Anul acesta se împlinesc 65 de ani de la arestarea episcopilor
greco-catolici. Comemorarea acestui eveniment începe să capete tot mai
multă amploare pe măsură ce evenimentele care au avut loc în 1948, cu
65 de ani în urmă, sunt tot mai mult scoase la lumină şi ajung să fie
cunoscute în sfere tot mai largi.
Unul din documentele cheie
care a făcut cunoscut publicului ceea ce s-a petrecut atunci este
cartea „Credinţă Noastră este Viaţa Noastră - Memoriile Cardinalului Dr.
Iuliu Hossu”, apărută la Editura Viaţa Creştină în anul 2003, deci acum
zece ani. Iată, au trebuit să treacă 55 de ani pentru a afla doar o
parte din ororile pe care Statul Comunist în strânsă colaborare cu
ierahii Bisericii Oortodoxe le-au declanşat împotriva Bisericii
Greco-Catolice în anul 1948.
În această carte pe care am citit-o
și recitit-o de nenumarate ori, zilele de 28 şi 29 octombrie 1948 sunt
menţionate de 36 de ori. În 48 de ore de la declanşarea acţiunii toţi
episcopii şi un mare număr din clerul superior au fost arestaţi acolo
unde se găseau, puşi în dube şi transportaţi în cea mai mare taină la
Bucureşti.
În condiţiile anului 1948 arestările făcute la Baia
Mare, Cluj, Oradea, Lugoj şi Blaj şi transportarea arestaţilor la
Bucureşti, pretindea o acţiune coordonată, care s-a desfăşurat pe durata
a 48 de ore. Trebuie notat că episcopul Iuliu Hossu fusese chemat cu
câteva zile înainte la Ministerul Cultelor pentru a-l convinge să
treacă în Biserica Ortodoxă; se găsea în casa fratelui său din Bucureşti
când a fost arestat în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, pentru că a
refuzat propunerile care i s-au făcut.
După cum am spus,
acţiunea începută în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1948 s-a încheiat
în seara zilei de 29 octombrie, când toţi episcopii, canonicii,
protopopii, profesorii de telogie erau arestaţi. Nu exagerăm dacă spunem
că Biserica Greco-Catolică a fost decapitată în 48 de ore printr-o
acţiune în forţă, după un plan dinainte stabilit. Dintru început, fără
ocolişuri și cu toată claritatea anchetatorii le-au pus în faţă tuturor
celor arestaţi alternativa înrolării în Biserica Oortodoxă.
Dacă
istoria mai consemnează pe parcursul ei şi alte persecuţii religioase,
acestea se caracterizează în fiecare caz prin faptul că persecutorul era
convins de fiecare dată de dogma sau doctrina pe care vroia să o impună
celui persecutat. Sub un anumit aspect acest fel de persecuţie
religioasă, chiar dacă nu are nici o justificare, are cel puţin o
„logică a sa”, iar acea „logică” - a persecutorului - se numeşte
fundamentalism; omenirea este confruntată cu ea şi în zilele noastre.
În cazul persecuţiei Bisericii Greco-Catolice nu există nici măcar
această „logică fundamentalistă”. Un stat, cu un guvern ateu în doctrină
şi criminal în acţiune, impunea prin teroare trecerea greco-catolicilor
la ortodocşi. Paradoxul, dacă poate fi numit aşa, stă în faptul că un
regim ateu impunea unor creştini, în cazul acesta greco-catolicilor, o
altă formă de creştinism, cea ortodoxă. Fără a decripta acest fenomen în
profunzime - de ce un regim ateu care se declara deopotrivă duşman al
catolicismului şi al ortodoxiei, precum şi a oricărei alte forme de
religiozitate şi religii, impunea prin teroare trecerea
greco-catolicilor la ortodoxie - nu vom putea înţelege ceea ce s-a
petrecut în întreaga perioadă 1948-1989, timp de 41 de ani şi, în egală
măsură, nu putem înţelege ceea ce s-a petrecut după 1989 şi ce se
petrece în continuare.
Aş greşi şi am greşi cu toţii, dacă pentru
evenimentele din 1948 am incrimina Biserica Ortodoxă în ansamblul ei,
aşa cum am greşi dacă pentru condamnarea şi crucificarea lui Isus din
Nazaret, am incrimina poprul evreu. Daca in schimb ii incriminam pe
ateii comunişti din
1948 şi din perioada care a urmat, precum şi pe ierahii ortodocşi din
1948 şi din perioada care a urmat, precum și pe toţi cei care au aderat
la această acţiune criminală exercitând persecuţia în strânsă
colaborare, în mod sigur nu greşim. Nu greşim, aşa cum nu greşim dacă îi
încriminăm pe membrii Sinedriului care s-au întrunit noaptea sub
conducerea lui Caiafa şi pe toţi aceia care au aderat la această
acţiune criminală predându-l pe Isus din Nazaret autorităţilor romane,
ca să-l răstignească. Chiar dacă arestările au fost înfăptuite de
poliţia şi securitatea statului ateu, în spatele lor s-au aflat ierarhii
Bisericii Ortodoxe care au pregătit şi transformat propriile lor
mănăstiri de la Dragoslavele, Neamţ, Căldăruşani, Ciorogârla, Cocoş,
Plumbuita, etc., în centre de detenţie pentru capii Bisericii
Greco-Catolice.
Într-o scrisoare din 12 noiembrie 1968, după
ieşirea din închisorare a P.S. Ioan Ploscaru, adresată Cardinalului
Julius August Döpfner de la München, scrisoare expediată cu mare
discreţie, episcopul de Lugoj scrie următoarele: „Pe tot parcursul celor
16 ani cât am fost închişi, ne-a fost lăsată posibilitatea de a ieşi
din închisoare în schimbul unei semnături! În timp ce pe ceilaţi «deţinuţi
politici» - odată condamnaţi - nimeni nu-i mai întreba dacă vor sau nu să
iasă din închisoare, noi, episcopi şi preoţi greco-catolici de mai
multe ori pe an eram întrebaţi (de către anchetatorii Ministerului
Afacerilor Interne) dacă dorim să fim puşi în libertate cu condiţia
trecerii la Biserica Ortodoxă. Cei care au avut slăbiciunea de a
accepta, au şi fost puşi în libertate”.
În această primă perioadă
de persecuţie, cea a închisorilor, s-au înregistrat câteva cedări din
partea celor chinuiţi în închisori. În scrisoarea episcopului de Lugoj
adresată Cardinalului Döpfner se face în continuare următoarea menţiune:
„Începând cu anul 1960, văzând că nimeni nu mai semnează, s-au mulţumit
să ne ofere libertatea în schimbul unei declaraţii că renunţăm la
preoţie şi că ne vom încadra într-un serviciu laic. Dar nici la aceasta
nu au obţinut nici o adeziune. Iată de ce suferinţele noastre au fost
tot timpul liber acceptate”. Este de menţionat că, între puţinii care au
cedat în faţa unor chinuri groaznice, nu s-a aflat nici unul din cei
doisprezece episcopi, iar din mulţimea de protopopi (circa 80-100) a
cedat unul singur.
În această perioadă a închisorilor, s-a
înregistrat dispariţia unui mare număr de preoţi. Au murit şase din
cei doisprezece episcopi. La Sighet au murit Valeriu Traian Frenţiu,
Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu. La Bucureşti a murit episcopul Vasile
Aftenie. La mănăstirea Ciorogârla, lângă Bucureşti, a murit episcopul de
Lugoj Ioan Bălan, iar la închisoarea din Gherla a murit episcopul
Maramureşului Alexandru Rusu. Pe lângă această dispariţie a preoţilor şi
episcopilor în închisori sau în afara închisorilor, în toată această
perioadă de 16 ani, nu s-au putut face hirotoniri de preoţi, deoarece
întreg episcopatul se afla în închisoare. Astfel fiecare dispariţie, din
oricare cauză, reprezenta o stingere lentă a Bisericii Greco-Catolice.
Aşadar,
pe parcursul primilor 16 ani de persecuţie, statul comunist şi ierarhia
ortodoxă puteau bifa „un succes remarcabil în acţiune de lichidare a
Bisericii Greco-Catolice”. Jumătate din ierarhii şi clerul Bisericii
Greco-Catolice muriseră; cei mai mulţi din cauza chinurilor la care au
fost supuşi, alţii pe cale naturală. La toţi aceştia trebuie să adăugăm
faptul că circa 25-30% din clerul obişnuit din parohii, văzând dezlănţuirea
prigoanei, au semnat încă atunci trecerea la Biserica Ortodoxă, rămânând
astfel pe mai departe în parohiile în care slujiseră înainte ca preoţi
greco-catolici.
Credincioşii din parohiile greco-catolice, în
care preoţii au semnat trecerea, în cea mai mare parte, au rămas alături
de aceştia. În parohiile în care preotul a refuzat semnătura de
trecere, acesta a fost închis sau îndepărtat, iar credincioşii în cea
mai mare parte au acceptat persoana care le-a fost trimisă. În parohiile
de la ţară, după aceste schimbări, unii credincioşi s-au orientat spre
cultele neoprotestante, fenomen care, cu trecerea timpului, a luat o
foarte mare amploare. Poporul nu şi-a urmat conducătorii spirituali în
prigoană, decât în mică măsură. La oraşe, unde existau biserici
romano-catolice, un număr deloc neglijabil, mai ales din rândul
intelectualilor greco-catolici poate fi regăsit în aceste biserici. Însă
cei care au ales această soluţie, s-au confruntat cu dificultatea
necunoaşterii limbii maghiare, chiar dacă ortodocşii clamează că
„greco-catolici sunt unguri”. Acolo unde unii preoţi romano-catolici cunoşteau limba
română - pentru că nu toţi o cunoşteau şi o vorbeau - aceştia au
încercat să facă anumite servicii în limba română: spre exemplu citirea
evangheliei şi eventual o scurtă predică, pentru că ştiau că în biserică
se află un număr considerabil de români greco-catolici care nu ştiau
ungureşte. Aceşti preoţi intrau imediat în conflict cu „împuternicitul
cultelor”, (reprezentantul statului) care impunea ierarhului
romano-catolic mutarea preotului din parohie.
În concluzie, pe
parcursul acestor ani, 1948-1964, persecutorul putea contabiliza
distrugerea Bisericii Greco-Catolice într-o măsură considerabilă. Pentru
a şterge tot ceea ce majoritatea celor trecuţi la ortodoxie, în
condiţiile arătate, mai păstrau încă din cultul greco-catolic, în noile
râduieli liturgice s-a impus terminolgia slavonă în locul celei latine:
„duh” în loc de „spirit”; „slavă” în loc de „mărire”; „milă” în loc de
„îndurare” etc. Icoanele cu „Calea Crucii” existente în toate bisericile
greco-catolice, statuile cu Inima lui Isus, Fecioara Maria, Sfântul
Anton, Sfânta Tereza, etc., au fost îndepărtate. În multe locuri
îndepărtarea acestor simboluri catolice a generat adevărate conflicte
între preot şi ierarhia ortodoxă pe de o parte şi foştii greco-catolici
acum ortodocşi pe de altă parte. În biserica lui Vasile Lucaciu din
Şişeşti spre exemplu, statuia Fecioarei Maria şi inscripţia din cupolă
„Cred într-una Sfântă Catolică şi Apostolică Biserică”, n-au putut fi
îndepărtate nici pînă în 1989, atât de mare a fost rezistenţa
credincioşilor, chiar dacă aceştia acceptau să se numească ortodocşi.
Pr. Simion Mesaroș