Pr. MATEI BOILĂ - "Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot"

Este nepotul lui Iuliu Maniu, unul dintre foarte puţinii supravieţuitori care mai pot depune azi mărturie despre o perioadă fră­­mântată şi controversată a istoriei noastre şi despre demnitatea şi eroismul marelui nostru om politic.

A fost de două ori în­temniţat, pentru că a par­­ticipat la mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946 şi pentru faptul că, alături de fraţii săi, Ioan şi Elena Boilă, a scris un memoriu către Oc­­cident, pentru a arăta că românii nu doresc dic­ta­tura sovietică. După ze­ce ani de temniţă grea, s-a că­sătorit cu Maria Far­caş, o femeie de o bu­nătate şi o credinţă la fel de fierbinţi ca ale sale. La insis­ten­ţele bisericii gre­co-catolice, aflată în pragul des­fiin­ţării, a acceptat să fie hirotonit preot, deschi­zân­du-şi sufletul şi casa tuturor celor care au căutat în­drumare spirituală. Azi, la 88 de ani, părintele Matei Boilă trăieşte retras, la marginea Clujului, în mijlocul unui câmp cu flori. Indiferent la curgerea timpului şi la faptul că familia lui a scris istorie, a rămas fidel bucuriei de-a şti că singura salvare po­sibilă e în Cer.

Unchiuţu` Maniu

- Părinte, numele dvs este strâns legat de cel al marelui nostru om politic, Iuliu Maniu. Ce legătură de rudenie aveţi cu el?

- Iuliu Maniu a fost tatăl crescător al mamei mele, fiindcă tatăl mamei mele a murit când mama avea un an. Maniu, care era, de fapt, fratele bunicii, a cres­cut-o pe mama mea. Era un fel de bunic al nostru, de care eram extrem de apropiaţi, deşi era destul de mult timp absent, plecat la Bucureşti cu treburi politice. Însă în vacanţă venea la noi, verile le petreceam îm­preună, la moşia de la Bădăcin. Noi îi ziceam Un­chiuţu. Între noi s-a creat o legătură dincolo de orice fel de întâmplări propriu-zise. El s-a ocupat foarte mult să ne dea o educaţie.

- Ce vârstă aveaţi când Maniu îşi trăia ultimii ani?

- Aveam cam 19, 20 de ani, când România s-a prăbuşit sub influenţa bolşevică, şi eram foarte im­plicat şi foarte conştient de ce se întâmplă în ţară. Să vă povestesc o întâmplare. La un an după instalarea regimului comunist, venit la noi pe tancurile sovie­tice, în 1946, la începutul anului, a avut loc Confe­rinţa de la Moscova, unde s-a stabilit că în România se vor face alegeri libere, că ţara noastră va avea in­dependenţă şi suveranitate. Ba chiar s-a propus in­trarea în guvern a doi membri din partea ţărăniştilor şi a liberalilor pentru a arbitra, chipurile, corecti­tu­dinea alegerilor. La Conferinţa de la Moscova, au participat din partea englezilor Clerk, din partea ame­ricanilor Harriman, iar din partea ruşilor Vâşinski. Corneliu Coposu era atunci secretarul lui Maniu. El mi-a povestit că, atunci când au venit de la Moscova să aplice hotărârea în ţară, a vorbit personal cu Clerk, diplomatul englez. Clerk, care era un tip mai bonom şi mai slobod la gură, i-a povestit cum, venind cu avionul cu Harriman şi cu Vâşinski de la Moscova la Bucureşti, în timp ce beau vodcă şi erau bine dispuşi, l-a întrebat pe Vâşinski cam cât estimează să ob­ţină la viitoarele alegeri. "Cu toate presiunile pe care o să le facem, vom lua undeva pe la 12 la sută", a răspuns. "Şi cum o să admiteţi asta?", a în­tre­bat Clerk. "Păi, ce, a răspuns Vâşinski, credeţi că de aia am făcut noi revoluţia, ca să lăsăm un popor de im­be­cili să stabilească cursul lu­cru­rilor? Ale­gerile vor fi aşa cum trebuie!". Maniu a adre­sat atunci un memoriu lui Stetinius, care era mi­nistrul de externe american, în care i-a ară­tat cât de samavolnic se poartă ruşii şi în care i-a spus că el are influenţa şi forţa de a câştiga alegerile cinstit, cu oamenii de care dispune, dar că nu se poate opune regimului comunist. Cerea să i se garanteze ne­u­tralizarea inter­venţiei ruseşti în alegeri. Dar Ste­ti­nius i-a răspuns că nu se poate, să se descurce cum ştie.

- Şi Maniu cum a reacţionat?

- După ce a stat mult de vorbă şi cu Harriman, şi cu Clerk, Maniu a venit la Cluj să ne vadă, a trimis vorbă să ne strângem toţi în casa lui Romul Boilă, pe Băilor numărul unu. Urma să se întâlnească cu tata şi cu Ionel Pop, unchiul meu. Eram şi eu prezent. Tata a întrebat: "Unchiuţule, să stea şi Matei aici?" Şi Maniu a răspuns: "Da! Lasă-l să stea, trebuie să în­veţe de pe acum ce înseamnă discreţia şi discuţiile im­­portante". Doamne, m-am bucurat grozav să aud as­ta. Ce a urmat s-a întipărit în sufletul meu pentru tot­­deauna. Întâi a vorbit un­chiul meu, Ionel Pop. A zis: "Un­chiu­ţule, noi aşa ne-am bucurat că vor fi ale­geri libere, dar de când ai venit, eşti foarte trist. Ce-i cu tine?". Maniu s-a uitat la el şi a spus: "Nu vor fi alegeri libere, ame­ri­ca­nii şi englezii ne-au sacrificat pe mulţi ani de acum încolo ruşilor. Ale­gerile sunt de formă, nu vor interveni ca să oprească hoţia." Ionel Pop a zis: "Atunci de ce să ne mai băgăm noi în ale­­gerile astea? De ce să luptăm de­geaba, să ajungem la puşcărie, dacă ştim dinainte?". Atunci Maniu s-a uitat la el, parcă văd şi acum ochii lui trişti, şi a zis: "Şi voi îmi faceţi greutate? Eu ştiu că voi muri la zid sau în închisoare, dar poate unul din voi, mai tineri, va ajunge ziua libertăţii. Nu pot face altceva pentru poporul meu decât să-l ajut să treacă cu demnitate peste acest moment istoric. Trebuie să se ştie mai târziu că aceste alegeri au fost furate, că poporul român n-a fost un popor de laşi, că românii nu de bunăvoie au acceptat acest lucru. A­ceas­tă demnitate va fi cheia de boltă a renaşterii popo­ru­lui român spre li­ber­tate". Sunt revoltat că istoricii ro­mâni pervertesc adevărul, spunând că Maniu a fost înşelat, că s-a lăsat amăgit de un posibil ajutor al ame­ricanilor şi de aceea s-a angajat în lupta împotriva co­mu­nismului. Nici vorbă, domnilor! Ma­niu s-a sacrificat pentru demni­tatea şi pentru onoarea poporului român. Când eu ştiu chestia asta, când l-am au­zit cu urechile mele şi l-am văzut cu o­chii mei, cum să înghit eu toate por­că­rii­le care se spun despre ce a fost atunci?

- Maniu a fost acuzat şi de faptul că a organizat în secret rezistenţa ro­mână în munţi.

- Bărbuş, care era unul din con­du­cătorii tine­retului ţărănist de atunci, mi-a povestit cum au venit la casa noas­tră şi s-au întâlnit cu Maniu. I-a spus: "Domnule preşedinte, toată ţara e cu dvs, niciodată n-aţi avut popu­laritate atât de mare, putem organiza fiecare an de facultate, fiecare sat, fie­care judeţ, ca să vă facem cam­pa­nie electorală". Dar Maniu s-a uitat la ei şi a zis: "Dra­gii mei, vă mulţu­mesc şi sunt foarte bucuros că sunteţi dispuşi la acest lucru, dar să ştiţi că am fost sacri­ficaţi de occiden­tali şi vom trăi ani de zile sub teroarea comunistă. Dacă veţi face acest lu­cru, veţi oferi liste de nume parti­du­lui pentru ares­tări. Eu vreau ca voi să apucaţi ziua libertăţii, pentru că fiecare român va fi atunci un bulgăre de aur. Lă­saţi-mă pe mine, cu garnitura mea, să ne vedem de drum". Vedeţi, dimpotrivă, el le-a spus tuturor să stea liniştiţi.

- Era căsătorit Maniu?

- Nu, a fost mai tot timpul singur. Era într-un anumit fel foarte dedicat cauzelor patriotice. Şi vă mai mărturisesc ceva: în tinereţile lui, a avut o dra­goste mare, a iubit o farmacistă, care era unguroaică. El, angajat politic în lupta pentru unire, n-a putut să se căsătorească cu ea. Greu de spus ce s-a întâmplat mai departe. Era prin constituţia şi natura lui foarte fidel. Fidel cu totul. Nu l-am mai văzut după aceea cu nimeni.

- Aţi mai apucat să-l întâlniţi pe Maniu înainte de moarte?

- L-am revăzut doar de două, trei ori, la Bucu­reşti, între două arestări de-ale mele. În 1947, co­mu­niştii i-au înscenat o fugă din ţară şi l-au închis şi con­damnat la închisoare pe viaţă. A murit în 1953, la Sighet. Eu eram în puşcărie când am aflat vestea. A fost cumplit. Dar mai cumplit de­cât asta a fost să asistăm la pră­buşirea unei întregi societăţi şi a unei întregi elite ro­mâ­neşti, de un eroism extraor­dinar, care a fost rasă de pe faţa pământului.

"Tu eşti al lui Hristos!"

- Părinte, eraţi de la vârsta adolescenţei un credincios fer­vent?

- Sub influenţa mamei, fata Elenei Maniu, sora lui Iuliu, am trăit de pe la 12, 13 ani cu sfintele taine, într-o atmosferă foarte religioasă. Însă tata nu era deloc practicant. Pe mine, deşi copil, mă chinuia mult gândul ăsta. Atunci am hotărât să mă rog, să fac o novenă la Maica Domnului, pentru tata. Ei bine, a no­ua zi de novenă, tata a intrat în casă şi i-a zis ma­mei: "Clariţa, ştii tu de unde viu eu acum?". "De un­de?". "Am fost şi m-am spovedit şi m-am împăr­tăşit". Doamne, ce bucurie extraordinară a fost pe mine. Maica Domnului chiar mă auzise. La vârsta adolescenţei am trecut însă printr-o criză reli­gioasă. Exact în miezul luptelor politice, am renunţat să mai merg la Liturghie.

- Şi ce v-a întors la credinţa în Dumnezeu?

- O întâmplare din timpul arestării mele. Eram la Jilava, într-un octombrie târziu, rece. La un moment dat, s-a deschis uşa şi a fost împins în mijlocul nostru un bărbat dezbrăcat în izmene şi maiou. Era Mon­seniorul Ghika. M-am repezit la el şi am organizat, prin­tre deţinuţi, îmbrăcarea lui, fiindcă noi eram aco­lo în aşteptarea procesului şi aveam cu noi hainele de acasă. Unul a adus un pantalon, altul o pereche de cio­rapi. Eu aveam atunci un pulover alb, mare, din lână foarte bună şi caldă. Cu greu l-a acceptat, aproa­pe i-am poruncit să îl ia. Şi-apoi m-am grăbit să-l întreb: "Monseniore, când vom fi liberi?". În mo­men­tul ăla s-a uitat la mine cu nişte ochi atât de blânzi, atât de buni şi de miraţi, că imediat mi-am dat seama ce prostie am spus. Cum puteam eu să-l întreb aşa ceva pe omul cel mai liber pe care îl în­tâl­nisem vreodată? Pen­tru el nu existau zi­duri de niciun fel. Am zis repede: "Vai, mă ier­taţi, ce prostie spun". Dar el mi-a zis: "Nu, dragă, fii liniştit, şi voi veţi fi liberi!". Am în­ţeles că libertatea lui ex­traor­dinară venea din cre­dinţa lui fără margini. A ridicat apoi mâ­na să mă binecuvânteze, dar eu, cu prostia tinereţii, am spus: "Monseniore, nu se cuvine să mă binecu­vântaţi, că eu nu fac parte din biserică acum". Şi atunci s-a uitat la mine cu o privire care mi-a schim­bat viaţa şi a zis: "Eu ştiu mai bine decât tine, tu eşti al lui Hristos!". M-a binecuvântat şi am simţit că m-am întors acasă. A fost ceva ce nu se poate povesti. (părintelui i-au dat lacrimile)

- Ce impresie v-a făcut Monseniorul? I-aţi pu­tea face un portret?

- Niciodată n-am văzut un om mai bucuros când se ruga. Am stat în celulă cu mulţi episcopi de-ai noş­tri, oameni foarte cumsecade, la care, dacă mergeai să-i întrebi ceva şi-i tulburai din rugăciune, îţi spu­neau: "Lăsaţi-mă, fiţi bun, acum aş vrea să mă rog". As­ta nu s-a întâmplat niciodată cu Monseniorul Ghi­ka, cât am stat eu cu el, o lună de zile. Avea marea plă­­cere de a con­templa, de a sta în linişte şi rugă­ciune, chiar şi cu 270 de oameni mereu pe capul lui, dar nicio­dată n-a zis: "Lă­saţi-mă un pic". Era mereu la dispoziţia noastră, gata să ne dea un sfat, să ne înveţe câte ceva, să spovedească pe ci­ne­va. Şi era un om extraordinar de cult. Când m-am eliberat de aco­lo, m-am dus la Ochiuri, la o sche­lă petrolieră, unde lucram ca sondor şi aveam domiciliu obli­gatoriu. Acolo l-am reîntâlnit pe fratele meu. Primul lucru pe care i l-am zis când ne-am îm­brăţişat a fost: "Ştii cu cine m-am întâl­nit în închisoare?". "Ştiu, a zis el, cu Mon­seniorul Ghi­ka". "Păi de unde ştii? Că n-a ieşit ni­meni de la noi". "Pentru că noi ne-am rugat să te întâlneşti cu el".

- Ştim că una din marile bucurii ale destinului dvs. a fost întâlnirea cu doamna Maria Boilă, de care v-aţi legat pentru totdeauna viaţa.

- Maria venea dintr-o familie foarte credincioasă, era absolventă de şcoală confesională şi mergea în fie­care duminică la capelă. Când am cunoscut-o, am ştiut că ea poate să-mi fie alături toată viaţa. Nu pen­tru că era frumoasă, la locul ei şi pentru că eram în­dră­gostit, ci pentru că era cineva care credea în Dum­nezeu ca şi mine, cu aceeaşi tărie. Sigur, e o înşe­lă­torie să faci ceva, dacă nu există dragoste. E nevoie de dragoste, ca să ai pe ce să te sfinţeşti. Dar dincolo de dragoste, trebuie să trăieşti căsătoria ca pe o taină, ca pe o uniune în faţa lui Dumnezeu, credinţa aceasta e singurul lucru constant. Toate celelalte, inclusiv dra­gostea, sunt trecătoare. Dumnezeu m-a binecu­vân­tat cu această iubire, dar îmi place să spun că Dum­nezeu îi ajută pe cei buni. Avem patru copii şi şase nepoţi, care ne fac fericiţi.

"Important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu"

- Aţi scris o carte, "Graţii luminând", exact despre experienţa puşcăriei comu­nis­te, în care măr­turiseaţi că nu vă puteţi explica cum s-a întâmplat, dar aţi rămas nu­mai cu amintiri luminoase din închi­soa­re.

- Bineînţeles că era suferinţă, să stai singur în frig, în foame, să fii bătut, dar im­portant nu e dacă su­feri, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu. Dincolo de suferinţă, erau acele momente de bucurie nemai­în­­tâlnită, când îmi dădeam seama că Iisus e cu mine. Anchetatorii mei au vrut să mă si­lească să mărtu­ri­sesc, dându-mi suferinţa singurătăţii în celulă, care era cumplită. Mulţi cedau după o lună, două, de unii sin­guri. Dar eu am văzut că vor să mă chi­nu­iască cu asta şi să mă şantajeze cu singu­ră­tatea, şi într-o zi, când m-a chemat la an­che­­tă, anchetatorul n-a mai re­zistat, a în­tre­bat: "Ascultă, tu cu cine eşti în celu­lă?". Şi atunci i-am zis: "Vai, tocmai vreau să vă rog ce­va". Şi dintr-o dată s-a luminat la faţă. "Vă rog foarte mult, eu sunt singur, vă rog să nu mai puneţi pe ni­meni la mi­ne". S-a enervat şi a început să urle, "Minţi, mincinosule!". Dar eu i-am zis: "Nu-mi pla­ce, că-mi puneţi turnători sau oameni de proastă ca­li­tate. Şi de altfel, eu nu sunt singur". "Păi, cum nu eşti sin­gur?". "Eu sunt cu Dumnezeu".

- Majoritatea celor care au supra­vie­ţuit puş­căriilor comuniste au dovedit, mai târziu, o credinţă extraordinar de fier­bin­te.

- Abia târziu, după ce am fost arestat, am înţeles un lucru fundamental: că marea prăbuşire a ţării n-a fost nici cea politică, nici cea economică, ci cea re­li­gioasă, spi­ri­tuală. Comunismul, spre deosebire de ce­le­lalte dictaturi de care a avut parte Ro­mâ­nia în trecut, a atacat la fondul credinţei, era totalitar, voia să se instituie el însuşi într-un soi de religie. Stalin nu se temea de nimeni, decât de Papa. Dar când mi-am dat sea­­ma de asta şi am înţeles că sin­gura sal­vare posibilă e Sus, am biruit lumea. Am ştiut că nu mai lupt pentru mine, că lupt pentru Hristos. Toţi cei care au su­pravieţuit nemutilaţi sufle­teşte au supravieţuit pentru că au găsit în sufletul lor prezenţa lui Hristos. Să vă povestesc o întâmplare. În 1957, de Paşti, eram la Jilava, în celulele 9-12, 272 de inşi, cu episcopul Iuliu Hirţea. Un om extraordinar, dar bolnav de tbc şi fricos, dacă ar fi fost băgat la Neagra, la izo­lare, ar fi murit. I-am spus: "Mon­seniore, de Paşti, să ne pre­dicaţi timp de 40 de zile". "Vai de mine, Ma­te­iuţă, zice, dar nu-i vo­ie, că ne prinde şi ne bagă la car­ceră". Zic: "Nu, nu, că stau eu de pază la cră­pă­turi". Şi şi-a învins frica, închipuiţi-vă, 40 de zile a predicat, ridicat sus pe un pat, şi toţi ne strângeam în jurul lui şi ascultam. Din 272 de oameni, 270 s-au spovedit înainte de Paşti, nu­mai un evreu şi încă unul n-au făcut-o, şi erau acolo toate ca­tegoriile sociale de oa­meni. Iar în ziua de Paşti, a făcut rost de puţin vin şi puţină pâine şi a făcut Sfânta Liturghie în mijlocul nostru. A fost ceva ab­solut extraordinar, o liturghie cum afară, în libertate, nu am trăit niciodată. Nicio­dată la o liturghie n-am fost mai fericit ca acolo. Sim­ţeam cum ne uneşte Hris­tos pe toţi cei 270.

- Atunci aţi descoperit adevărata putere a rugă­ciunii?

- Pe mine, rugăciunea m-a scăpat. Am făcut zece ani de închisoare, am trăit perioade grele, am stat câte opt luni singur în celulă, înfometat, dar totuşi am scă­pat de marile torturi, am scăpat de Piteşti, de pildă, unde se făcea reeducarea. Ştiam de la oameni cu care mă întâlnisem în puşcărie ce s-a întâmplat la Piteşti şi ştiam că eu la aşa ceva nu pot să rezist, fiindcă sunt slab. Mulţi au intrat în puşcărie zicând că rezistă orice ar fi. Şi au cedat imediat. Eu am avut de la bunul Dumnezeu dată umilinţa. Şi cum am intrat în puş­cărie, în genunchi m-am rugat la Maica Dom­nu­lui. Am zis: "Maică, eu ştiu că sunt slab, că pu­terea lor de tortură e infinită faţă de puterile mele de re­zistenţă, te rog, Mai­că, dă-mi numai atât cât pot duce, cât pot rezista". Această rugăciune m-a salvat. A venit din umilinţă, din vicle­nie aproape, că ştiam că nu rezist mult. Am trecut prin patru anchete grele, eram cel mai vizat să intru la malaxor, fiindcă eram student la Drept, eram greco-catolic, blăjean şi ţără­nist, totuşi Maica Domnului m-a scăpat de bătaie. Pre­zenţa Maicii Dom­nului sau a lui Hristos în inimă e o putere extraor­di­nară.

- Cum o simţiţi, părinte?

- Aşa cum o simţiţi şi dvs. Nu există om să nu se în­tâl­nească cu Hristos! Doar că atunci când îl întâlneşti tre­buie să cazi în genunchi cu umi­linţă. Cea mai mare pie­dică în calea mântuirii noas­tre e orgoliul nostru prostesc şi faptul că nu suntem în sta­re să înţe­legem că distanţa din­tre noi şi Dumnezeu e infinită şi nu se poate trece cu ajutorul minţii noastre. De ce credeţi că Isus Hristos s-a descoperit prima dată unei fe­mei, nu unui bărbat? Pentru că femeile nu pun ra­ţiunea înainte, ele n-au atâtea prejudecăţi şi simt mai uşor dragostea lui Isus pentru noi, care e imensă. Fie­care zi e o luptă grea ca să rămâi cu Hristos. Cre­dinţa nu e ceva câştigat pentru totdeauna, e mereu un efort să crezi în ceva infinit de departe de mintea ta. Dar e şi foarte multă bucurie. Noi suntem creaţi pen­tru fericirea totală.

- Credeţi?

- Absolut. Un sfânt a avut o viziune: pe un taler era suferinţa întregii omeniri, de când a existat şi până acum, iar pe celălalt era bucuria unui singur suflet mântuit. Ei bine, talerul acesta era mai greu. Noi încă nu putem avea bucuria aceea absolută, vederea faţă către faţă a lui Dumnezeu. Dar începutul fericirii e bucuria, cea care ni s-a dat odată cu bucuria din sufletul Mariei: "Bucură-te, Marie!". E o bucurie extraordinară, bucuria certitudinii fericirii eterne, pe care numai credinţa ţi-o poate da. Doar că bucuria asta merge alături şi cu suferinţa de fiecare clipă.

- Iar suferinţa e tot mai multă... Părinte, în în­cheiere, aş vrea să vă întreb: mai vedeţi vreo rezol­vare pentru criza spirituală care a lovit omenirea?

- Nu e prima oară în istorie când lumea e zguduită de astfel de crize. E firesc, natura noastră umană tra­ge spre pământ, trupul nostru are în el gravitaţia. Dar tot în noi avem şi înălţimile. Singura noastră salvare posibilă e credinţa în Dumnezeu. Cel care crede în El, chiar dacă moare, rămâne viu. Trebuie să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu şi să trăim viaţa ca pe un miracol perpetuu. Pentru că asta şi e viaţa, un miracol. Nu vedeţi că oricâte explicaţii ar găsi oamenii de ştiinţă pentru existenţă, în spatele lor se deschid alte şi alte întrebări? Ştiinţa poate merge aşa la infinit. Mult mai înţelept ar fi să luăm aminte la vor­bele unui cioban, pe care sora mea, Nena, l-a în­tâlnit o dată pe munte. L-a întrebat: "Ei, bade, tu crezi în Dumnezeu?". "Sigur, doară cum?". "Şi cine e Dumnezeu, bade?". "Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot". 

Sursa:www.formula-as.ro