vineri, 29 aprilie 2016

Vinerea Sfantă


Iubirea învinge ura
                       
În dimineaţa zilei de Vinerea Mare, Satana s-a trezit cu un rânjet maliţios pe faţă.  Astăzi era ziua mult aşteptată. Moartea, fiica sa favorită, va împlini curând răzbunarea mult căutată: Cel Drept va muri în chinuri şi ruşine.
            Diavolul era bucuros: totul fusese bine pregătit. Aghiotanţii săi semănaseră deja seminţele discordiei printre cei puternici ai Sinedriului, înnăbuşindu-le inimile cu dorinţa de siguranţă: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In 18,14). Petru îşi mânjise deja sufletul trădându-l pe Isus înainte de a cânta cocoşul: „Nu îl cunosc pe omul acesta”. Ceilalţi apostoli fugiseră şi ei. După răsărit, mulţimea nerecunoscătoare îi smulge laşului Pilat sentinţa la moarte: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”
            „Oh, dulce răzbunare, se gândea Diavolul, Cel care nu a cunoscut păcatul acum îl va cunoaşte, chiar dacă numai prin efectele lui: răutatea oamenilor şi, la sfârşit, moartea.”
            Pe la ora douăsprezece, întunericul, prevestitor al morţii, învăluia Golgota, grămada de gunoi a Ierusalimului. Diavolul ardea de nerăbdare să dea lovitura de graţie şi să îl învingă pe Dumnezeu cu armele proprii. Arma lui Dumnezeu era Fiul, dar acest Fiu îmbrăcat în carne umană va fi aruncat în derâdere şi ucis. Un dar nedorit şi străin în faţa micilor oferte pe care Seducătorul, Satana, le dădea.
            Trei ore interminabile a durat bătălia. Trei ore lungi, Cel nevinovat, Sfinţenia însăşi, era spânzurat între cer şi pământ, încercând să le unească. În timp ce viaţa se scurgea din el, cu un efort pentru încă o respiraţie, Isus a zis: „Femeie iată fiul tău”. Şi Diavolul a râs cu cinism: „Ca şi cum o mamă ar putea să depăşească momentul morţii premature a unicului copil primind un înlocuitor de ultim moment.”
            „S-a sfârşit, într-adevăr s-a sfârşit” s-a gândit regele demonilor, când a auzit ultimul strigăt al lui Isus. Dar înainte de a putea să îşi deschidă buzele într-un strigăt de bucurie, pământul s-a cutremurat şi  zidurile locuinţei morţilor clădite de el cu răutate an după an s-au dărâmat. Şi sufletele din locuinţa morţilor au ieşit toate să îşi întâmpine Mântuitorul. Isus era învingător.
            „Cum e posibil aşa ceva?” s-a întrebat cu disperare Cuceritorul cucerit? Cum e posibil ca slăbiciunea să învingă puterea? Binele să supună răul? Şi diavolul şi-a amintit acel cuvânt pe care el nu îl putea accepta: Iubirea. Răstignitul victorios era Iubirea însăşi. Pe cruce Iubirea a învins ura. Dumnezeu în înţelepciunea sa infinită nu a ştiut să ne facă un dar mai mare decât pe sine însuşi.
            Şi de atunci, iubiţi credincioşi, din acea Vinere Sfântă şi noi putem cuceri moartea, păcatul şi slăbiciunea proprie, şi putem spune cu Sf. Paul în fiecare zi: „Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă dar nu disperaţi, persecutaţi dar nu abandonaţi, doborâţi dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4, 7-10).
            Proclamarea patimii lui Isus, aşadar, nu a avut ca scop trezirea unor sentimente de milă sterilă în noi şi nici a unor sentimente de revoltă ca în cazul lui Clovis, regele francilor, care atunci când a auzit pentru prima dată despre moartea lui Isus a exclamat „Daca aş fi fost acolo cu francii mei, nu l-ar fi răstignit pe Isus”. Citirea evangheliei lui Ioan cu relatarea patimii lui Isus are un singur scop: proclamarea iubirii lui Dumnezeu şi acceptarea crucii şi a iubirii în viaţa noastră. Aceasta trebuie să facem în Vinerea Mare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, era la catedrala Notre Dame din Paris un episcop care prin predicile sale atingea inimile necredincioşilor şi ale celor indiferenţi. Acel episcop ne relatează un fapt. Cu mulţi ani înainte de a fi episcop, în faţa catedralei venea un tânăr care îi insulta pe credincioşi spunându-le că, de fapt, credinţa e depăşită şi multe alte ofense. Într-o zi a ieşit la el un preot care încerca să îl calmeze, însă el a început să îl jignească şi pe preot. Acesta în cele din urmă i-a zis: „Uite, vino în biserică şi spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Să strigi cu toată puterea şi nu îmi pasă deloc
>.”
Tânarul a întrat şi a strigat cât a putut de tare „Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc.” „Foarte bine, i-a spus preotul. Acum mai strigă o dată.” Şi tânarul a strigat iar, de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul l-a îndemnat: „Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată”. Dar tânărul, privind crucea, nu a mai putut scoate un cuvânt.
Continuă episcopul: „Acel tânăr eram eu.”
Iubiţi credincioşi, misterul crucii l-a schimbat pe acel tânăr, care a ajuns preot şi apoi episcop. În această seară să spunem şi noi: Cristos a murit pe cruce pentru mine şi mie îmi pasă. Iubirea lui Isus trebuie să îmi schimbe viaţa. Isus şi-a împlinit misiunea: a umplut rezervorul Calvarului cu viaţa dumnezeiască, dar noi trebuie să deschidem stăvilarele ca să curgă viaţa divină în noi. Cristos a pus temelia, noi trebuie să construim pe ea. El stă la uşă şi bate, noi trebuie să îi deschidem. El a consacrat Euharistia, noi trebuie să ne împărtăşim. El ne-a dat iubirea, noi trebuie să o primim.
Vă îndemn ca peste câteva momente când vom venera crucea să facem această rugăciune. „Isuse, tu ai murit pe cruce din iubire pentru mine. Fă ca iubirea ta să imi schimbe viaţa pentru a fi mereu cu tine. Amin.”


Pr. Lucian Păuleţ