miercuri, 10 mai 2017

„Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece.” - Cântarea Cântărilor 8:7
Părinţii mei au fost căsătoriţi timp de 55 de ani. Într-o dimineaţă, pe când cobora scările ca să pregăteacă micul dejun, mama a făcut infarct. Tatăl meu a prins-o, a ridicat-o cum a putut şi a urcat-o în maşină. Cu toată viteza, tot timpul în depăşire şi nerespectând regulile, a reuşit să o ducă la spital. Din nefericire, era prea târziu.
În timpul înmormântării, tatăl meu nu a scos niciun cuvânt, privirea lui părea pierdută. Aproape că nici nu a plâns. În acea noapte, toţi copiii am stat cu el. Într-o atmosferă de durere şi nostalgie, ne-am amintit câteva momente vesele din viaţa noastră de familie. La un moment dat, tatăl meu ne-a cerut să-l ducem la cimitir. Am încercat să-l convingem că era noapte şi nu puteam să facem asta. „Nu vă certaţi, vă rog, cu un om care tocmai a pierdut-o pe cea care i-a fost alături timp de 55 de ani...” A urmat un moment de linişte respectuoasă şi apoi am plecat la cimitir.
Ajunşi la mormânt, tatăl meu a mângâiat piatra, a plâns şi a început să ne spună: „Au fost 55 de ani frumoşi! Ştiţi? Nimeni nu poate vorbi despre iubirea adevărată dacă nu ştie ce înseamnă să petreci astfel viaţa cu o femeie... Amândoi am trecut prin momente de criză. Când mi-am schimbat serviciul, ne-am făcut bagajele, am vândut casa şi ne-am mutat în alt oraş. Am împărtăşit bucuria de a ne vedea copiii cu facultatea terminată; am plâns unul lângă altul la pierderea celor dragi, ne-am rugat împreună în saloanele de spital; ne-am avut alături la durere şi ne-am iertat greşelile unul altuia... Copii, acum ea s-a dus şi sunt mulţumit. Ştiţi de ce? Pentru că a plecat înaintea mea şi nu a trebuit să treacă prin agonia şi durerea de a mă îngropa, de a rămâne singură după plecarea mea. Sunt eu cel care trece prin aceasta şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu! O iubesc atât de mult încât n-aş fi dorit ca ea să sufere...”
Ricardo Martinez



marți, 9 mai 2017

„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.” - Matei 5:14
Două pietricele trăiau între altele în albia unui râu. Se distingeau pentru că erau de un albastru intens. Când ieșea soarele, străluceau ca două bucățele de cer. Discutau în fiecare zi despre ce își doreau să ajungă.
Într-o zi, au fost adunate de un om. Un timp s-au sufocat în diverse cutii până când cineva le-a luat și le-a turtit pe un perete, plasându-le într-un lăcaș de ciment lipicios. Au plâns, au implorat, au insultat, au amenințat, dar două lovituri de ciocan le-au împins și mai mult în acel ciment.
De atunci s-au tot gândit cum să scape. S-au împrietenit cu un fir de apă, care, din când în când, curgea peste ele, și i-au spus: „Scurge-te pe sub noi și scoate-ne din peretele ăsta nenorocit!” Firicelul de apă le-a ascultat și, după câteva luni, cele două pietricele jucau puțin în locașul lor din perete.
Într-o zi, în sfârșit au căzut. De pe pământ, contemplau locul de unde căzuseră. Era un splendid mozaic format din mii de pietricele, reprezentând chipul lui Iisus Hristos. Dar în figura Lui era ceva ciudat... era orb... Pietricelele au înțeles în sfârșit.
În întunericul în care căzuseră, fără să observe, omul care făcea curățenie le-a măturat și le-a aruncat la gunoi.
Humberto Agudelo