Metaforă sau nu, toamna nu mai este cum era odată, plină și bogată, harnică și de lăudat, frumoasă și belicoasă. Iar toamna din noi, o înspăimântă, o fac să tremure și ea… nu mai este cum era. Timpul trece și cu el noi înaintăm (în)spre ceva mai puțin cunoscut. Ne facem planuri dar nu putem avea certitudinea că le vom și duce la bun sfârșit. Ne credem tari și pe poziție, dar totul se poate sfârși într-o clipă.
Este prea multă toamnă în inima noastră (atenție la iarnă!) și mai puțină în jur. Sufletul nostru ar trebui să fie cuprins de o nesfârșită vară a iubirii de aproapele și Dumnezeu. Pasiune verde mereu…
Îmbătrânim mai lesne în inimă decât în exterior pe când procesul ar trebui să fie invers.
Toamnă târzie în sufletul nostru ce se apropie de o iarnă cumplită, păcate adunate, Babilon de fărădelegi, ce nu fac decât să injecteze suferința în noi din perfuzii infecte, și în loc să le ținem pentru noi, le împărțim în mod regulat și neglijent cu toți cei ce ne înconjoară. Îmbolnăvim o lume-ntreagă. Furtuni de nervi ce distrug tot ce le stau în cale. Fulgere de nevroză ce luminează fără încetare viața altora. Poate că de mult ai pornit pe acest drum… poate… poate că nu e prea târziu!
Trist… o toamnă tristă, o lume muribundă, un trup și suflet decojit de pe care cad frunzele speranței. Cum poți oare trăi conectat la aparatul milei? Cum poți oare cerși zilnic un petic pentru a mai pansa o rană? Cum poți face toate acestea când sufletul tău este atât de tomnatic și lumina-ți este gri? Oare vei învăța că totuși toamna înseamnă viață? Înseamnă renunțare prin post și umplere de har? Oare…?!?
Tânguios timp al gândului ce coace toamna în inima ta de nu înveți a culege roadele credinței, speranței și ale iubirii. Credința că orice rod bun ce s-a copt merită consumat, reinvestit și răspândit pe pământ plantând sămânța lui în multe alte inimi. Speranța că nimic bun nu este realizat în zadar fie și de i se va răspunde cu rău în schimb. Iubire tomnatică dar bună, folositoare și plinită, ea să te ajute la a aduna multe inimi la un loc ca astfel să le dai fericire, siguranță și pace, iar ca un bumerang, acestea se vor întoarce la tine!
Nu te scutura de frunzele bune, de frunzele de brad! Dă jos, aruncă de pe tine, frunzele uscate de patimile tale, zdrobește gândurile rele, arde viciile și cenușa… cenușa-n patru vânturi să nu se mai adune veac! Fii un falnic, coboară crengile tale la toți înfipt fiind în pământ îmbogățit cu dreptate, îmbrățișează căci de aceea ai crengi!
Să curgă seva luminii Lui în vinele tale! Unde nu este lumină e întuneric și întunericul nu te lasă să alegi, căci nu ști ce! Tu crezi că o lanternă, un pâlc de lumină va lumina tot? Un chibrit ori un soare, tu alegi! Domnul este Soarele, Sol Invictus, vine curând, cu ce ești pregătit?
Lasă-L pe El să învingă întunericul inimii tale și să pună Lumina în mijlocul ființei tale și să luminezi atât de tare încât să orbești răutatea lumii, să se aprindă de la flacăra ta și ei să devină torțe.
Nu mă gândesc decât la timpul acesta bolnav, la starea aceasta de lâncezeală sub care crește mucegaiul ce roade orice sentiment ce ar fi putut fi bun. Indiferenți față de frunze, le călcăm adânc încât ființa lor trosnește țipând îngrozitor. Suntem cruzi, ucigași și reci, mai reci ca iarna ce vrea să vină... de ne-ar vedea ar crăpa mantia ei de gheață...
Mai buni, mai sfinți, mai oameni... dacă nu acum, când? A, știu! Mereu este așa, de ce m-aș înșela?! Răspunsul!?! Da, răspunsul mereu a fost: prea târziu! Să nu fie și pentru TINE!!!
