duminică, 6 martie 2011

Postul creştin!

După zidirea omului şi punerea lui în posesia întregii creaţii vegetale şi animale, prima grijă a lui Dumnezeu a fost să-i atragă acestuia atenţia asupra primejdiei care-l pândeşte dacă va nesocoti următoarea poruncă: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Facere II, 16-17). Avertismentul primit de la Dumnezeu a fost recepţionat de către Adam şi Eva drept o provocare sau ispită, astfel că, în loc să privească cu înfrigurare, cu frică şi cu cutremur spre pomul cunoştinţei, cei doi au simţit faţă de acesta o atracţie magnetică pe care nu şi-au putut-o frânge numai când au simţit în gură şi în suflet amărăciunea fructului oprit. Acesta a fost momentul dezmeticirii din fericirea şi euforia paradisului pierdut. Fericirea trăită în perimetrul acelui spaţiu imaculat şi neprihănit a luat sfârşit ca un vis delirant. Pacea şi armonia de care s-au împărtăşit în compania lui Dumnezeu şi a întregii firi, au rămas în mintea strămoşilor, duioase amintiri cu care nu se vor mai întâlni în mod real niciodată.
Păcatul protopărinţilor a fost aparent minor dar a fost plătit scump atât de către aceştia, precum şi de către noi toţi până la venirea lui Hristos. După o scurtă perioadă de graţie, pentru strămoşii noştri a urmat alungarea din rai şi munca istovitoare, care nu va lua sfârşit decât odată cu părăsirea acestui tărâm.
Dacă alungarea din rai ni se pare o măsură teribil de drastică, preţul plătit de Dumnezeu pentru răscumpărarea omului din păcat şi din moarte, a fost pe măsură. Însă restaurarea şi răscumpărarea noastră nu a realizat-o Dumnezeu de unul singur, ci împreună cu noi. Dacă şi noi, prin protopărinţi am pricinuit căderea, era logic să punem umărul şi la redresarea noastră. În acest sens Dumnezeu ne-a impus anumite condiţii şi restricţii precum: postul, rugăciunea, munca, ascultarea, cumpătarea, mila, pacea, bunătatea, binefacerea, modestia sau smerenia, ş.a. Dar fiindcă ne aflăm la începutul unei perioade speciale a anului bisericesc (Începutul Postului Mare), vom lua ca reper de îndreptare a vieţii, Postul.
Această normă este cea mai veche şi singura pe care Dumnezeu a impus-o protopărinţilor încă de la începutul lumii. “Dacă postul ar fi fost păzit în rai – scrie un ierarh ortodox – omul şi astăzi ar fi fost în rai”.
Cel mai lung post, cunoscut în istoria religiilor este cel de 40 de ani la care au fost supuşi evreii în pustiul Sinai, după ieşirea din robia Egiptului. În tot acest răstimp, poporul ales a fost hrănit cu mană (un fruct alb, cu gust de pâine şi miere, pe care evreii o găseau în fiecare dimineaţă pe rouă şi o adunau făcându-şi provizii pentru o zi întreagă).
Dacă până la Hristos postul consta cu precădere în renunţarea la anumite alimente, fapte rele şi păcate, în Noul Testament el trebuie înnobilat şi împodobit cu faptele milei trupeşti şi sufleteşti ca formă superioară de exprimare şi de trăire a relaţiilor inter-umane şi divino-umane. La noile rigori şi forme de postire au aderat şi marii adepţi ai creştinismului primar în frunte cu Sf. Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, etc., dar nici Mântuitorul nu i s-a sustras, postind 40 de zile înainte de ieşirea la propovăduire şi la misiune.
Postul eficient, conceput la modul ideal, pentru a deveni complet, trebuie coborât în zona practică a vieţii, înlocuind păcatele cu virtuţile, adică: “mânia se înlocuieşte cu blândeţea, lenea cu hărnicia, zgârcenia cu dărnicia, răutatea cu bunătatea, vrăjmăşia cu dragostea şi prietenia, desfrânarea cu castitatea, mândria cu smerenia, necumpătarea cu înfrânarea, invidia, prin a plânge cu cei ce plâng şi a te bucura cu cei ce se bucură, hoţia cu cinstea, nedreptatea cu dreptate, uciderea prin respectarea vieţii, calomnia prin respectarea onoarei, etc.” (Mitrop. N. Mladin, “Studii de Teologie Morală”, Sibiu, 1969, pag. 343-344).
Postul nu este o normă de vieţuire general obligatorie, practicându-se după condiţiile obiective aflate la îndemâna fiecărui ins, în funcţie de vârstă, temperament, sănătate, condiţii de muncă şi de viaţă, scopul însă fiind acelaşi: disciplinarea trupului şi a sufletului, pentru a creşte în iubire şi a tinde spre desăvârşire.

Pr. dr. Petru PINCA, Blaj

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/03/postul-crestin

Predica de Duminică!!!

Predica Patriarhului României la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
Postul - ofrandă a iubirii omului faţă de Dumnezeu

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21

'Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.'

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paşti în care intrăm acum. Duminica aceasta are o importanţă majoră, deoarece îndată după ea începe o perioadă lungă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere.

Iertarea semenilor luminează sufletul omului pentru comuniunea cu Dumnezeu

Evanghelia acestei zile este adâncă în înţelesurile ei, deşi cuvintele ei sunt simple şi puţine. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că iertarea este începutul bun al perioadei de post. Ne iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Prin aceasta, Evanghelia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de-a trăi în iubire milostivă. De aceea, la Vecernia din Duminica aceasta cerem să fim iertaţi de către toţi şi iertăm pe toţi. Iertarea aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă este mai mult decât o faptă rea pe care a săvârşit-o la un moment dat, când a supărat pe cei din jur.

Cât priveşte postul, Evanghelia ne arată că trebuie să postim nu în stare de tristeţe, ci de bucurie: 'Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.'

Deci, nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1). Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încredinţăm Lui, pentru că El este Izvorul vieţii noastre. Viaţa omului în trup se menţine din darurile lui Dumnezeu create pentru om: aerul, apa, lumina şi roadele pământului, în timp ce viaţa sufletului se hrăneşte din iubirea milostivă şi smerită a lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Mântuitorul spune: 'Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie', adică El vede tainic cum omul credincios care posteşte şi se roagă iubeşte mai mult pe Dumnezeu-Dăruitorul decât darurile Sale. Postul este, aşadar, o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după puterea fiecăruia. Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după bunuri materiale spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel netrecător şi nelimitat, Izvorul bucuriei veşnice. Prin urmare, postul susţine rugăciunea omului credincios care face din relaţia sau legătura sa cu Dumnezeu centrul, lumina şi hrana sufletului său. Prin urmare, cine posteşte şi nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet, ci rămâne doar la nivel de exerciţiu biologic şi psihologic, motivat igienic sau estetic. De fapt, postul nu este numai abţinere de la bucate de origine animală, ci şi înfrânare de la orice fel de lăcomie materială şi de la orice păcat (gând, cuvânt sau faptă lipsite de iubire de Dumnezeu şi de aproapele).

Smerenia şi bucuria, semnele postului adevărat

Postul este o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se face din iubire pentru El. Însă nu trebuie să postim ca să fim lăudaţi sau compătimiţi şi admiraţi, în acelaşi timp, pentru asprimea şi lungimea postului. În timpul Mântuitorului Iisus Hristos, cei care umblau cu faţa posomorâtă sau întunecată ori îşi puneau cenuşă pe cap ca să atragă atenţia oamenilor că postesc, căutau de fapt laudă de la oameni. Însă, Mântuitorul spune: 'tu când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti'. A unge capul, în tradiţia ebraică, înseamnă a arăta că trăieşti viaţa ca binecuvântare şi bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla faţa însemna a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia printr-o înfăţişare posomorâtă sau întunecată (smolită). În acest context, smoala şi cenuşa sugerau postul sau pocăinţa, dar şi camuflau dorinţa de-a fi observat şi lăudat ca fiind evlavios. Aşadar, postul trebuie să fie o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic şi tăcut, sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor.

În Evanghelia acestei Duminici se arată, de fapt, motivaţia postului. Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase şi băuturile rafinate. Astfel, postul adevărat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lăcomia de cele materiale la dorinţa de cele spirituale, pentru a cultiva mai intens rugăciunea sau comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător. Postul adevărat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pământeşti, pentru a se uni, prin rugăciune şi împărtăşire euharistică mai deasă, cu Dumnezeu Cel Milostiv, Izvorul vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor. În acest sens, Mântuitorul ne îndeamnă: 'Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică', adică unde lucrurile îşi pierd valoarea, şi 'unde furii le sapă şi le fură', adică unde nimic nu este sigur sau stabil, ci totul este schimbător şi imprevizibil. Vedem cum, prin învăţătura Sa, Mântuitorul Iisus Hristos cheamă oamenii la o mutaţie, adică la o ridicare a lor din planul vieţii pământeşti în planul vieţii cereşti sau duhovniceşti, zicând: 'Adunaţi-vă comori în ceruri', adică sfinţenie, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Romani 14, 17), iar ca o concluzie, adaugă: 'unde este comoara ta, acolo este şi inima ta'. Când Hristos Domnul afirmă o legătură între comoară şi inimă, El, de fapt, îndeamnă pe oameni să iubească mai întâi şi mai mult darurile duhovniceşti ale vieţii veşnice decât bunurile materiale trecătoare. E vorba aici de comori spirituale care nu se schimbă, nu se devalorizează şi nu se pierd niciodată, ci rămân veşnice. Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfânt sau roadele harului din sufletul omului (cf. Galateni 5, 20-23). Aceste comori duhovniceşti trebuie adunate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti, ca lumini pentru suflet sau bucurii ale inimii.

Dacă inima omului se leagă excesiv de bunuri pământeşti, limitate şi trecătoare, atunci ea rămâne sclavă a comorilor pământeşti. În schimb, o comoară cerească, spirituală, creşte mereu în valoare pe măsura creşterii iubirii omului faţă de Dumnezeu Cel nemărginit şi netrecător. Astfel, inima sau sufletul omului se împărtăşeşte şi se îmbogăţeşte din iubirea infinită şi eternă a lui Dumnezeu. Ajuns la această stare, sufletul omului nu mai iubeşte în mod pătimaş şi definitiv lucrurile materiale limitate şi trecătoare, ci caută şi iubeşte lumina, harul şi bucuria veşnică a Preasfintei Treimi cea nelimitată şi netrecătoare.

Postul, timpul nevoinţelor duhovniceşti pentru a spori comorile din 'traista' sufletului

Într-un limbaj poetic sau metaforic, Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ, vorbind despre comorile din ceruri, zicea că ele se adună în 'traista' sufletului, întrucât în această lume omul este călător sau pelerin spre Patria cerească. Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru nemuritor prin post, rugăciune, priveghere, nevoinţă, pocăinţă, milostenie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine? Adunăm harul sau prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu Cel Veşnic în sufletul nostru. Adunăm lumina iubirii Lui în inima noastră. Ca atare, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti şi săvârşeşte fapte duhovniceşti, prin care se aseamănă cu sfinţii lui Dumnezeu. Prin urmare, câtă lumină a harului divin adună omul în suflet pe pământ, atâta lumină poartă sufletul său nemuritor dincolo de mormânt, adică în lumina cea neînserată a Împărăţiei cerurilor. Astfel, sufletul omului credincios se va înălţa şi va creşte în lumina iubirii lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, fiind ajutat de lumina pe care o are deja în sufletul său ca o arvună a slavei Învierii lui Hristos. De aceea, Mântuitorul spune: 'Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru' (Luca 17, 21). Când adunăm în suflet lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, mai întâi lumina învierii sufletului din moartea păcatului şi apoi lumina slăvitului praznic al Paştilor. În timpul Postului Sfintelor Paşti, spune Sfântul Vasile cel Mare, slăbim trupeşte, dar ne întărim duhovniceşte. Cu alte cuvinte, reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală prin rugăciune, citire de cărţi sfinte, convorbiri duhovniceşti, spovedanie şi împărtăşire mai deasă. În timpul Postului Sfintelor Paşti, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au fost ei înşişi mari postitori şi înţelepţi păstori de suflete pe calea mântuirii. Iar această postire a tuturor ortodocşilor creştini, cler şi popor, este totodată o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a împlinit Mântuitorul Iisus Hristos în pustie, pentru a ne arăta că nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele şi cu patimile întunecate fără a dobândi mai întâi lumina harului divin prin rugăciune şi post.

Adam a fost izgonit din Rai pentru că nu a postit

Există o adâncă legătură spirituală între postul Mântuitorului Iisus Hristos în pustie timp de 40 de zile, pe de o parte, şi izgonirea lui Adam din Rai, pe de altă parte. Postul Sfintelor Paşti se referă în acelaşi timp la greşeala lui Adam celui dintâi şi la îndreptarea ei de către Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, Duminica aceasta care precede începutul Postului Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

De ce a fost izgonit Adam din Rai? Răspunsul este simplu: pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (adică nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe. De atunci şi până astăzi, omul păcătos are tendinţa de a se scuza pe sine acuzând pe alţii. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăinţă (regret sau căinţă pentru păcatul săvârşit şi cerere de iertare).

Hristos - Noul Adam ne învaţă să luptăm cu ispitele

Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos învăţăm să ne înfrânăm şi să luptăm duhovniceşte, pentru a birui păcatul ca mod de existenţă egoistă şi arogantă. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, şi anume lăcomia după bunurile materiale, pofta de stăpânire a lumii acesteia şi iluzia slavei deşarte, adică supraevaluarea de sine a omului. În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului care se separă de Dumnezeu, prin neascultare şi uitare de El, deoarece omul se poate mântui numai prin iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Ascultarea lui Hristos - Noul Adam vindecă neascultarea lui Adam cel vechi

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos S-a lăsat să fie răstignit în ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să mântuiască pe Adam cel căzut, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii Raiului, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, săvârşind păcatul neascultării de Dumnezeu, al lăcomiei şi al nepocăinţei (nerecunoaşterii greşelii comise). Iar firea lui cea înclinată spre păcat a fost moştenită de întreg neamul omenesc.

Prin urmare, înţelegem că, mai ales în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plângând propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor. Iar această iertare înseamnă, de fapt, eliberarea de un trecut apăsător şi întunecat, pentru a trăi o viaţă nouă în bucuria şi lumina prezenţei lui Hristos ca arvună a Învierii, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_patriarhului_romaniei_la_duminica_izgonirii_lui_adam_din_rai_2939.html

Predica de Duminică!!!

"Nu va adunati comori pe pamânt, unde moliile
si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura.
Ci adunati-va comori în cer, unde nici rugina,
nici moliile nu le strica si unde furii nu le sapa,
nici nu le fura. Caci unde va fi comoara voastra,
acolo va fi si inima voastra."
(Matei VI, 19-21)

Mâine intram în sfântul si marele post al Sfintelor Pasti, numit mare nu atât pentru ca dureaza mai mult decât celelalte posturi, cât pentru ca ne pregateste la cea mai mare sarbatoare crestina: Învierea lui Isus sau Sfintele Pasti.
La Evrei, sarbatoarea Pastilor însemna comemorarea eliberarii lor din robia egipteana si intrarea în pamântul Fagaduintei, în Canaan, adica trecerea din starea de robie la libertate, trecere care în limba ebraica se numeste pesah, iar în latina pascha de unde si denumirea de Pasti.
Pentru noi crestinii, Pastile înca înseamna tot o eliberare, o trecere, dar nu dintr-o sclavie trupeasca, ci din robia spirituala, a pacatului, la libertatea de fii ai lui Dumnezeu, prin moartea si învierea lui Isus Cristos.
Dupa cum vechiul popor ales al lui Dumnezeu, evreii, spre a intra în Pamântul Fagaduintei, au avut de strabatut prin pustiu, timp de patruzeci de ani, un drum lung si anevoios, ducând o viata aspra si renuntând la practicile idolatre, pentru a-l adora numai pe Dumnezeu, supunându-se Legii lui, data prin servitorul sau Moise, tot astfel, noul popor al lui Dumnezeu, noi crestinii, se cuvine sa trecem printr-o perioada austera, de purificare si transformare spirituala, de totala întoarcere la Dumnezeu, drept pregatire la sarbatoarea eliberarii noastre prin moartea si învierea lui Isus Cristos, si a intrarii în noul Pamânt al Fagaduintei, în Împaratia Sa spirituala, Biserica, ce începe aici si se desavârseste în Cer. Aceasta purificare si reînnoire sufleteasca se cheama pocainta sau, în greceste, metanoia.
În fragmentul evanghelic citit azi, Isus ne îmbie doua mijloace spre a înfaptui în noi aceasta transformare: iertarea celor ce ne-au gresit, si postul.
1. Este ceva simplu si de la sine înteles ca, deoarece suprema porunca în crestinism este iubirea de Dumnezeu si de aproapele, noi nu ne putem îmbogati sufletul cu comorile virtutilor câta vreme magaziile lui sunt tixite de ura, mânie, invidie, clevetiri, razbunare, calomnie. Cum ne-am putea apropia de Dumnezeu, care este însasi Iubirea, când în sufletele noastre mocneste ura ? De aceea Isus ne avertizeaza: "De nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile" (Matei VI, 15). Cât de atenti trebuie deci sa fim ori de câte ori rostim Tatal nostru, ca nu cumva, nutrind în inima ura, sa ne rostim, noi însine, propria noastra osânda.
2. Al doilea mijloc pe care ni-l recomanda Isus este înfrânarea prin post si ajun. Prin post si ajun, refuzându-i organismului anumite alimente mai consistente, care, prin prisosul de energie pe care îl produc, ar putea trezi porniri dezordonate, noi îi punem astfel corpului un frâu, pentru ca sufletul sa-si poata pastra libertatea si suprematia ce i se cuvine. Cine îsi satisface toate capriciile si exigentele trupesti va deveni curând sclavul poftelor sale dezordonate. Or, în om, sufletul trebuie sa fie suveranul, iar trupul trebuie sa fie supusul. Fara renuntari însa, fara cumpat, acest lucru este cu neputinta.
Azi este un adevar unanim recunoscut ca, si numai din punct de vedere al igienei, al bunastarii biologice, abtinerea partiala sau totala de la anumite alimente, pentru o perioada mai scurta ori mai lunga, recomandata de medicina, este deosebit de folositoare si, uneori, chiar necesara pentru restabilirea sanatatii bolnavului. Ba chiar si cei sanatosi, sportivii, atletii, pentru a-si pastra performantele, e necesar sa se abtina de la excese în ce priveste consumul anumitor alimente si de la alcool. Sa nu mai vorbim de renuntarile la care sunt în stare sa se supuna atâtea persoane numai din vanitatea de a-si pastra silueta.
Si totusi, toate acestea lumea le admite, dar ea este refractara si chiar indignata atunci când Biserica, în interesul superior al sufletului, prescrie credinciosilor anumite renuntari în alimentatie. Or, daca pentru o medalie sau o cupa sportiva e admis ca omul sa se supuna unor renuntari si unei discipline vrednice de admiratie, oare premiul incomparabil al fericirii vesnice sa nu merite astfel de sacrificii ?
Isus Cristos ne arata importanta postului si ajunului nu numai cu cuvântul, ci si cu viata Sa. Înainte de a-Si începe opera de Rascumparare, se retrage în pustiul Iordanului, unde petrece, timp de patruzeci de zile, în rugaciune si ajun aspru, pentru ca, apoi, sa iasa biruitor din întreita ispita întinsa de Satana. El s-a supus de buna voie acestor privatiuni si ispite, ca sa ne demonstreze prin exemplul Sau necesitatea si eficacitatea înfrânarii de la mâncare în lupta contra ispitelor.
Urmând pilda Lui, vom trai si noi aceste sapte saptamâni de penitenta, mai reculesi, în mai multa rugaciune, spre a auzi în tacerea interioara soapta lui Dumnezeu.
Vom petrece si noi, ca Isus si cu Isus, sapte saptamâni de penitenta, rezistând Satanei care, pentru a ne abate de la slujirea lui Dumnezeu, se aliaza împotriva noastra cu întreita pofta din noi: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii. Sapte saptamâni de pocainta, în care, urmând calea aratata de Isus cu pilda Sa, prin veghe, rugaciune si înfrânarea simturilor, ne vom îmbogati sufletul în comorile netrecatoare ale virtutilor teologale si morale: în credinta, speranta si iubire, în prudenta, cumpatare, dreptate si tarie, comori pe care "nici rugina, nici moliile nu le strica si hotii nu le sapa, nici nu le fura".
Dar, pentru ca practica postului sa savârseasca în spiritul si inima noastra acea prefacere adânca, acea convertire totala si unire cu Isus, Mirele sufletului nostru, pe care le asteapta de la noi Biserica, e necesar sa tinem seama de câteva precizari.
Întâi, sa ne ferim de ostentatie. Isus ne-o spune: "Si, când ajunati, sa nu va faceti tristi ca cei fatarnici, care îsi smolesc fetele ca sa arate oamenilor ca ajuna. Adevar va zic ca si-au luat plata. Iar tu, când ajuni, unge-ti capul si spala-ti fata, ca sa nu te areti oamenilor ca ajuni, ci Tatalui tau, care este într-ascuns, si Tatal tau Cel ce vede într-ascuns, îti va rasplati la aratare" (Matei VI, 16-18).
În al doilea rând, sa nu pierdem din vedere ca spiritul postului este virtutea cumpatului. Daca consum alimente de post, dar mi-am încarcat stomacul pâna la refuz, ce-i drept nu am încalcat litera postului, dar, prin lacomie, am nesocotit si încalcat spiritul acestei porunci, care este cumpatul.
În al treilea rând, sa nu uitam ca abtinerea de la anumite alimente nu este un scop în sine, ci doar un mijloc de spiritualizare, de desavârsire spirituala. De aceea, prin postul material, alimentar, trebuie sa urmarim deprinderea postului spiritual care consta în înfrânarea patimilor si retinerea de la orice placere oprita. Daca, astazi, Biserica Apuseana a îndulcit disciplina postului si ajunului într-o asa de mare masura, limitând postul la vinerile de peste an, iar ajunurile la numai doua zile pe an, ea cere în schimb fiilor ei, insistent, sa tinda neîncetat spre o tot mai mare primenire spirituala, prin înfrânarea pornirilor dezordonate, prin combaterea pacatelor limbii, îngaduinta fata de semeni, suportarea ofenselor, purtarea crucii de fiecare zi în spirit de pocainta, de purificare, pentru a ajunge la acea întâlnire intima si îmbratisare cu Dumnezeu, în adâncul fiintei noastre spirituale.
"Cel ce se abtine numai de la mâncarurile oprite, iar nu si de la pacate, acela -spune Sfântul Onoriu - este asemenea diavolului, care niciodata nu manânca, dar nu înceteaza sa faca rau". Iar Sfântul Ioan Gura de Aur remarca: "Nu postul în sine, ci numai postul adevarat poate mântui pe om. Postesti! Bine faci, dar arata-mi aceasta prin fapte. Întrebi: prin care fapte? Iata-le: daca vezi un sarac, îndura-te spre el, daca îl vezi fericit pe vecinul tau, nu-l invidia. Nu numai gura ta trebuie sa posteasca, ci si ochii si urechile si mâinile si picioarele tale, toate madularele trupului tau. Sa posteasca mâinile, tinându-le curate de averea nedreapta si de câstig nedrept, sa posteasca picioarele, neumblând dupa petreceri necuviincioase. Sa posteasca ochii, neprivind în laturi cu pofta si lacomie. Sa posteasca urechile, neascultând clevetirile si vorbele pacatoase".
Iata, iubitilor, postul adevarat, în sensul lui deplin, postul spiritual, care urmareste transformarea, desavârsirea spirituala a omului, program de fiecare zi si de fiecare clipa a oricarui crestin.
Omul veacului nostru, captivat, cu sufletul si cu toate aspiratiile fiintei sale, de ceea ce cade sub simturi, este strain de sensul acestei chemari. Fascinat de mirajul progresului vertiginos stiintifico-tehnic, el îsi pune scopul vietii în satisfactiile mereu sporite pe care i le ofera o crescânda bunastare materiala, pierzând cu totul simtul sacru al valorilor transcedentale. Dupa el, singura realitate sunt comorile pamântesti, cu toate ca Mântuitorul, în Evanghelia de azi, atrage atentia oamenilor de azi si dintotdeauna sa nu-si îngroape sufletul în lucrurile perisabile si sa nu-si faca din ele scopul vietii lor, ci sa puna mai presus de ele comorile nepieritoare spre care trebuie sa aspire orice suflet, caci, în ceasul din urma, acestea sunt singurele pe care le putem lua si duce cu noi în vesnicie. "Nu va adunati comori pe pamânt - avertizeaza Isus - unde moliile si rugina le strica si unde hotii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori în cer, unde nici rugina, nici moliile nu le strica si unde hotii nu le sapa si nici nu le fura. Caci unde va fi comoara voastra, acolo va fi si inima voastra" (Matei VI, 19-21).
Iubitii mei! Suntem facu-ti pentru Cer, pentru Dumnezeu. Însasi pozitia noastra verticala ne arata ca privirea noastra trebuie sa fie orientata spre El.
În zborul lor spre alte zari mai calde, pasarile calatoare îsi urmeaza neabatute drumul si nu se coboara pe pamânt decât pentru a lua atât cât le este necesar ca sa-si reîmprospateze fortele, spre a-si putea continua zborul catre tinta. Prin trupul nostru, avem si noi nevoie de contact cu pamântul, dar, prin sufletul nostru, puternic atrasi de nostalgia paradisului pierdut, suntem calatori spre patria cereasca. Sa luam din acest lut, framântat cu sudoare, doar atât cât ne este necesar pentru a ne primeni fortele trupesti si sufletesti, ca sa ne putem continua zborul. La aceasta ne cheama postul. Si, fiindca aceasta primenire si sfintire a fiintei noastre este o opera divina în care initiativa apartine lui Dumnezeu, caci "fara de harul sau nu suntem nimic", ne vom încredinta Lui prin Maica Lui si a noastra, lasându-L, cu docilitate, sa ne purifice si modeleze dupa chipul Sau, spre a ne uni tot mai intim cu El, asigurându-ne astfel rasplata fericirii în împaratia cereasca. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=80

Mai poti fi bun crestin in vremurile noastre ?

"Nu sunt cumplite viforele vietii pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur - vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar in sufletul lui e pace si lumina: acolo e Hristos! Si inima canta: Aliluia!" (Condacul al V-lea, Acatistul de multumire - "Slava lui Dumnezeu pentru toate")

Aud uneori ca vremurile pe care le traversam nu sunt propice pentru credinta. Sunt multi cei care spun ca pe fondul atator frustrari, atator lipsuri "cum sa-ti mai arda de credinta"? E adevarat, se supravietuieste greu in Romania! E greu sa intretii o familie, este greu sa faci cati copii iti da Dumnezeu! Majoritatea barbatilor romani au o viata foarte frustranta, mai ales cand au de muncit sa-si intretina familia si sa se ocupe si de cariera in acelasi timp. Ma refer bineinteles la cei care muncesc cinstit si au idealuri decente. De femei nu mai vorbesc, deja s-a impamantenit vorba "numai femeie sa nu fii...", aceasta spunand totul despre greaua cruce ce o poarta. Teoretic, "in Romania, Statul ocroteste familia"[141], insa, practic, nu se face mare lucru pentru pastrarea statutului ei social si moral unic. E greu sa iei o casa, sa o mobilezi, slujbele sunt nesigure, salariile sunt mici[142] si nu acopera multimea cheltuielilor necesare. De aceea a devenit moda "cuplul liber", de aceea se nasc copii in afara Tainei Cununiei, din relatii de concubinaj (23% din total, dupa o statistica din anul 1999). Se fac si eforturi pentru a se mai ameliora situatia, Biserica dar si Guvernul si Presedintia au diferite proiecte in sprijinul familiei.

"Nu suntem indreptatiti sa-i cerem statului sa ne dea raiul pe pamant, dar suntem in drept sa-i pretindem a nu realiza iadul pe pamant" spunea N. Steinhardt intr-un interviu.

Pana una alta trebuie sa le luam ca pe un dat - acestea sunt vremurile si, oricum ar fi ele, sunt vremurile in care noi trebuie sa ne castigam mantuirea printr-o relatie vie cu Hristos prin Biserica. La Liturghie suntem co-liturghisitori cu parintii slujitori in Sfantul Altar, suntem contemporani cu Hristos. Suntem cu El la Nazaret, la Iordan, pe Golgota. In plus, El ni Se daruieste de fiecare data cand primim Sfanta Impartasanie. Cand Il traiesti pe Hristos, vremurile de acum, oricum ar fi ele, sunt vremurile pe care Hristos le-a sfintit prin Intruparea Sa. Daca arzi de iubire pentru Dumnezeu, lumea intreaga (cu vremurile ei) devine Biserica!

Pe de alta parte se poate spune, pe buna dreptate, ca omul contemporan are nevoie de modele, el trebuie sa se convinga oarecum ca Patericul sau Vietile Sfintilor nu sunt relatari SF. Degeaba citeste despre culmile sfinteniei daca sesizeaza ca nu mai exista astfel de oameni si astfel de trairi... Eu personal am intalnit oameni cu viata sfanta...

Da, consider ca este greu a fi azi crestin! Sunt multe griji si lipsuri, frustrari, e multa nedreptate, multa destrabalare, multe ispite. Dar nu cred ca vreodata a fost usor. Mantuitorul atentioneaza, dar si imbarbateaza pe Apostoli (prin ei si pe noi cei de azi) spunandu-le: In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Credeti ca in perioada persecutiilor era usor sa fii crestin? Multi si-ar fi dorit, poate, sa traiasca vremurile noastre. Crestin inseamna a-ti duce crucea si suntem incredintati ca aceasta nu e niciodata mai grea decat putem duce! Lot s-a salvat, desi traia in Sodoma, iar Iuda s-a pierdut, desi era cu Domnul. Asa ca e bine sa nu mai invinuim timpurile, pentru ca Hristos vrea acum si aici sa ne traim viata dupa voia Sa. Vesnicia se castiga in istorie, iar mantuirea oricum vine de la Bunul Dumnezeu, nu de la vremuri, nu de la societate. Sa cautam a fi buni crestini cat traim, caci in iad si Evanghelia este veste proasta. Cineva spunea metaforic ca pe portile iadului sta scris Prea tarziu!

Vremurile, oricum ar fi ele, sunt vremurile mantuirii noastre !


[141] Constitutia Romaniei, articol 26.

[142] Puternicul exod al romanilor ca mana de lucru ieftina pentru Occident i-a facut pe reprezentantii ONU sa afirme ca: "Romania este al cincilea furnizor de sclavi (??!! n.n.) din lume" (mesaj pe banner, Realitatea TV, 7 iunie 2003). No comment!

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=1&cap=26

Dies Domini - partea 13

71. Îndemnurile Apostolilor au avut rapid ecou încă din primele secole şi au provocat accente vibrante şi puternice în predicile Părinţilor Bisericii. Sfântul Ambrozie le adresa cuvinte usturătoare celor bogaţi care considerau că-şi împlinesc îndatoririle religioase venind la biserică dar fără să-şi împartă avuţiile cu cei săraci, ba chiar asuprindu-i: "Auzi tu, oare, bogatule, ceea ce spune Domnul Dumnezeu? Iar tu, vii la biserică, nu ca să dai ceva celui sărac, ci ca să-i iei?".[115] Sfântul Ioan Gură de Aur era la fel de exigent: "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Atunci, nu-l dispreţui când este gol. Nu-i aduce cinstire aici, în biserică, cu mătăsuri scumpe, dacă îl dispreţuieşti apoi afară, unde suferă de frig şi goliciune. Cel care a zis `Acesta este trupul meuA este acelaşi care a zis `Am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănâncA, şi `întru cât aţi făcut unuia dintre cei mai mici fraţi ai mei, mie mi-aţi făcutA [...]. Ce folos că masa lui Cristos este plină de potire de aur, dacă El însuşi moare de foame? Dă de mâncare mai întâi celui flămând, şi apoi, cu ce-ţi rămâne, împodobeşte şi masa".[116]

Sunt cuvinte ce au darul de a reaminti comunităţii creştine datoria de a face din Euharistie locul în care frăţietatea să devină solidaritate concretă şi unde cei de pe urmă să devină cei dintâi în ce priveşte stima şi iubirea fraţilor lor, dacă însuşi Cristos, prin darul generos făcut deopotrivă celor bogaţi şi celor săraci, poate continua peste timp, într-un fel, minunea înmulţirii pâinilor.[117]

72. Euharistia este un eveniment de fraternitate şi o chemare la trăirea fraternităţii. Din Liturghia duminicală pornesc valuri de iubire, menite să pătrundă întreaga viaţă a credincioşilor, începând să însufleţească şi modul de a trăi restul duminicii. Dacă este o zi de bucurie, creştinul trebuie să arate prin toate atitudinile lui concrete că nu poate fi fericit "de unul singur". El se uită în jurul său pentru a-i descoperi pe cei care ar putea avea nevoie de solidaritatea sa. Se poate ca, printre vecini, sau în cercul cunoştinţelor, să fie oameni bolnavi, bătrâni, copii sau emigranţi care, tocmai duminica, îşi resimt şi mai profund singurătatea, sărăcia sau suferinţele care ţin de condiţia lor. Desigur, angajarea faţă de aceştia nu trebuie limitată la iniţiative duminicale sporadice, însă, pe fondul unei atitudini de angajare globală, de ce să nu se acorde, în timpul zilei Domnului, un loc mai mare împărtăşirii, valorificând toate resursele de care dispune iubirea creştină? A invita la masă o persoană singură, a vizita nişte bolnavi, a da de mâncare unei familii nevoiaşe, a consacra o oră unor activităţi de voluntariat şi solidaritate, toate acestea pot fi cu siguranţă modalităţi de a transfera în viaţă iubirea lui Cristos primită la Masa euharistică.

73. Trăite în acest fel, Euharistia duminicală, dar şi duminica în ansamblul ei, devin o mare şcoală a iubirii, dreptăţii şi păcii. Prezenţa Celui Înviat în mijlocul alor săi devine un apel la solidaritate, îndeamnă la o reînnoire interioară, incită la schimbarea structurilor de păcat ce încătuşează persoanele, comunităţile şi chiar, uneori, popoare întregi. Duminica creştină este aşadar cu totul altceva decât o evadare. Este mai degrabă o "profeţie" înscrisă în timp, o profeţie care îi obligă pe credincioşi să urmeze paşii Celui care a venit "să ducă vestea cea bună săracilor, să-i vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască prinşilor în război eliberarea şi orbilor vederea, să-i izbăvească pe cei striviţi şi să vestesacă un an de îndurare a Domnului" (Lc 4,18-19). La şcoala lui, amintindu-şi de duminica de Paşti şi de făgăduinţa lui: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă" (In 14,27), credinciosul devine la rândul său făuritor de pace.

CAPITOLUL V

DIES DIERUM

Duminica, sărbătoare primordială ce revelează sensul timpului

Cristos, Alfa şi Omega timpului

74. "În creştinism, timpul are o importanţă fundamentală. În dimensiunea lui a fost creată lumea, în el se desfăşoară istoria mântuirii, al cărei apogeu îl constituie `plinirea timpuluiA Întrupării şi care se va încheia o dată cu venirea în slavă a Fiului lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. În Isus Cristos, Cuvântul întrupat, timpul devine o dimensiune a lui Dumnezeu, care este, în sine, veşnic".[118]

În lumina Noului Testament, anii vieţii pământeşti a lui Cristos constituie realmente centrul timpului. Acest centru îşi are culmea în înviere. Dacă este adevărat, într-adevăr, că El este Dumnezeu făcut om încă din prima clipă a zămislirii în sânul Sfintei Fecioare, este la fel de adevărat şi faptul că doar prin înviere umanitatea lui este în întregime transfigurată şi preamărită, dezvăluindu-se astfel pe deplin identitatea şi slava lui divină. În discursul pe care l-a rostit în sinagoga din Antiohia Pisidiei (cf. Fapte 13,33), Paul aplică învierii lui Cristos cuvintele Psalmului 2: "Fiul meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut" (v. 7). Tocmai de aceea, la celebrarea Vigiliei pascale, Biserica îl prezintă pe Cristos înviat ca fiind Începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega. Aceste cuvinte, pronunţate de celebrant în momentul pregătirii lumânării pascale pe care este gravat anul în curs, pun în lumină faptul că "Isus Cristos este Domnul timpului, al cărui început şi sfârşit este; fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă sunt incluse în întruparea sa şi în învierea sa regăsindu-se astfel în `plinirea timpurilorA".[119]

75. Duminica fiind Paştele săptămânal, când este amintită şi făcută prezentă ziua în care Cristos a înviat din morţi, este totodată ziua ce revelează sensul timpului. Nu are nici o legătură cu ciclurile cosmice, în funcţie de care religiile naturale şi cultura umană încearcă să ritmeze timpul, cedând eventual mitului eternei reveniri. Duminica creştină este cu totul altceva! Izvorând din Înviere, ea străbate timpul omului, lunile, anii, veacurile, ca o săgeată ce le pătrunde orientându-le spre ţinta celei de-a doua veniri a lui Cristos. Duminica prefigurează ziua de apoi, cea a Parusiei, deja anticipată oarecum prin slava lui Cristos în evenimentul Învierii.

Într-adevăr, tot ce se va mai întâmpla, până la sfârşitul lumii, nu va fi decât o prelungire şi o explicitare a celor petrecute în ziua în care trupul martirizat al Răstignitului a înviat prin puterea Duhului şi a devenit, la rându-i, izvorul de Duh pentru omenire. De aceea, creştinul ştie că nu trebuie să mai aştepte alt timp de mântuire, căci lumea trăieşte deja în timpul de pe urmă, oricare ar fi durata cronologică a acestuia. Nu numai Biserica, ci şi cosmosul însuşi şi întreaga istorie se află în permanenţă sub cârmuirea şi conducerea lui Cristos cel înviat. Această energie vitală împinge creaţia, care "suspină şi geme în durerile facerii" (Rm 8,22), spre ţinta mântuirii desăvârşite. În privinţa acestui drum, omul nu poate avea decât o intuiţie neclară; creştinii posedă însă cheia şi certitudinea acestui fapt, iar sfinţirea duminicii este o mărturie semnificativă pe care sunt chemaţi să o dea pentru ca timpul omului să fie mereu susţinut de speranţă.

Duminica în cadrul anului liturgic

76. Deşi ziua Domnului, cu revenirea ei săptămânală, este înrădăcinată în tradiţia cea mai veche a Bisericii şi are o importanţă vitală pentru creştin, mai există şi un alt ritm ce n-a întârziat să se afirme: ciclul anual. Într-adevăr, este conform cu psihologia umană faptul de a celebra aniversările, asociind revenirii anilor şi anotimpurilor amintirea evenimentelor trecute. Şi când este vorba de evenimente decisive pentru viaţa unui popor, e normal ca aniversarea lor să suscite un climat de sărbătoare care să rupă monotonia zilelor.

Or, evenimentele majore ale mântuirii pe care se sprijină viaţa Bisericii au fost, potrivit planului lui Dumnezeu, strâns legate de Paşte şi de Rusalii, sărbători anuale ale iudeilor, şi au fost prefigurate în mod profetic de aceste sărbători. Începând cu cel de-al doilea secol, celebrarea de către creştini a Paştelui anual, adăugându-se celebrării Paştelui săptămânal, a permis să fie dată o mai mare amploare meditării misterului lui Cristos mort şi înviat. Precedată de un post pregătitor, celebrată în cursul unei lungi vigilii, prelungită de cele cincizeci de zile care duc la Rusalii, sărbătoarea Paştelui, "solemnitate a solemnităţilor", a devenit ziua prin excelenţă a iniţierii catehumenilor. Într-adevăr, aceştia, prin botez, au murit păcatului şi s-au născut la o viaţă nouă, pentru că Isus a fost "dat pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră" (Rm 4,25; cf. 6,3-11). Strâns legată de misterul pascal, sărbătoarea Rusaliilor, în care se celebrează coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, aflaţi împreună cu Maria, şi începutul activităţii misionare spre toate popoarele, capătă şi ea o reliefare specială.[120]

77. O astfel de logică comemorativă a stat la baza structurării întregului an liturgic. Aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II, Biserica a voit să deruleze, de-a lungul anului, "întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului. Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii".[121]

După Paşti şi Rusalii, o altă sărbătoare foarte solemnă este fără îndoială cea a Crăciunului, când creştinii meditează misterul Întrupării şi contemplă Cuvântul lui Dumnezeu care binevoieşte să-şi asume umanitatea noastră pentru a ne face părtaşi de dumnezeirea sa.

Note


[115] De Nabuthae, 10,45: "Audis, dives, quid Dominus Deus dicat? Et tu ad ecclesiam venis, non ut aliquid largiaris pauperi, sed ut auferas": CSEL 322, p. 492.

[116] Omilii la Evanghelia după Matei, 50, 3-4: PG 58, 508-509.

[117] Cf. Sf. Paulin de Nola, Scrisoarea 13, 11-12 către Pammachius: CSEL 29, pp. 92-93. Senatorul roman este lăudat tocmai pentru a fi reprodus oarecum miracolul din evanghelie, însoţind participarea la Euharistie cu împărţirea de mâncare săracilor.

[118]Ioan Paul al II-lea, Scris. apost. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), n. 10.

[119] Ibid.

[120] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 731-732.

[121] Const. despre Liturgie Sacrosanctum Concilium, n. 102.


© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro