vineri, 29 aprilie 2016

Vinerea Sfantă


Iubirea învinge ura
                       
În dimineaţa zilei de Vinerea Mare, Satana s-a trezit cu un rânjet maliţios pe faţă.  Astăzi era ziua mult aşteptată. Moartea, fiica sa favorită, va împlini curând răzbunarea mult căutată: Cel Drept va muri în chinuri şi ruşine.
            Diavolul era bucuros: totul fusese bine pregătit. Aghiotanţii săi semănaseră deja seminţele discordiei printre cei puternici ai Sinedriului, înnăbuşindu-le inimile cu dorinţa de siguranţă: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In 18,14). Petru îşi mânjise deja sufletul trădându-l pe Isus înainte de a cânta cocoşul: „Nu îl cunosc pe omul acesta”. Ceilalţi apostoli fugiseră şi ei. După răsărit, mulţimea nerecunoscătoare îi smulge laşului Pilat sentinţa la moarte: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”
            „Oh, dulce răzbunare, se gândea Diavolul, Cel care nu a cunoscut păcatul acum îl va cunoaşte, chiar dacă numai prin efectele lui: răutatea oamenilor şi, la sfârşit, moartea.”
            Pe la ora douăsprezece, întunericul, prevestitor al morţii, învăluia Golgota, grămada de gunoi a Ierusalimului. Diavolul ardea de nerăbdare să dea lovitura de graţie şi să îl învingă pe Dumnezeu cu armele proprii. Arma lui Dumnezeu era Fiul, dar acest Fiu îmbrăcat în carne umană va fi aruncat în derâdere şi ucis. Un dar nedorit şi străin în faţa micilor oferte pe care Seducătorul, Satana, le dădea.
            Trei ore interminabile a durat bătălia. Trei ore lungi, Cel nevinovat, Sfinţenia însăşi, era spânzurat între cer şi pământ, încercând să le unească. În timp ce viaţa se scurgea din el, cu un efort pentru încă o respiraţie, Isus a zis: „Femeie iată fiul tău”. Şi Diavolul a râs cu cinism: „Ca şi cum o mamă ar putea să depăşească momentul morţii premature a unicului copil primind un înlocuitor de ultim moment.”
            „S-a sfârşit, într-adevăr s-a sfârşit” s-a gândit regele demonilor, când a auzit ultimul strigăt al lui Isus. Dar înainte de a putea să îşi deschidă buzele într-un strigăt de bucurie, pământul s-a cutremurat şi  zidurile locuinţei morţilor clădite de el cu răutate an după an s-au dărâmat. Şi sufletele din locuinţa morţilor au ieşit toate să îşi întâmpine Mântuitorul. Isus era învingător.
            „Cum e posibil aşa ceva?” s-a întrebat cu disperare Cuceritorul cucerit? Cum e posibil ca slăbiciunea să învingă puterea? Binele să supună răul? Şi diavolul şi-a amintit acel cuvânt pe care el nu îl putea accepta: Iubirea. Răstignitul victorios era Iubirea însăşi. Pe cruce Iubirea a învins ura. Dumnezeu în înţelepciunea sa infinită nu a ştiut să ne facă un dar mai mare decât pe sine însuşi.
            Şi de atunci, iubiţi credincioşi, din acea Vinere Sfântă şi noi putem cuceri moartea, păcatul şi slăbiciunea proprie, şi putem spune cu Sf. Paul în fiecare zi: „Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă dar nu disperaţi, persecutaţi dar nu abandonaţi, doborâţi dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4, 7-10).
            Proclamarea patimii lui Isus, aşadar, nu a avut ca scop trezirea unor sentimente de milă sterilă în noi şi nici a unor sentimente de revoltă ca în cazul lui Clovis, regele francilor, care atunci când a auzit pentru prima dată despre moartea lui Isus a exclamat „Daca aş fi fost acolo cu francii mei, nu l-ar fi răstignit pe Isus”. Citirea evangheliei lui Ioan cu relatarea patimii lui Isus are un singur scop: proclamarea iubirii lui Dumnezeu şi acceptarea crucii şi a iubirii în viaţa noastră. Aceasta trebuie să facem în Vinerea Mare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, era la catedrala Notre Dame din Paris un episcop care prin predicile sale atingea inimile necredincioşilor şi ale celor indiferenţi. Acel episcop ne relatează un fapt. Cu mulţi ani înainte de a fi episcop, în faţa catedralei venea un tânăr care îi insulta pe credincioşi spunându-le că, de fapt, credinţa e depăşită şi multe alte ofense. Într-o zi a ieşit la el un preot care încerca să îl calmeze, însă el a început să îl jignească şi pe preot. Acesta în cele din urmă i-a zis: „Uite, vino în biserică şi spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Să strigi cu toată puterea şi nu îmi pasă deloc
>.”
Tânarul a întrat şi a strigat cât a putut de tare „Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc.” „Foarte bine, i-a spus preotul. Acum mai strigă o dată.” Şi tânarul a strigat iar, de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul l-a îndemnat: „Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată”. Dar tânărul, privind crucea, nu a mai putut scoate un cuvânt.
Continuă episcopul: „Acel tânăr eram eu.”
Iubiţi credincioşi, misterul crucii l-a schimbat pe acel tânăr, care a ajuns preot şi apoi episcop. În această seară să spunem şi noi: Cristos a murit pe cruce pentru mine şi mie îmi pasă. Iubirea lui Isus trebuie să îmi schimbe viaţa. Isus şi-a împlinit misiunea: a umplut rezervorul Calvarului cu viaţa dumnezeiască, dar noi trebuie să deschidem stăvilarele ca să curgă viaţa divină în noi. Cristos a pus temelia, noi trebuie să construim pe ea. El stă la uşă şi bate, noi trebuie să îi deschidem. El a consacrat Euharistia, noi trebuie să ne împărtăşim. El ne-a dat iubirea, noi trebuie să o primim.
Vă îndemn ca peste câteva momente când vom venera crucea să facem această rugăciune. „Isuse, tu ai murit pe cruce din iubire pentru mine. Fă ca iubirea ta să imi schimbe viaţa pentru a fi mereu cu tine. Amin.”


Pr. Lucian Păuleţ

Rugăciunea sfântului Augustin

Dumnezeule, care pentru mântuirea lumii ai voit să te naşti, să fii tăiat împrejur, lepădat de iudei, vândut cu o sărutare de Iuda trădătorul, să fii legat cu funii şi dus la moarte ca un miel nevinovat, să fii înjosit înaintea lui Ana, Caiafa, Pilat şi Irod, învinovăţit pe nedrept, biciuit, batjocorât, scuipat, încununat cu spini, pălmuit şi bătut cu vergi, acoperindu-ţi faţa, să fii despuiat de hainele tale, pironit şi înălţat pe cruce, întovărăşit de tâlhari, adăpat cu fiere şi oţet şi străpuns cu suliţa!
Te rog, Doamne, prin aceste preasfinte dureri ale tale, pe care eu nevrednicul le meditez cu evlavie, precum şi prin crucea şi moartea ta sfântă, izbăveşte-mă de chinurile iadului, şi binevoieşte a mă duce acolo unde l-ai dus pe tâlharul cel bun răstignit cu tine, tu care fiind Dumnezeu, vieţuieşti şi domneşti cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.

Altă rugăciune

Doamne, tu ai sfinţit semnul crucii prin suferinţele şi moartea Fiului tău preaiubit pe lemnul crucii.

Te rugăm, ca toţi aceia care ne mărturisim credinţa prin acest semn sfânt, să ne bucurăm de ocrotirea ta cerească. Prin Cristos Domnul nostru. Amin. 

joi, 28 aprilie 2016

Colloquio intimo con Dio

Ritengo dunque auspicabile dire qui
qualcosa delle sofferenze che per me Tu hai sofferto,
o Dio di tutti.
Ti sei tenuto in piedi nel tribunale della creatura, in una
natura che era la mia;
Non hai parlato, Tu che doni la parola;
Non hai alzato la voce, Tu che crei la lingua;
Non hai gridato, Tu che scuoti la terra;
Non hai ruggito, Tu che sei la tromba che risuona
agli orecchi di tutti nella Maestà;
Non li hai biasimati, nonostante i tuoi benefici,
e non hai loro, nonostante le loro malvagità, chiuso
la bocca;
Non hai abbandonato alla confusione chi Ti abbandonava
ai tormenti della morte;
Non hai opposto resistenza, quando Ti legavano;
e quando Ti schiaffeggiavano, non Ti sei indignato;
quando Ti coprivano di sputi, Tu non hai ingiuriato,
e quando Ti davano pugni, Tu non hai fremuto;
Quando si facevano burle di Te, non ti sei corrucciato;
E quando Ti schernivano, non hai alterato il tuo viso.
Lo hanno spogliato della tunica che Lo ricopriva
come se Egli fosse impotente,
e di nuovo ve Lo hanno rivestito
come un detenuto incapace di fuggire...
Con la flagellazione, all`ultima ignominia
L`han consegnato in mezzo a plebaglia abietta;
han piegato il ginocchio per insultarlo
e gli han posto sul capo una corona per disprezzo
(cf. Mt 27,26-31).

Lungi dal darTi un attimo di tregua, o Fonte della vita,
T`hanno apprestato, per portarlo
lo strumento di morte.
Con magnanimità Tu l`hai accolto,
l`hai preso con dolcezza,
l`hai sollevato con pazienza;
Ti sei caricato, come fossi un colpevole, del legno
dei dolori!
Sulla sua spalla Egli ha portato l`arma di vita,
come il fiore di giglio delle valli (cf. Ct 2,1).
Ti han cacciato fuori come la vittima dell`olocausto;
Ti hanno sospeso come l`ariete impigliato al cespuglio per le
corna
(cf. Gen 22,13);

Ti hanno disteso sull`altare della Croce come una vittima;
Ti hanno inchiodato quasi Tu fossi un malfattore;
Ti hanno inchiodato come un ribelle;
Tu che sei la Pace celeste, quasi Tu fossi un brigante;
Tu che sei la grandezza inviolabile, come un uomo dei dolori;
Tu che sei adorato dai Cherubini, come un essere spregevole
(cf. Is 53,3)

Tu che sei la causa della vita, come degno
d`esser distrutto dalla morte;
Tu che hai esposto l`Evangelo,
come un bestemmiatore della Legge;
il Signore e il compimento dei Profeti,
come un trasgressore delle Scritture;
Tu che sei il raggio di gloria e il sigillo
di pensieri insondabili del Padre (cf. Eb 1,3),
come avversario della volontà di Colui
che Ti ha generato;
Tu che sei veramente Benedetto, come un esiliato;
Tu che hai sciolto il legame della Legge, come uno scomunicato
(cf. Gal 3,13);

Tu che sei un fuoco divoratore (cf. Dt 4,24), come un prigioniero condannato;
Tu che sei temibile in cielo e in terra,
come un uomo giustamente castigato (cf. Is 53,4);
Tu che sei nascosto in una luce inaccessibile (cf. 1Tm 6,16),
come uno schiavo terrestre!


         (Gregorio di Narek, Liber orat. 77, 1 ss.)

Sufletul neroditor şi religia care nu mântuieşte degeaba există

Începând cu Duminica Floriilor până în Duminica Învierii marcăm semnificaţia fiecărei zile împreună cu reputatul teolog Cristian Bădiliță. Cristian Bădiliță este doctor în istoria creştinismului antic al Universităţii Sorbona, specialist în literatura patristică greacă şi latină şi unul dintre coordonatorii traducerii comentate a Septuagintei. Trăiește la Paris din 1995.

Iisus a venit la Ierusalim ca să meargă şi să predice în Templu, locul sacru al iudaismului. După relatarea lui Marcu, noaptea şi-a petrecut-o în afara Ierusalimului, la o familie de prieteni. Dimineaţa vede un smochin plin de frunze, dar fără nici un fruct. Iisus îl blestemă şi pleacă. Apoi ajunge la Templu, unde, cuprins de o mânie sacră, îi alungă pe negustori de acolo şi răstoarnă mesele zarafilor. Iisus nu purifică Templul, aşa cum se interpretează de obicei. Gestul Său are aceeaşi semnificaţie cu gestul blestemării smochinului. El proroceşte pur şi simplu dispariţia Templului, adică încheierea Vechiului Legământ. Negustorii şi zarafii, adică schimbătorii de bani, nu-şi vor mai avea rostul, pentru că Vechea Lege va lua sfârşit. Trebuie precizat că prezenţa negustorilor şi a zarafilor în Templu era normală şi îngăduită de preoţi. Credincioşii iudei care doreau să aducă jertfe îşi procurau animalele de jertfă de la aceşti negustori. Prezenţa lor era, aşadar, absolut necesară bunei desfăşurări a ritualului. Alungându-i cu violenţă de acolo, Iisus prevesteşte dispariţia celui mai important loc sacru al lui Israel, dispariţie datorată necredinţei în mesajul evanghelic. Smochinul, ca simbol al Templului, se va usca şi nu va mai putea rodi niciodată. Violenţa gestului săvârşit de Iisus va atrage o violenţă pe măsură din partea autorităţilor iudaice. Acestea, asistând la scena din Templu, care era un afront public la adresa lor, au luat hotărârea să-l prindă şi să-l ucidă, neştiind că Noul Templu, Iisus Hristos, va fi rezidit, adică va învia după numai trei zile.
Descoperă semnificația fiecărei zile din Săptămâna Mare împreuna cu Cristian Bădiliță, reputat teolog și istoric al creștinismului timpuriu!


Sursa:www.digi24.ro

luni, 25 aprilie 2016

joi, 21 aprilie 2016

Cartea „Barabas” de Marie Corelli cu Click pentru femei – 22 aprilie 2016

Vineri, 22 aprilie 2016, revista Click pentru femei vine impreuna cu cartea “Barabas” de Marie Corelli.
Un roman de exceptie ce imbina armonios religia si istoria.
Barabas, criminalul salvat de la executie prin vointa multimii L-a vazut rastignit pe Iisus si apoi L-a vazut inviat. In sufletul lui ravasit a inteles si a primit Lumina.
Pret revista + carte : 9.99 lei.

miercuri, 20 aprilie 2016

Știința confirmă: căsătoriile trainice depind de doi factori

În ciuda numărului mare de divorțuri, oamenii continuă să se căsătorească. Doar în „luna mireselor” (iunie), în SUA media e de 13000 de căsătorii.
Multe din miile de cupluri care încep viața împreună se dovedesc incapabile să mențină propria relație pentru mult timp.
Ținând cont de toate acestea, John și Julie Gottman, un cuplu de psihologi, au condus un amplu studiu legat de cupluri pentru a înțelege motivele principale de succes sau faliment a căsătoriei.
Psihologii au făcut așa numitul „Laborator al Iubirii” și au adus 130 de cupluri. Fiecare cuplu a petrecut o zi în laborator, desfășurând sarcini cotidiene - mâncau, găteau, curățau -, în timp ce experții observau.
La sfârșitul studiului, cuplurile au fost clasificate în două grupuri: „maeștrii” și „dezastre”.
După șase ani cuplurile au fost rechemate de către psihologi. „Maeștrii” continuau să fie împreună și să fie fericiți, cei din grupa „dezastre” nu mai erau căsătoriți, sau dacă erau încă împreună erau nefericiți.
Care au fost concluziile studiului?
Observând cuplurile, cercetătorii au conclus că generozitatea și bunătatea sunt fundamentale în interiorul căsătoriei. Un gest simplu precum să răspunzi la o întrebare oarecare cu agresivitate sau generozitate poate influența asupra viitorului și asupra calității relației.
Întrebări ca ”Ai văzut știrea aceea?” poate să fie o bună ocazie în a arăta interesul pentru ceea ce-i place celuilalt, acționând cu generozitate și bunătate, lucru ce face ca relația să fie mai puternică.
Ignorând întrebările celuilalt, răspunzând cu duritate, dezinteres sau indiferență poate arăta mai mult decât lipsă de timp sau oboseală. De aceea, trebuie administrate cu mare grijă toate aceste gesturi mărunte.
Mereu avem posibilitatea să alegem între a răspunde cu generozitate sau, din contră, brusc. „Maeștrii” au demonstrat mai mult interes pentru necesitățile emotive ale celuilalt, încercau să creeze o atmosferă de admirație și gratitudine pentru lucrurile ce le făcea celălalt.
Cuplurile „Dezastre” aveau tendința să construiască un ambient bazat pe nemulțumire, scoțând mereu în față greșelile celuilalt, ce nu a făcut celălalt, trecând peste calitățile soțului/soției.
Generozitatea și bunătatea pot așadar salva o căsnicie.
Studiul demonstrează că e importantă nu doar surpriza frumoasă în ziua aniversării căsătoriei, ci și aplicarea zilnică a unor doze mici de generozitate și bunătate: blândețe, complimente, concentrarea pe ce face pozitiv și nu negativ celălalt.
Poți să lauzi ceea ce soțul/soția a făcut bun sau să te plângi pentru ce nu a făcut. Tu alegi. Căsătoria ta poate să depindă de această alegere.
Psihologii  Gottman au studiat cuplurile folosind și electroencefalograful în timpul interviului lor observând că acele cupluri din categoria  „dezastre” erau din punct de vedere fizic stresate când conversau între ei; fizic, erau ca și cum se găseau în mijlocul unei bătălii. „Maeștrii” arătau în schimb pasivitate, relaxare și liniște în conversațiile lor.
Voi, cărui grup vreți să aparțineți? Este încă timp pentru aplicarea acestor sugestii simple și practice în viața voastră cotidiană!

Traducere: AMR


Sursa:it.aleteia.org

marți, 19 aprilie 2016

 Sunt unele persoane care recomandă un ritual sau altul pentru a fi mai productivi, dar există unul care ne face mai fericiți? Revista Time a consultat diferiți cercetători din diferite domenii pentru a elabora o listă, iar între acești pași de urmat există un secret foarte important: diminețile fericite nu încep de dimineață.
Păstrați ceva la orizont
          Diminețile fericite încep cu noaptea de dinainte. Aveți grijă să aveți, atunci când vă puneți să dormiți, ceva la orizont pentru ziua următoare. Cercetările arată că anticiparea este un impuls puternic pentru fericire. Înseamnă a avea două lucruri la prețul unuia: aveți în plan un lucru frumos și sunteți fericit în avans pentru acel lucru. Nu aveți nimic la orizont? Fixați un pranz cu un prieten sau promiteți-vă că veți face ceva ce vă place. Acesta este unul dintre secretele celor mai fericiți oameni din lume.
          Sonja Lyubomirsky în cartea „Felul fericirii” (The How of Hapiness) afirmă: „Persoanele dispuse bucuriei anticipate, capabile de obține plăcere privind înainte și imaginând evenimente viitoare și fericite, tind să fie optimiste și să experimenteze emoții intense”.
Gestionați-vă starea de spirit
          Cercetările spun că starea de spirit de dimineață influențează întrega zi. Dacă începem ziua cu o stare de spirit proastă, nu putem face altceva decât să ne-o agravăm odată cu trecerea timpului.
          Sunteți stresat de dimineață? Atunci întrebați-vă: „Ce îmi conferă un sentiment de control?” Orice lucru care crește percepția voastră de control asupra unei situații - chiar dacă controlul în sine nu crește - vă poate reduce nivelul de stres. Oamenii de știință susțin faptul că percepția controlului asupra unui factor de stres modifică impactul acestuia. Această percepție a controlului este un mare dirijor al comportamentului.
          Și nu vă începeți diminețile controlându-vă email-urile. Studiile arată că este stresant. Persoanele care nu verifică regulat email-urile sunt mai puțin stresate și mai productive.
          Ei bine, aveți planificat ceva frumos și simțiți că dețineți controlul. Și acum?
Luați micul dejun
          Omiteți micul dejun? Cel mai bine e să nu mai faceți asta. Mâncați ceva. Îmbunătățiți-vă starea de spirit și măriți-vă puterea voinței.
          Copiii care sar peste micul dejun se comportă mai rău decât cei care mănâncă. După o gustare fiecare copil devine un înger. Credeți că acest lucru se întâmplă doar cu copiii? Greșit. A omite micul dejun vă poate împinge să ucideți pe cineva. Literalmente. Așa că mâncați ceva (și nu ucideți pe nimeni). Doriți doar să ronțăiți ceva rapid? Este o idee greșită. Savurați micul dejun.
          Capacitatea de a savura, arată studiile - de a aprecia momentele pozitive - este ceea ce separă persoanele mai fericite de o persoană medie. Elementul cheie al unei aprecieri eficace este atenția concentrată. Rezervând timp și forțându-se să aprecieze ceea ce este bun, oamenii pot experimenta mai multă bunăstare.
Faceți ceva ce vă sperie
          Ați înțeles bine. Acest articol se referă la modul în care să fiți fericiți toată ziua. Întrebați-vă ce reprezintă ceea ce evitați. Ce lucru vă face să vă simțiți vinovat pentru că nu l-ați făcut. Îndepliniți acea sarcină plictisitoare? Sau altceva?
          Se spune că dimineața avem mai mult autocontrol. Acest lucru face din dimineață timpul cel mai prielnic pentru a face ceea ce încercăm să evităm.
          Baumeister afirmă: „Cu cât este mai lungă perioada de veghe, cu atât problemele de autocontrol sunt mai mari. Cele mai multe dintre lucrurile rele apar pe timp de noapte. Dietele sunt rupte de gustările nocturne, nu de micul dejun sau de masa de prânz. Crimele de impuls sunt comise în cele mai multe cazuri după miezul nopții.
          De dimineață aveți mai multă putere de voință, forțați-vă să faceți acele lucruri pe care le regretați că nu le-ați făcut. În final, vă veți simți bine cu voi înșivă. Tot restul zilei va părea ușor în comparație cu acest lucru.
Trimiteți un e-mail de mulțumire
          Trimiteți în fiecare dimineață un e-mail sau un SMS unui prieten, unui membru al familiei sau unui coleg, mulțumindu-i pentru ceva. Acest lucru vă face mai fericiți.
Planificați-vă modul de a face față provocărilor
          Adresați-vă această întrebare: „Care este lucrul cel mai rău care se poate întâmpla astăzi?” Pare deprimant? Reprezintă modul prin care reușiți să rămâneți fericiți toată ziua: sunteți pregătiți. Filozofii stoici își imaginau răul înainte de orice activitate, pentru a putea fi pregătiți.
          Autorul Ryan Holiday explică: „Încercăm înainte de a începe să individualizăm ceea ce ar putea merge prost. Multe încercări ambițioase nu reușesc din rațiuni previzibile. Multe persoane nu au un așa numit plan B, deoarece refuză să ia în considerare faptul că lucrurile nu pot merge așa cum își doresc ei”. Această tehnică nu doar îi ajută pe antreprenori să încheie afacerea, dar salvează și vieți.
Sărutați pe cineva pe care îl iubiți
          Bărbații care își sărută soția înainte de a merge la muncă, trăiesc mai mult cu 5 ani, câștigă cu 20-30 % mai mult și au șanse mai mici de a fi implicați într-un accident auto.
          Psihologii nu cred că sărutul în sine este cel care face diferența, ci faptul că persoanele care au acest obicei sunt cele care încep ziua cu o atitudine pozitivă, care le conduce la un stil de viață mai sănătos”.
Am învățat destul. Să recapitulăm:
1. Păstrați ceva la orizont: proiectele cu un prieten sunt întotdeauna o idee bună.
2. Gestionați-vă starea de spirit: faceți ceva ce vă dă un sentiment de control.
3. Luați micul dejun: dacă nu mâncați nimic și sfârșiți prin a ucide pe cineva nu este vina noastră.
4. Faceți ceva ce vă sperie: aveți putere de voință și vă veți simți mai bine.
5. Trimiteți un e-mail de mulțumire.
6. Planificați modul de a face față provocărilor: gândiți-vă la lucrul cel mai rău care se poate întâmpla și, probabil, nu va avea loc.
7. Sărutați pe cineva pe care îl iubiți: dacă acest lucru vă face să întârziați la locul de muncă, puteți da vina pe noi...
          Nu amânați. Veți uita. Proiectați chiar acum ceva distractiv pentru mâine. Cine a spus că a fi fericit este atât de greu?

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:it.aleteia.org

luni, 18 aprilie 2016

Sprijină și tu acum fericirea!


Din păcate, la noi în țară încă le este destul de greu scriitorilor autohtoni, mai ales acelora care nu scriu despre vampiri, magicieni sau abordează teme vulgare ori mondene, așa că riscă să rămână în anonimat. Mulți renunță, din păcate, pentru că nu văd beneficiul scriiturii, mai ales din punct de vedere financiar. Însă în această chestiune trebuie multă răbdare, maturizare și experiență. Da! Doar scriind zilnic capeți experiență! Apoi, te impulsionează să vezi că totuși mai primești din când în când câte o încurajare de la cititori de nu știu unde! Frumos!
Editurile însă au devenit comerciale, și pe de o parte le înțelegi, însă tot ele ar trebui să fie promotoarele culturii... însă nu tot ce se publică este și cultură...
Așadar, până să ajungi „cineva” care să le atragă atenția, riști să îmbătrânești... eu am noroc (sper!) că sunt doar la 30 de ani, așa că poate mai apuc ceva...
Însă până a ieși din linia aceasta de noname, am nevoie de sprijinul vostru!
Mergi la site să de dumirești :)


vineri, 15 aprilie 2016

Susține apariția cărții „Manualul cavalerului fericirii”!

Apasă pe imagine pentru a ajunge la detalii :)

marți, 12 aprilie 2016

luni, 11 aprilie 2016

Exigenţele urmării lui CRISTOS: semnificaţia Crucii pentru credinciosul creştin

Tema şi icoana Sfintei Cruci sunt o prezenţă permanentă în viaţa Bisericii: în cultul liturgic; în spiritualitatea creştină, de care ţine şi arta creştină; în viaţa de zi cu zi a fiecărui creştin conştient de datoria de a-L urma pe Mântuitorul la chemarea Lui; a-L urma cu propria cruce, a fiecăruia dintre noi, însă nu oricum, nu din resemnare în faţa neputinţei omeneşti de a înţelege şi rezolva definitiv problema suferinţei şi a morţii, ci din convingerea  - credinţa-încredere – că urmarea (consecinţa) crucii este Învierea, gloria cerească.

Biserica aminteşte Crucea şi Pătimirile Mântuitorului în fiecare zi de miercuri şi de vineri; la fiecare celebrare a Sfintei Liturghii, a Jertfei Euharistice, vestim moartea şi Învierea Domnului. De altfel întregul an liturgic este străbătut de amintirea crucii Mântuitorului, cruce dătătoare de viaţă, de Înviere. La 14 septembrie, încă din primele veacuri creştine se celebrează praznicul Înălţării Sfintei Cruci, în timp ce sărbătoarea Adorării Crucii de Viaţă Făcătoare, cea pe care o celebrăm astăzi, a intrat în cultul creştin mai târziu.

Cântând troparul de azi, încrezători în Înviere, ne închinăm şi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru mântuirea pe care ne-o oferă prin Crucea Fiului Său.

[Semnificaţia crucii]

Îi mulţumim pentru că prin Crucea Fiului Său ne-a mântuit, şi pentru că prin cruce, numai prin cruce, există înviere; crucea şi învierea se explică una prin cealaltă: nu este înviere fără cruce şi nici cruce asumată liber, fără înviere la viaţa veşnică în fericire. Troparul de azi exprimă această indisolubilă legătură între Crucea şi Învierea lui Hristos: «Crucii tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă Învierea ta o lăudăm şi o mărim»

Dincolo de ideea şi conceptul crucii, există şi realitatea crucii. În Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, în Pătimirea şi moartea Sa, această realitate a devenit pentru noi mântuire.

Spuneam că pentru noi creştinii semnificaţia crucii, în esenţa ei, se reduce la indisolubila legătură dintre Cruce şi Înviere. Învierea, însă, presupune toate celelalte momente ale istoriei mântuirii: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Viaţa Lui pământească, Pătimirile Lui şi Moartea Lui pe cruce, Înălţarea la cer; toate fac parte din acelaşi unic plan preaînţelept al lui Dumnezeu de a ne mântui. Isus Hristos – viaţa Lui, cuvintele şi faptele Lui, Crucea Lui – Hristos însuşi este acţiunea lui Dumnezeu în lume, pentru a noastră mântuire: «Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-născut Fiul său l-a dat, ca tot cel ce crede în El să aibă viaţa veşnică».

Crucea Mântuitorului, moartea Sa, fac aşadar parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii: Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu a fost scutit de suferinţă şi de moarte: omenitatea sa sfântă a urmat până la capăt condiţia muritoare a omului.

Înţelegerea rolului Crucii în acest plan de mântuire presupune un lucru esenţial: credinţa, înţelegerea pe care o are credinţa, care o dobândim prin credinţă, aceasta ne luminează misterul morţii şi crucii lui Isus şi a noastră.

În versetele 27-30, anterioare textului evanghelic citit azi (Mc 8,34 – 9,1), Isus îi întreabă pe discipolii Săi: «Cine spun oamenii că sunt eu?». Răspunsul vine de la unul singur, de la Petru, Corifeul apostolilor, primul între apostoli: «Tu eşti Hristos, [fiul Dumnezeului celui viu]». Doar după ce primeşte acest răspuns Isus anunţă pentru prima dată moartea şi Învierea Sa. Faptul că Isus pune această întrebare şi faptul că Petru răspunde recunoscând că Isus este Mesia - trimisul lui Dumnezeu este de o importanţă capitală: acum, după mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus poate chema mulţimile împreună cu discipolii. Dacă este credinţă, dacă avem credinţă, atunci şi suferinţa şi moartea primesc sens, nu mai sunt absurde. În baza credinţei Mântuitorul ne poate adresa chemarea la lepădarea de sine (de egoism) şi la urmarea Lui pe calea crucii. Textul evangheliei de azi începe aşa: «Apoi chemă mulţimea cu discipolii săi şi le zise: «Dacă vrea cineva să mă urmeze şi să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească»» (v. 34).

Respins de ai săi şi încredinţat de mărturisirea lui Petru, Isus adresează peste veacuri chemarea de a-L urma pe drumul crucii, chemare adresată tuturor, întregii omeniri, chemare care are în vedere libertatea omului. Isus spune: «Dacă vrea cineva… ». Dumnezeu respectă libertatea noastră. Dacă vrem şi ne hotărâm să-L urmăm pe calea suferinţei (suferind pentru El şi pentru semeni) atunci trebuie să o facem în mod liber, adică din iubire faţă de Dumnezeu, nu din interes, fie acesta chiar şi cel al mântuirii. Asumarea crucii de fiecare zi are sens şi valoare doar în orizontul iubirii, al dezinteresului, al dăruirii libere, nu din teamă, nu din constrângere.

Adeziunea la planul de mântuire al lui Dumnezeu, plan care implică suferinţa şi crucea are nevoie de două daruri (libere): 1) acţiunea divină a lui Dumnezeu care ne dă harul credinţei fără de care mântuirea nu este decât o iluzie; 2) colaborarea noastră la acest plan. Dumnezeu îşi face datoria întotdeauna, El îşi ţine promisiunea negreşit pentru că este singurul care nu ne minte niciodată (Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor - ne spune Domnul prin Profetul Ieremia (31,34)). Rămâne ca noi să vrem să participăm la acest plan asumându-ne suferinţa şi durerile, chiar dacă tendinţa noastră naturală este să o evităm cu toate că vedem şi ştim că fiecare dintre noi trăim suferinţe fizice şi morale de multe feluri, în funcţie de condiţiile şi momentele vieţii. Suntem perfect conştienţi că durerea face parte din viaţa noastră. Suntem la fel de conştienţi de semnificaţia ei şi de valoarea ei pentru mântuirea noastră?!

Dragi credincioşi, de fapt, problema noastră nu este suferinţa în sine: o experimentăm, o trăim, ne putem obişnui cu ea. Problema este asumarea ei; ce sens îi dăm?

Exemplul lui Isus: viaţa sa pământească şi mai ales al Sfinte sale Pătimiri purtate în sfânta sa omenitate sunt modelul de urmat. Crucea este condiţia Învierii. Aşa a ales Dumnezeu să fie. Acesta este mesajul evangheliei de azi.

Să-l rugăm pe Dumnezeul milostivirii  a cărui Chip se oglindeşte în Cruce (moartea şi Învierea lui Isus sunt chipul Milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii) să ne dea harul tăriei de a ne purta crucea cu demnitate, cât mai senini şi cât mai încrezători în Înviere. Crucea noastră pământească, ale cărei braţe, orizontal şi vertical, simbolizează întâlnirea omului cu Dumnezeu, a umanului cu divinul, dacă o vom oferi lui Dumnezeu urmându-L pe Hristos, ea va deveni Înviere la Fericirea veşnică. Crucea (Răstignirea) lui Isus sunt întru Înviere.

A lua crucea personală  şi a-L urma pe Isus înseamnă a ne conforma exemplului Său: să iertăm mereu, să iubit fără limite, să trăim deschişi spre Dumnezeu, să rămânem fideli voinţei sale chiar şi atunci când această fidelitate ne-ar duce pe calea morţii. Norma vieţii noastre să fie Isus – adevărata şi ultima normă: mesajul Său şi drumul Său plin de iubire. Astfel se câştigă ceea ce se pierde, adică ceea ce se oferă celorlalţi, ceea ce se sacrifică în beneficiul celuilalt. Tot ce ţinem în mod egoist, pentru noi, pierdem.

Să nu uităm niciodată că toată această viziune creştină asupra vieţii are sens numai în orizontul adevărului, realităţii morţii şi Învierii lui Isus. Fără moartea şi Învierea Sa toate aceste cuvinte nu ar fi decât expresia unui vis lipsit de sens, a unei iluzii.

Prin Crucea şi Învierea lui Isus suntem destinaţi Împărăţiei Tatălui, Împărăţie prezentă în El, la care participăm încă de acum, într-un mod misterios, în măsura în care participăm la Pătimirea şi Crucea sa mântuitoare, oferindu-I suferinţele noastre şi de ce nu şi bucuriile noastre (tot ce este viaţa noastră), căutând mereu să rămânem cu El, cât mai mult, în această viaţă, pentru a ne putea duce crucea mai uşor, şi crezând cu tărie în milostivirea Tatălui ceresc, sperând, de asemenea, în participarea noastră, în viaţa veşnică, la însăşi viaţa lui Dumnezeu - Treime Sfântă, căreia să-i fie cinstea, mărirea şi închinarea, acum şi în vecii vecilor.
Pr. Florian Guțiu

duminică, 10 aprilie 2016

4 modalități prin care diavolul e ținut departe

De Philip Kosloski
După un exorcism, ce trebuie să facă o persoană ca diavolul să nu se reîntoarcă?
În Evanghelii se amintește de o persoană care după ce a fost exorcizată era atacată din nou de o întreagă  legiune de demoni, care încercau să reintre în ea cu mult mai mare forță (cfr. Mt 12, 43-45). Ritualul exorcizării alungă demonii dintr-o persoană, dar nu-i împiedică să se reîntoarcă.
Pentru a se asigura că diavolul nu se reîntoarce, exorciștii recomandă patru modalități care țin sufletul unei persoane în pace și în mâinile lui Dumnezeu:
  1. Confesare deasă și împărtășanie
Obișnuința de a trăi în starea de păcat facilitează intrarea demonilor în viața oamenilor. Cu cât „divorțăm” de Dumnezeu păcătuind, cu atât suntem mai vulnerabili agresiunii diavolului. Chiar și păcatele veniale pot să știrbească relația noastră cu Dumnezeu și să ne expună atacului celui rău. Confesarea păcatelor este modalitatea prin care punem punct vieții noastre în păcat și începem un nou drum. Nu este întâmplător că diavolul a încercat cu înverșunare să-l descurajeze pe Sf. Ioan Maria Vianney de la ascultarea spovedaniilor păcătoșilor indiferenți. Vianney știa că un mare păcătos sosea în oraș dacă diavolul îl necăjea în noaptea precedentă. Spovedania are o putere și un har așa de mare încât diavolul e nevoit să se îndepărteze de persoana care se spovedește.
Sacramanetul Sfintei Euharistii este și mai puternic în  a-l îndepărta pe diavol. Acest lucru cu siguranță  are sens, deoarece în Sfânta Euharistie este prezent real Isus Cristos și demoni nu au nicio putere în fața lui Dumnezeu. Mai ales atunci când Euharistia este primită în starea de har imediat după confesare, demonul poate doar să se întoarcă de unde a venit. Sfântul Toma de Aquino a confirmat acest lucru în Summa Theologiae când a scris că Euharistia „respinge toate atacurile demonilor”.
  1. O viață coerentă de rugăciune
O persoană care frecventează sacramentul confesării și al Euharistiei trebuie să aibă și o viață de rugăciune zilnică coerentă.  Cuvântul cheie este „coerență”, ceea ce ajută persoana să rămână zilnc în stare de har și în raport cu Dumnezeu. O persoană care se roagă regulat lui Dumnezeu nu trebuie să aibă niciodată frică de diavol. Exorciștii sugerează mereu celor posedați să ducă o viață spirituală intensă, cum ar fi lectura cât mai deasă a Scripturii și recitarea Rozariului și  altor rugăciuni. Un program regulat de rugăciune este util și pune demonii cu spatele la zid.
  1. Postul
Fiecare dintre noi trebuie să discearnă care tip de post este cheamat să practice. Pentru noi care trăim în lume și avem diferite responsabilități este bine să ținem cont de propria vocație. În același timp, dacă dorim să ținem departe demonii trebuie  să ne forțăm să postim dincolo de a renunța la ciocolată în Post.
  1. Sacramentalele
Exorciștii  nu doar că folosesc sacramentalele (ritul însuși de exorcizare este un sacramental), dar îndeamnă pe cei posedați să le folosească. Sacramentalele sunt arme puternice în lupta de zi cu zi pentru evitarea reîntoarceri demonului. Exorciștii sugerează nu dor ținerea în casă a sacramentalelor precum sarea binecuvântată sau apă sfințită, ci și să le purtăm cu noi oriunde meregem. Și sacramentalele au o mare putere contra demonilor.
Dacă doriți să țineți departe puterea răului, luați în serios aceste patru metode. Nu doar că vor împiedica pe diavol să aibă putere asupra voastră, ci și  vă vor pune pe calea sfințeniei.

Traducere: AMR


Sursa:it.aleteia.org

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Simțul umorului, o posibilă cale de a deveni sfinți?

 Bucuria de a fi salvați și de a ne ști iubiți sunt considerate semne externe și simptome obiective ale unei credințe vii și nu doar teoretice, până în punctul în care lipsa bucuriei stârnește suspiciuni. Friedrich Nietzsche spunea că, probabil, ar fi crezut în Dumnezeu dacă creștinii ar fi avut chip de înviați.
          Bucuria sfinților are un numitor comun: înainte de a fi recunoscuți pentru sfințenia lor, a trebuit să fie recunoscuți pentru bucuria lor. Mi se pare că simțul umorului este încă foarte ignorat de către creștini, în special de catolici. Creștinii trebuie convinși că simțul umorului este un instrument de sfințenie prin excelență.
          În primul rând, acesta ne permite să ne umanizăm existența pe acest pământ, menținându-ne fermi în fața loviturilor vieții și ajutându-ne să privim răul în față, fără a cădea în disperare. În al doilea rând, contribuie la convertirea inimilor noastre în așteptarea vieții veșnice. Adevărurile pe care dorim mai puțin să le ascultăm sunt acelea de care avem nevoie cel mai mult, iar simțul umorului ne oferă un acces, fără durere datorită parodiei, la aceste adevăruri fundamentale, care adesea par prea paradoxale și, prin urmare, inacceptabile, deoarece critică lumea de iluzii și de minciuni în care trăim.

Simțul umorului este mai întâi de toate o tehnică de supraviețuire.
          Simțul umorului îndepărtează inhibițiile care ne paralizează atunci când ne confruntăm cu persoane de ale căror opinii ne temem. De asemenea, reprezintă ieșirea de urgență care ne permite să ne exprimăm emoțiile și convingerile fără să ieșim distruși.
          În cazul agresiunii psihologice, verbale sau fizice, cel care este complet lipsit de umor sau care nu reușește să recurgă la umor pentru a replica, nu are altă opțiune decât fuga, supunerea sau rebeliunea, iar niciuna dintre aceste situații nu-l va lăsa neatins emoțional. Cine folosește umorul ca și tehnică de auto-apărare va ieși victorios la nivel emoțional. Va scăpa de umilirea voluntară, mutând conflictul pe un teren în care va fi într-o poziție de superioritate. Acest lucru îi va perimite să nu cadă în defăimarea de sine sau să rămână cu amintiri traumatice. Chiar dacă este maltratat în exterior va rămâne protejat în interior, iar centrul integrității sale morale și emoționale vor rămâne intacte. Grăbiți-vă să râdeți pentru a nu fi nevoiți să plângeți: aceasta este calea înțelepciunii.

Simțul umorului - o artă marțială non-violentă.
          Este vorba despre o formă de non-violență activă care amintește de filozofia japoneză aikido sau de sistemul rusesc. Reprezintă o modalitate de a da drumul „balastului” care nu ne scutește de durerea sistematică, ci doar îi reduce intensitatea.
          S-ar putea spune că umorul este eleganța disperării. Expresia este interesantă, deoarece sugerează că, chiar dacă suntem disperați, putem să păstrăm o stimă de sine suficientă pentru a da o imagine bună și a menține o eleganță morală.
          Acest lucru presupune faptul de a conveni asupra sensului cuvintelor și de a fi capabili să distingem sensul umorului de ridicol, care încearcă doar să-i rănească pe ceilalți. Simțul umorului constă în faptul de a face față tragediei lumii și existenței, subliniind aspectele comice, absurde sau neobișnuite.
          Este o modalitate de a accepta durerea și de a o îndrepta spre ieșire, pentru a o împiedica să se așeze într-un mod permanent. Este o sursă inepuizabilă de speranță pentru cei care suferă și o modalitate de a înlocui durerea cu plăcerea.
          Când umilința se unește cu iubirea, naște umorul. În mod similar, umorul se bazează pe umilință: în primul rând trebuie să accepte să vadă realitatea așa cum este, iar apoi să se privească pe sine așa cum este. Această condiție prealabilă a lucidității presupune faptul de a avea curaj în fața propriilor limite și puncte slabe, pentru a putea apoi să și râdă. Fericiți aceia care reușesc să râdă de ei înșiși, pentru că nu vor înceta niciodată să se distreze!
          Un alt punct pe care se bazează simțul umorului este adevărul: exprimă adevărul care se dorește să fie ascuns. Demască minciunile noastre, chiar și pe acelea pe care le spunem pentru a-i fi plăcuți lui Dumnezeu. De asemenea, simțul umorului se bazează și pe caritate, deoarece se bazează pe o bună voință față de ceilalți. Este ceea ce distinge bătaia de joc sau batjocura față de alții. Batjocura este la fel de naturală ca și păcatul originar, dar simțul umorului nu. Sensul batjocurii nu este niciodată o expresie a unei motivații de umor sau un atribut strălucitor al spiritului, dar doare. 
          Cristos însuși ne oferă un exemplu: după ce un grup de farisei au încercat să-i întindă o capcană, aruncându-i la picioare o femeie adulteră și întrebându-L ce trebuie să facă, Isus nu acceptă provocarea, dar nici nu o ignoră. Răspunde simplu și clar: „Care dintre voi este fără de păcat, să arunce primul cu piatra în ea”. Apoi, după ce toți acuzatorii au plecat rușinați, Isus o întreabă pe femeie: „Femeie, unde sunt pârașii tăi? Nu te-a osândit niciunul? (In 8, 7-10).

Simțul umorului nu este natural, ci cultural.
          A râde de noi înșine nu este un exercițiu natural. Bineînțeles, ne este rușine pentru slăbiciunile noastre, iar tendința spontană este aceea de a le ascunde și de a distrage atenția celor din jurul nostru. Acest lucru este cu totul contrar simțului umorului, care este expresia unui spirit dispus să expună propriile slăbiciuni și să le submineze prin râs.
          În unele culturi, simțul umorului este chiar o artă: umorul englezesc sau cel evreiesc sunt succesele civilizației și fără îndoială una dintre explicații pentru capacitatea colectivă de a repropune propriile idei și de a le inova. Simțul umorului este cultural și de aceea se educă, se cultivă și mai presus de toate se practică. Asemenea vieții spirituale, simțul umorului este alimentat pentru ca să se dezvolte și să se extindă, pentru ca să crească în maturitate, în umanitate și în inteligența de viață.

Simțul umorului acționează ca un revelator de adevăruri paradoxale.
          Simțul umorului este și un mod minunat de dezvăluire a acelor adevăruri paradoxale care sunt neglijate sau uitate. Arta paradoxului este arta distrugerii paradigmelor, capacitatea de a realiza schimbări de perspectivă, așa cum a făcut Tristan Bernard în timpul ocupației naziste. Fiind arestat pentru că era evreu, ar fi trebuit să fie internat în lagărul de la Drancy. Înainte de a fi luat de poliție, și-a găsit un moment pentru a dedica un cuvânt de consolare soției sale întristate. I-a șoptit la ureche: „De ce plângi? Până acum am trăit în frică, de acum încolo vom trăi în speranță”.
          Având în vedere că luminează colțurile întunecate și dezvăluie semnificațiile ascunse, umorul ne protejează de situațiile false și ne protejează de aparențe. Îi predispune pe cei care îl practică să primească Vestea cea Bună, care este schimbarea de paradigmă supremă, în ceea ce privește condiția umană și destinul nostru individual.
          Este și un balsam pe care creștinii îl pot turna pe inimile celor care se tem, fug sau resping conceptul de Dumnezeu răzbunător și furios, care le-a fost prezentat într-un mod greșit.
          C.S. Lewis ameliorează agoniile existențiale ale multor cititori, scriind despre judecata finală: „La sfârșit, omenirea se împarte în două categorii de persoane: cele care îi spun lui Dumnezeu „facă-se voia Ta” și cele cărora Dumnezeu le spune „facă-se voia ta”. Toți aceia care vor merge în iad fac parte din a doua categorie.
          Pentru creștini este și un antidot împotriva tentației fanatismului. O credință condusă de simțul umorului este o credință care aduce rațiune în loc să se transforme într-un catalog de considerente interzise. De asemenea, simțul umorului este instrumentul pedagogic prin excelență și, prin urmare, cel mai bun mod de a-L proclama pe Isus Cristos. Dincolo de virtuțile sale pedagogice este în primul rând un mod de a trăi în lume. Este o modalitate de a se împăca cu lumea și de a o iubi, fără a fi clevetitor.
          Simțul umorului ar trebui să fie calea de sfințenie preferată de către creștini.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:it.aleteia.org