Carte!!!

O nouă provocare de lectură adresată tinerilor, despre drogurile cotidiene

După ce anul trecut a apărut primul volum din cadrul colecţiei îngrijită de pr. Alois Moraru, Provocări ale tinerilor la începutul mileniului III, în a doua jumătate a lunii martie 2011 a văzut lumina tiparului volumul II, având subtitlul "Drogurile cotidiene", realizat împreună cu psihologul Petronela Zapodeanu şi studenta Anca Fron.

Pentru a-i insera pe tineri în mediul în care vieţuiesc, autorii au dorit ca primul volum să prezinte cadrul istorico-geografic al zonei, dar şi virtutea fundamentală a vieţii lor: credinţa. Aşa cum s-a dorit încă de la prima apariţie, coordonatorul colecţiei doreşte să se ofere prioritate temelor cerute de tineri şi întrucât mulţi au dorit să afle mai multe informaţii despre drogurile inhalate de tânăra generaţie volumul al doilea are ca temă centrală drogurile cotidiene ale tinerilor.

Ca şi în primul volum, studenta Anca Fron a oferit partea grafică a cărţii, alegând dintre desenele ei pe cele mai semnificative subiectelor abordate.

Acest al doilea volum este împărţit în patru părţi: Alcoolul - un drog legal; 2. Consumul de droguri; 3. Consumul de droguri şi agresivitatea; 4. Drogurile zilnice inhalate de tineri.

Mulţi tineri îşi pun problema dacă mai este spaţiu şi pentru alte întrebări, care să ajungă după apariţia acestui volum. Întrebând autorii, am aflat că din moment ce nu au ajuns la tipografie toate volumele, orice întrebare care soseşte poate găsi un răspuns în cărţile viitoare. Important este ca aceste întrebări să ajungă la pr. Alois Moraru: prin poştă (Parohia Romano-Catolică "Fericitul Ieremia", Str. Siretului, nr. 2, 611139-Roman), prin e-mail (prc-roman3@ercis.ro sau alois_moraru@yahoo.com), prin telefon sau sms (0721.566.577).

Autorii recomandă cititorilor "nu vă grăbiţi a citi aceste pagini ca pe un roman: sunt unele date tehnice, dar şi multe informaţii practice".

Ovidiu Bişog

* * *

Provocări ale tinerilor la începutul mileniului III. Vol. 2: Drogurile cotidiene
Alois Moraru, Petronela Zapodeanu, Anca Fron, Ed. "StudIS", 2011, ISBN 978-606-8242-69-9, 14x21 cm, 100 p., 9 lei

* * *

Această carte, în limita stocului disponibil, poate fi procurată prin comandă (cu plata taxelor poştale aferente expedierii):

• prin poştă: Librăria Presa Bună, Bd. Ştefan cel Mare, 26; 700064 - Iaşi;
• prin fax: 0232/211527;
• prin telefon: 0232/212003, interior 41: de luni până vineri, între orele 10.00-18.00;
  
• prin e-mail: libraria@ercis.ro;
• prin Internet: www.ercis.ro; www.catholica.ro.

* * *

O nouă carte: Provocări ale tinerilor la începutul mileniului III. Vol. I

Sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201103122

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM II

Capitolul II: SCOPURILE APOSTOLATULUI LAICILOR

5 - Opera de răscumpărare înfăptuită de Cristos, care priveşte în sine mântuirea oamenilor, îmbrăţişează şi refacerea întregii sfere temporale. De aceea, misiunea Bisericii nu este numai să aducă oamenilor mesajul lui Cristos şi harul Său, ci şi să pătrundă şi să desăvârşească cu spiritul Evangheliei sfera temporală. Credincioşii laici, împlinind această misiune a Bisericii, îşi exercită apostolatul în Biserică şi în lume, atât în sfera spirituală cât şi în cea temporală. Deşi aceste sfere sunt distincte, în planul unic al lui Dumnezeu ele sunt astfel legate încât Dumnezeu însuşi voieşte să refacă, în Cristos, lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici de pe pământ, pentru a o împlini desăvârşit în ziua de apoi. În ambele sfere, laicul care este în acelaşi timp creştin şi cetăţean, trebuie să se lase călăuzit de o singură conştiinţă, cea creştină.

6 - (Apostolatul de evanghelizare şi de sfinţire)
Misiunea Bisericii are drept scop mântuirea oamenilor, mântuire ce se dobândeşte prin credinţa în Cristos şi prin harul Lui. Aşadar apostolatul Bisericii şi al tuturor membrilor ei este îndreptat în primul rând spre a dezvălui lumii, prin cuvinte şi fapte, mesajul lui Cristos şi a-i împărtăşi harul Lui. Acest lucru se realizează mai ales prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor, care este încredinţată în mod deosebit clerului, dar în care laicii au şi ei un rol de mare importanţă, pe care trebuie să-l împlinească pentru a fi „împreună-lucrători ai adevărului" (3In 8). Mai ales în acest domeniu, apostolatul laicilor şi slujirea pastorală se completează reciproc.
Laicilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării şi al sfinţirii. Însăşi mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu; căci Domnul spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5, 16).
Totuşi un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii; adevăratul apostol caută ocazii de a-L vesti pe Cristos prin cuvinte, fie necredincioşilor, pentru a-i aduce la credinţă, fie credincioşilor, pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i îndemna la o viaţă mai ferventă, „căci dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz" (2 Cor 5, 14) şi în inima tuturor trebuie să răsune cuvintele Apostolului: „Vai mie dacă nu voi vesti Evanghelia" (1 Cor 9, 16).
Cum însă în vremea noastră apar noi probleme şi se răspândesc erori foarte grave care caută să distrugă din rădăcini religia, ordinea morală şi însăşi societatea umană, Conciliul îi îndeamnă din inimă pe laici ca fiecare, pe măsura înzestrării şi a competenţei doctrinale, să ia mai activ parte, după gândul Bisericii, la aprofundarea şi la apărarea principiilor creştine precum şi la aplicarea lor corectă la problemele actuale.

7 - (Reînnoirea domeniului temporal în spirit creştin)
În privinţa lumii, planul lui Dumnezeu este ca oamenii să construiască într-un gând sfera lucrurilor pământeşti şi să o perfecţioneze necontenit.
Toate realităţile care constituie sfera temporală: bunurile vieţii şi ale familiei, cultura, economia, artele şi profesiile, instituţiile comunităţii politice, relaţiile internaţionale şi celelalte de acelaşi fel, precum şi evoluţia şi progresul lor nu sunt numai mijloace în vederea scopului ultim al omului, ci au şi o valoare proprie, pusă în ele de Dumnezeu, fie privite în sine, fie ca părţi ale întregului univers temporal: „Şi Dumnezeu a văzut toate câte le-a făcut şi erau foarte bune" (Gen 1, 31). Această bunătate naturală a lor primeşte o demnitate specială din relaţia lor cu persoana umană pentru slujirea căreia au fost create. În sfârşit, I-a plăcut lui Dumnezeu să adune laolaltă toate, cele naturale şi supranaturale, în Cristos Isus „ca El să aibă întâietatea în toate" (Col 1, 18). Însă această menire, nu numai că nu lipseşte sfera temporală de autonomia ei, de propriile scopuri, legi, mijloace, de importanţa ei pentru binele oamenilor, ci o perfecţionează în puterea şi valoarea ei proprie; în acelaşi timp ea o face să fie pe măsura vocaţiei integrale a omului pe pământ.
De-a lungul istoriei, folosirea lucrurilor vremelnice a fost pângărită de grave devieri, pentru că oamenii, răniţi de păcatul strămoşesc, au căzut adesea în numeroase erori în privinţa adevăratului Dumnezeu, a naturii omului şi a principiilor legii morale: de unde coruperea moravurilor şi a instituţiilor omeneşti şi adesea călcarea în picioare a persoanei umane. Chiar şi în zilele noastre nu sunt puţini aceia care, încrezându-se prea mult în progresul ştiinţelor naturale şi al tehnicii, cad într-un fel de idolatrizare a lucrurilor temporale, devenind mai degrabă sclavii decât stăpânii lor.
Este de datoria întregii Biserici să lucreze pentru a-i face pe oameni capabili să construiască bine întreaga sferă temporală şi să o orienteze spre Dumnezeu prin Cristos. Păstorii sunt aceia care trebuie să formuleze clar principiile referitoare la scopul Creaţiei şi la folosirea lumii şi să dea ajutoarele morale şi spirituale necesare pentru ca sfera lucrurilor pământeşti să fie refăcută în Cristos.
Laicii trebuie să-şi asume ca menire proprie refacerea ordinii lucrurilor pământeşti şi, călăuziţi de lumina Evangheliei şi de spiritul Bisericii şi însufleţiţi de iubirea creştină, să acţioneze în acest domeniu în mod direct şi concret. Ca cetăţeni, să colaboreze cu ceilalţi cetăţeni după competenţa specifică şi asumându-şi responsabilitatea proprie; să caute pretutindeni şi în toate dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfera lucrurilor pământeşti trebuie astfel refăcută încât, fiind integral respectate legile ce îi sunt proprii, să devină mai conformă principiilor superioare ale vieţii creştine şi să fie adaptată la diferitele condiţii de loc, timp şi popoare. Între operele unui astfel de apostolat se distinge acţiunea socială a creştinilor, pe care Conciliul doreşte să o vadă extinsă astăzi la întreaga sferă temporală, inclusiv la cultură.

8 - (Acţiunea caritativă, pecete a apostolatului creştin)
Întregul apostolat trebuie să-şi afle originea şi puterea în iubire; există însă anumite opere care sunt prin natura lor apte să devină o expresie vie a acestei iubiri: Cristos Domnul a voit ca ele să fie semne ale misiunii Lui mesianice (cf. Mt 11, 4-5).
Cea mai mare poruncă din lege este să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe tine însuţi (cf. Mt 22, 37-40). Această poruncă a iubirii faţă de aproapele Cristos Şi-a făcut-o proprie şi a îmbogăţit-o cu o nouă semnificaţie atunci când a voit să se identifice cu fraţii Săi, ca obiect al iubirii: „Întru cât aţi făcut aceasta unuia dintre fraţii Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut" (Mt 25, 40). Într-adevăr, asumându-Şi firea omenească, El a unit cu Sine întreg neamul omenesc, ca pe o familie, într-o solidaritate supranaturală, şi a orânduit iubirea ca semn distinctiv al ucenicilor Săi prin cuvintele: „După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In 13, 35).
După cum Sfânta Biserică, la începuturile sale, unind ospăţul frăţesc, „agapa", cu Cina euharistică, se arăta adunată toată laolaltă în jurul lui Cristos prin legătura dragostei, tot astfel, în orice vreme, ea se face recunoscută după acest semn al iubirii; în timp ce se bucură de iniţiativele altora, ea îşi revendică operele de caritate ca pe o îndatorire şi un drept inalienabil. De aceea mila faţă de cei săraci şi bolnavi, precum şi aşa-numitele opere de caritate şi întrajutorare pentru a uşura toate suferinţele omeneşti sunt în mod deosebit apreciate în Biserică.
Astăzi, când mijloacele de comunicare au devenit mai rapide, când distanţa dintre oameni a fost, într-un fel, eliminată şi locuitorii lumii întregi au ajuns să fie aproape ca membrii aceleiaşi familii, aceste activităţi şi opere de caritate au devenit mult mai urgente şi mai universale. Acţiunea caritativă astăzi poate şi trebuie să îmbrăţişeze pe toţi oamenii şi toate necesităţile. Oriunde există oameni care sunt lipsiţi de mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte, de locuinţă, de medicamente, de loc de muncă, de învăţătură, de mijloacele necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească, sunt chinuiţi de nenorociri şi boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo caritatea creştină trebuie să-i caute şi să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă şi să-i aline dându-le ajutor. Această obligaţie revine în primul rând persoanelor şi popoarelor care trăiesc în prosperitate.
Pentru ca exercitarea carităţii să fie întotdeauna deasupra oricărei bănuieli şi să apară ca atare, trebuie privit în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, şi Cristos Domnul căruia I se oferă în realitate tot ce se dă celui sărac. Să fie avute în vedere, cu cea mai mare delicateţe, libertatea şi demnitatea persoanei care primeşte ajutorul. Puritatea intenţiei să nu fie pângărită de vreo căutare a interesului propriu sau de vreo dorinţă de dominare. Să fie satisfăcute în primul rând exigenţele dreptăţii, ca nu cumva să fie oferit ca dar de caritate ceea ce este datorat după dreptate. Să se elimine cauzele relelor, nu numai efectele; ajutorul să fie astfel organizat încât cei care îl primesc să fie treptat eliberaţi de dependenţă şi să se poată ajuta singuri.
Aşadar laicii să preţuiască mult şi să ajute după puteri operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială private sau publice, chiar internaţionale, care aduc un ajutor eficace oamenilor şi popoarelor aflate în nevoie, şi să coopereze în aceasta cu toţi oamenii de bunăvoinţă.

Predica de Duminică!!!

Hristos vindecă pe oameni de îndoială, boală şi nepricepere duhovnicească

Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

Marcu 9, 17-32

'În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, iar copilul, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.'

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor, numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în ea se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deşi el mai este pomenit în fiecare an la 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Iisus Hristos în copilul chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a găsit la tatăl acestuia. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţină credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând: 'Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut', S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi, Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării. Dar pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii credeau în Hristos, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis către toţi cei slabi în credinţă: 'O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?'

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate indirect că foarte adesea demonii au putere asupra oamenilor când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu atunci când trec prin suferinţă, mai ales când suferă un copil nevinovat. Adesea, cel slab în credinţă când suferă se revoltă sau huleşte pe Dumnezeu în loc să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Înţelegând cât de cumplită era suferinţa copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: 'Aduceţi-l la Mine'. Deci chiar şi atunci când mustra pe cei slabi în credinţă, Iisus rămânea totuşi în starea de iubire faţă de oameni. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire, adică este aruncat când în foc, când în apă, sau trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia i-a cerut ajutor lui Iisus, însă având doar o nădejde firavă în suflet: 'De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi'. Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător şi totuşi încurajator, Iisus i-a răspuns: 'De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede'.

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: 'Cred, Doamne, ajută necredinţei mele'. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit pentru îndoială sau pentru credinţa lui slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei sincere, a zis: 'Cred, Doamne, ajută necredinţei mele'

Pocăinţa şi multa smerenie a tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua, s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu a avut credinţă suficient de tare pentru a dobândi vindecarea copilului său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căinţă pentru că avea credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, iar apoi cuvintele 'Cred, Doamne' arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. În sfârşit, cuvintele lui 'ajută necredinţei mele' confirmă o dată în plus pocăinţa şi smerenia lui. El nu a zis: ajută credinţei mele puţine, ci, din smerenie, a numit puţina lui credinţă chiar necredinţă. Îndată după ce a îndreptat duhovniceşte pe acest tată necăjit, întărindu-l în credinţă, Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: 'Ieşi din el şi să nu mai intri în el'. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise. Însă Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului robit de un duh rău

Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman care nu a zis: 'ajută pe copilul meu' sau 'fie-Ţi milă de el', ci a zis 'ajută-ne, fie-Ţi milă de noi'. Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Întreaga suferinţă a copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei acestuia care era chinuit de un duh mut şi surd. De fapt, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Văzând acum Mântuitorul Iisus Hristos rugăciunea fierbinte şi credinţa puternică a tatălui copilului, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre în el niciodată. Numai acum copilul redevine cu adevărat copilul tatălui său, întrucât Iisus i l-a redat sănătos şi liber. Cât era bolnav sau posedat de duhul necurat, acesta stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, cât şi de copilul pe care îl eliberează de duhul mut şi surd. Astfel, toţi cei prezenţi au văzut iubirea milostivă şi vindecătoare a lui Iisus.

Hristos descoperă ucenicilor Săi ştiinţa izbăvirii oamenilor de puterea duhurilor rele

Evanghelia ne spune că după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau în sinea lor şi între ei de ce nu au putut ei înşişi să scoată duhul mut şi surd din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, l-au întrebat pe Mântuitorul: 'pentru ce noi n-am putut să-l izgonim (pe demon)'. Iar Mântuitorul, ca un învăţător înţelept, le-a spus lor ceea ce nu cunoşteau, şi anume că există 'un neam de diavoli' care nu ies din om decât prin rugăciune şi prin post. Ucenicii primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a alunga duhurile necurate şi de a vindeca orice boală şi orice neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu a devenit operantă sau lucrătoare în cazul de faţă. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică, şi anume nu este suficient să porunceşti verbal demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar prezenţa lucrătoare a Duhului lui Dumnezeu sau a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte, iar cu cât se smereşte mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte. Prin smerenie, omul se goleşte de sine sau de egoism şi se umple de prezenţa iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit

Apostolii învaţă, aşadar, de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare de patimi drăceşti şi duhuri necurate, de boală şi neputinţă este rugăciunea unită cu postul. Biserica a rânduit să fie citită această parte din Evanghelia după Sfântul Marcu cu scopul de-a ne arăta că perioada Postului Mare este mai ales timp de rugăciune fierbinte şi de postire multă pentru a ne întări în credinţă şi a lupta împotriva păcatului, a patimilor şi a duhurilor rele.

Postirea schimbă foamea şi setea noastră fizică în foame şi sete spirituală după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care s-au luptat mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea 'demoni' sau 'duhuri rele'. Aşa, de pildă, ei numesc lăcomia 'demonul lăcomiei'. Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: 'Doamne, nu am fiică, ci trup care cumplit se îndrăceşte'. Prin această luptă cu patimile, cu ispitele care nu vin omului doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, când acesta se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au experimentat personal puterea rugăciunii unite cu postul. Rugăciunea şi postul schimbă foamea şi setea noastră fizică sau trupească în foame şi sete duhovnicească după Dumnezeu. Dacă omul se hrăneşte cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci el devine puternic şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate birui patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii umane păcătoase.

În plus, Evanghelia de astăzi ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, suferinţă pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, vindecătorul de boli, să-I ceară ajutor, iar Hristos Domnul i-a întărit tatălui credinţa, iar copilului i-a ridicat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii care au copii bolnavi sau chinuiţi de duhuri şi patimi rele să vină la El, cerând ajutorul Lui, cu multă credinţă şi speranţă.

Prin urmare, Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă tare şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea, în părţile muntelui Sinai, deşi era originar din Palestina.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile. Smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care le descrie el în cartea Scara virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin rugăciune şi post, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Scara virtuţilor sau pe scurt Scara a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul în mediul monahal. Şi astăzi în unele mănăstiri această carte este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă, a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi şi cultivarea virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările Duminicii a IV-a din Postul Paştilor ca fiind el însuşi 'scară a virtuţilor', 'lauda monahilor', 'luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii'.

Pocăinţa, smerenia, lacrimile şi toate nevoinţele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi, în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii şi al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi invocat să se roage pentru noi. Prin urmare, el este nu numai un model sau o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne ajute să ne vindecăm de patimi şi să dobândim virtutea iubirii smerite şi milostive, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin!
* Text revizuit de autor în anul 2011

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_iv_a_din_postul_mare_4404.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a patra din Post

Necesitatea credintei. Necredinta

Sfântul Evanghelist Matei, istorisind, si el, minunea vindecarii îndracitului, pe care ne-o prezinta Sfântul Marcu în pericopa evanghelica citita azi la Sfânta Liturghie, ne reda raspunsul complet pe care Mântuitorul, dupa savârsirea minunii, îl da apostolilor care îl întreaba: "Pentru ce noi nu am putut sa-l scoatem?" Isus le raspunde: "Pentru necredinta voastra, caci adevar va zic, de veti avea credinta cât grauntele de mustar, veti zice muntelui acesta: Treci de aici acolo! si va trece si nimic nu va va fi cu neputinta" (Matei XVII, 19-20).

Mântuitorul proclama deci raspicat si categoric necesitatea credintei pentru savârsirea oricarei minuni "(...) si nimica nu va va fi cu neputinta". Si nu cere o credinta extraordinar de mare, ci una... doar "cât grauntele de mustar", dar, calitativ superioara, concentrata, densa, tare... ca o samânta, o credinta ce exclude orice îndoiala, teama, conditionare, credinta la care înca nu ajunsesera nici apostolii, a caror "necredinta", imputata lor de Mântuitorul, trebuie s-o interpretam, conform textului grecesc, în sensul ca ei aveau, înca, "o credinta slaba".

Fiind credinta începutul, temelia si radacina oricarei îndreptari, înseamna ca viata crestinului se naste, se hraneste si se dezvolta din virtutea credintei.

Iata de ce nici o alta virtute nu a fost subliniata si poruncita cu mai multa straduinta, de catre Mântuitorul si de catre apostoli, ca aceasta.

Dupa Înviere, când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli sa evanghelizeze si sa boteze, adauga: "Cel ce va crede si se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu XVI,16). Iar Sfântul Pavel, în epistola catre Evrei, XI,6, o spune raspicat: "Fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu, caci cel ce se apropie de Dumnezeu este dator sa creada ca El exista si ca este datator de plata celor ce-L cauta."

Si tot Sfântul Pavel, în Epistola sa catre Romani (II,22), zice: "Iar dreptatea lui Dumnezeu prin credinta lui Isus Cristos este pentru toti si peste toti cei ce cred."

Sfânta Traditie, prin glasul Conciliului Vatican, zice: "Fiindca fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu, nimeni nu poate sa ajunga la îndreptare fara ea". Iar marele Augustin afirma: "Nu se ajunge la lumina slavei decât umblând pe cararile obscure ale credintei, fara care nici o virtute nu este meritorie înaintea lui Dumnezeu".

Dar nu numai Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, ci chiar si mintea sanatoasa ne spune ca noi, din moment ce suntem fiii lui Dumnezeu, avem datoria sa ne cunoastem Tatal, precum si poruncile si dorintele Lui si sa I le împlinim; pe de alta parte, ca sa meritam Cerul, trebuie sa savârsim fapte bune, caci "tot pomul care nu aduce rod bun va fi taiat si aruncat în foc" (Matei III,10). Or, fiind Credinta unicul izvor al faptelor bune supranaturale, adica meritorii pentru Cer, si temelia întregii vieti crestine, rezulta ca acolo unde lipseste Credinta lipsesc si virtutile si îndreptarea; de aceea fara ea crestinul e mort fata de Cer, caci "dreptul din credinta va trai" (Evrei X,38).

Din cele spuse decurge obligatia de a ne cunoaste credinta. Dupa cum stim din catehism, este necesar sa credem explicit, ca sa ne mântuim, urmatoarele adevaruri de credinta:

Ca Dumnezeu este unul în fire si întreit în persoane: Tatal, Fiul si Spiritul Sfânt;

Ca a doua persoana, Fiul, S-a întrupat si ne-a mântuit prin patima, moartea si învierea Sa;

Ca sufletul este nemuritor;

Ca Dumnezeu rasplateste binele si pedepseste raul;

Ca fara harul lui Dumnezeu nu ne putem mântui.

Aceste adevaruri trebuie în mod absolut crezute, adica cine nu le cunoaste nu se poate mântui, dupa cum nu se poate salva de la înec cel ce nu stie înota.

De asemenea, trebuie cunoscute si crezute, cel putin în substanta, adevarurile cuprinse în Crez, poruncile, sacramentele, Tatal nostru, Salutarea îngereasca (Nascatoarea). Dar acestea sunt necesare nu ca mijloc, ci din porunca bisericeasca, adica cine, fara vina sa, nu le cunoaste se poate mântui, dar cine le ignora din propria sa vina pacatuieste grav.

Totusi, pe lânga toate argumentele care dovedesc temeinicia si divinitatea credintei noastre - argumente asupra carora am reflectat în prima meditatie despre Credinta - si împotriva dovezilor care ne arata necesitatea de a crede, de a accepta adevarurile de credinta si a le trai, este îngrijorator de mare numarul acelora care refuza sa creada, care iau în derâdere credinta si pe cei ce cred; ca si al acelora care, desi nascuti si crescuti în crestinism, îsi reneaga credinta; iar numarul acestora se pare ca tot mai mult creste.

În fata acestei realitati consternante, ne întrebam: Care sunt cauzele necredintei?

Înainte de toate trebuie sa reamintim ceea ce am spus în prima meditatie; credinta este un dar al lui Dumnezeu. Isus o spune limpede: "Nimeni nu poate veni la mine, de nu-l va atrage Tatal care M-a trimis" (Ioan VI,44). Deci, ca sa credem, e nevoie de lumina divina a harului; or, fiindca Dumnezeu "vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa ajunga la cunoasterea adevarului" (I Tim II,4), rezulta ca El ofera tuturor lumina credintei, numai ca aceasta nu poate patrunde, în multe suflete, din cauza piedicilor pe care ele le întâmpina în mintea, inima si vointa omului.

Care sunt aceste piedici în calea credintei, cauze ale necredintei?

Cea dintâi este ignoranta. O domnisoara care calatorea în acelasi compartiment cu un preot se lauda cu necredinta ei. Preotul, calm, o întreba: "Daca nu te superi, ai studiat religia?" Desigur, raspunse ea, am citit enciclopedia, pe Voltaire, pe Diderot... Dar operele lui Boussuet, ale lui Fenelon, ale lui Wiseman... le-ai citit? Nici nu stiu ca exista. Dar vreun catehism ai studiat? Altceva nici n-am de facut, decât sa ma ocup cu astfel de lucruri? Atunci, iarta-ma - a încheiat preotul - dumneata nu spune ca esti necredincioasa, ci spune mai curând ca esti ignoranta. Studiaza religia, si dupa ce vei cunoaste temeinic adevarurile de credinta, nu vei mai vorbi astfel.

Întradevar, sunt foarte multi, dintre acei, zisi necredinciosi care nu au deschis niciodata o carte de doctrina religioasa, ori macar vreun catehism.

Faimosul literat francez La Harpe (t 1803 - G. Mortarino, op. cit., p.304), poetul bacanalelor pariziene, la început profesa principiile Revolutiei franceze, având legaturi cu enciclopedistii. Închis ca suspect, în celula s-a convertit. Cum? În singuratate, începu sa se întrebe: Ma gasesc eu oare în adevar? Si inima îi raspunse: nu. Se dedica atunci meditatiei si studiului Religiei; ajutat de harul divin, ajunge la credinta. Iesit din închisoare, celor care îl întrebau cum si-a schimbat parerile, le raspundea: "Am ajuns sa cred, fiindca am studiat si cercetat. Faceti si voi la fel si veti crede".

A doua cauza a necredintei este orgoliul, care deseori se îngemaneaza cu ignoranta. Omul mândru se crede capabil sa patrunda totul si supune totul propriei critici, pâna si lucrarile lui Dumnezeu, respingând ceea ce mintea lui marginita nu poate întelege. Parca ar tine în mâna o balanta: pe un brat al acesteia ar pune cuvântul lui Isus, învataturile Apostolilor, ale Sfintilor Parinti si ale sinoadelor ecumenice, credinta milioanelor de martiri, a oamenilor de stiinta si de arta. Pentru oamenii cu bun simt aceste imense marturii ar constitui o dovada suficienta ca sa creada. Dar omul nostru, pretins savant, cu un aer de superioritate sfidatoare, aseaza pe celalalt brat al balantei autoritatea sa, pe care o crede indiscutabila si atârnând mai greu în cumpana decât toate marturiile divine si umane de pe bratul celalalt. Ce prezumtie, ce îngâmfare ridicola si stupida!

Dar, dintre toate, principalul si cel mai mare obstacol în calea credintei este coruptia inimii, pervertirea morala. Crestinismul este dusmanul declarat si implacabil al placerilor senzuale dezordonate, al tuturor patimilor; cum l-ar putea simpatiza inimile stricate de vicii? "Rupe cu pacatul si a doua zi vei fi credincios" - spunea marele filosof si matematician Pascal. "Respingând buna constiinta, au cazut în necredinta", spune Sfântul Pavel (I Tim 1,18).

Tot el, în alt loc, vorbind despre vina si pedepsirea pagânilor, zice: "Caci cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au marit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au facut nebuni în cugetele lor si s-a întunecat neîntelegatoare inima lor (...). Pentru aceea i-a si lasat Dumnezeu în poftele inimilor lor, în necuratie, ca sa-si pângareasca trupurile între ei însisi; care au schimbat adevarul lui Dumnezeu în minciuna: si au cinstit si au slujit fapturii mai mult decât pe Facatorul (...)" (Romani I,21, 24-25).

Ajuns în sclavajul patimilor neînfrânate si neavând taria de a se smulge din catusese lor, omul, spre a-si anestezia constiinta, cauta dovezi împotriva existentei lui Dumnezeu, al carui rechizitoriu nu-l poate suporta. Astfel, glasul constiintei devine tot mai slab pâna când amuteste totul. Împietrit, pacatosul traieste în pacate fara sa-si mai faca probleme de constiinta. Dar nu rare sunt cazurile când astfel de necredinciosi, ajunsi la grea cumpana sau în clipa mortii, se convertesc, printr-un har special al lui Dumnezeu.

Astfel, necredinciosi faimosi ca: Montaigne, La Mettrie, Montes\uieu, Boulanger, în momentul mortii se întoarsera spre Crucifix si îsi marturisira public credinta. Însusi Voltaire, maestrul lor, marturisindu-si greseala în fata prietenilor sai, Diderot si DOAlembert, le zise: "Mergeti de la mine, voi sunteti cauza pierzarii mele. Iadul se deschide, cad în el, sunt pentru totdeauna pierdut". Tot el spunea: "În clipa mortii, mincinosii spun adevarul".

Iubiti credinciosi! Nu stiinta multa este pricina necredintei, ci stiinta falsa si orgolioasa, aceea care crede ca poate explica totul, care ignoreaza principiul cauzalitatii ultime a fenomenelor, care se crede suficienta siesi si nu admite decât ceea ce poate supune experimentului stiintific. De aceea, pe drep cuvânt afirma un savant ca stiinta putina îndeparteaza pe om de Dumnezeu, pe când stiinta multa îl apropie. Marele Pasteur declara ca are credinta unui breton, iar daca ar cunoaste si mai multe, ar avea credinta unei bretone. Ignoranta, orgoliul, interesele materiale meschine, pastrarea unei înalte pozitii sociale, lasitatea, viciile de tot felul îl pot împiedica pe om sa creada sau îl pot face sa-si disimuleze fariseic credinta, dar în ceasurile cruciale apare momentul adevarului, când credinta rabufneste, când fata adevarata a omului iese din strafunduri la lumina si striga în gura mare. Dumnezeu se serveste de cataclisme si calamitati cum sunt inundatiile si cutremurele, spre a-l pune pe om fata în fata cu sine, a-l confrunta cu marile adevaruri ale vietii si a-si gasi sau regasi adevaratul sau loc în univers care este nu de rob al propriei productii, ci acela de stapân al ei, de fiu al lui Dumnezeu Creatorul sau, de colaborator al Lui la desavârsirea sa si a semenilor sai, printr-o credinta vie, faptica, adica prin iubire, care este virtutea suprema. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=84

Cuvântul sculptează!

3 Aprilie – E limpede

La ora de religie profesorul întreabă:

-«Ia să vedem, cine ştie unde merg copiii care fură bani de la părinţii lor?»

Un elev ridică mâna şi răspunde:

-«Eu ştiu, domnule profesor.»

-«Spune-mi, Pablito, unde merg?»

-«La cinema.»

Copilul se gândea la faptul imediat: cinemaul. Profesorul privea mai departe.

Copilului nu i se poate pretinde să privească mult mai departe de faptul imediat. Partea proastă e că atunci când nu mai suntem copii, de foarte multe ori, continuăm să ţinem cont, doar, de faptul imediat.

Întotdeauna când comitem un păcat o facem deoarece ne fixăm atenţia doar în satisfacţia momentului. Am evita multe greşeli dacă ne-am gândi la consecinţele care derivă din această acţiune.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro