marți, 31 ianuarie 2017

luni, 30 ianuarie 2017

duminică, 29 ianuarie 2017

Un deux pieces de Blaj: despre timpurile trecute, despre episcopii vechi și despre bunătate

Pe lângă hărțile acelea ce prezentau regiuni punctate cu sfere compuse din feliuțe de de culori diferite, pentru industrie, apoi, alte feliuțe, pentru bogățiile naturale, și, în cazurile bune, adăugau și niște semne ”casteloide” pentru, ați ghicit, castele, biserici, minarete, peșteri și alte obiective de vizitat, mă gândesc că ar mai avea rost încă o sferă, aparte, care să vorbească, tot așa, pe feliuțe, despre sufletul bun și vechi al unei regiuni, al unui oraș. Și, fără îndoială, atunci când este vorba de Blaj, mărimea feliuței de căutat ar ține și de surorile Moldovan, ce mi-au povestit, la început de toamnă, despre lucruri bune și frumoase din Blajul de demult.

Elena Moldovan are 92 de ani iar casa ei de pe Hula Blajului pare o ambasadă a bunului simț. În fapt, ea este cea cu care m-am întreținut în octombrie, într-o vizită la Blaj, sora ei fiind mai mult cea care aducea unele contrapuncte ancorate în realitate. Stau împreună pentru că sora mai mare ”nu știe cînd o fi clipa”, adică momentul cînd s-o duce, după cum explică. Un deux pieces al unor timpuri duse, de lângă care vezi mai bine și mai trist modele și modelele momentului…
Ideea de a întâlni o persoană care ”știe tot ce-a fost” în viața Blajului aparține unui cunoscut de-al meu, teolog greco-catolic, Marcel Cristea, ce mi-a vorbit despre ”bunica lui adoptivă” de acasă. Știm toți: Blajul este încă o inimă a țării ăsteia cu mai multe ceasornice spirituale în piept. Este locul de unde se dă ora în lumea greco-catolică din România, sediul Arhiepiscopiei Majore. Iar acest lucru nu este puțin, chiar dacă, azi, mulți uită ce au însemnat greco-catolicii pentru România. E un fel de Romă, Mica Romă, a celor ce au făcut să scriem azi cu caractere latine, a celor ce au dus învățătura românilor din Transilvania, după unirea cu Roma, din 1700. Nu poți să faci doi pași în centrul Blajului fără să dai de un monument, de o casă memorială, de o inscripție despre ceva vrednic de pomenit din trecut.
Și pe lângă toate acestea, nume de străzi, monumente, inscripții pe case, ce par să aibă o viață a lor, nestingherită de prezent, încercând să nu deranjeze, retrase în meditație față de trecut, se ivea perspectiva de a avea un ghid al unei bucăți de timp ce se întindea pe mai bine de un sfert din istoria Bisericii Greco-Catolice din România, un martor ne-metaforic, un contemporan al marilor răsuciri ale istoriei din ultima sută de ani.
Am sunat, am spus cine sunt, am spus ce aș vrea: să povestim puțin despre trecut, are sens. Mi s-a spus că pot să vin. Și am venit. M-am oprit la Caritas Blaj, unde alesesem să trag peste noapte, m-am prezentat celor de acolo, am vrut s-o pornesc spre catedrală și palat.
Dar a mai fost ceva neprevăzut care s-a întâmplat: Liviu Mihaiu de la Radio Guerrilla voia să vorbim despre ”ce mai respectă azi românii”. Și pentru că eram la Blaj, în curtea Caritas-ului, când am intrat în direct, am vorbit despre Biserica Greco-Catolică, instituție ce nu și-a pierdut temeiul de a fi respectată, precum o face constant și cu precizia unui ciocan pneumatic, omoloaga sa, Biserica Ortodoxă Română, și am amintit de munca voluntarilor de la Caritasul Eparhial din Oradea, tot o instituție greco-catolică, a căror activitate o urmăresc de câțiva ani de aproape și care cred că impune respect oricui.
Colegul bucureștean a prins cu precizie mingea oferită și a vorbit și el despre rolul bisericii în societate, arătând la rândul lui că BOR a reușit strania performanță de a îi îndepărta pe români de respectul față de instituțiile religioase…
Blaj, soare, cățelușa cuminte și sfioasă din stația de taxiuri, parcul din fața catedralei, palatul, trandafirii, lumina. Abia după toate acestea am sunat să anunț că am ajuns. Mai era o vreme până doamna Elena Moldovan urma să se trezească așa că mă mișc prin oraș, întâlnind o mulțime de cunoscuți, episcopul Curiei, fotografi, profesori, seminariști. Trec și prin parcul din spatele Curiei, în căutarea lăcușorului și a rățuștelor pe care le văzusem în pozele cunoscuților blăjeni, și dau și de un panou mare cu ”Mândru de Blaj” pe el. Foarte bine, merită!
Între Mariana și Mona, două din cunoștințele mele de aici, întreb cum ajung pe strada de care am nevoie. ”O, păi e departe”, vine răspunsul și, neapărat, să nu mă pierd, să nu mă pape lupul sau să mi se-ntâmple ceva tot așa de fioros sunt luată și dusă cu mașina până la ușă. Nu era departe deloc. Dar așa sunt mai toți oamenii din Blaj: extrem de amabili și dornici să ajute, mai ales de văd că ai prins cheag de drag de urbea lor.
Acum e-acum. Deranjez un grup de rugăciune, într-una din camere, femeile în vârstă, cu rozarii în mână, se întorc spre mine și… am senzația că va trebui să explic mai mult decât ”aș vrea să vorbim” al presarului… ”Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase” al lui Nichita nu pușca aici. Ce să spun?…
Dar nu trebuie să fac introduceri flamboaiante, așa cum mă temeam. Există o altă cameră, există un scaun, există o ușă între noi și restul lumii, există cărți multe în jur, care să mă facă să mă simt în largul meu și există prima replică a doamnei Moldovan, după care se sparge gheața. Spune: ”Sunt născută în Șomoștelnic”. Habar n-aveam, până în acest moment, cum să conduc spre puncte interesante interviul ce urma, mă bazez uneori pe fler, pe curgere de la natură, pe sclipire de moment. Spun: ”Și mama era tot din Șomoștelnic” – și iar, nimic nu mai are nevoie de ”pus cu mâna”, e ca un șuvoi ce-și găsește calea prin firescul gravitațional.
 
O văd cum se bucură. Pur și simplu e ca în filmele acelea ce dau în secunde evenimentul întins pe ore, pe zile, al înfloririlor. Îi înflorește fața, brusc. Îmi vine să râd, uimită. Aproape nimeni nu știe de numele satului mureşean de unde venea mama mea. Îi explic puțin pe unde o iei de la biserică spre casa ce a fost a bunicii. Trage o concluzie: poate suntem și rude.
Îi spun de Vasile Cristea, episcopul greco-catolic ce a pornit și el din același sat. Era asumpționist, a trăit mai bine de o jumătate de viață la Roma, dar tot în sprijinul greco-catolicilor români. Pentru mine sunt lucruri de dicționar, de luat din cărți, de demult. Pentru doamna din fața mea sunt fețe și întâmplări ale vieții ei, și totul curge de aici de la o temă la alta, într-o fugă de idei, în dorința de a pomeni despre cât mai multe, în incapabilitatea de a le duce la bun sfârșit acum, pentru că o nouă idee, tot așa de interesantă, bate la ușă.
– Vasile Cristea, la clasă, dădea îndrumări. Și a întrebat de știe cineva cine e capul Bisericii noastre. Era în 1932. Eu spun că Papa de la Roma. Zice – bravo, cum te cheamă? Elena Moldovan. Unde te-ai născut? În Șomoștelnic. Suntem consăteni! (Se întâmpla în Blaj).
În urma unei întâmplări nefericite în care tatăl ei a girat casa cuiva, familia doamnei Moldovan a ajuns la Blaj. Înainte de a povesti mai departe de Vasile Cristea, spune de asumpționiști: ”Educație, apostolate și caritate, asta au fost călugării asumpționiști”. E o zi neagră în Blaj. Asumpționiștii pleacă. Azi a avut loc ultima lor slujbă aici. E un subiect la care ne vom reîntoarce în cursul discuției, mai ales că și părintele Bernard Ștef, cunoscutul duhovnic al Blajului, care murise cu doi ani înainte, ținea tot de acest ordin.
– Lui Vasile Critea îi plăcea să lucreze în grădină și era cu tatăl meu într-o zi. Vine unul ce zice ”Caut pe popa Cristea”. ”Ce-ai cu el?” ”Da’ ce te interesează pe tine? Ce vrei dumneata?” Îi zice Cristea: ”mai așteaptă puțin și te duc la el”. Apoi se schimbă. ”Vaaaai, trăzni-m-ar Dumnezeu, doară nu ești dumneata?” ”Ba să nu te trăznească, bade!” Avea o față veselă, zîmbitoare, te cucerea de prima dată sufletește. Eu aveam 11 ani cînd ne-am mutat la Blaj.
O întreb cum ajung, sau… cum ajungeau, atunci, oamenii aceștia, ”mari”. Anul acesta am fost și în Teleac, satul unde se născuse cardinalul Alexandru Todea. Atunci se putea. Atunci nu era o piatră de moară legată de picior să nu vii de la oraș. Doamna Moldovan are o explicație simplă: ”Oamenii erau foarte corecți, nu aveam atâta influență din străinătate.” E o explicație simplă, nu simplistă, asta cu corectitudinea. Dar o întreb de restul: ”Păi și Roma e străinătate.”  ”Da, dar atunci nu era chiar așa…” Hm.
Tare nu-i plac zilele de azi, așa în general. ”Mă uit rar la televizor, nu văd decât goliciuni. Dar asta este epoca… Demnitarii discută, oamenii se îmbolnăvesc, doar banul contează. Nu mai votez, că tare m-am supărat. Îs oameni necinstiți. Plătesc oameni să voteze de două ori…” Dar totuși, e ceva cu ea… Oare cum să explic? Abia acum încep să înțeleg ce înseamnă o bunică adoptivă… Are o capacitate ce pare infinită de a încerca să înțeleagă și să sprijine, să ajute. E treaba aceea cu ”urăsc păcatul dar iubesc pe păcătos”. O gingășie de a se apleca spre subiecte dificile, o naturalețe de a înțelege, uneori chiar împotriva a ce ar înțelege Biserica din ipostaza ei de for unitar, cu legi stricte.
– Eu am întâlnit pe episcopul Suciu, era director spiritual. 12 ani aveam. Eram mai multe tinere pe care ne învăța. ”Marianistul” s-a schimbat în ”Tinerimea nouă” – o revistă editată de el, lucram la revistă. Suciu era un om foarte curat sufletește și trupește, foarte deschis, se dăruia cu multă cărdură sufletească celorlalți.
– De ce nu mai contează azi căldura sufletească?
– Importante au fost familia și societatea, lui Suciu, dar și educația. Dar și alții erau așa. Era Eugen Popa, ce a fost și aici profesor, decan la Teologie în Cluj. Era o perioadă cînd oamenii te primeau, te îndrumau, te ajutau din suflet.
– De ce s-a schimbat asta?
– Civilizația… Înfluența străinătății. A fost și perioada comunistă…
Sărim la comuniști. Ar fi multe de spus, și despre ”înainte”, și despre ”după”. Între cele două părți, anul 1948 desparte toate, împarte toate, dezbină toate, unește toate. Ciudate lucruri. Mai ales de nu le-ai trăit. De aceea ai vrea să ți se spună cât mai mult. Anul în care o biserică întreagă a fost interzisă. N-a murit, a intrat în clandestinitate. Preoți, enoriași, episcopii vechi în pușcării, episcopii noi, și ei în pușcării, dar ei, preoții rămași fideli crezului lor, ei, enoriașii ce-și doreau Liturghia, au dus mai departe viața Bisericii Mute. Cu zumzet în afund. Decenii întregi.
– Eu am lucrat în Administrația Financiară. Eram urmăriți de Securitate. Apoi am fost transferată la Târnăveni. Am făcut pietre la rinichi și am cerut să fiu la bibliotecă. 18 ani am stat aici. Îmi plăcea să citesc. Nu mergeam la plimbare sau la prăjituri, îmi plăcea să citesc și luam cărți. Mi s-a desfăcut contractul de muncă pentru că n-aveam carnet de partid. Mi-a făcut cineva rost de o mașină de scris.
Mi-o arată. Când îi văd degetele dejghinate cum ating mașina de scris parcă văd încă o variantă de Isus răstignit pe cruce. Obiectul de tortură și cel torturat. Dar fără sârg nu se nasc lucruri iar crucea e, azi, venerată de mulți… Așa își și atinge călăul – i-a stricat mâinile, fiecare deget al ei o ia spre altă direcție, cumva, decât ar fi trebuit – dar sufletul i-a rămas pe calea dorită, așa. Necazul ei e că nu mai are bandă de scris. Are 92 de ani, nu știe când va veni clipa despărțirii de ce e pe-aici dar se plânge că n-are bandă de scris, pentru a ajuta, în continuare, pe alții. Așa cum știe, cu degetele ei strâmbe și care dor, în epoca acceleratoarelor de particule și a calculatoarelor. Îmi promit că am să-i găsesc bandă de scris. Și i-am găsit-o.
– E foarte multă ură acum. Se spune că PF Mureșan e foarte îngăduitor. După unii ar trebui o mână de fier. Frații ortodocși nu dau bisericile, bisericile se iau cu judecată. De mai trăia Todea… El a vrut mai cu blândețe. A fost o situație grea în Biserica Greco Catolică. Eu eram mereu urmărită, dintre colege. Eram chemată la Securitate, de dimineața până seara, eram foarte slabă și noaptea nu mă țineau.
– Cum de nu sunteți călugăriță?
– Am vrut să intru în Congregația Maicii Domnului. Am stat trei săptămâni. M-au pus la mașina mare de spălat și am venit acasă, nu am rezistat… Preoții rămași veneau acasă și ne făceau liturghia. M-a întrebat de la Securitate ce e cu preotul cu liturghiile. Am zis că el era necăsătorit, ca și mine, și deci… Și m-au lăsat în pace.
– Cum ați trăit anul 1948?
– Grupul de tineri eram foarte supărați că ni s-au luat bisericile. La catedrală se pusese un lacăt mare pe ușă. Am vrut să ne rugăm în fața ușii și ne-a luat Securitatea.
– Credeți că greco-catolicii de acum sunt aceiași ca în 1948, la suflet?
– Ortodocșii au ură pe noi, la recensământ pe mulți i-au trecut fără să spună ce sunt, ca ortodocși. A intervenit lupta pentru bogății. Înainte aveam pământ multe, ortodocșii ne-au persecutat. Înainte de asta eram prieteni buni.
-Ce v-a dat bucuria cea mai mare?
– Libertatea să ne rugăm, creștinii ce se pot ruga în biserică.
– Ce probleme mai mari ați avut?
– Că eram urmăriți și dușmăniți. Când au luat capela călugărilor frații ortodocși, se lăudau că ei au făcut-o, atunci a început ura între credincioși. Eram foarte revoltată. Comunismul a distrus foarte mult din moralitate, a înrăit oamenii, a implantat egoismul. Se perpetuează și acum. De ce nouă ni s-a reținut tot și lor nu?…
– Viitorul BRU?
– E greu… bisericile s-au luat. Cei ce pot să construiască o biserică au făcut-o. La recensământ ne-au trecut pe toți ortodocşi. Cred că ar trebui mai mulți credincioși. Cei ce au fost greco-catolici au rămas ortodocși, sigur ne-am împuținat.
-Cum erau predicile cardinalului Todea?
– Foarte apropiate, calde, simple. După 1989 erau oameni ce-i aruncau cu pietre-n geam. Și înainte de a se îmbolnăvi a predicat în catedrală. Zice: azi noapte mi-a aruncat cu piatră-n geam – și știa cine.
Vorbim puțin şi despre părintele Bernard Ștef. L-a cunoscut, l-a iubit ca om, l-a respectat ca părinte. Îl ajuta cu bătutul la mașină al degetelor ei chinuite – doi bătrâni dintr-o altă lume pierduți în Blajul cu lumini noi.
– Asumpționiștii în 1923 au venit. Liturghii, devoțiuni, rozariul – le-au adus. După 90 de ani de activitate trebuie să plece… Și în timpul persecuției erau aici. În 27 iulie 1941 trebuia Bernard Ștef să fie hirotonit. Vine unul: ce e aici, a murit un călugăr? Nu, acum se face, trebuie să vină un vlădică (Aftenie). Aftenie a venit, cetățeanul acela s-a așezat lângă mine. Zice – mă duc mai în față să-l văd. Revine – credeam că e un amărât dar e chipeș și voinic. Când a împlinit 65 de ani de preoție am povestit-o. Am spus că azi l-aș întreba pe acel om: ”vrednic este”?
A ajutat la strânsul episcopului Suciu, când a plecat la Oradea. Îngenuncherul lui Suciu l-a primit ea. L-a dăruit în 1991 mitropoliei, pentru ierarhul Todea. Și o carte de rugăciuni are de la el, o foaie a rupt-o, cu scrisul lui, dar a păstrat-o și pe aceea, bine ascunsă.
Se culcă la ora 1, se întreține cu Domnul în liniște, cînd toată lumea doarme. Vin la ea ortodocși, catolici, vin cu probleme. Pentru toți găsește timp. E cea mai veche marianistă din Blaj.
Îmi spune că e singura care l-a mai cunoscut pe episcopul Ioan Suciu, cel cu fața atât de blajină, mort la Sighet în 1953… Cumva trebuie să se termine întâlnirea, mă ridic cu greu, ambele surori, Ena și Eta, mă conduc spre ușă, le admir florile din curticica aceea superbă, ca pentru o casă de păpuși, begonia e plină de boboci, episcopul Suciu avusese o vorbă ce m-a impresionat, cât era în temniță. ”Într-o plimbare, apucă o ramură cu trei flori şi mai mulţi muguri. O ţine în mână şi îi spune lui Ploscaru: „Uite aşa a fost viaţa mea, câteva flori şi mulţi boboci”. Se referea la planurile sale personale. (Adrian Podar – Episcopul Ioan Suciu, p. 42-43).
 Stau amândouă în poarta casei și mă petrec, vor să mă vadă ajunsă cu bine pe partea sigură a curbei vijelioase ce e lângă ele, am văzut curbe mult mai vijelioase în viață dar mă bucur că patru ochi îmi stau înfipți în omoplați, a soartă bună, a drag, de mult timp nu m-a mai petrecut cineva, adică o trecere bună peste lucruri, e ca și cum calitatea de bunică adoptivă se extinde ca o gripă și tocmai m-am îmbolnăvit de boala bună a cunoscutului meu Marcel, ce m-a mânat aici. Oare o s-o mai văd pe doamna Moldovan?…
Plec de la ea trecând printr-o statuie de Eminescu. Simt eu că trebuie să trec printre cele două valuri de metal ale statuii, în Blaj. Mă gândesc la toate de aici. Lumea doamnei Moldovan nu mai există. Blajul ei e tot așa de departe ca Vegasul. Sau ca și Troia.
Acum, când scriu, benzile pentru mașina de scris sunt deja în drum spre Blaj. E un lucru aparte să trimiți o scrisoare la Blaj. E ca o călătorie spre centrul pământului. Sau, uneori, ca o întîlnire a poștașului cu Fata Morgana.

Ramona Băluțescu

Catedrala construită în 400 de ani și cu 3400 de statui

De mai bine de 600 de ani aceasta catedrală catolică construită în stil gotic este simbolul oraşului Milano. O capodoperă arhitecturală, un monument unic, o minune a ingineriei. Este considerată catedrala cu cea mai îndelungată perioadă de construcţie din lume, dar şi cea cu cele mai multe statui: 3.400.
Domul din Milano este cea mai mare catedrală din Italia şi a cincea din lume. Ocupă peste 100.000 de metri pătraţi.
Piatra de temelie a Domului a fost pusă în 1386. În proiectul iniţial pereţii erau din piatră de teracotă, însă atunci când constructorii au înţeles grandoarea proiectului, au înlocuit-o cu marmură adusă din zona Lacului Maggiore. Pentru a fi transportată s-au săpat canale care ajungeau direct la Dom. În Milano au mai rămas şi astăzi două dintre ele.
Mii de artişti, sculptori şi 78 de arhitecţi din toată Europa au lucrat la construcţia Catedralei. Şi asta a făcut ca proiectul să devină din ce în ce mai complex. Ritualul de sfinţire a avut loc în 1418, dar lucrările au continuat, cu întreruperi, încă 400 de ani.
Faţada Domului a fost terminată de Napoleon la începutul secolului al XIX-lea. Dar sculptorii şi restauratorii lucrează şi astăzi pentru conservarea clădirii. De aceea este considerată catedrala cu cea mai îndelungată perioadă de construcţie din lume.
Un alt record pe care îl deţine Domul din Milano este acela de catedrală cu cele mai multe statui: 3.400. Toate, din marmură. Vârful cel mai înalt ajunge la 108 metri, acolo este statuia aurită Madonnina. La toate acestea se adaugă 135 de turle şi alte 700 de modele decorative.
200 de trepte sunt de urcat până pe acoperişul Catedralei, care oferă o imagine magnifică a oraşului.
În interior atrag atenţia vitraliile, adevărate opere de artă care spun, fiecare, o poveste.
Aproape de intrarea principală astronomii au creat un cadran solar. La solstiţiul de vară lumina vă poate ajuta să vă potriviţi ceasul.
Spre deosebire de alte biserici europene, catedrala nu are clopote. Însă are o Capela Muzicală din 1402, care este cea mai veche instituţie culturală activă milaneză şi una dintre cele mai vechi din lume.
Pentru toate aceste motive, Domul din Milano este unul dintre cele mai vizitate locuri din Italia.
Vezi video aici!

Sursa:www.digi24.ro

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Trebuie să ne împotrivim ispitelor mici

Cu toate ca trebuie sa combatem ispitele mari cu un curaj neinfricat si cu toate ca victoria pe care o castigam  ne este nespus de folositoare, totusi se intampla sa avem mai mult castig combatandu-le pe cele mici; caci, dupa cum cele mari le intrec pe celelalte prin calitate, cele mici , la randul lor,le intrec, incomparabil mai mult, prin numar, astfel incat victoria asupra acestora poate sa se compare cu victoria asupra acelora.Lupii si ursii sunt, fara indoiala , mai periculosi decat mustele, totusi nu ne supara si nu ne plictisesc asa de mult si nici nu ne pun la incercare asa de mult rabdarea ca acestea.

Este lucru foarte usor sa te feresti de omor, dar este lucru greu sa te feresti de manii, ale caror ocazii ti se prezinta la fiecare pas.Este lucru foarte usor pentru un barbat sau pentru o femeie sa nu cada in adulter, dar nu este lucru usor sa te feresti de a-ti face ocheade, de a da si de a primi iubirea, de a procura emotii si mici favoruri, de a spune si de a primi cuvinte de magulire.

Este lucru foarte usor de a nu da un rival barbatului sau o rivala nevestei in ceea ce priveste trupul, dar nu este tot atat de usor in ceea ce priveste pericolul inimii; este foarte usor sa nu pangaresti patul conjugal, dar e foarte greu sa nu jignesti iubirea conjugala; este foarte lesne sa nu iei averea altuia, dar e greu sa nu-ti faca cu ochiul si sa n-o doresti;este foarte usor sa nu dai  marturie stramba la judecata, dar e greu sa nu minti deloc in conversatie; este foarte usor sa nu te imbeti, dar e greu sa fii sobru; este foarte usor sa nu doresti moartea nimanui, dar e greu sa nu-i doresti nici un neajuns; este foarte usor sa nu-l defaimezi pe aproapele tau, dar este greu sa nu-l dispretuiesti.

In rezumat, toate ispitele mici de manie , de banuieli, de gelozie, de invidie , de dragoste trecatoare, de zburdalnicii, de vanitati , de nesinceritate, de mofturi, de prefacatorii, de ganduri urate sunt exercitarile obisnuite ale celor mai evlaviosi si mai hotarati; de aceea , draga Filotee,e necesar sa ne  pregatim cu mare grija si sarguinta pentru aceasta lupta; fii sigura ca toate biruintele pe care le vei dobandi impotriva acestor mici dusmani vor fi tot atatea pietre pretioase asezate in coroana de glorie pe care Dumnezeu ne-o pregateste in Paradisul sau. Iata de ce sustin ca , pana sa ne luptam bine si cu barbatie impotriva ispitelor mari , daca vor veni, trebuie sa ne aparam bine si cu sarguinta de aceste atacuri mici si neinsemnate.


 Cum trebuie sa remediem ispitele mici

 Ei bine, in ceea ce priveste micile ispite de vanitate, de banuiala, de manie, de gelozie, de invidie,de dragoste si alte inselatorii de felul acestora care, ca niste muste si musculite, trec pe dinaintea ochilor nostri si ne inteapa fie pe obraz , fie pe nas, fiindca este cu neputinta sa fii cu totul scutit de deranjul lor, cea mai buna rezistenta pe care le-o putem face este de a nu ne tulbura sau agita din pricina lor; caci toate acestea nu-ti pot cauza nici o paguba, numai cu conditia sa fii bine hotarat sa-i slujesti lui Dumnezeu.

Dispretuieste deci aceste mici atacuri si nu le da macar importanta de-a te gandi la ce vor sa-ti spuna, ci lasa-le sa-ti zbarnaie pe langa urechi cat vor voi si sa alerge ici-colo, in jurul tau, cum faci cu mustele; iar cand vor veni sa te piste si le vei simti oprindu-se in inima ta, sa nu faci altceva decat , pur si simplu, sa te scoli, nu pentru a te lupta cu ele, nici pentru a le raspunde, ci pentru a savarsi acte contrare lor, indeosebi acte de iubire fata de Dumnezeu.Caci , crede-ma, nu te agita in a voi sa-i opui virtutea contrara ispitei pe care o simti, pentru ca aceasta ar insemna aproape ca vrei sa stai la discutie cu ea; dar, dupa ce ai facut o fapta dintr-o virtute direct opusa, daca vei avea ragazul de a recunoaste calitatea ispitei, iti vei intoarce pur si simplu inima spre Isus Cristos rastignit, iar printr-un act de iubire ii vei saruta picioarele.

Acesta este mijlocul cel mai bun pentru a-l invinge pe dusman, atat in ispitele mici, cat si in cele mari; caci iubirea lui Dumnezeu, continand in ea toate perfectiunile tuturor virtutilor si intr-un grad mai inalt decat virtutile insesi, este , de asemenea, un mai puternic remediu impotriva tuturor viciilor. Daca in toate ispitele sufletul tau se va obisnui sa recurga la acest remediu, nu va fi nevoit sa priveasca si sa cerceteze ce ispite are; ci , cu toata simplitatea, simtindu-se tulburat, va recurge la acest remediu sigur, remediu care, in afara de aceasta, este asa de temut pentru duhul raului, incat, vazand ca ispitele sale ne provoaca la iubirea lui Dumnezeu,inceteaza de a ne mai ispiti.

Iata ce era de spus in privinta ispitelor mici si dese: cine ar voi sa se ocupe de ele cu de-amanuntul si-ar pierde vremea si n-ar reusi nimic.

 Sfântul Francisc de Sales - "Introducere in viata evlavioasa"

Sursa

vineri, 27 ianuarie 2017

Tom Colucci, pompierul care a devenit preot

Timp de 29 de ani, Tom Colucci a lucrat în cadrul Departamentului de Pompieri din New York, salvând vieți omenești și aducând onoare profesiei sale de pompier. După ce s-a confruntat cu oroarea atacurilor de la World Trade Center, ceva s-a schimbat în interiorul său și a înțeles în mod clar chemarea la preoție.
Colucci a spus că Dumnezeu a fost mereu alături de el, a fost tot timpul în viața sa. A fost lângă el atunci când a părăsit universitatea și a devenit pompier, în 1985. A fost lângă el atunci când a ajuns la gradul de căpitan. Nu a fost căsătorit niciodată, deoarece simțea de mult timp chemarea la preoție. Evenimentele trăite pe 11 septembrie i-au confirmat chemarea.
„În această zi am putut vedea ceea ce este mai rău în omenire, dar, de asemenea, și ceea ce este mai bun. Toți spun: „Unde a fost Cristos în acea zi?” Ei bine, eu i-am văzut fața printre salvatori, printre persoanele care au venit în acel loc pentru a ajuta”.
Un accident care a avut loc în timp ce se afla în misiune, l-a lăsat cu un traumatism cranian care a necesitat două intervenții chirurgicale. Cu toate acestea, planurile sale au fost doar amânate. În anul 2005, Tom a părăsit corpul pompierilor și a intrat în seminar.
Cu câteva luni în urmă, la vârsta de 60 de ani, a putut să-și vadă visul realizat. A fost hirotonit preot chiar de către Cardinalul Timothy Dolan. După ce a devenit preot a declarat: „Dumnezeu mi-a dat harul de a fi un pompier, iar eu am dat tot ceea ce am avut mai bun în mine. Acum mi-a acordat harul de a fi preot, iar eu voi da tot ce am mai bun”.
O istorie împotriva curentului, o mărturie puternică și clară a modului în care Dumnezeu este prezent chiar și în momentele cele mai tragice pentru omenire.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:it.aleteia.org

joi, 26 ianuarie 2017

Cum ar putea arăta harta cu rutele trenului Hyperloop One

miercuri, 25 ianuarie 2017


„Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” – Filipeni 4:13
Cel care spune „NU SE POATE”
Pierde distracţia din toate.
Solemn şi mândru stă deoparte,
Respinge aventura de departe.
Şi dacă ar avea putere,
Ar şterge istoria întregii omeniri!
Nici radio, nici maşini n-ar fi,
Pe stradă n-ar mai fi lumini,
Nici telegraf, nici telefon,
Ar trăi în epoca de piatră.
Întreaga lume ar dormi,
Dacă şef ar fi cel ce spune:
„NU SE POATE!”.

marți, 24 ianuarie 2017

luni, 23 ianuarie 2017

Încălzirea globală a făcut 2016 cel mai călduros an din toate timpurile

Anul 2017 - Anul poeziei



Cred că este deosebit de frumos să trăiești și să înveți mereu câte ceva nou. Din păcate, unii ne împotmolim în rutina zilnică și uităm să mai trăim...
De o vreme (2012) poate ați observat că public într-o pagină distinctă (aici) lecturile mele, cărțile care îmi trec prin mână, materiale care mă îmbogățesc cu fiecare pagină parcursă. Nu este o competiție acesta, este doar o dorință ascunsă de a-i atrage și pe alții în lumea lecturii. Facem tot mai puțini parte din club... 
Anul acesta am adus o modificare modului acesta de selecție și de lectură, respectiv mi-am propus să citesc mai mult în două domenii: poezie și muzicologie.
Poezia este o pasiune mai veche a mea (de pe la 11-12 ani), însă am ajuns la concluzia că nu poți să scrii poezie dacă nu și citești poezie. Nu înseamnă că nu ar exista oameni foarte pasionați de scris și care să aibă muza mereu aproape... bravo lor :), eu sunt altfel. Așa că mi-am propus ca în acest an să citesc între 70 și 100 volume de poezie tocmai pentru a aprofunda mai mult modul în care alții se exprimă prin intermediul rimelor de orice fel.
O altă noutate ce vreau să o adaug la acest program de lectură este faptul că voi publica lunar lista de lecturi din luna precedentă ca o invitație și mai pregnantă pentru lectură.
În principiu, ceea ce citesc începe să mă creioneze...
Mai spuneam că voi aborda și tematica muzicologiei, deoarece de câțiva ani lucrez la un material combinat, o noutate ce mi-a venit... să combin ideea de roman (poveste) cu muzica (să devină audio). Veți vedea la anul, dacă se va putea...
Cert este că și în ceea ce privește poezia, tot la anul (sau în anii viitori) se vor vedea roadele acestei investiții.
Apropos, dacă aveți cărți de poezie cărora vreți să le faceți aripi, eu le primesc cu drag! (cipriandeblaj@yahoo.com)
Și, pentru că ai citit până aici și vreau să îți mulțumesc pentru faptul că trăiești alături de mine în lumea virtuală, îți dăruiesc ultima poezie compusă:

Traducere…

Am în mine fraze
traduse de trecut
Umbrite mereu de sete
chiar lângă fântâna
tristă și-ndoliată
Surde-mi sunt din cauza zgomotelor
ce muscă buzele cuvintelor
Oarbe căutând în pustiu
de cetăți pline cu nebuni
Și-un aer catifelat
le îneacă cu lumina
venită din adâncurile
cele veșnice
ale vremurilor când
doar Paradisul fericea.

Un drum plin de fericire! 
Ciprian de Blaj

duminică, 22 ianuarie 2017

Capcana ocupaților

Ce se ascunde în spatele definiţiei de „ocupat”?
  • Vineri după-amiază. Împing uşa de la biroul colegului meu, să văd ce face. Aud aceeaşi placă: „Eh, sunt ocupat. Ştii şi tu prea bine”. Sincer, nu ştiu, însă dau semne de compasiune şi plec, sperând că într-o zi va termina cu a fi ocupat.
  • Sâmbătă, sun prieteni ca să-i invit să ieşim undeva. Nu, şi ei sunt ocupaţi. Trebuie să-şi conducă fata la cursul de înot şi pe băiat la cursul de carate şi apoi să se vadă, eventual, cu alţi prieteni cu care au fixat întâlnirea cu multă vreme în urmă.
  • Duminică. Merg la biserică. Forfotă mare, e Liturghia specială pentru familii, deci, predică interactivă. Prima întrebare: copii, de ce ne rugăm din ce în ce mai puţin? Şi primul răspuns al unui băieţel de 7-8 ani: sunt prea ocupat.
Alo, încotro mergem atât de ocupaţi? Nu aş putea spune când a început totul, însă virusul ocupatului se răspândeşte cu repeziciune fără ca cineva să se îngrijoreze sau să se caute vreun vaccin remediu. Dacă la muncă nu eşti printre cei ocupaţi, înseamnă că eşti leneş sau neperformant; dacă printre prieteni nu eşti din aceeaşi categorie de ocupaţi, înseamnă că nu ai căutare, nu eşti popular; dacă nu eşti un copil cu zeci de activităţi extraşcolare, eşti un copil neglijat, fără viitor. Şi totuşi îmi amintesc de vremuri, nu aşa de îndepărtate, în care a fi ocupat nu era o valoare în sine şi că nu ne măsuram importanţa confruntându-ne agendele debordante de întâlniri, email-urile sau apelurile telefonice fără număr.
Nu demult, la întrebarea banală: „Ce faci?”, de la un adult, aş fi auzit: „Uite, am treaba asta de făcut şi e interesant”./ „Abia aştept să termin, că mă calcă pe nervi”. De la un copil, la întrebarea despre rugăciune, aş fi auzit un simpluîmi place mai mult să mă joc decât să mă rog, ceea ce e mult mai sănătos şi firesc.
Cum am ajuns totuşi să fim o generaţie, în sensul larg, aşa de ocupată? În primul rând, suntem aşa ocupaţi pentru că putem. Ziua de muncă nu se mai termină la 5.00 după-amiaza, nu se mai termină de fapt niciodată. Seara, în weekend, în vacanţă, în spital, rămânem conectaţi la telefon, tabletă, laptop: verificăm email-uri, răspundem la telefon, mai fixăm o întâlnire. Aceasta este noua viaţă profesională standard, iar presiunea de a o menţine astfel, este mare. Tehnologia contribuie la păstrarea în stare permanentă de ocupat. Şi asta se cheamă modernitate. Presiunea de a fi disponibil non-stop, încurajează ideea de a lăsa impresia oriunde şi oricând că suntem ocupaţi. În al doilea rând, ne place să fim ocupaţi, spun psihologii. Asta ne face să ne simţim bine, doriţi, necesari, căutaţi. Nu înseamnă neapărat că şi suntem ocupaţi. E suficient să dăm impresia, pentru că ori sunt eu ghinionistă şi abordez anturajul în momentele de ocupaţie maximă, ori toţi vor ca eu să ştiu că ei sunt ocupaţi, şi deci la mare căutare. Ce se ascunde în spatele definiţiei de „ocupat”? Asta n-aş putea să spun, pentru că cei ocupaţi nu au timp să mă lămurească.
Încotro ne îndreptăm cu starea asta de ocupare, conectaţi în permanenţă? Cei mai pesimişti, ca Manfred Spitzer, neurolog german care studiază efectele tehnologiei asupra funcţionării creierului uman, spun că mergem direct spre demenţă digitală. Partea bună este că această nouă formă modernă de nebunie e doar teoretică la acest stadiu. Partea rea este că ocupaţii conectaţi sunt cobaii, cu consimţământ sau fără, al acestui experiment. Partea concretă şi imediată este că din ce în ce mai multe persoane suferă de epuizare profesională, burnout, ca să folosim termenul original.
Burnout-ul reprezintă o stare de epuizare atât fizică, cât şi psihică. Şi epuizat fiind, spui adio performanţei profesionale, vieţii sociale,ţie, pe scurt.
Hai să luăm o pauză, să mergem la o plimbare, nu la vânătoare de pokemoni; să intrăm într-o biserică şi să facem linişte înăuntru şi în jurul nostru şi să ne întrebăm: cine suntem? Doar o agendă plină de întâlniri şi obligaţii? Unde vrem să ajungem atât de ocupaţi? Şi ca să nu ne simţim prost, pentru că suntem cei leneşi, neocupaţi, fără căutare, să ne amintim că marile descoperiri s-au făcut în timp de lenevie. Dacă Newton ar fi fost ocupat cusmartphone-ul sau tableta când şedea sub pom, ar fi putut să îi cadă mărul şi în cap şi tot nu s-ar fi prins cum stă treaba cu gravitaţia. Acestea fiind spuse, acuşi îmi iau copilul în braţe şi ne proptim la fereastră să numărăm maşinile galbene. Dacă întreabă cineva, suntem ocupaţi.

de Cristina Dascălu



Sursa:mesagerulsfantulanton.com

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

vineri, 20 ianuarie 2017


joi, 19 ianuarie 2017

10 avantaje ale încălzirii cu ajutorul panourilor radiante cu infraroșu

Sincer, până să aud de acestă metodă, nu știam nimic despre acest mod de a te încălzi. Apoi, am citit mai multe articole pe această temă și, printre altele, am înțeles că „metoda încălzirii cu panouri radiante funcționează pe același principiu prin care Soarele încălzește pământul. Când stai afară în bătaia Soarelui, într-o zi friguroasă, experimentezi încălzirea prin radiație infraroșie. Deși afară este frig, stând în lumina Soarelui simți căldura”.
În continuare, vă prezint 10 avantaje ale încălzirii cu ajutorul panourilor radiante cu infraroșu:


1. Nu are efecte negative asupra mediului înconjurător.
2. Nu emana gaze toxice.
3. Au o durată de viață lungă (între 20 și 25 de ani).


4. Este sigur și nu există riscul incendiilor.
5. Consum de energie cu până la 50% mai mic față de alte sisteme de încălzire.
6. Efectele benefice pentru sănătate (Distrugerea anumitor tipuri de viruși de hepatită; Tratarea hemoroizilor; Neutralizarea iradierii radioactive; Ajută la reducerea considerabilă a greutății corporale; Îmbunătățește aspectul pielii; Relaxează mușchii încordați etc.)


7. Ajuta la eliminarea igrasiei și reglează umiditatea în încăpere.
8. Amelioreaza şi calmeaza durerile reumatice și îmbunătățește respirația
9. Incetinesc efectul de imbatranire
10. Nici nu-ți dai seama că îl ai în casă iar cei care te vor vizita vor crede că ți-ai achiziționat un tablou nou... :)

Mai vezi informații suplimentare pe

Casă de hobbit (în pămînt), 20 de case-cool, casa învelită în seră – din seria ”Altă idee”

marți, 17 ianuarie 2017

Stingătorul cu unde sonore este extrem de eficient împotriva focului 

Proiecte de viitor... cu voia Domnului!
  1. O cărțulie de poezii (2017).
  2. Perle de iubire (2017).
  3. Primul volum din seria „Gânduri către străinul din mine” (2017).
  4. Al III-lea volum și ultimul din seria „Amator juventutis” (2017)
  5. Un roman surpriză :) sau altceva! (2017).
  6. O broșurică de gânduri (2017).
  7. O cărțulie de poezii (2017).

luni, 16 ianuarie 2017

Cum erau realizate efectele speciale din filmele mute

10 citate din sfinți despre cum va fi Raiul

Sf. Faustina a scris mult, în jurnalele ei, despre călătoriile ei în spirit în Paradis și iad, care au fost susținute de Biserică drept revelații aprobate. După ce Sf. Faustina a fost traumatizată de viziunea iadului i-a fost dată rugăciunea la Milostivirea Divină, pentru a o împărtăși cu lumea, ca o armă în lupta pentru mântuirea sufletelor. Din păcate, mai puțină atenție s-a acordat viziunilor ei încurajatoare despre Rai, despre care a scris.
„Astăzi am fost în Rai, în spirit, și am văzut frumusețile sale de neînchipuit și fericirea ce ne așteaptă după moarte. Am văzut cum toate creaturile îi aduc necontenit cinste și slavă lui Dumnezeu; am văzut cât este de mare fericirea în Dumnezeu, care se revarsă asupra tuturor creaturilor, făcându-le fericite; și apoi orice slavă și cinste izvorând din această fericire se reîntorc la Izvorul lor; și toate făpturile intră în adâncurile dumnezeiești și contemplă viața interioară a lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pe care niciodată ele nu o vor înțelege, nici nu o vor pătrunde. Acest izvor al fericirii este neschimbat în esența sa, dar mereu nou, revărsând fericire asupra tuturor făpturilor.”
Sf. Alfons Maria de Liguori a relatat o întâmplare pe care i-a împărtășit-o un superior al iezuiților despre un alt superior, care i-a apărut după moartea sa și i-a dat un raport detaliat despre ce fel de tratament vor putea aștepta în Rai diferiți oameni. Conform superiorului răposat, răsplata Raiului nu este la fel pentru toți cei care intră aici, dar toți cei care intră sunt la fel de mulțumiți.
„Acum sunt în Rai; Filip al II-lea, regele Spaniei, este și el în Rai. Ne bucurăm amândoi de răsplata veșnică a Paradisului, dar aceasta este foarte diferită pentru noi. Fericirea mea este mult mai mare decât a lui, întrucât nu este ca atunci când eram încă pe pământ, deoarece el era o față regală iar eu eram un om simplu. Eram atât de îndepărtați unul de altul ca pământul de cer, dar acum acest lucru s-a inversat: pe cât de ordinar eram în comparație cu regele de pe pământ, acum îl întrec în gloria din Cer. Totuși, suntem amândoi fericiți, iar inimile noastre sunt pe deplin satisfăcute.”
Sfântul Papă Grigore cel Mare a vorbit despre unitatea supranaturală din întreaga comuniune a sfinților din Cer și despre, se pare, cunoașterea lor infinită: „Pe lângă toate acestea, un har minunat le este dat sfinților din Cer: ei îi cunosc nu numai pe cei pe care îi știau din această lume, ci și pe cei pe care nu i-au văzut niciodată, și vorbesc cu ei cu așa o familiaritate ca și când s-ar fi văzut și cunoscut în trecut. Astfel, când îi vor vedea pe strămoși în acel loc de fericire perpetuă, îi vor recunoaște după chip, ca și cum i-ar fi știut dintotdeauna, din viețile și conversațiile lor. Pentru că în acel loc, cu o claritate de nedescris (comună tuturor), ei îl contemplă pe Dumnezeu, ce ar putea să nu știe acolo unde îl cunosc pe Cel care știe toate lucrurile?
Și alți sfinți au oferit viziuni și descrieri similare pline de bucurie ale Raiului.
Sf. Augustin: „Acolo, binele va fi atât de rânduit în noi încât nu vom avea nici-o altă dorință în afară de aceea de a rămâne acolo pentru veșnicie.”
Sf. Filip Neri: „Dacă vom ajunge în Rai, ce dulce și ușor lucru va fi să spunem, pentru totdeauna, împreună cu îngerii ‘Sfânt, Sfânt, Sfânt.'”
Sf. Anselm de Cantebury: „În Rai, nimeni nu va avea altă dorință decât ceea ce dorește Dumnezeu; iar dorința unuia va fi dorința tuturor; iar dorința tuturor și a fiecăruia va fi și dorința lui Dumnezeu.”
Sf. Ioan Maria Vianney: „O, dragii mei enoriași, haideți să ne străduim să ajungem în Rai! Acolo îl vom vedea pe Dumnezeu. Ce fericiți vom fi! Dacă parohia se va converti, vom merge acolo în procesiune, cu preotul paroh în față… Trebuie să ajungem în Rai!”
Sf. Bernadeta Soubirous: „Coroana mea în Rai va străluci cu inocență, iar florile ei vor radia precum Soarele. Sacrificiile sunt florile pe care Isus și Maria le aleg.”
Sf. Thomas Morus: „Nu există pe pământ tristețe pe care Raiul nu o poate vindeca.”
Raiul este un loc minunat și trebuie să ne străduim cu toții să ajungem acolo. Dar poate cel mai încurajator citat „ceresc” dintre toate vine de la Sf. Tereza de Lisieux, „Mica Floare”, care a subliniat faptul că, pe cât este Raiul de glorios, Dumnezeu consideră prezența copiilor Lui infinit mai de dorit: „Domnul nostru nu vine din Cer în fiecare zi pentru a sta într-un tabernacol aurit. Vine să găsească un alt Rai, care îi este infinit mai drag – Raiul sufletelor noastre, create după chipul Lui, temple vii ale Treimii adorate.”