miercuri, 31 august 2016

7 rele ale epocii noastre pe care fiecare creștin este chemat să le vindece

 Pentru mulți dintre noi societatea de astăzi s-a schimbat dramatic. Am trecut de la căsătoria tradițională la alte forme de uniune civilă, de la apărarea vieții la avort, de la libertatea de expresie la cenzură. Știm că omul este într-o continuă schimbare, dar este oare posibil să devenim o societate atât de indiferentă față de aproapele?
          Mai este încă timp pentru a recupera! Dar, trebuie să ținem însă cont de aceste 7 rele contemporane ale omului, astfel încât să le putem vindeca.
1. Solidaritate aridă
          Dacă ni se cer bani pe stradă, noi, probabil, ajutăm cu ceva. Dacă cineva are nevoie de ajutorul nostru, sau dacă o bătrânică ne cere să o ajutăm să treacă strada, ne arătăm disponibili. Dar dacă toate acestea s-ar întâmpla în tăcere și nu în viața publică, am avea aceeași dorință de a ajuta? Ajutăm, dar nu suntem cu adevărat interesați de persoana care ne cere ajutorul. Donăm, dar nu vedem nimic dincolo de acest act. Acțiunile noastre nu merg dincolo de acel moment specific. De aceea, susțin faptul că societatea de astăzi suferă de o „solidaritate avară”, pentru că este adevărat că dăm, dar nu așa cum ar trebui. Trebuie să ținem cont de cuvintele lui Isus: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera. Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2Cor 9, 6-7).
2. Societate individualistă
          Suntem ființe sociale. Chiar dacă nu vrem, avem nevoie de alții pentru a trăi. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi existat nicio „rețea socială” care, deși în mod virtual, unește persoanele. Acest „ființe sociale” ne conduce să ne comportăm ca și membri ai unei comunități de persoane (societate), dar ținem cu adevărat cont și de ceilalți membri ai societății? Ajunge să vedem relația pe care o avem cu vecinii sau cu colegii de școală pentru a înțelege faptul că ne îndepărtăm tot mai mult unii de alții.   Trăim într-un individualism mascat. Dacă nu credeți, faceți un test: acum 20 de ani, autobuzele erau pline de persoane care, deși nu se cunoșteau, încercau să converseze și să caute teme despre care să discute, pentru a face călătoria mai plăcută. Scenariul de astăzi este total diferit: copii, adolescenți și adulți, stau cu ochii lipiți de ecran, cu căștile în urechi și cu mintea concentrată pe ei înșiși. „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1Tim 5, 8).
3. Profunzime superficială
          Perioada în care trăim pare a fi aceea în care toți apără drepturile altora și persoanele luptă împreună pentru o cauză comună. Aparent, se pare că am arborat steagul libertății în viețile noastre. Dar trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr apărăm cauzele comune sau căutăm doar binele propriu. Credem că dorința de a revendica propriile „drepturi” ne conduce să iubim mai mult ființa umană, care ne face filantropi. Totuși nu ne dăm seama că majoritatea persoanelor caută doar propriile interese. Vrem să fim implicați în cauze aparent nobile și profunde - cum ar fi dreptul de a alege cu privire la avort - dar acest lucru nu face altceva decât să ne îndepărteze pe unii de alții și să ne prăbușească într-un vârtej de superficialități și de transcendență aparentă. Omul poate găsi o adevărată profunzime doar în Dumnezeu, doar El îi poate umple sufletul. Căutarea altor „profunzimi” ne poate face să cădem în Reiki, Yoga, Tai-Chi, etc. Sfântul Augustin spune: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine” (Confesiuni 1,1); în această frază se află profunzimea imensă de a fi Fii lui Dumnezeu. „Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a mântuit” (Ps 33, 4).
4. Frustrare veselă
          De fiecare dată când se obține un nou „progres” juridic cum ar fi divorțul sau avortul, societatea pare să se bucure. Desigur, nu toată. Dar piețele și străzile sunt pline de persoane care își sărbătoresc victoria. Apoi, zilele trec și se întorc înapoi la acea nemulțumire și la acele dorințe neîmplinite. Cert este că o lege aprobată sau un moft acordat nu poate să conducă la fericirea de durată a omului. Fericirea, și noi creștinii știm bine, există doar atunci când viața noastră este ancorată de ceva infinit. Poate fi ceva mai mare decât Dumnezeu? Nu! Dacă viața noastră se bazează pe lucruri materiale, vom fi mereu nemulțumiți. Dacă viața noastră este înrădăcinată în plăceri carnale, viitorul nostru va fi nefericit. Fericirea noastră completă poate fi găsită doar în Dumnezeu. „Smochinul să nu mai înmugurească şi via rod să nu mai dea; înşelătoare să fie rodirea măslinului, şi ogoarele nimic să nu rodească! Turme să nu mai fie în ţarcuri şi vite în staule niciodată! Și eu voi tresălta de veselie în Domnul, bucura-mă-voi de Dumnezeu, Mântuitorul meu!” (Av 3, 17-18).
5. Optimism nemotivat
          „Haide, poți!”, spun mulți. Este o expresie care încurajează și dă motivație. Dar, cu tot ceea ce am spus până acum (indiferență, individualism, nemulțumire personală, etc.) nu mai sunt atât de sigur că trăiesc într-o lume de optimism. Ba mai mult cred că mulți trăiesc nemotivați și se ascund într-un optimism fals de sloganuri și clișee, care nu se confruntă cu realitatea.  Un astfel de optimism este temporar. Așa cum soarele topește gheața, tot așa și motivația omului dispare. Trăim din obiective pe termen scurt. „Voi face carieră în firmă”, „Voi depăși nivelul jocului X”, „Voi termina doctoratul”...și apoi? Ce avem în mână? Vom căuta un alt obiectiv care să ne poată da motivația pentru a trăi. Putem să evităm toate acestea doar dacă ne încredem în Dumnezeu și acceptăm că El este dreptatea, Biserica are dreptatea. Nu putem omite cuvintele Catehismului Bisericii Catolice despre virtutea teologală a speranței: „Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Spiritului Sfânt” (CBC, 1817). „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr, 10, 23).
6. Libertate de sclavi
          Spuneți-mi voi dacă păcatul nu vă face sclavi! Biblia este mai mult decât clară cu privire la acest punct. Ura generează ură, războiul provoacă alte războaie, sclavia cauzează și mai multă sclavie, iar lista poate continua. Nu tot ceea ce vrem ne poate face liberi, iar acest lucru îl putem observa la persoanele pe care le întâlnim pe stradă. Cele mai multe dintre acestea merg cu telefonul în mână: o dependență, o sclavie. Atunci când ceea ce folosesc se întoarce împotriva mea, iar persoana mea sfârșește prin a fi manipulată de acel lucru, vorbim despre o situație de sclavie. Nu ne referim exclusiv la traficul de ființe umane. Astăzi pot exista și alte forme de sclavie precum internetul, tehnologia, banul, consumismul...dacă ești dependent de unul dintre aceste lucruri, atunci ești un sclav. Iar astăzi, aceste sclavii sunt apărate în mod public: „este dreptul meu”, „este ceea ce vreau”. Dar oare avem dreptul de a abuza de lucruri și de persoane până în punctul în care să ne fie dependenți? Este un adevărat drept acela care confundă libertatea cu plăcerea și cu a face ceea ce vrem și ne place? Gândiți-vă...poate a venit momentul să vă lăsați conduși de Isus și să obțineți adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că şi făptura însăşi se va elibera din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 21).
7. Preocupare indiferentă
          Cunoaștem aproape orice lucru. O fermă care a ars în Australia, o gorilă care a scăpat în Japonia sau anunțarea unei mașini noi în Austria. Tehnologia a făcut comunicarea mai ușoară și mai simplă. Dar ne preocupăm cu adevărat de toate aceste lucruri sau este doar o dorință de „noutate”? Nu aș fi surprins dacă răspunsul corect ar fi acesta din urmă.  În Orientul Mijlociu mor mii de creștini, în Africa nu este nici mâncare și nici apă. Trecem dincolo de ceea ce ne convine sau de ceea ce merită cu adevărat atenția noastră? Mijloacele mass-media ne vorbesc despre „lucrurile negative” ale vieții, dar problemele reale - care au nevoie de mult mai multă atenție - nu ies niciodată la lumină. Dacă ne concentrăm doar pe noi înșine și pe interesele noastre, înseamnă că suntem indiferenți. Atunci când ne vom preocupa cu iubire de frații noștri, va începe o viață nouă: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 In, 3, 18). „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal 6, 2.10).

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:it.aleteia.org

marți, 30 august 2016

luni, 29 august 2016

Poveste pentru timpul ce ni s-a dat

Două sunt planurile în care trilogia Stăpânul inelelor reproduce în cheie analogică sugestiile, protagoniștii, atmosfera și ansamblul dramatic al narațiunii creștine. Întâi de toate, mulțimea de personaje și întâmplări care duc cu gândul fie la Biblie, fie la întreaga cultură a Europei creștine. Frodo, Gandalf și Aragorn pot fi văzuți ca reprezentând cele trei atribute ale lui Hristos: Preot, Profet, Rege. Frodo este un preotpentru că el trebuie să asume esența răului, să o ducă în trupul și sufletul său și să-și transforme viața în jertfă, aruncând ceea ce este deformat în foc și obținând har și strălucire pentru întreaga lume. Gandalf este vrăjitorul-profet care denunță pe cel care a uzurpat această funcție. Este ipostaza adevărului rostit în fața puterii, liderul spiritual care conduce și îmbărbătează. Aragorn este Regele așteptat și care se întoarce victorios dinspre Răsărit, lider politic și conducător de oști, ipostaza eminamente istorică a domniei lui Hristos asupra națiunilor. În fond, vechea creștinătate lua ca de la sine înțeleasă această doctrină teologico-politică, în care totul era supus Domnului domnilor, iar separația Biserică-Stat era un concept necunoscut.
Unii au văzut în Galadriel, regina elfilor din Lothlorien, o ipostază a Maicii Domnului, „the fair Lady” care a însoțit permanent aventura celor buni prin mici instrumente folositoare, gânduri mângâietoare și… rugăciuni. Elfii pot fi îngerii păzitori, mijlocitorii dintre lumi, prezenți și totuși suficient de departe încât să lase pe seama muritorilor întreaga responsabilitate. Cei Nouă sunt regi care au fost mistuiți de patima Inelului, imaginile consecințelor răului care mănâncă ființa ca un cancer. Sauron e desigur dușmanul supranatural absolut, deja damnat, împietrit în ura ce nu mai poate fi vindecată.
Iar al doilea plan este cel al ritmului și structurii dramatice. Aristotel spunea că o poveste bună are întotdeauna un deznodământ imprevizibil, dar imediat ce acesta se întâmplă este perceput, în mod misterios, ca exact ceea ce trebuia să se întâmple. Or, marile opere literare, până în postmodernitate, au urmat tiparul unei narațiuni care a împlinit pe deplin această descriere și a dat tonul pentru tot ceea ce a urmat: Biblia. Este exemplul cel mai bun al unei povești care zguduie scena istoriei printr-o Revelație ce întrece orice așteptare, dar care în același timp este seducătoare, credibilă și… rațională. Surprinde în mod radical și totuși este crezută, are și dă sens întregii istorii precedente, este divină și totuși pe măsura omului. Nu e OZN, nu e magie, nu e încălcare a vreunei legi fizice sau morale.
Stăpânul inelelor se înscrie astfel cu ușurință în marile creații care au reprodus analogic tiparul biblic: de la Shakespeare la Dickens, de la Cervantes la Jane Austen, de la Balzac și Manzoni la Tolstoi, Sienkewicz și Thomas Mann. Și nu e vorba doar de teme sau de simboluri, ci și de tensiunea dramatică, înălțimea mizei metafizice și morale, curgerea parusiacă a unei narațiuni care traversează întunericul către o victorie strălucitoare, neanticipată și totuși intuită de un simț al Binelui necuprins,neînțeles de forțele răului. 
Fiecare zi e altfel în această lume a lui Tolkien. Natura, culorile, glasurile anunță discret șocurile din mecanismul lumii. Creația suspinând, așteptând răscumpărarea – celebra tema paulină din Romani. Prietenie, luptă spirituală, generozitate, curaj, credință în fața absurdului – iată virtuțile din repertoriul lumii iudeo-creștine. Evocând neguri, ploi, nostalgii, căderi, ridicări, săbii scânteietoare, ape învolburate, prefigurări și presimțiri, cântece și încurajări, drumuri nesfârșite și povești ale unor călători singuratici, Stăpânul inelelor este o operă a amurgului Europei și una dintre luminile care ne va însoți în această epocă întunecată în care bunul Dumnezeu ne-a chemat să trăim, să luptăm și să iubim.


Sursa:https://alinvara.wordpress.com

duminică, 28 august 2016

A ne ruga lăsând ca Dumnezeu să ne privească

De Andrea Tornielli
"Primul lucru pentru un discipol este să stea cu Învăţătorul, să-l asculte, să înveţe de la El. Este un drum care durează toată viaţa. Înseamnă a sta în prezenţa Domnului, a ne lăsa priviţi de El. A ne lăsa priviţi de Domnul. Aceasta este o manieră de a ne ruga. Este un pic plictisitoare, te face să adormi? Adoarme, el tot te va privi. Dar eşti sigur că El te priveşte". Aceste cuvinte rostite de Francisc în septembrie 2013 în cursul unei audienţe pentru cateheţi, reprezintă un leitmotiv în predica sa şi sugerează, inspirându-se din scrierile şi din mărturiile unor sfinţi din istoria Bisericii, un mod de a se ruga care îi lasă lui Dumnezeu toată iniţiativa.
În 2003, revista lunară 30Giorni publica o conversaţie ţinută de Albino Luciani despre rugăciune.
Recitind-o, uimeşte sintonia profundă între cel care avea să devină Papa Ioan Paul I, şi al treilea succesor al său. Luciani, după ce a vorbit despre "sentimentul de adoraţie, de uimire în faţa lui Dumnezeu", sugerând să ne simţim "mereu mici, lipsiţi, în faţa" Lui, adăuga: "Trebuie să-i ajutăm pe credincioşi să-l adore pe Domnul, să-i mulţumească. Nimeni nu este mare în faţa lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu chiar şi Sfânta Fecioară Maria s-a simţit privită, mică. Este foarte important să ne simţim priviţi de Dumnezeu. Să ne simţim obiect al iubirii pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Sfântul Bernard, când era foarte mic, într-o noapte de Crăciun, a adormit în biserică şi a visat. I s-a părut că-l vede pe Isus prunc care spunea, arătându-l cu degetul: «Iată-l acolo, pe micul meu Bernard, pe marele meu prieten». S-a trezit, însă impresia din acea noapte nu s-a mai şters şi a avut o influenţă enormă asupra vieţii sale. Să ne simţim mici, pentru că suntem mici. Dacă nu ne simţim mici este imposibilă credinţa. Cine ridică creasta, cine se mândreşte prea mult, nu are încredere în Dumnezeu. Tu eşti foarte mare, Doamne, eu, în faţa ta, foarte mic. Nu-mi este ruşine să spun asta. Şi voi face cu plăcere ceea ce îmi ceri".
Episcopul de atunci de Vittorio Veneto explica faptul că nu este un mistic. "Sfânta Tereza, care era o femeie foarte expertă, spune: «Eu am cunoscut sfinţi, adevăraţi sfinţi, care nu erau contemplativi, şi am cunoscut contemplativi care aveau haruri de rugăciune superioară, care însă nu erau sfinţi». Ceea ce înseamnă că «salvo meliore iudicio», n-ar fi necesară contemplaţia pentru sfinţenie. De aceea, cu privire la contemplaţie nu pot deci să vă întreţin, pentru că în mod sincer nu mă pricep la asta, chiar dacă am citit nişte cărţi. De aceea mă opresc la rugăciunea simplă, cea umilă, cea a sufletelor simple".
"Eu explic de obicei - adăuga Luciani - cu un exemplu foarte simplu şi practic. Ascultaţi: este tata care sărbătoreşte ziua onomastică: în casă au organizat un pic de sărbătoare. Vine momentul: el ştie deja despre ce e vorba şi spune: «Acum să vedem cu ce mă onorează!». Mai întâi vine cel mai mic dintre copiii săi: l-au învăţat poezia pe de rost. Sărmanul mititel! Este acolo în faţa tatălui, recită poezia sa. «Bravo!», îi spune tata, «mi-a făcut mare plăcere, te-ai descurcat bine, mulţumesc, dragule». Pe de rost. Pleacă micuţul şi se prezintă al doilea copil, care deja este la şcoala medie. Ah, nici măcar nu s-a străduit să înveţe o poezioară pe de rost; a pregătit un mic discurs, de-ale lui, treburi de-ale lui. Eventual scurt, dar îşi dă aere de orator. «N-aş fi crezut», spune tata, «că tu eşti aşa de bun să faci discursuri, dragule». Este mulţumit tata: dar uite ce gânduri frumoase!... Nu e chiar o capodoperă, dar... A treia, domnişoara, fiica. Aceasta a pregătit simplu un buchet de garoafe roşii. Nu spune nimic. Merge în faţa tatălui, nici măcar un cuvânt: însă este emoţionată, este aşa de roşi încât nu se ştie dacă este mai roşie ea sau garoafele. Şi tata îi spune: «Se vede că mă iubeşti, eşti aşa de emoţionată». Dar nici măcar un cuvânt. Însă florile îi fac plăcere, în special pentru că o vede aşa de emoţionată şi aşa de plină de afect. Apoi este mama, este soţia. Nu dă nimic. Ea îl priveşte pe soţul ei şi el o priveşte pe ea: pur şi simplu o privire. Ştiu atâtea lucruri. Acea privire reevocă un întreg trecut, o întreagă viaţă. Binele, răul, bucuriile, durerile familiei. Nu este altceva".
"Sunt cele patru tipuri de rugăciune - explica episcopul de Vittorio Veneto -. Primul este rugăciunea vocală: când spun rozariul cu atenţie, când spun Pater nosterAve Maria; atunci suntem nişte copii. Al doilea, micul discurs, este meditaţia. Gândesc eu şi fac discursul meu cu Domnul; gânduri frumoase precum şi afecte profunde, să ne înţelegem. Al treilea, buchetul de garoafe, este rugăciunea afectivă. Fetiţa atât de emoţionată şi atât de afectuoasă. Aici nu este nevoie de multe gânduri, e suficient a lăsa să vorbească inima. «Dumnezeul meu, te iubesc». Dacă unul face şi numai cinci minute de rugăciune afectivă, face mai bine decât meditaţia. Al patrulea, soţia, este rugăciunea simplităţii sau a privirii simple, cum se spune. Mă pun în faţa Domnului şi nu spun nimic. Într-o manieră îl privesc. Pare că valorează puţin, această rugăciune, în schimb poate să fie superioară celorlalte".
(După Vatican Insider, 2 iulie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Sursa:ercis.ro

sâmbătă, 27 august 2016

Secretul unui oraș unde nu există divorțuri

Gândiți-vă la o lume în care nimeni nu divorțează. Gândiți-vă la familii care nu se separă și copiii nu trec prin suferințele despărțirii părinților.
Căsătoria este vocația care cere cea mai mare implicare, iar divorțurile cresc pretutindeni, dar există un oraș în Europa care face excepție de la aceasta.
În Siroki Brijeg, în Bosnia și Herțegovina, nu au fost niciodată divorțuri sau familii separate între cei 26.000 de locuitori!
Care poate să fie secretul acestui succes?
Răspunsul este frumoasa tradiție a căsătoriei de la Siroki Brijeg. Tradiția începe să ajungă în restul Europei și în SUA, în primul rând între catolicii practicanți care și-au dat seama de binecuvântările pe care le oferă.
Populația din Siroki Brijeg a suferit multe secole deoarece credința creștină a fost mereu amenințată, mai întâi de turcii musulmani, apoi de comuniști. Locuitorii au învățat că mântuirea vine prin crucea lui Cristos, nu din ajutoarele umanitare, tratatele de pace sau cele a dezarmării, chiar dacă acestea pot să aducă unele beneficii.
Aceste persoane au o înțelepciune ce le permite să nu fie păcălite în chestiuni de viață și de moarte, și din această cauză au legat indisolubilitatea căsătoriei de crucea lui Cristos, care dă viața divină.
Când logodnicii merg în biserică pentru cununie, poartă cu ei un crucifix. Preotul îl binecuvântează, și în loc să zică mirilor că au găsit un partener ideal cu care să împartă viața zice: „V-ați găsit crucea! E o cruce pe care să o iubiți, să v-o asumați. O cruce care nu o puteți arunca, ci să o păstrați în inimă”.
Când mirii pronunță jurămintelemireasa pune mâna dreaptă pe crucifix, iar mirele mâna dreaptă peste mâna ei. Sunt uniți între ei și uniți în cruce. Preotul acoperă mâinile mirilor cu stola (patrafir), în timp ce ei își promit să se iubească în bucurie și în durere, proclamând cu fidelitate propriile promisiuni conform cu ritualurile Bisericii. Apoi cei doi sărută crucea. Dacă unul îl abandonează pe celălalt, abandonează pe Cristos pe cruce. Îl pierde pe Isus! După ceremonie, mirii trec poarta casei pentru a pune crucifixul într-un loc de onoare. Devine punctul de referință a vieții lor, și locul de rugăciune în familie. Tinerii cred cu fermitate că familia ia naștere din cruce.
În momentele dificile și de neînțelegere, care apar în orice tip de relație umană, nu merg la vre-un avocat, la terapeut sau astrolog, ci la cruce. Soții îngenunchează, varsă lacrimi de penitență și își deschid inima, cerând forță să se poată ierta reciproc și implorând ajutorul Domnului. Aceste practici sunt învățate din copilărie.
Copiii sunt învățați să sărute cu demnitate crucifixul în fiecare zi și să mulțumească Domnului pentru ziua care a trecut înainte de a merge să doarmă. Copiii dorm știind că Isus îi ține în brațe și că nu au de ce să se teamă. Friciile lor dispar când sărută pe Isus de pe cruce.
Familia rămâne indisolubil unită cu crucea lui Isus.
Să fie vorba de o înțelepciune pe care puțini în lumea noastră modernă reușesc să o înțeleagă?
Catehismul învață că iubirea trebuie să fie permanentă, altfel nu e iubire adevărată. Nu e un sentiment care vine și pleacă, ci o forță de a se dărui care supraviețuiește și când sentimentele pier.
În căsătorie nu putem depinde de puteriile noastre umane. Ispita pătrunde în orice căsătorie într-un fel sau altul. În ziua căsătoriei noastre e dificil să ne imaginăm vre-o situație în care să nu fie ceva perfect. Tinerele suflete își dau seama cu mare greutate că pleacă într-o aventură ce va ajunge în cele mai înalte culmi și în cele mai profunde adâncuri, și e tocmai în această călătorie când vor avea nevoie de o implicare eroică pentru a râmăne pe cale. Uneori va fi nevoie ca unul dintre soți să-l readucă pe celălalt care poate devia de la căsătorie.
Cine trece sau deja a trecut prin asemenea situație recunoaște necesitatea harului pentru a persevera în timp de furtună sau de liniște. Vor fi zile în care totul pare pierdut, dar în acele momente harul poate să reînnoiască iubirea și vitalitatea relației, reînnoind și raportul sacramental. În aceste clipe de mare dificultate soții pot să pună în practică adevăratul sens al cuvintelor care astăzi sunt adăugate la cununii: „Poți săruta crucea”.

Traducere: AMR


Sursa:it.aleteia.org

vineri, 26 august 2016

Victimă a unui accident, față în față cu Isus

În 2011, Natalie Saracco, regizoare franceză, a suferit un accident, în timp ce conducea în Normandia. Mașina ei, lovită de un camion, a fost proiectată cu viteza de 130 km/oră în parapetul central. Natalie a trăit o experiență de moarte iminentă, regăsindu-se în fața lui Hristos „care plângea și suferea martiriul”. Interviul de mai jos a fost realizat de site-ul Aleteia.fr
Cum ați ajuns în fața lui Isus?
Eram ghemuită în mașină și simțeam cum energia, viața, căldura mă părăsesc, începând de la picioare, ca un recipient spart. Totuși, eram deplin conștientă în acest timp, încastrată în mașina din care pompierii încercau să ne extragă, pe mine și pe prietena mea. Unul din ei mă tot chema pe nume, pentru că vedea că mă duc. Deodată, m-am regăsit într-un loc în care toate convențiile noastre umane au dispărut:  fără timp, fără spațiu, fără niciun decor. Totul era alb, iar Isus era în fața mea, cu chip de om. Fiind credincioasă, nu am fost surpinsă să-l întâlnesc. Nu numai că mă așteptam, dar și speram aceasta! Dar acolo unde eram fixată, m-am întâlnit față în față cu Domnul plângând, suferind martiriul.
Cum a transformat viața dvs. această întâlnire?
Mai mult decât cu Hristos, m-am întâlnit cu Inima Lui. În acea perioadă, nu cunoșteam nimic despre Preasfânta Inimă a lui Isus, cu excepția bazilicii de pe Montmartre. Și, datorită acestui accident, m-am întâlnit față în față cu această Inimă însângerată: Isus care plânge și suferă martiriul. Acest lucru m-a șocat total.
După ce puteați vedea că suferă?
Isus plângea cu lacrimi fierbinți și tremura din cauza unei suferințe îngrozitoare. Îmi arăta Inima sa, care era ca și ieșită din pieptul său. Era atât de mare, atât de corporală… Inima lui roșie era înconjurată de o cunună de spini și vărsa ca niște lacrimi de sânge. Alte lacrimi îi desfigurau chipul. Unii mă întreabă uneori ce culoare au ochii lui. Glumiți, oameni buni? Nu știu nimic despre asta! Eram copleșită, absorbită de suferința lui. Era insuportabil pentru mine să-l văd pe Hristos și să simt fizic durerea lui… Voia în mod vizibil să o împărtășesc cu El.
Cum ați reacționat în fața acestui spectacol dureros?
L-am întrebat: „Dar de ce plângi, Domnul meu?” Răspunsul Lui, care se adresează întregii omeniri, m-a lăsat fără cuvinte: „Plâng pentru că mi-am dat viața pentru voi, pentru voi toți, copiii mei iubiți, pentru că nu știu ce să mai fac pentru voi și pentru că în schimb nu primesc decât răceală, dispreț și indiferență”. Vă puteți da seama? În acea perioadă nu știam de Paray-le-Monial, iar când am povestit unor preoți acest dialog, la ceva timp după aceea, am descoperit că era mesajul pe care Hristos îl dăduse deja Sfintei Margareta-Maria Alacoque. Când am cumpărat cartea care relatează acestea, am izbucnit în plâns. Erau unele pasaje în care Domnul îi încredințase cuvânt cu cuvânt ceea ce îmi spusese mie!
Ce altceva v-a mai spus?
„Plâng pentru că mi-am dat viața pentru voi și vă iubesc până la nebunie. Nu știu ce să mai fac pentru voi, iar în schimb nu am decât răceală, dispreț și indiferență. Plâng pentru că Inima mea se consumă cu o Iubire nebunească pentru voi toți, oricine ați fi”. Și, în timp ce vorbea, m-a făcut să simt fizic iubirea Lui pentru mine, pentru noi toți… Depășește orice înțelegere! Ce putere și ce bucurie! Nu ne vom plictisi în Paradis, credeți-mă! Vom fi cufundați în Iubirea lui, El va fi în noi, și noi, în El, va fi extazul fără de sfârșit.

În cartea dvs. descrieți faptul că trăiți un dialog permanent cu Hristos după accidentul dvs…. Puteți sta de vorbă cu El în mod direct, ca și cu orice altă persoană?
Absolut! Această întâlnire cu Inima lui Isus nu a fost un sfârșit, ci un nou început. Savurez și mă delectez de drumul pe care mă face să-l trăiesc în brațele lui, într-o întâlnire din ce în ce mai personală, pot spune, o întâlnire de iubire cu El.
Această bucurie și pace care radiază pe chipul dvs vin deci direct de la El?
Mă rog două ore pe zi, cu siguranță asta lasă ceva urme! Chiar dacă nu sunt propriu-zis o convertită, pentru că înainte de acest accident credeam deja, întâlnirea mea cu Hristos a fost cu adevărat o renaștere a credinței mele. Interlocutorii mei sunt suprinși de modul în care vorbesc despre Domnul, ca și cum ar fi iubitul meu! Relația cu acest Dumnezeu-Iubire ține într-adevăr de ceea ce este personal, dar cum îl port în mine, această relație lasă să transpară ceva ce mă depășește. Asta nu face din mine o sfântă, Dumnezeu singur este Sfânt și Fecioara Maria este Neprihănita Zămislire; noi suntem cu toții păcătoși, iar pentru mine, convertirea ține până la finalul vieții…De altfel, nu ar trebui să ne numin „ființe umane”, ci „ucenici umani”! Suntem aici ca să ne construim umanitatea.
Înainte de acest accident, cum era viața dvs de credință?

Am fost crescută de o mamă foarte credincioasă, care a fost întotdeauna un exemplu de caritate și iubire. Ea și-a dat seama despre ce e vorba! Tatăl meu era medic la Levallois, iar mama îi aducea pe cei fără adăpost să doarmă peste noapte în sala de așteptare a cabinetului și le ducea mâncare. A avut inteligența de a ne vorbi despre Dumnezeu, fără ca să ne impună ceva vreodată. A fost foarte inteligent din partea ei. Iar când aveam 14 ani, deși nu sunt o persoană matinală, îmi luam bicicleta – iar mai târziu, motoreta - și, înainte să mă duc la școală, mă duceam din Levallois până la bazilica Sacré-Cœur de pe Montmartre pentru a participa la Sfânta Liturghie de la ora 7, împreună cu călugărițele. Aceste surori mi-au devenit de fapt prietene: m-au văzut crescând și au cunoscut toată evoluția mea artistică.
 
Ce a schimbat această întâlnire cu Domnul?

Această întâlnire cu Inima lui Isus a schimbat totul, pentru că m-a făcut să trec de la o idee intelectuală despre Dumnezeu, de la o tradiție, la o adevărată întâlnire a inimii, și asta schimbă totul! Am început să-l iubesc cu toată ființa mea, cu spiritul meu, cu inima mea, cu carnea mea, cu fiecare por, cu fiecare fir de păr…cu tot ceea ce sunt! Îl iubesc din interior, cu sângele meu: asta înseamnă femeia îndrăgostită!

Acest mesaj se adresează doar catolicilor din secolul XXI?

Acest mesaj al lui Hristos este pentru acum! Evident, este pentru orice perioadă, dar astăzi se realizează în întregime actualitatea sa. Umanitatea noastră o ia razna, se distruge din cauză că are nevoie să fie iubită. Noi nici nu mai știm măcar că soluția la suferința noastră este Iubirea lui Dumnezeu. Viețile noastre nu mai au sens, pentru că l-am redus la tăcere pe Dumnezeu în societățile noastre. Și, între timp, Isus suferă martiriul, pentru că Inima Lui e consumată de o Iubire nebunească pentru noi toți. La el, nu există selecție! Chiar și ultima canalie, cel mai rău dintre pedofili, este un copil iubit al Domnului, pe care El vrea să îl salveze. Fiecare suflet care se pierde este o picătură de sânge care se scurge din Inima lui Hristos. Este insuportabil pentru El, care ne iubește pe toți atât de mult!

Iar lumea nu conștientizează…
Cu cât avansez în întâlnirea mea personală cu Inima Lui Preasfântă, cu atât am impresia că asist la o întâlnire de dragoste ratată cu Domnul, care și-a dat viața Lui pe Cruce pentru noi și continuă să se dea nouă în Euharistie. Avem, pe de o parte, un Dumnezeu care ne iubește până la nebunie, și pe de cealaltă parte, noi – care murim pentru că nu ne știm iubiți: este ca o întâlnire de dragoste ratată dintre Dumnezeu și oameni.

Traducere și adaptare: Oana Viviana Dimcev


Sursa:it.aleteia.org
 „Pâinea minciunii este dulce omului, dar mai pe urmă gura îi este plină de pietriş.” – Proverbe 20:17
John stătea, într-o zi, în sufragerie, când pisica sa a intrat ducând în gură un „cadou” – un animal mort. Uitându-se mai atent, a rămas şocat realizând că, de fapt, animalul mort era un iepuraş ce aparținea lui Bonny, fetița care locuia alături. John s-a simțit groaznic, crezând că pisica lui omorâse iepuraşul.
Iute la minte, a făcut pe loc un plan. A luat iepurele din gura pisicii. Era groaznic de murdar, aşa că l-a spălat cu şampon cât a putut de bine. Apoi a luat uscătorul de păr şi l-a uscat până când a arătat perfect.În final, a luat iepuraşul mort, s-a strecurat în curtea vecinilor şi a pus iepuraşul la loc în cuşca lui. L-a aranjat puțin ca să pară cât mai natural.
În dimineața următoare, John s-a uitat pe fereastră şi a remarcat o mulțime de oameni adunați în jurul cuştii iepurelui. Toată lumea părea să vorbească aprins, aşa că s-a hotărât să meargă şi el să vadă „despre ce era vorba”. Când a ajuns acolo, mama lui Bonny i-a spus:
– N-o să crezi ce s-a întâmplat! Este o minune! Iepuraşul lui Bonny a murit de câteva zile şi tocmai acolo îl îngropasem…”
Morala: Nu încerca să acoperi o greşeală cu o minciună.

joi, 25 august 2016

 „Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat.” – Psalmi 19:9-10
În dimineaţa zilei de 30 august 1877, în cea de-a treia bătălie din faţa Plevnei, un detaşament de dorobanţi români a capturat de la inamic mai mult material de război – printre care şi un tun turcesc cu calibru de 90 de milimetri, ce fusese fabricat într-o uzină de armament din Berlin. Acest tun a fost adus în Capitala României drept captură de război şi nimeni nu bănuia atunci ce rol simbolic va juca el în istoria ţării. Peste patru ani, în primăvara anului 1881, România deja independentă a devenit regat, iar domnitorul Carol I a devenit primul rege din istoria noastră modernă. Şi atunci reintra în scenă fostul tun otoman capturat în vara lui 1877.
Viitoarea coroană a regelui ar fi putut fi fabricată din aur – acesta fiind materialul preferat de toate casele regale ale lumii; de altfel, România avea suficiente rezerve de aur, care ar fi putut fi folosite inclusiv în acest scop. Dar, la dorinţa Regelui Carol I, din vârful ţevii acelui tun ce amintea de asediul Plevnei au fost secţionate trei bucăţi – dintre care una avea să ajungă coroana regală a României. Aceste bucăţi de oţel au fost prelucrate de meseriaşii Arsenalului Armatei din Bucureşti – astfel încât a rezultat o coroană maiestuoasă, dar sobră, cu o bază reprezentată de un cerc frontal din oţel de la care pleacă opt fleuroane împodobite cu pietre preţioase. Simbolistica acestei piese era foarte clară – ea dorea să transmită generaţiilor viitoare că independenţa statului a fost câştigată prin luptă şi că libertatea este mai valoroasă decât aurul. Cea mai frumoasă poveste.
Câteva adevăruri simple despre istoria românilor – Adrian Cioroianu 

5 locuri în care îl găsim pe Dumnezeu în timpul verii

Vara este sinonimul absenței lui Dumnezeu? Nu! Iată cinci "locuri" încare îl găsim ...
În răcoarea primelor ore ale dimineații
Pe măsură ce ziua se sfârșește, caldura nu pare să dispară odată cu venirea nopții, dar acele primele momente proaspete din zori ne vorbesc despre Dumnezeu, care este dulceață, dezmierdare, răcorire și lumina care ne veghează... De ce nu te rogi un pic "în acel moment? De ce să nu te scoli devreme pentru a "gusta" din Dumnezeu, care este cu noi într-o nouă zi?
Micul dejun
Dumnezeu este mereu prezent în comunitate, în familie. Dumnezeu însuși este familia, o comuniune de persoane. Nimic nu se compară cu un mic dejun de vară, fără grabă sau anxietate. Nu e nimic mai bun ca o trezire liberă și fără stres, conștient de cât de frumoasă are să fie noua zi în compania celor dragi.
În timpul petrecut la plajă sau la piscină
Odihnă si relaxare și poate chiar mai mult, dacă sunteți în contact cu natura, acesta este doar un moment potrivit pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. De ce nu...chiar și piscina sau plaja sunt locuri potrivite pentru a ne ruga un pic. Întinși pe prosop, putem da mulțumire pentru ceea ce avem precum căldura soarelui și răcorirea apei. Bucurați-vă de creație cu responsabilitate, căci în sine aceasta este o rugăciune minunată.
În lectura unei cărți bune
Vara ne lasă timp pentru ceea ce de multe ori nu reușim să facem în timpul anului. Abandonarea televizorului, a calculatorul, a telefonului și a zgomotului și schimbarea rutinei în lectura unei carți bune face ca totul să fie aparte. În lectură, în acea tăcere, emoțiile noastre sunt mobilizate, iar gândurile se întâlnesc cu tot ce se trăiește acolo. Să punem această tăcere înaintea lui Dumnezeu și să ne lăsăm supuși la ceea ce ne dorim să fim prin Dumnezeu.
În orice biserică, capelă sau templu
Mulți oameni pe care-i găsim în stațiunile de vară uită să participe la Sfânta Liturghie și abandonează rugăciunea. Trebuie să facem un efort, oriunde am fi, să cautăm un loc unde am putea participa la Liturghie. Nu trebuie să uităm că rugăciunea este un semn al sănătății spirituale, iar setea și foamea de El ne fac să ne simțim iubiți.
Traducere și adaptare: Orian Remus Anghel


Sursa:it.aleteia.org

miercuri, 24 august 2016

Dumnezeu este liderul meu de echipă: mi-a salvat viața

de Laura Bellomi

          „Să fiu prima femeie care escaladează 8000 de metri era unul dintre visele mele cele mai frumoase. Am renunțat și m-am întors înapoi, dar am primit mult, mult mai mult”.
          Se aștepta să ajungă pe Nanga Parbat, 8.125 metri deasupra nivelului mării, în timpul iernii, după 28 de ani de încercări. În schimb, la doar 70 de metri de vârf, Tamara Lunger, în vârstă de 30 de ani, s-a întors înapoi.
Ce s-a întâmplat la 26 februarie pe Nanga Parbat?
          „În acea zi ne-am trezit la 4 A.M.  pentru a începe urcarea, dar mă simțeam rău. De obicei când urcam îl simțeam pe Dumnezeu aproape, așa că și de data aceasta
 l-am rugat să oprească vântul. Dar Dumnezeu nu m-a ascultat și m-a lăsat ca vântul să mă amețească. Am înțeles rapid că trebuie să îmi revizuiesc planurile.
          Vântul nu înceta, am căutat un loc ferit în care să mă odihnesc, dar el sufla tare peste tot. Eram aproape de reușită, dar în interiorul meu auzeam această frază: „Dacă urci pe creastă, nu te mai întorci”.
Cât de mult a influențat credința în această renunțare?
          „Foarte mult. Eu știu să sufăr și să îndur totul, dar să renunț atunci când mai aveam atât de puțin, nu este de la mine. Îi spuneam lui Dumnezeu: „Dacă nu mă asculți și dacă în 5 minute vântul nu încetează, înseamnă că nu vrei ca eu să ajung în vârf”. Lucrurile nu se întâmplă niciodată din întâmplare și, cu cât încercam să înaintez mai mult, cu atât mai mult bucuria cățărării se stingea. Mi-am dat seama că Dumnezeu avea dreptate: acum sunt sigură că, dacă ajungeam în vârf, aș fi murit. Dumnezeu mi-a dat vântul ca să mă facă să înțeleg că trebuie să mă întorc înapoi.
Apoi, la coborâre și-a riscat din nou pielea...
          „La coborâre am căzut și am făcut o entorsă. Căciula mi-a venit peste ochi, nu mai vedeam nimic. Am încercat să mă opresc cu ajutorul crampoanelor și a toporului de gheață. Apoi, îmi amintesc cum era dacămi-aș fi dat drumul  și i-am zis Domnului: „Nu credeam că mă vei lua așa”. Eram lucidă, am acceptat moartea iminentă și așteptam doar lovitura finală, de stânci sau în vreo crevasă. La un moment dat am aterizat pe un morman de zăpadă proaspătă: Dumnezeu a făcut ca să ajung acolo. Când mi-am revenit am privit apusul soarelui, a apărut ca un dar al Cerului pentru mine. Nimeni nu m-a văzut căzând și nimeni nu m-ar fi găsit niciodată: m-am simțit recunoscătoare și sigură că Dumnezeu a fost acela care m-a salvat”.
Nu v-ați simțit abandonată?
          „Nu, simțeam că Dumnezeu mă însoțea. Vroiam să dau ce am mai bun, dar Dumnezeu m-a oprit la timpul potrivit. Ceea ce aveam de gând să fac era prea mult pentru mine. Am fost tristă pentru oportunitatea pierdută, dar în adâncul sufletului am știut că am fost foarte aproape de moarte”.
Dumnezeu i-a dat indicații asemenea unui lider de echipă. Ce relație aveți cu credința?
          De când eram mică îl simțeam pe Dumnezeu asemenea unei persoane care pune mâna pe umărul meu. Părinții mei mă duceau împreună cu surorile mele la Sfânta Liturghie și seara spuneam rugăciunile împreună. Apoi, credința mea a crescut în mod autonom față de familie, probabil din cauza faptului că am trăit multe experiențe la mare altitudine, unde m-am simțit mai aproape de Dumnezeu și credința m-a prins într-un mod mai profund. Pentru mine, rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, simt că îmi ascultă mult rugăciunea. Toate lucrurile importante pe care le-am cerut înainte sau după,  s-au împlinit. Știu că Dumnezeu este aproape de mine, mă privește: credința mă face fericită și mă face să trec peste eșecuri ca și parte a planului lui Dumnezeu pentru viața mea”.
Atunci când erați în expediție, familia dumneavoastră nu își făcea griji?
          „Părinții mei au încredere în mine pentru că ei cunosc faptul că eu știu să renunț. De obicei, atunci când ajungeam în vârf, sunam acasă. În ultima expediție i-am sunat o singură dată când am revenit la cort. Mama mea mi-a spus că este foarte mândră de mine pentru că m-am întors înapoi fără a-mi risca viața: acest lucru mi-a dat multă seninătate”.
Cu privire la Predica de pe munte, care sunt pentru dumneavoastră Fericirile?
          „Fericiți sunt cei care Dumnezeu, asemenea mie, le dăruiește credință. Sunt fericiți deoarece credința te face să trăiești cu speranță. Atunci când moare cineva în munți, eu nu mă gândesc la tragedia care a avut loc, ci la șansa de a fi cunoscut persoane care au trăit cu pasiune. Dumnezeu dă fiecăruia oportunități și talente, iar nouă ne revine buna lor utilizare. Celor care îmi spun că îmi pun viața în pericol și făcând asta îl „provoc” pe Dumnezeu, le răspund că am primit un dar care mă face să simt fericire și dacă nu îl exploatez este o oportunitate pierdută, mai mult: un păcat. Viața este scurtă și trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine, pentru noi și pentru alții”.
Unde este paradisul pentru dumneavoastră: în Dolomiți, acasă, sau în Himalaya?
          „În înaltul munților unde găsesc pacea și pot contempla creația: norii, soarele și, de asemenea, avalanșele. În fiecare dimineață îmi găsesc timp pentru a sta în liniște și pentru a medita, iar acest lucru îmi dă senzația de paradis. Înainte de fiecare expediție particip la Sfânta Liturghie împreună cu prietenii, iar după aceea mă simt pregătită să merg spre paradis”.
          Tamara Lunger s-a născut la Bolzano (Italia) în 1986. De mic copil a practicat sportul, excelând în atletism și alpinism, disciplină în care, în anul 2008, a câștigat Campionatul mondial sub 23 de ani. La doar 23 de ani a escaladat Lhotse (8.516 m), apoi în 2014 a atins vârful K2 (8.609 m), fără oxigen.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:it.aleteia.org