duminică, 10 iulie 2011

Predica de Duminică!!!

Patriarhul României: Iubirea lui Hristos trezeşte în păgâni credinţă milostivă
Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IV-a după Rusalii - (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

'În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.'

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a IV-a după Rusalii ne relatează cum Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în Capernaum pe servitorul (sluga) unui sutaş sau centurion roman. Această minune este plină de înţelesuri duhovniceşti, având un caracter profund caritabil sau filantropic şi în acelaşi timp un caracter misionar. Vindecarea unui om bolnav de alt neam decât evreu şi de altă religie decât cea iudaică are un caracter misionar simbolic, şi anume ea prevesteşte faptul că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită în tot Imperiul Roman, şi la toate popoarele pentru că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii. Mântuitorul Iisus Hristos arată acum ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă puternică şi în alte popoare decât în poporul evreu.


Sutaşul preînchipuie diferitele etnii care vor crede în Hristos


Mântuitorul Iisus Hristos, văzând credinţa mare a sutaşului, zice: 'Adevărat zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor' (Matei 8, 11). Această profeţie a Mântuitorului Iisus Hristos nu se va împlini cândva, într-un viitor îndepărtat, ci începe a se împlini chiar acum, când Mântuitorul laudă credinţa sutaşului roman.


Acest sutaş sau centurion făcea parte din trupele de ocupaţie ale Ţării Sfinte. Sutaşul roman era, prin tradiţie, un politeist: romanii se închinau la mai mulţi zei, dar printre ei s-au găsit şi oameni care admirau învăţătura şi Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Văzând sau auzind de minunile Lui, şi înţelegând învăţătura Lui minunată, mulţi dintre păgâni au crezut în El. Deci, sutaşul din Evanghelia de astăzi preînchipuie etniile sau popoarele, altele decât poporul lui Israel, care vor veni la Hristos, vor crede în El şi se vor mântui. De aceea zice Mântuitorul că 'vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi miazănoapte şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor'. Aşadar, vor crede în El şi se vor mântui mulţi oameni pe care evreii îi considerau necuraţi şi necredincioşi. Iar 'fiii împărăţiei, spune Mântuitorul, vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară' (Matei 8, 12), adică cei care deşi se consideră popor ales, dar nu cred în El, aceia se vor lipsi de comuniunea veşnică cu Hristos în Împărăţia cerurilor.


Iubirea milostivă faţă de cel bolnav întăreşte credinţa sutaşului că Iisus poate vindeca pe servitorul său


Vedem că, deşi sutaşul este mai mare peste 100 de soldaţi, şi poate să înlocuiască un soldat bolnav cu un soldat sănătos, totuşi el este preocupat de sănătatea servitorului său credincios când acesta s-a îmbolnăvit. În faţa Mântuitorului Iisus Hristos, sutaşul exprimă suferinţa servitorului care nu poate cere el direct Mântuitorului să-l vindece. Un centurion roman acordă atâta atenţie unui servitor al său, încât bunătatea sa şi credinţa sa sunt lăudate de Mântuitorul în auzul tuturor. Acest sutaş este un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune, adică pătimeşte împreună cu cel bolnav, suferă împreună cu cel suferind. Iar această bunătate milostivă a lui îi dă curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care a auzit că a vindecat o mulţime de bolnavi, şi să-I ceară vindecarea servitorului său.


Valoarea persoanei umane este mai presus de orice rang şi stare a vieţii


Bunătatea milostivă a acestui sutaş roman faţă de servitorul lui, solidaritatea lui cu omul aflat în suferinţă, ne arată că dincolo de ranguri diferite, de funcţii diferite în societate, şi stări ale vieţii, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea fiecărui om în faţa lui Dumnezeu, chiar şi atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate.


În faţa bolii care îl chinuia pe servitorul său, sutaşul nu poate face nimic, întrucât nu are capacitatea de a schimba starea de boală a servitorului său într-una de sănătate deplină. De aceea, el merge la Iisus, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Vindecătorul Care face minuni. Văzând grija stăpânului faţă de sluga sa - nu este vorba aici despre grija unei slugi faţă de stăpânul său, ci de grija stăpânului faţă de slugă -, Mântuitorul îi spune: 'Voi veni şi îl voi vindeca' (Matei 8, 7). La bunătatea sutaşului, răspunde şi Hristos Domnul cu bunătate, mai ales că sutaşul nu-i cerea ceva pentru el însuşi, ci pentru altcineva, care nu îi este rudă şi nici superior, ci un simplu subordonat. Însă când sutaşul aude că Mântuitorul Iisus Hristos are intenţia să vină în casa lui, Îi spune îndată: 'Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu' (Matei 8, 8), adică sub acoperişul casei, al locuinţei în care el locuia de obicei. Probabil şi pentru că sutaşul roman ştia că orice evreu care intră în casa unui păgân trebuie să suporte critica sau vorbirea de rău a celorlalţi evrei, întrucât aceştia considerau că romanii, fiind de altă credinţă, nu merită să fie vizitaţi. Din cuvintele sutaşului se vede că el nu se consideră vrednic de o cinste atât de mare, şi anume ca Iisus Hristos Domnul să intre în casa lui. De aceea, a zis: 'Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu'. Când I-a zis lui Iisus: 'Doamne, nu sunt vrednic', sutaşul L-a mărturisit deja pe Iisus ca fiind Domnul sau Stăpânul vieţii.


Cuvântul lui Hristos ridică din boală şi din moarte, dăruind sănătate şi viaţă


Evanghelia ne arată că, pe lângă marea virtute a bunătăţii sale sufleteşti, acest sutaş are şi o altă mare virtute, anume smerenia. Deşi este comandant peste 100 de soldaţi şi reprezintă puterea stăpânitoare a Romei peste Ţara Sfântă, sutaşul se smereşte, zicând: 'Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea' (Matei 8, 8), iar apoi motivează: 'Şi eu sunt sub stăpânire (adică sunt subordonat cuiva, n.n.) şi am sub stăpânirea mea ostaşi şi îi spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face' (Matei 8, 9). Pornind de la puterea mobilizatoare a cuvântului, care pune în mişcare persoana, sutaşul, de fapt, vrea să exprime credinţa sa în puterea vindecătoare a lui Iisus, despre Care auzise că a vindecat o mulţime de bolnavi.


Însă, deşi sutaşul vorbeşte despre puterea mobilizatoare a cuvântului său, de stăpân peste o sută de soldaţi, totuşi el recunoaşte că nu are putere vindecătoare asupra trupului omenesc. Când trupul servitorului său devine bolnav şi paralizat, cuvântul sutaşului nu poate schimba starea de boală a trupului acestuia. Cuvântul sutaşului era mobilizator numai când servitorul său era sănătos trupeşte. Din acest motiv, sutaşul cere acum Mântuitorului cuvânt vindecător. Prin aceasta, sutaşul mărturiseşte indirect că Mântuitorul nu este un om obişnuit ca toţi oamenii, ci El are o putere deosebită, alta decât cuvântul uman mobilizator. Hristos Domnul este şi are cuvânt vindecător şi dătător de viaţă. Cuvântul vindecător al lui Hristos este cuvânt mântuitor sau salvator, adică îl ridică pe om din starea de boală la starea de sănătate, şi din starea de imobilitate la starea de mobilitate, îl ridică din păcat la sfinţenie şi din moarte la viaţă.


Auzind acest mod de a gândi al sutaşului, care era, de fapt, şi o mărturisire a puterii Sale dumnezeieşti, Mântuitorul spune: 'Nici în Israel nu am găsit atâta credinţă' (Matei 8, 10). Aşadar, El descoperă o credinţă puternică la un om de alt neam şi de altă credinţă decât neamul lui Israel. De fapt, sutaşul şi-a abandonat păgânătatea lui, pentru că era nefolositoare, ineficientă, şi s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care L-a mărturisit ca fiind vindecător, dătător de sănătate şi viaţă.


Când Mântuitorul Iisus Hristos constată că sutaşul păgân recunoaşte că El este Dumnezeu-vindecător, descoperă tuturor a treia mare virtute a acestui sutaş, şi anume: credinţa lui profundă că Iisus Hristos este Domnul sau Stăpânul vieţii, este Dumnezeu. De fapt, acest sutaş a mărturisit dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, Care dăruieşte viaţă şi sănătate. De aceea, Mântuitorul i-a împlinit cererea sutaşului, zicând: 'Du-te, fie ţie după cum ai crezut'. Iar urmarea a fost aceasta: 'Şi s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela' (Matei 8, 13). Vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvântul Său vindecător, mântuitor, ridicător, dătător de sănătate, de viaţă şi bucurie, a vindecat pe servitorul sutaşului. După ce Hristos Domnul descoperă în sufletul sutaşului bunătatea, smerenia şi credinţa puternică, îi răsplăteşte aceste virtuţi cu bucuria vindecării servitorului său pentru care el s-a rugat ca Iisus să-l vindece.


Să nu ne rugăm numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii


Evanghelia de azi ne arată şi importanţa rugăciunii pentru alţii, mai ales când oamenii sunt atât de bolnavi, încât nici nu mai pot să se deplaseze şi nici nu mai pot exprima suferinţa lor grea şi copleşitoare.


Având dragoste smerită şi milostivă pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioşi se fac glasul durerii celor care nu îşi mai pot exprima suferinţa, se fac rugători pentru sănătatea şi mântuirea semenilor lor. În acest sens, putem spune că Biserica a învăţat mult de la sutaşul din Evanghelia de astăzi şi de la alţii asemenea lui. Ca atare, Biserica ne cere să ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi bolnavii, pentru toţi cei suferinzi, pentru cei care ştiu să se roage şi pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei care pot şi pentru cei ce nu mai pot să se roage ei înşişi, pentru cei care pot să vină la biserică, şi pentru cei ce nu mai pot veni la biserică, ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni. Întrucât rugăciunea pentru alţii este vindecătoare de suferinţă şi singurătate, Biserica ne cheamă la toate rugăciunile şi slujbele ei pentru cei bolnavi, precum şi la ajutorarea bolnavilor.


Evanghelia de azi ne îndeamnă să înmulţim rugăciunea pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi, să îi vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să le alinăm suferinţa prin prezenţa noastră iubitoare şi rugătoare, milostivă şi ajutătoare lângă ei, deoarece, chiar dacă prin rugăciunile noastre nu se vindecă bolnavii imediat, în chip miraculos, totuşi aceste rugăciuni ajută mult sufletul lor, alină suferinţa lor şi întăresc iubirea frăţească între cei bolnavi şi cei sănătoşi.


Vindecăm sau rănim prin cuvinte?


Foarte adesea, la suferinţa bolii se adaugă suferinţa singurătăţii. Cuvântul omului milostiv care vizitează pe cei suferinzi şi se roagă pentru ei îi poate, într-o anumită măsură, vindeca sau elibera de suferinţă şi singurătate, chiar dacă nu le poate vindeca boala trupului sau a psihicului. Unii oameni au ajuns la deznădejde şi fiindcă nu era nimeni lângă ei să le spună cuvânt de încurajare, au murit 'de inimă rea', cum se spune în popor. Alţii chiar şi-au pus capăt zilelor pentru că aflându-se în stare de deznădejde şi de singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le schimbe starea sufletului lor, să le dea curajul de-a trăi şi puterea de a-şi purta crucea vieţii.


Sutaşul din Evanghelia de astăzi vorbeşte despre puterea cuvântului mobilizator, dar cere de la Iisus cuvântul Său vindecător, dătător de sănătate şi viaţă.


Prin urmare, trebuie să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece cuvântul poate răni sau poate vindeca sufleteşte. Un cuvânt greu spus cuiva nevinovat îl răneşte sufleteşte, iar un cuvânt bun spus cuiva întristat îi poate vindeca răni ascunse şi schimba stări sufleteşti. Sunt o mulţime de oameni care au fost răniţi sufleteşte în copilărie, în tinereţe sau în vreme de încercare, iar rana lor se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu îşi cere iertare de la acesta şi nu îşi schimbă atitudinea faţă de el sau nu se roagă pentru el. Deci cuvântul rău poate răni, iar cuvântul bun poate vindeca. De aceea, trebuie să ne gândim nu numai la bolnavii imobilizaţi la pat, ci şi la cei care suferă pentru că sunt răniţi sufleteşte. Să ne gândim cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm prin cuvinte? Dispreţuim sau preţuim? Coborâm sau ridicăm pe semenii noştri prin cuvintele adresate lor? Îndreptăm sau îndepărtăm pe cei cărora le facem observaţie folosind cuvântul sever?


Evanghelia de astăzi ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel bolnav, pentru a ridica pe cel căzut, pentru a îndrepta pe cel ce a greşit, pentru a ajuta şi pentru a întări pe cei slabi, pentru a cultiva comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.


* Text revizuit de autor în anul 2011


Sursa http://www.basilica.ro/ro/stiri/patriarhul_romaniei_iiubirea_lui_hristos_trezeste_in_pagani_credinta_milostivai_3055.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a IV-a după Rusalii

"Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu,

ci spune doar un cuvânt şi se va vindeca sluga mea."
(Matei VIII, 8)

Dacă suntem cu luare aminte la felul de a vorbi şi de a se comporta al oamenilor cu care venim în contact, putem descoperi destul de uşor nota lor dominantă, caracteristică; iar din această notă putem deduce întreaga lor purtare. Dacă bunăoară nota caracteristică a cuiva este egoismul, ne putem face o idee aproximativă asupra felului cum se poartă el în familie şi societate, cu cei mici şi cu cei mari, cu bogaţii şi cu cei nevoiaşi. Şi nu ne vom mira dacă vom auzi că este capricios, zgârcit, înfumurat, dur, vanitos, deoarece toate aceste scăderi sunt fiice ale egoismului. Dacă însă nota dominantă a cuiva este un nobil dezinteres, putem presupune fără teama de a greşi că respectivul va trece printre semeni ca un înger bun, blând, răbdător, prevenitor, delicat, totdeauna disponibil, gata de a se dărui. De aici nevoia de a ne cunoaşte bine pe noi înşine, atât în ce priveşte slăbiciunile, cât şi în ce priveşte înclinaţiile spre virtute, pentru a le birui pe cele dintâi şi a le cultiva pe cele din urmă; ceea ce nu vom izbuti decât printr-o sinceritate cu noi înşine şi printr-o continuă strădanie, unită cu rugăciune şi susţinută de primenirea în baia pocăinţei şi nutrirea cu Pâinea Vieţii.
1. Meditând asupra scenei la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul evanghelic citit, constatăm că nota dominantă a sutaşului păgân este profunda sa smerenie, din care răsare, luminoasă, credinţa sa uimitoare, după cum din sămânţă răsare floarea aducătoare de rod.
Sutaşul era în slujba lui Irod Antipa, cel care îl decapitase pe Ioan Botezătorul. El avea în subordine o sută de ostaşi - de unde şi numele -, precum şi slujitori, sclavi, după obiceiul de pe atunci. Dar, din Evanghelie reiese că se purta delicat şi cu inimă faţă de supuşi. I s-a întâmplat, însă, că i s-a îmbolnăvit un servitor pe care îl iubea, ba chiar îl "cinstea", şi aceasta o făcea nu numai din interes, fapt dovedit de demersul său îndrăzneţ pe care îl face pentru el la Isus. Era deci milos şi generos.
După cum reiese din textul paralel al Sfântului evanghelist Luca (VII, 1-10), sutaşul, deşi avea o poziţie înaltă, fiind păgân şi ştiind despre Isus că este evreu nu se simţea vrednic să meargă personal la Isus ca să-L roage pentru servitorul bolnav. De aceea s-a adresat bătrânilor din Capernaum, rugându-i să se interpună pentru el. Şi aceştia - spune evanghelistul -, "venind la Isus L-au rugat stăruitor" să-i împlinească ruga, "căci" - motivau ei - "iubeşte neamul nostru, şi sinagoga el ne-a zidit-o". Ce suflet ales, nobil! Model de smerenie! Deşi le făcuse evreilor un dar atât de preţios, el nu se simţea vrednic să apară în faţa lui Isus.
Dar ceea ce urmează ne uimeşte şi mai mult! Când Isus ajunse aproape de locuinţa sutaşului, acesta trimise întru întâmpinarea lui Isus nişte prieteni ca să-L roage în numele său: "Doamne, nu te osteni, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu (...)". Câtă modestie, câtă fineţe de tact izvorăşte din smerenia acestui păgân. El ştia că evreii nu intrau în casele păgânilor, ca să nu se pângărească; de aceea el nu voia ca Isus să aibă neplăceri cu propriii coreligionari din pricina ajutorului pentru care apelase la El, sau ca fapta lui Isus să fie greşit tălmăcită. Această sinceră mărturisire a propriei nevrednicii, pe de o parte, şi delicateţea şi respectul pentru sentimentele religioase ale evreilor, pe de altă parte, sunt o splendidă dovadă a profundei smerenii ce îl însufleţea pe acest păgân.
2. Dar acolo unde este smerenie, încolţesc şi se dezvoltă toate celelalte virtuţi. De aceea, profundei smerenii a sutaşului îi corespunde o tot atât de profundă credinţă. Smerenia şi credinţa sunt în strânsă corelaţie. Cu cât se adânceşte una, cu atât se dezvoltă şi se întăreşte cealaltă.
Fără îndoială, Providenţa este aceea care l-a condus pe sutaş în Ţara Sfântă şi l-a făcut să recunoască, cu bunul simţ, că credinţa evreilor într-un singur Dumnezeu, care a zidit toate şi căruia toate trebuie să I se supună, este neasemuit mai înaltă decât credinţa sa păgână. Smerenia l-a făcut să vadă că evreii erau pe calea cea adevărată pe când ei, păgânii, orbecăiau în întuneric. De aceea el nu se sfieşte să recunoască printr-un gest public acest adevăr, construindu-le evreilor din Capernaum o sinagogă.
Smerenia însă l-a condus pe sutaş nu numai la credinţa în unicul Dumnezeu adevărat, ci şi la credinţa în divinitatea lui Isus. Din tot ce auzise despre învăţătura şi minunile ce le făcea Isus, sutaşul a tras concluzia că în acest trimis al Cerului sălăşluia puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu; şi această convingere şi-a arătat-o prin mesajul trimis lui Isus, mesaj ce-l uimeşte până şi pe Isus: "Doamne, nu te osteni - îl roagă sutaşul prin trimişii săi -, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu; pentru aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine, ci zi numai un cuvânt, şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om rânduit sub ascultare; având soldaţi sub ascultare, şi zic acestuia: «Mergi», şi merge, iar altuia: «Vino», şi vine, iar servitorului: «Fă cutare lucru», şi face" (Luca VII, 6-8). Ca şi cum I-ar fi spus lui Isus: Tu ai dovedit, de atâtea ori, că de cuvântul Tău ascultă toate puterile firii, aşa cum slugile mele ascultă de cuvântul meu. Precum Dumnezeu nu are nevoie să meargă la căpătâiul bolnavului ca să-l vindece, tot astfel şi Tu care lucrezi cu puterea Lui nu ai nevoie să vii la căpătâiul slugii mele, căci cuvântul Tău, spus fie şi din depărtare, este de ajuns ca să-mi vindece sluga.
Ce sublimă credinţă! O credinţă ce stârneşte uimirea şi lauda lui Isus. De atâta vreme Isus predica şi făcea minuni printre evrei. Unii dintre ei au aflat învăţătura lui ca nemaiauzită, frumoasă şi mângâietoare; alţii, ucenicii săi, au recunoscut în El, prin semnele ce le făcea, pe Mesia cel aşteptat, dar nici unul din ei nu s-a ridicat la înălţimea credinţei mărturisită atât de spontan şi ferm de acest sutaş păgân. De aceea, Isus, "auzind aceasta, s-a mirat şi a zis celor ce veneau după dânsul: «Vă zic: nici în Israil nu am aflat atâta credinţă. Şi vă zic că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai dinafară: acolo va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor». Şi a zis sutaşului: «mergi, şi precum ai crezut să-ţi fie». Şi s-a vindecat sluga lui în acelaşi ceas" (Matei VIII, 10-13).
Isus deci nu numai că răsplăteşte prompt credinţa sutaşului, vindecându-i servitorul, cu cuvântul şi de la distanţă ci, în mod indirect, prin reflecţia pe care o face, îl consideră pe acest păgân credincios ca pe unul care deschide şirul mulţimilor de păgâni care se vor mântui primind solia Evangheliei. După cei trei magi de la Răsărit, sutaşul va intra cel dintâi în Împărăţia Cerurilor. El a primit, drept răsplată pentru credinţa sa, nu numai vindecarea servitorului, ci şi sfinţirea propriului suflet.
Iubiţii mei, să ne stea mereu vie în suflet pilda luminoasă a acestui om de aur, pildă de smerenie şi credinţă. Ca şi el, să ne adâncim tot mai mult smerenia, spre a creşte tot mai mult în credinţă. Dar ce este smerenia? Este recunoaşterea adevărului fundamental că noi înşine nu suntem decât pornire spre rău, spre păcat, şi că tot ce avem bun în noi este un dar al lui Dumnezeu, bun pe care trebuie să-l fructificăm spre slava Lui şi sfinţirea noastră şi a semenilor; este recunoaşterea că noi, cu propriile puteri, nu putem face nimic pentru mântuirea noastră şi, în consecinţă, avem o permanentă nevoie de harul Său pe care trebuie să-l cerem neîncetat, cu încrederea sutaşului.
Atât de mult doreşte Sfânta Biserică să ne sădească în inimă sentimentul de adâncă smerenie şi de neclintită credinţă a sutaşului, încât în Liturghia de rit latin ea pune pe buzele credinciosului în momentul cuminecării cuvintele ce se desprinseseră odinioară de pe buzele sutaşului, doar puţin modificate: "Doamne - sună această rugăciune - nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci zi numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu". Prin această scurtă invocare, Biserica doreşte să ne considerăm nevrednici de darul sălăşluirii lui Cristos în noi şi să ne încredem în nemărginita Sa putere care, chiar şi numai cu cuvântul, ne poate sfinţi sufletul.
Să rostim şi noi această rugăciune, atât de frumoasă şi plăcută Domnului, şi s-o rostim nu numai când ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului, ci şi atunci când, neputând asista la Sfânta Jertfă Euharistică, sau neputându-ne împărtăşi, nutrim totuşi dorinţa fierbinte de a-L primi în suflet în mod spiritual, de a ne uni cu El, ca să ne vindece de slăbiciuni sau porniri rele, ca să ne purifice inima cuprinsă de griji şi nelinişti, de tristeţe ori descurajare. "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci spune doar un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu". Amin.

Sursa> http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=40

Ecclesia de Eucharistia X

CONCLUZIE

59. "Ave, verum corpus natum de Maria Virgine!" Au trecut câţiva ani de când am celebrat al cincizecilea aniversar al hirotonirii mele sacerdotale. Astăzi trăiesc harul de a oferi Bisericii această enciclică despre Euharistie, în Joia Sfântă din al douăzeci şi cincilea an al meu de slujire petrină. Lucrul acesta îmi umple inima de recunoştinţă. De mai bine de jumătate de secol, în fiecare zi, începând cu 2 noiembrie 1946, când am celebrat prima mea Liturghie în cripta "Sfântul Leonard" a catedralei din Wawel de la Cracovia, ochii mei s-au concentrat asupra ostiei şi asupra potirului, în care timpul şi spaţiul s-au "contractat" cumva şi în care drama Golgotei s-a actualizat din nou cu putere, dezvăluind tainica ei "contemporaneitate". În fiecare zi, credinţa mi-a îngăduit să îl recunosc în pâinea şi vinul consacrate pe divinul pelerin care, într-o bună zi, a mers pe drum împreună cu cei doi ucenici de la Emaus pentru a le deschide ochii la lumină şi inima la speranţă (cf. Lc 24,13-35).

Iubiţi fraţi şi surori, daţi-mi voie, ca într-un elan de bucurie interioară, în unire cu credinţa voastră şi pentru a o întări, să mărturisesc credinţa mea în preasfânta Euharistie. "Ave, verum corpus natum de Maria Virgine, / vere passum, immolatum, in cruce pro homine!" Aici se găseşte comoara Bisericii, inima lumii, garanţia ţintei finale la care aspiră fiecare om, fie şi inconştient. Acest mister este mare, cu siguranţă ne întrece şi pune la grea încercare posibilităţile spiritului nostru de a trece dincolo de aparenţe. Aici, simţurile noastre sunt neputincioase - "visus, tactus, gustus in te fallitur", se spune în imnul Adoro te devote - însă credinţa noastră doar, înrădăcinată în cuvântul lui Cristos transmis de apostoli, ne este îndeajuns. Daţi-mi voie ca, precum Petru, la sfârşitul discursului euharistic în Evanghelia după sfântul Ioan, să-i spun din nou lui Cristos, în numele întregii Biserici, în numele fiecăruia dintre voi: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In 6,68).

60. În zorii celui de al treilea mileniu, noi toţi, fii şi fiice ale Bisericii, suntem chemaţi să mergem înainte cu un elan reînnoit în viaţa creştină. După cum scriam în scrisoarea enciclică Novo millennio ineunte, "nu este vorba de a inventa un nou program. Programul deja există: este cel dintotdeauna, extras din evanghelie şi din tradiţia vie. Este centrat, în ultimă instanţă, pe Cristos însuşi, pe care trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l imităm, pentru a trăi prin el viaţa trinitară şi pentru a transforma cu el istoria până la împlinirea sa în Ierusalimul ceresc"103. Realizarea acestui program cu un elan reînnoit în viaţa creştină trece prin Euharistie.

Orice angajare în sfinţenie, orice lucrare vizând împlinirea misiunii Bisericii, orice actualizare a planurilor pastorale trebuie să scoată din misterul euharistic puterea necesară şi să se orienteze spre el ca spre apogeul lor. În Euharistie, îl avem pe Isus, avem jertfa sa răscumpărătoare, avem învierea sa, avem darul Duhului Sfânt, avem adoraţia, ascultarea şi iubirea faţă de Tatăl. Dacă neglijăm Euharistia, cum vom putea vindeca sărăcia noastră?

61. Misterul euharistic - jertfă, prezenţă, ospăţ - nu admite nici un fel de sărăcire, nici un fel de instrumentalizare; trebuie să fie trăit în integralitatea sa, atât în actul celebrării, cât şi în colocviul interior cu Isus care e primit în împărtăşanie, ca şi în timpul de rugăciune şi adoraţie euharistică din afara Liturghiei. Astfel, Biserica se edifică pe baze solide şi se exprimă ceea ce ea este cu adevărat: una, sfântă, catolică şi apostolică; popor, templu, familie a lui Dumnezeu; trup şi mireasă a lui Cristos, însufleţită de Duhul Sfânt; sacrament universal de mântuire şi comuniune structurată ierarhic.

Calea Bisericii parcursă în aceşti primi ani ai celui de al treilea mileniu este, de asemenea, şi un drum al angajării ecumenice reînnoite. Ultimele decenii ale celui de al doilea mileniu, care au atins apogeul în marele jubileu, ne-au îndemnat în această direcţie, să-i încurajăm pe cei botezaţi să răspundă la rugăciunea lui Isus "ut unum sint" (In 17,11). Un astfel de drum este lung, plin de obstacole care întrec puterile omeneşti; dar avem Euharistia şi, în prezenţa sa, putem să auzim în străfundul inimii noastre, ca şi cum ne-ar fi adresate nouă, cuvintele pe care le auzea profetul Ilie: "Ridică-te şi mănâncă, altfel drumul va fi prea lung pentru tine" (1Rg 19,7). Comoara euharistică pe care Domnul a pus-o la îndemâna noastră ne îndeamnă spre obiectivul participării depline la ea împreună cu toţi fraţii, de care ne leagă acelaşi Botez. Totuşi, pentru a nu risipi o asemenea comoară, trebuie să respectăm exigenţele legate de faptul că este sacramentul comuniunii în credinţa şi succesiunea apostolică.

Dând Euharistiei toată importanţa pe care o merită şi veghind cu mare atenţie de a nu-i atenua nici o dimensiune şi nici o exigenţă, arătăm că suntem adânc conştienţi de măreţia acestui dar. Suntem chemaţi la aşa ceva şi de tradiţia neîntreruptă care, încă din primele secole, a văzut comunitatea creştină atentă la păstrarea acestei "comori". Îndemnată de iubire, Biserica se îngrijeşte să transmită generaţiilor creştine viitoare, fără să piardă nici un element, credinţa şi învăţătura despre misterul euharistic. Nu există nici un risc de a exagera în atenţia faţă de acest mister, căci "în acest sacrament se rezumă tot misterul mântuirii noastre"104.

62. Dragi fraţi şi surori, să frecventăm şcoala sfinţilor, mari tâlcuitori ai evlaviei euharistice. În ei, teologia euharistică dobândeşte întreaga splendoare a trăirii, ne "contagiază" şi, ca să spunem aşa, ne "încălzeşte". Să frecventăm mai ales şcoala preasfintei Fecioare Maria, în care, mai mult decât în oricine, misterul euharistic străluceşte ca mister de lumină. Întorcându-ne spre ea, cunoaştem puterea de schimbare a Euharistiei. În ea vedem lumea reînnoită în iubire. Privind-o pe ea, care s-a înălţat la cer cu trupul şi sufletul, descoperim ceva din "cerurile noi" şi "pământul nou" care se vor deschide în faţa ochilor noştri la revenirea lui Cristos. Euharistia îi este aici, jos, o garanţie şi, într-un fel, o anticipare a acesteia: "Vino, Doamne Isuse! (Ap 22,20).

Sub speciile umile ale pâinii şi vinului, transsubstanţiate în trupul şi sângele său, Cristos merge împreună cu noi, fiind pentru noi putere şi viatic, şi face din noi, pentru toţi fraţii noştri, martori ai speranţei. Dacă, în faţa acestui mister, mintea îşi simte mărginirea, inima, luminată de harul Duhului Sfânt, înţelege ce atitudine trebuie să aibă, coborând în adâncul adoraţiei şi al iubirii fără margini.

Să ne însuşim sentimentele sfântului Toma de Aquino, teologul prin excelenţă şi, în acelaşi timp, poetul pasionat al lui Cristos în Euharistia sa, şi să lăsăm ca sufletul nostru să se deschidă spre contemplarea ţintei făgăduite, către care inima noastră aspiră, însetată acum de bucurie şi de pace:

"Bone pastor, panis vere,

Iesu, nostri miserere..."

"Bunule păstor, adevărată pâine,

O Isuse, ai milă de noi:

hrăneşte-ne şi ocroteşte-ne,

condu-ne la bunurile veşnice

pe pământul celor vii.

Tu, care ştii şi le poţi toate,

care ne hrăneşti pe pământ,

Condu-i pe fraţii tăi

la masa cerului,

în bucuria sfinţilor tăi".

Roma, "Sfântul Petru", 17 aprilie, Joia Sfântă a anului 2003, al douăzeci şi cincilea an al pontificatului meu, Anul Rozariului

_______________________

Note:

103 Nr. 29: AAS 93 (2001) 285.

104 SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 83, a. 4 c.



Cuvântul sculptează!

10 Iulie – Discreţie

Mi-a spus Laura că tu i-ai spus acel secret pe care îţi spusesem să nu-l spui la nimeni.

-«Păi eu i-am spus să nu-ţi spună.»

-«Ce-o să-i facem? Da’… acum să nu-i spui că ţi-am spus că ea mi-a spus.»

„Dacă vrei ca nimeni să nu afle, să nu faci” (Proverb chinez). Şi dacă vrei ca nimeni să nu ştie, să nu spui.

Atunci când îi spun cuiva să nu spună ceea ce eu îi spun, îi cer să nu facă ceea ce eu tocmai fac. Într-un fel mă discreditez pe mine însumi.

Secrete? În afară de cele profesionale, mai bine este să nu le cunoşti, iar dacă le cunoşti, trebuie să le păstrezi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro