa unor astfel de instrumente pentru rugăciune și activitatea pastorală. În ultimele luni, am făcut un pliant cu rugăciunea Îngerul Domnului, oferit și papei cu ocazia Jubileului persoanelor bolnave și cu handicap. Aprecierile primite din partea multor oameni surzi ne-a determinat să facem mult mai mult". Cartea nu se adresează numai lor, ci și celor care trăiesc cu alte dizabilități și fac uz de limbajul semnelor ca un canal de comunicare. Fundația colaborează cu dieceza de Milano și pentru alte proiecte, cum ar fi posibilitatea de a face accesibil copiilor cu dizabilități auditive și senzoriale noul catechismul.


Volumul este însoțit de un DVD care, în plus față de afișarea subtitrării, prevede ca rugăciunile să fie rostite, astfel încât acestea să poată fi folosite confortabil și de copiii orbi. De mai bine de 160 de ani activitățile Institutului Surzilor Pio se adreseaza persoanelor cu dizabilități auditive, în vederea formării, educației, sănătății, bunăstării sociale și culturale. Astăzi, Fundația este de asemenea activă în sprijinirea cercetării în surditate.

Biserica nu a uitat persoanele cu handicap. "Este o carte mult-așteptată", spune sora Veronica Donatello, responsabil de sectorul pentru Cateheză a persoanelor cu handicap din cadrul Oficiului catehetic național al CEI: "Să-ți dorești incluziune, dar să nu ai instrumentele potrivite; să ceri să fie acceptată viața, dar să nu ai cum să-ți  înveți copilul să vorbească sau să se roage, sunt probleme de de bază."
Punctul de plecare este oferit de Papa Francis în Amoris Laetitia: "Părinții (sinodali) au acordat o atenție deosebită familiilor persoanelor cu handicap, deoarece handicapul generează o provocare profundă, neașteptată și tulbură echilibrul, dorințele și așteptările. [...] Merită mare admirație familiile care acceptă cu dragoste dificila provocare a unui copil cu handicap. Ele dau Bisericii și a societății o mărturie valoroasă de fidelitate față de darul vieții. Familia va fi în măsură să descopere, împreună cu comunitatea creștină, noi gesturi și limbaje, noi forme de înțelegere și idei."

Cu câteva zile în urmă, cu ocazia Craciunului, Papa Francisc a transmis salutări în limbajul semnelor comunității persoanelor cu probleme auditive cerându-le să se roage pentru el, după care le-a acordat binecuvântarea sa.

Traducere: ACC


Sursa:http://agensir.it

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Sfânta Fecioară a Rozariului: o rugăciune ce trebuie reînsufleţită în Biserică

De Osvaldo Rinaldi
Biserica celebrează astăzi preamărirea recitării sfântului Rozariu, o rugăciune simplă dar atât de eficientă ce riscă să fie uitată de noile generaţii, care tind să subevalueze frumuseţea acestei rugăciuni.
Firul care leagă toate bobiţele Rozariului reprezintă acel cordon ombilical care ne face să ne simţim în sânul matern ocrotiţi şi hrăniţi de bunătatea Mamei. A trăi condiţia de a fi în faza de gestaţie a vieţii creştine nu este o chestiune care îi priveşte numai pe catecumenii care se pregătesc pentru Botez. Sânul matern este imaginea Bisericii care primeşte viaţa ce se naşte pentru a o introduce în maturitatea relaţiilor vieţii creştine adulte. Faptul de a fi născut de acelaşi sân devine sinonim al fraternităţii, este confirmarea acelui adevăr uitat că avem aceeaşi origine şi exprimă dorinţa de a vedea lumina vieţii veşnice în plinătatea credinţei.
A ţine în mână coroniţa Rozariului este un gest simplu, care conţine cererea de a fi însoţiţi pe drumul vieţii, pentru a rămâne mereu uniţi cu căldura maternă a Mariei, care îl poartă mereu în braţe pe Fiul său. Neliniştile, preocupările şi necazurile vieţii provoacă deprimare, creează nelinişte, generează angoase, duc la înălţarea unui strigăt de ajutor.
A ne adresa Mamei este acel port sigur care nu dezamăgeşte niciodată. În rugăciunea Rozariului Mama noastră Maria este aproape de noi, pentru că meditează cu noi aceleaşi mistere ale vieţii Fiului său, cunoaşte suferinţele fiecărei inimi umane şi mai ales mijloceşte la Isus pentru mântuirea noastră. Coroniţa Rozariului este acel lanţ uşor care uneşte pe Maria, pe Isus şi pe cel care se roagă, care este cuprins de circularitatea iubirii dintre Mamă şi Fiu.
Acest spaţiu circular de iubire supraabundentă cere să fie revărsată asupra altora. Pentru aceasta, rugăciunea Rozariului nu este un fapt egoist, nu este o cerere numai a propriei bunăstări personale. Rozariul repetă de mai multe ori rugăciunea Tatăl Nostru, unde se face încontinuu referinţă la un "noi" şi nu la un "eu".
Rugăciunea Rozariului constă în depănarea celor cinci decade de bobiţe, adresându-ne ocrotirii Mamei şi duioşiei Tatălui. Această rugăciune insistentă devine acea dulce repetarea a celui care se adresează spre cel care poate într-adevăr să-l mângâie şi să-l întărească. Mulţi renunţă să recite Rozariul deoarece o consideră o rugăciune mecanică şi obişnuită. În schimb, ar fi urgent să se înţeleagă valoarea acestei rugăciuni, frumuseţea şi bogăţia legăturii de iubire şi de încredere care se poate crea între Maria şi copiii săi, între Isus şi fiecare om.
Un îndrăgostit repetă încontinuu o serie de litanii de stimă, de afect şi de bucurie faţă de îndrăgostita sa. Această repetare nu este considerată ca un lucru plictisitor, ci reprezintă reiterarea gesturilor, cuvintelor şi atenţiilor care doresc să confirme încontinuu frumuseţea acelei legături de iubire, reprezintă o dorinţă ca relaţia să fie întărită.
Aşadar recitarea Rozariului este spaţiul pentru a trăi această iubire cu Mama noastră din cer. Ea cunoaşte inimile noastre, pentru că o mamă ştie ce simte un copil chiar dacă el nu spune nimic, o mamă îşi dă seama de starea sufletească a copilului chiar dacă el spune că totul este bine, o mamă cunoaşte ceea ce îl îngrijorează pe copilul său.
A ne ruga Rozariul este şi un timp de discernământ. De atâtea ori este util a vorbi cu soţul, cu soţia, cu copiii, cu fraţii, cu prietenii, cu colegii de muncă. Dar de atâtea alte ori, chiar dacă se expune ceea ce se trăieşte în inimă, ne simţim neînţeleşi sau judecaţi. Cel care recită Rozariul a experimentat măcar o dată în viaţa sa duioşia şi milostivirea Mariei, care mereu ascultă, mereu primeşte, mângâie, încurajează.
De aceea, a recita Rozariul înseamnă a trăi ca fii şi nu ca stăpâni ai propriei vieţi. A trăi ca fiu nu este o chestiune de înregistrare într-o condică, ci este experienţa zilnică a creştinului, care prin umilinţa inimii şi a minţii recunoaşte providenţa şi ocrotirea care intervin dincolo de eforturile, meritele şi dorinţele personale.
Rugăciunea Rozariului este acea armă spirituală care trebuie ţinută mereu la îndemână, pentru a duce lupta împotriva acelor curse invizibile care pot fi recunoscute numai prin ochiul credinţei. Orgoliul, ipocrizia, aviditatea, mondenitatea sunt duşmani reali care se maschează în spatele cumsecădeniei, aparenţei şi duplicităţii. Mama din cer cunoaşte inimile copiilor săi şi pentru această aduce la lumină viruşii spirituali care riscă să anestezieze inima omului. Cu Rozariul, sufletul omului se menţine mereu vigilent, pentru că Maria nu doarme niciodată, veghează mereu asupra vieţii fiilor săi, chiar şi atunci când ei sunt distraşi sau aţipiţi de diferitele patimi din această lume.
(După Zenit, 7 octombrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

joi, 22 decembrie 2016

PS Claudiu: O nouă carte de meditații e-communio Știri PS Claudiu: O nouă carte de meditații

La Editura Surorilor Lauretane din Baia-Mare, a apărut cartea Preasfinţiei Sale Claudiu Lucian Pop, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, intitulată: Viața ca o profeție. Alungând umbra clipelor ce nu sunt.

Reunind meditaţii la Evangheliile duminicilor de peste an, publicate pe paginae-communio.ro, actualul volum, apărut ca o continuare la carteaReîntoarcerea la vestea cea bună. Mici răsfrângeri ale unei mari lumini, valorizează prezentul ca și loc privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu: “Evanghelia ne aduce aminte că Dumnezeu acţionează în prezent. În acest  moment. Este singurul timp pe care îl avem cu adevărat la dispoziţie.Trecutul nu mai există, viitorul nu există încă. Dacă trăim în aceste spaţii temporale e ca şi cum am fi morţi. Singura soluţie este aceea de a încredinţa umbrele clipelor ce nu mai sunt şi ale celor gata să se nască, luminii Spiritului Sfânt”.

Titlul cărţii este dat de o reflecție ce pleacă de la întrebări existențiale pentru a ajunge la o profesiune de credință: “Oare poate ieşi ceva bun din banalele noastre vieţi? Din atât de obişnuite  existenţe ca şi cele ale noastre? Depinde doar de noi! Fiindcă îngerul păzitor e  tot timpul de-a dreapta  noastră. Ne sfătuieşte încontinuu, pentru ca planul şi  profeţia pe care Dumnezeu  le are cu fiecare dintre noi să se contureze tot mai mult.  Ne înştiinţează de pericolele şi de Irozii ce încearcă să sufoce suflul divin din vieţile noastre.  Putem rămâne doar simpli tâmplari, ce să ne construim singuri, din beţigaşe de lemn, viaţa şi destinul; sau putem decide să ascultăm vocea lui Dumnezeu prin glasul îngerului, şi să-l lăsăm pe El să ne arate planurile şi profeţiile  pentru care am fost creaţi. Făcând spaţiu în visele  noastre îngerilor Domnului,  Isus va creşte în inimile şi în familiile noastre, iar  viaţa noastră va deveni  o profeţie!”
ACC

Un nou material publicat pentru o inimă de bucurat!

Mai multe detalii: cipriandeblaj@yahoo.com

luni, 19 decembrie 2016

Mărturia unui tânăr deținut: „M-aș fi sinucis, dacă nu aș fi primit scrisoarea Papei

Înainte de a-și pierde întru totul voința de a trăi, Carlos Adrián Vázquez a primit o scrisoare din partea Papei Francisc. Tânărul, de origine sud-americană, în vârstă de 16 ani, se află într-o închisoare de minori din Los Angeles, unde execută o pedeapsă pentru omor.
Carlos a declarat pentru CNN că i-a scris Papei o scrisoare pentru a cere iertare, iar după ce a primit un răspuns cu sigiliu pontifical și cu cuvinte de speranță, a renunțat la ideea de a se sinucide.
Papa care a scris scrisoarea este același care a spălat și picioarele deținuților din închisoare Rebibbia (Italia) și care, în cadrul vizitelor pastorale din lumea întreagă vizitează întotdeauna o închisoare. În luna februarie, anul trecut, Papa a spus: „De fiecare dată când intru într-o închisoare mă întreb: De ce ei și nu eu?”.
„Dragă Carlos, pacea lui Isus Cristos să fie cu tine! Mi-a făcut plăcere să primesc scrisoarea din partea ta...” a scris Papa. Scrisoarea se încadrează în contextul Jubileului Milostivirii care se desfășoară și în închisorile din întreaga lume.
„Mă rog pentru ca tu împreună cu colegii tăi care celebrați deschiderea Porții Sfinte, să vă umpleți de pace și speranță. În acest fel, îndurarea lui Dumnezeu și iubirea Sa se va înrădăcina profund în voi”, a explicat Sfântul Părinte.
„Să știi că Papa se gândește la tine și se roagă pentru tine. Și, te rog, amintește-ți să te rogi și tu pentru mine, pentru ca am mare nevoie de rugăciunile tale”, a concluzionat.
Vazquez și-a exprimat regretul și a cerut iertare persoanelor pe care le-a rănit. Chiar dacă nu a fost el cel care a ucis direct, totul desfășurându-se într-o luptă de stradă, este conștient că acțiunile sale au distrus o viață. „Sper că într-o zi mă vor ierta. Vreau să trăiesc acea viață pe care victima nu a putut să o trăiască și vreau să fiu bun. Știu că Dumnezeu îmi iartă păcatele”, a declarat pentru CNN.
Băiatul a comentat astfel scrisoarea Papei: „Este un mesaj de la Dumnezeu care ne arată că toți suntem egali. Cu toții greșim, dar ne putem ridica și merge mai departe”.

Traducere: Liviu Ursu
Sursa:it.aleteia.org

joi, 1 decembrie 2016

Despre dragostea de ţară. De Ziua Naţională a României

În aceste momente în care serbăm Ziua Naţională a României considerăm că este potrivit să reflectăm asupra câtorva consideraţii despre o temă specifică: despre dragostea de ţară.

Există mai multe feluri de iubire: ne gândim la iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie; mai există virtutea dragostei creştineşti, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, dragostea unei mame pentru copilul ei etc.; grecii au chiar cuvinte diferite pentru diferitele feluri de iubire: eros, filia, agape. Între aceste forme ale iubirii regăsim şi iubirea faţă de ţară (amor patriae), pe care o mai numim dragostea faţă de glia străbună, de patrie, sentiment sau simţ patriotic, iubirea de neam etc.

După decenii de declin sau prea devalorizată prin folosirea ideologică în perioada regimului communist, expresia “patrie” revine în limbajul nostru. Este un cuvânt nobil, care ne îndeamnă la reflecţie. Iubirea de ţară nu trebuie să fie considerată un sentiment învechit, depăşit. Presupunem că mai demult oamenii trăiau sentimente naţionale mai profunde şi că exista o mai mare ataşare de glia străbună. Însă astăzi există fenomenul numit globalizare, al cărui scop este acela de a uni toţi locuitorii de pe glob într-o mare familie unică.

Oricum, chiar şi astăzi sentimentul patriotic se manifestă în diferite forme. E suficient să ne gândim la salutul în faţa drapelului naţional, care este practicat în instituţiile oficiale centrale ale Statului, sau la intonarea Imnului Naţional în anumite circumstanţe, precum ar fi Ziua Naţională sau la începutul unor evenimente sportive, ţinând mâna pe inimă ca simbol al iubirii de ţară. A sărbători Ziua Naţională a României, a onora simbolurile Naţiunii, nu înseamnă formalism şi retorică goală, ci înseamnă să consolidăm bazele şi motivaţiile activităţii noastre individuale şi colective. Este nevoie şi aici de echilibru. O dragoste excesivă, adică greşit înţeleasă, poate duce la consecinţe neplăcute. Toată lumea ştie - şi istoria confirmă - că patriotismul rău înţeles se poate transforma în naţionalism fanatic, atitudine care duce la războaie. Este un lucru bun să ne iubim ţara, să fim mândri că suntem români, desigur respectând celelalte naţiuni.

Patria este pământul părinţilor noştri. Termenul “patriae” derivă din latinescul “pater” (părinte) şi indică în general pământul natal, părmântul părinţilor (moşilor şi strămoşilor), adică ţara, naţiunea, locul în care oamenii se simt legaţi afectiv prin origine, sânge, limbă, istorie, cultură şi memorie. Ce înseamnă patria? Patria este pământul pe care au trăit şi au murit strămoşii noştri, este casa în care locuim, oraşul în care părinţii mei şi prietenii mei îşi petrec viaţa. Patria înseamnă dacii şi romanii, înseamnă Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, înseamnă Mioriţa şi Meşterul Manole, înseamnă Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 1848, înseamnă 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul nostru.

Se poate obiecta că situaţia din ţara noastră ne înăbuşe sentimentul patriotic. O fi adevărat, dar haideţi să ne iubim totuşi ţara, acolo unde fiecare suntem, să ne păstrăm curăţenia sufletească dar şi cea civică, să ne îndeplinim conştiincios responsabilităţile de serviciu sau de şcoală, şi ţara va merge mai bine. Aşadar, dragostea de ţară nu este un sentimentalism emotiv, nici o morală civică arbitrară în beneficiul celor care ne guvernează, ci înseamnă că ne-am născut şi am crescut pe un pământ anume, pe pământul acesta.

Pentru noi, creştinii, patria înseamnă locul unde Dumnezeu ne-a aşezat, locul, pământul pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi la începutul lumii, când a creat cerul şi pământul şi lumea întreagă.

De multe ori doar atunci când pierzi un lucru descoperi importanţa aceluia. Ştiţi cine simte cu adevărat dorul de ţară? Cei plecaţi în străinătate. Şi mai ştiţi cine şi-a iubit cu adevărat ţara? Cei care au murit pentru ea; soldaţii care au murit în luptă apărându-şi pământul. Mulţi scriitori şi poeţi şi-au dedicat activitatea literară în slujba idealurilor patriotice.

Spuneam că patria, ţara, e locul unde au trăit şi au trudit strămoşii noştri. Faptul că noi avem astăzi o ţară - România - se datorează strămoşilor noştri, care i-au lucrat pământul, au construit case şi care ne-au predat-o nouă. Aici se observă şi învăţătura creştinismului conform căreia omul nu este stăpânul absolut a nimic pe pământ, ci doar administratorul temporar al bunurilor. Toţi strămoşii noştri sunt îngropaţi în glia străbună, dar ne-au transmis, ne-au lăsat moştenire patria aceasta pe care şi noi, la rândul nostru, va trebui să o transmitem fiiilor fiiilor noştri. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ţara noastră şi pentru toţi românii.

Pr. Dr. Anton RUS
Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj

SURSA

marți, 22 noiembrie 2016

Itinerariu pentru Postul Crăciunului: De ce te mai temi? Ești în mâna Lui!

ASTRU Cluj – așa cum a făcut și în anii precedenți – a pregătit pentru perioada Postului Crăciunului și a Nașterii Domnului un itinerariu spiritual adresat tinerilor și nu numai, pentru a-i ajuta să se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu, pregătindu-se astfel pentru marea Sărbătoare a Nașterii Domnului.
„De ce te mai temi? Ești în mâna Lui!”- este un itinerariu spiritual prin care ne propunem să dăm un imbold tinerilor în a descoperi ce stă în spatele acțiunilor pe care le desfășoară zi de zi, mai ales în acest timp al Postului. Ce îți propunem prin această publicație? În fiecare zi vei găsi următorul desfășurător:
  • CITESC – Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia zilei;
  • MEDITEZ – Un scurt comentariu care mă ajută să transpun în viața de zi cu zi cuvântul Evangheliei;
  • MĂ ROG – O rugăciune pentru dialogul personal cu Dumnezeu;
  • ACȚIONEZ – Un gest care îți permite să pui în practică cuvântul lui Dumnezeu.
În prefața cărții, Pr. Radu Tălpălariu – asistent spiritual al ASTRU Cluj, se adresează tinerilor astfel: „Și în anul acesta vă propunem un set de meditații pentru perioada de pregătire a Nașterii Domnului. Chiar dacă anul universitar/școlar a început și suntem prinși cu multiple activități, lucrări și alte asemenea, este important să găsim hrană spirituală și pentru suflet. Noi încercăm să venim în întâmpinarea acestei nevoi și, ca de obicei, am cerut ajutorul unora dintre membrii ASTRU Cluj să ne propună câteva meditații, bazându-se pe lecturile biblice din fiecare zi a postului.”
„Cu siguranță, dacă vom citi lecturile și ne vom opri puțin asupra lor, meditând la ceea ce Domnul dorește să ne spună, fiecăruia personal textul îi va spune altceva. Aceste meditații își doresc să fie doar un punct de plecare și un ajutor pentru a putea intra în acest dialog cu Domnul. De aceea vă invităm nu numai să citiți meditațiile, ci să citiți și textele evanghelice, pentru a lăsa Cuvântul viu să vă vorbească. Nu uitați ca înainte de a începe lectura, să plecați de la o scurtă rugăciune și mai ales să lăsați la ușa camerei, capelei sau bisericii toate grijile ce vă apasă. Vă vor aștepta tot acolo, numai că multe dintre ele vor dispărea pentru că Domnul le va rezolva.”
Cartea are o sută de pagini, apărută la Editura Emma. Este deja difuzată prin parohii de ASTRU Cluj pentru a ajunge la cât mai mulți tineri. Cei care doresc această publicație se pot adresa ASTRU Cluj, prin email cluj@astru.ro sau telefon 0758677259.

miercuri, 16 noiembrie 2016

O poveste!

 „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” – Exod 20:17
O cioară trăia în pădure şi era mulţumită de viaţa sa. Însă într-o zi a văzut o lebădă. „Această lebădă este atât de albă”, s-a gândit cioara, „şi eu sunt atât de neagră. Ea trebuie să fie cea mai fericită pasăre din lume.” Când a auzit lebăda ce credea cioara despre ea, a răspuns cu tristeţe: „De fapt, simţeam că sunt cea mai fericită pasăre din împrejurimi până când am văzut un papagal care avea două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasăre care a fost creată.”
Apoi cioara s-a întâlnit cu papagalul. Acesta i-a explicat: „Am trăit o viaţă foarte fericită până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are o multitudine de culori.”
Mai târziu, cioara a vizitat un păun de la grădina zoologică şi a observat că mulţi oameni s-au adunat ca să îl vadă. Cioara s-a apropiat de păun şi i-a spus: „Eşti atât de frumos încât zeci de oameni vin zilnic să te vadă. Când oamenii mă văd pe mine, imediat mă gonesc. Cred că eşti cea mai fericită pasăre de pe planetă.”
Păunul i-a răspuns: „Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai frumoasă şi fericită pasăre de pe Pământ, însă din cauza frumuseţii mele, sunt închis în această grădină zoologică. Am cercetat cu atenţie grădina şi am realizat că cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cuşcă. Aşa că zilele trecute m-am gândit că dacă aş fi o cioară, aş putea să hoinăresc fericit pretutindeni.”

luni, 31 octombrie 2016

Halloween? Nu, mulțumesc!

Sfârşitul lunii octombrie este marcat de un eveniment, pe care unii îl definesc ca fiind o sărbătoare, care s-a răspândit tot mai mult sub impulsul substanţial al televiziunii, cinemaului şi al internetului şi care reuneşte persoanele într-o atmosferă "decorată" de bostani goi, schelete, cranii, corniţe, vampiri, stafii etc. (fiecare după doza de imaginaţie pe care o are!). Nu trebuie să facem un efort prea mare pentru a ne da seama de aspectul comercial al evenimentului, însă se impune o reflecţie mai amănunţită asupra acestui aspect. Este doar un fel de carnaval? E o joacă "nevinovată"? E un alt mod de distracţie? E ceva "haios"?
Care este istoria acestui fenomen?
Vechii celţi aveau o sărbătoare a sfârşitul verii, a perioadei recoltelor, şi a începutului iernii denumită samhain. Era, de fapt, sărbătoarea Anului Nou. Exista o legendă potrivit căreia spiritele morţilor din timpul anului se întorceau în noaptea de 31 octombrie pentru a căuta un corp pe care să îl posede în anul următor. Pentru a nu fi posedaţi, celţii stingeau focul din sobă pentru a face casa rece şi neprimitoare. Apoi se mascau şi se îmbrăcau respingător pentru a alunga spiritele.
După ce celţii s-au convertit la creştinism au rămas reminiscenţe ale acestei sărbători care, de data aceasta, a ajuns să aibă loc în preajma a două sărbători ale Bisericii Catolice: Solemnitatea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie) şiPomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi (2 noiembrie).
La începutul secolului al XIX-lea emigranţii irlandezi au adus cu ei sărbătoareasamhain în Statele Unite ale Americii unde a şi primit denumirea de All Hallows Eve (Ajunul tuturor sfinţilor), transformată apoi în Halloween.
Cum a ajuns Halloween să aibă o aşa amploare?
În SUA s-a răspândit ca o oportunitate nouă de distracţie, ce a fost speculată de mediile comerciale, pentru care a devenit o ocazie de noi profituri, astfel încât campania de susţinere din partea televiziunilor nu a fost tocmai întâmplătoare. Prin "contribuţia" mass-mediei Halloween-ul a ajuns din SUA şi în Europa, iar magazinele şi cluburile profită din plin!
Este ceva rău să te distrezi de Halloween?
Valenţele care au devenit comune pentru acest eveniment pot fi considerate îngrijorătoare. Dincolo de accentele groteşti şi macabre se remarcă înclinaţia spre esoteric şi malefic. O rapidă căutare pe internet confirmă lucrul acesta! Iar când aceste manifestări îi vizează pe copii, aspectul devine şi mai îngrijorător!
Este problematic şi faptul că hallowen-ul pune cu totul în umbră două sărbători catolice importante. Exemplul sfinţilor care ne transmit prin viaţa lor multe valori umane şi creştine este înlocuit de manifestări "animate" de personaje macabre: spirite, stafii, schelete, vampiri etc. Cultul răposaţilor şi amintirea celor dragi, care au trecut din această lume, sunt acoperite de manifestări de exorcizare a morţii. Probabil nimeni nu ar fi încântat dacă, de exemplu, ziua sa de naştere ar fi pusă în umbră de proprii prieteni cu o distracţie de felul acesta.
Nu este, oare, exagerată împotrivirea faţă de Halloween?
Dacă Halloween ar fi o simplă petrecere, un alt fel de carnaval, nu ar fi mare problemă! Mai grav este, însă, faptul că fenomenul satanismului nu este străin de Halloween. Un studiu al Comunităţii "Ioan al XXIII-lea" din Italia, întemeiată de părintele Oreste Benzi, dovedeşte că 16 % dintre tinerii care participă la întâlniri ale sectelor oculte şi ezoterice, unde au loc chiar sacrificii oferite diavolului şi profanarea Euharistiei, au intrat în contact cu aceste secte tocmai cu ocazia Halloween-ului. Un specialist al acestor fenomene, Carlo Climati, trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte riscurile propagării unui astfel de fenomen care, la prima vedere, pare inofensiv, ca fiind un alt carnaval, dar care are conotaţii şi consecinţe mult mai dramatice.
Aşadar, este de preferat ca în familie, în şcoli şi în parohii să nu fie "sărbătorit" Halloween-ul?
Da! Se poate şi fără! Cei care se ocupă, în mod serios, de educaţia copiilor şi a tinerilor ştiu că au o datorie de a-i îndrepta pe aceştia spre ceea ce este frumos şi are valoare. Simţul binelui şi al frumosului nu trebuie să lipsească din educaţie. Însă, manifestările legate de Halloween nu au nimic de-a face cu estetica vieţii! A-i "transporta" pe copii şi tineri într-o lume de vrăjitoare, strigoi şi vampiri este în defavoarea lor, dacă nu chiar periculos. Numai faptul de a-i vedea deghizaţi în diferite personaje, deloc încântătoare, stârneşte îngrijorare.
Cu atât mai mult nu ar trebui să se organizeze vreo sărbătoare de genul acesta în parohii considerând că Hallowen are menirea de a pune în umbrăSolemnitatea Tuturor Sfinţilor şi cultul creştin faţă de cei răposaţi. Nu cred că în parohii lipseşte imaginaţia pentru a organiza petreceri şi momente de destindere cu adevărat educative!
Ce se poate face pentru a contracara Halloween-ul?
Înainte de toate se impune o mai atentă reflecţie din punct de vedere educativ. Tendinţele deviante ale unor tinerilor şi violenţa ce se manifestă în rândul unora dintre ei nu sunt străine de promovarea unor manifestări cum ar fi Halloween-ul. Nu întâmplător Ministerul Educaţiei din Rusia interzice, încă din anul 2003, orice astfel de manifestare în şcoli explicând că acestea sunt "în contradicţie cu natura instituţiilor de învăţământ, tulburând mintea şi afectând sănătatea spirituală şi morală a elevilor". În Filipine, şcolile catolice sunt unite în hotărârea de a tutela binele elevilor evitând orice manifestare de genul Halloween. Chiar în Statele Unite ale Americii, "patria Halloween-ului" acesta a început să fie "exmatriculat" din unele şcoli.
Dintr-un punct de vedere creştin lucrul cel mai important de făcut ar fi tocmai "recucerirea" valorii Solemnităţii Tuturor Sfinţilor şi a Pomenirii Tuturor Credincioşilor Răposaţi. În multe locuri în ajunul sărbătorii dedicate tuturor sfinţilor au loc adoraţii euharistice, seri de rugăciune, meditaţii despre sfinţi etc. Există şi iniţiative de genul "HOLYween" prin care se promovează vieţile sfinţilor şi se cere credincioşilor să expună imagini ale sfinţilor la ferestre, pe balcoane, la locul de muncă etc.

vineri, 7 octombrie 2016


duminică, 2 octombrie 2016


sâmbătă, 1 octombrie 2016

Rugăciune pentru a privi înainte

O persoană se ruga contemplându-și propria viață: „Mă mișc în prezent aici și acum. Nu am fost niciodată un om care să-și facă multe proiecte. Nu am pretenția să cunosc viitorul. Nu vreau să mă gândesc cum va fi peste douăzeci de ani. Nu mă interesează. Vreau să trăiesc fiecare zi cum e, o succesiune de 24 de ore. Și așa fiecare zi, fiecare minut. În prezent. Ceea ce contează sunt eu aici și acum. Îți ofer da-ul meu la ceea ce am și la ceea ce am pierdut.  La ceea ce visez și la ceea ce doresc. La ceea ce îmi provoacă supărare. La ceea ce mă întristează. Îți mulțumesc, Doamne, pentru că m-ai întărit în tot ceea ce trăiesc. Pentru că descopăr în sufletul meu existența unei fântâni fără fund, fără limită. Îți mulțumesc că mi-ai dat capacitatea să râd vieții. Și să pictez cu mâinile mele peisaje minunate. Îți mulțumesc că sunt capabil să colorez negrul care uneori mă tulbură. Să descriu prin cuvinte nepricepute profunzimea inimii mele. Îți mulțumesc deoarece trezești în mine grădini mari, și mă faci să navighez pe mări spectaculoase de a căror existență nici nu știam. Nu vreau să irosesc nici măcar o secundă plângând amar pentru ceea ce nu a fost posibil”.
Ascult chemarea lui Isus să mă pornesc la drum. Nu invoc scuze. Nu vreau să mă adaptez lumii. O misiune care e mereu prezentă. Nu este un trecut irosit, și nici un viitor plin de angoase. Este viața astăzi, în acest moment. Reîncep.
Dumnezeu îmi cere să mă ridic acum, nu când voi fi pregătit. Nu când toate lucrurile vor fi clare și voi ști ce trebuie să fac. Nu. Chiar acum. Cu limitele mele și cu fricile mele. Cu sărăcia mea și cu ciudățeniile mele. Cu greutățile mele, cu truda mea. Astăzi dau acceptul meu misiunii la care mă trimite.
Părintele Carlos Padillla

Traducere: AMR


Sursa:it.aleteia.org

vineri, 30 septembrie 2016


marți, 27 septembrie 2016

„Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste.” – Efeseni 4:1,2
O familie avea în casa lor o vază antică originală, care fusese transmisă din generație în generație. Era o adevărată comoară şi era păstrată pe un soclu special, ca obiect de mare valoare, la loc de cinste.
Într-o zi, părinții s-au întors ca de obicei de la serviciu, iar la uşă au fost întâmpinați de fiica lor. Adolescenta le-a spus:
– Mamă, tată, ştiți vaza antică despre care ne-ați spus că a fost transmisă din generație în generație?
– Da, au răspuns părinții.
– Ei bine, mamă şi tată… generația noastră tocmai a… spart-o.

duminică, 25 septembrie 2016

Mr. Bean ne explică cum să nu ne comportăm în timpul Sfintei Liturghii

de Daniel Esparza
    
Câteodată, se găsește cineva care nu se oprește din vorbit. Unii chiar la telefon. Există aceia care nu vorbesc cu voce tare, dar nu se opresc din a trimite mesaje prin intermediul serviciilor de mesagerie. De asemenea, există și persoane care nu știu cum să se comporte la Sfânta Liturghie, poate pentru că nu sunt catolici sau poate că se află pentru prima dată la o celebrare liturgică.

Sau poate pentru că sunt catolici, dar merg la biserică de două ori pe an. În acest caz cum pot ști să răspundă, să îngenuncheze sau să se ridice?
    
Poate că sunt rudele noastre, care merg la Sfânta Liturghie pentru a sărbători absolvirea noastră, după ani întregi în care nu au călcat pragul bisericii. Ce să le spunem lor dacă le urăm bun venit cu o bucurie sinceră, ca și catolici, tuturor acelora care vor să participe la Liturghie, oricare ar fi convingerile lor?
    
Poate că o modalitate bună de a începe este aceea de a le arăta acest filmuleț cu Mr. Bean, clarificând astfel cel puțin trei lucruri care nu trebuie să le facă: dormit, sforăit (în cazul în care se adoarme) și mâncat în timpul celebrării.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:it.aleteia.org

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Cele șapte caracteristici ale unui evanghelizator

Tenace, realist, organizat, supranatural în aspiraţiile sale, mereu atent la oportunităţi......

Este necesar ca fiecare dintre noi, preoţi sau laici, tineri sau bătrâni să răspundem la chemarea lui Isus în a merge şi a propovădui Evanghelia tuturor oamenilor.

Lumea în care trăim are nevoie de apostoli ai noii evanghezării de orice vârstră, rasă sau naţionalitate, care să afirme prin propria viaţă în orice ambient că mântuirea poate fi atinsă prin creştinismul trăit pe deplin în toate realităţiile vieții.
 
Un apostol al noii evanghelizări trebuie să fie:

● MĂRINIMOS. Apostolul ştie că a fost ales pentru a face lucruri mari şi nu pentru a se o ocupa de fleacuri. El trebuie să aibă o inimă mare pentru toţi şi asta pentru că e trimis să propovăduiască tuturor. În inima lui îşi fac loc toate bucuriile dar şi necesităţiile sau mizeriile. Simte Biserica şi lumea în care trăim ca pe un teren fertil care așteaptă să fie muncit. Aspiraţiile sale sunt direct proporţionale cu dorinţa și capacitatea sa de a iubi şi de a se dărui.

● REZISTENT, PUTERNIC ŞI PERSEVERENT. Lupta sa este una continuă. Victoria nu se obţine într-o zi, săptămână sau an... upta durează toată viaţa.  De aceea, în acestă misiune luptă doar apostolii dominaţi de dorinţa lor, rezistenţi pe cât se poate la slăbiciune şi capabili de a nu se lăsa biruiţi de lene şi laşitate.

● REALIST. Apostolul trebuie să construiască totul foarte solid dar în acelaşi timp să îşi cunoască calităţiile şi limitele, câmpul şi dificultăţiile cu care se poate confrunta în misiunea sa de evanghelizare. În acest mod poate face proiecte şi programe care să atingă direct rădăcina problemelor. Cel mai important să nu uite un lucru: „Nu poate trăi într-un vis, ci în realitate”.

● EFICACE ÎN ACŢIUNEA SA. Apostolul noii evanghelizări pune toată stiinţa şi disponibilitatea sa în sarcina pe care o are. Nu se opreşte în faţa costurilor şi a sacrificiului ci caută întodeauna noi modalităţi de a realiza ceea ce i-a fost încredinţat.

● ORGANIZAT. El lucrează într-un mod sistematic, pe baza unui program pe care el însuşi l-a tranşat. Ştie întotdeauna ca fără o anumită ordine nu poate fi eficient, trebuie să reflecteze înainte de a acţiona, prezintă obiectivele, analizează problemele, strategiile de plan, soluţii propuse şi în cele din urmă evaluează rezultatele.

● ATENT LA OPORTUNIŢĂŢI. El ştie că poate găsi oricând şi oriunde oportunităţi pentru a evangheliza.

● SUPRANATURAL ÎN ASPIRAŢIILE SALE. Criteriile sale nu sunt doar cele stabilite de această lume. Trebuie să fie capabil să efectueze lucrări de o măsură considerabilă cu încrederea lui Dumnezeu în capacităţiile şi limitele sale, precum şi să aibă încredere că v-a primi harul suficient pentru a duce misiunea la îndeplinire.

Traducere: Orian Remus Anghel


Sursa:aleteia.org

vineri, 23 septembrie 2016

Bloggerul lui Dumnezeu, Tamara Falcó, între modă și farmec

Mărturie de credință

          Fiică și soră a unor personaje celebre (sora lui Enrique Iglesias), Tamara Falcó, una dintre cele mai prezente celebrități în tabloidele spaniole, a surprins pe toată lumea în urmă cu cinci ani, prin convertirea sa subită la catolicism: „Prin citirea Bibliei a început convertirea mea, după separarea părinților mei”, le-a povestit studenților Universității CEU San Pablo din Madrid, în luna ianuarie 2014.
          În mai 2013, a primit Sfânta Taină a Mirului împreună cu alți peste o mie de tineri, din mâinile Cardinalului Rouco Varela. După o scurtă incursiune în televiziune, acum este creatoare de modă.
          Uimește pe toată lumea prin marea simplitate și prin buna dispoziție de care dă dovadă: „Îmi place să am darul simpatiei. Datorită acestuia am fost în stare să le vorbesc celor din jurul meu despre Isus”. Naturalețea și simplitatea cu care vorbește despre credința sa este evidentă, reușind să impresioneze multă lume prin intermediul mijloacelor de comunicare. A adăugat: „Nu mi-aș schimba pentru nimic relația mea cu Dumnezeu. Aceasta m-a costat separarea de multe lucruri din viață care nu erau compatibile”.
          „Secretul fericirii mele stă în credința mea, în conștientizarea faptului că a trăi pe această lume este foarte dificil, dar că Dumnezeu vede totul și într-o zi voi fi cu El”. De asemenea, a amintit: „Toți prietenii mei m-au sprijinit în acest proces de convertire”, menționând că apoi unele prietenii s-au destrămat: „este normal să se întâmple acest lucru din moment ce eu preferam să recit Rozariul decât să ies în oraș. Dar nu mă simt singură, deoarece Dumnezeu a pus în viața mea persoane minunate”.
          Tamara a adorat ultimii trei Papi, „în special pe Papa Benedict al XVI-lea, pentru că datorită lui avem YouCat, care m-a ajutat extrem de mult”. Cât despre Papa Francisc, aceasta a spus: „îmi place foarte mult, pentru că vorbește asemenea unui preot paroh, cu multă iubire și nu îi este teamă”.
          Dorința Tamarei este ca familia sa care a susținut-o și i-a vrut întotdeauna binele, să poată găsi iubirea lui Isus. „Mă rog pentru acest lucru!”, a mărturisit.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:it.aleteia.org

joi, 22 septembrie 2016

Mel Gibson anunță o continuare a "Patimilor lui Cristos"

În timpul unui interviu recent, Mel Gibson a dezvaluit titlul filmului care va fi o continuare a "Patimilor lui Cristos", apărut în 2004 și care a adus în fața publicului ultimele douăsprezece ore ale vieții Mântuitorului.

"Să fie clar: titlul celui de-al doilea film nu va fi "Patimile lui Cristos 2", ci "Învierea", a spus actorul-regizor, la festivalul religios SoCal Harvest So. "Acesta este un subiect profund. Va trebui să pătrundem dincolo de simpla relatare istorică, va trebui să surprindem trăiri și sentimente", a mai spus actorul.

Scenariul "Patimile lui Cristos" a fost inspirat de viziunile misticei Anne Ecaterina Emmerich (1774-1824), din colecția "Dureroasele Patimi ale Domnului nostru Isus Cristos", tradusă în latină, ebraică și aramaică de lingviști iezuiți din Los Angeles.

Filmul a costat 30 de milioane de dolari și a obținut încasări de peste 611 milioane, la nivel mondial. "Patimile lui Cristos" devenind astfel cel mai de succes film, printre cele independente.

Traducere: ACC

Sursa:it.aleteia.org