luni, 31 august 2015

Eliberează-ne de iubirea perfectă (Reflecțiile unei psihanaliste creștine)

De Anne-Marie Saunal
În cabinetul psihologului sau a psihanalistului, din ședință în ședință, an după an, bărbați și femei vorbesc, strigă, plâng doar de aceasta: iubirea. Iubiți puțin, iubiți mult, iubiți prea puțin pentru ceea ce sunt ei sau, mai rău, care nu sunt iubiți deloc. La șaizeci de ani, Laure, marcată de o mamă fără afecțiune și de un soț taciturn, ar vrea să iubească mai mult pe ceilalți. Dominique în schimb a rupt legătura cu familia sa pentru a trăi o pasiune carnală, aflându-se într-un final singur și golit...Alba, trecut de cincizeci de ani, reușește să iubească doar persoane tinere care au jumătatea vârstei lui. Sunt aceștia, între mulți alții, bărbații și femeile care vin la mine.
Să-i ascult, zi după zi, descopăr că iubirea e de o complexitate incredibilă! Dar e posibil să iubim? Cine iubește, în mine, când îmi dau seama că iubesc? E sufletul meu, inima mea, sau o parte infantilă din mine, acea parte di mine, necunoscută, chemată ”subconștient”? Cine crede că iubește, iubește înlăuntrul său? Iubesc ca și subiect, sau ceva din prima mea mare iubire de dinainte să mă nasc (pentru mama) se repetă în mine, făcându-mă să retrăiesc ceea ce se cheamă relație de obiect? Sunt în dialog, comuniune cu celălalt, sunt subiectul (obiectul) dorinței mele sau sunt încă în fuziunea mamă-fiu? Pot să iubesc în felul meu, dacă e adevărat – cum zice Sigmund Freud, că iubim cum am fost iubiți (de părinți)?
Dificil este de înțeles iubirea, cu atât mai dificil dacă suntem creștini, deoarece într-un anumit fel suntem ”obligați” să iubim pe ceilalți. Obligați  să iubim pe aproapele și, în plus, ca pe noi înșine! Porunca e de o exigență incredibilă, irealizabilă din puct de vedere uman, eventual realizabilă dacă rămânem în  rugăciune continuă. De asemenea generează  un sentiment de vină în pacienții mei credincioși, cu atât mai puternic cu cât se află sub jugul unui Super exigent, sau de-a dreptul tiran și crud. Să reușească să iubească este nu doar rezultatul unui echilibru psihic bun dar și o privire iubitoare, adecvată și ”narcisistică” a părinților  asupra lui în primii ani ai propriei vieți! Și de aceasta nu e responsabil. Freud reamintește că scopul unei cure este ca pacientul să ajungă să iubească și să lucreze! Dar ce se întâmplă când propria nevroză, sau mai rău propria psihoză, împiedică pacientul să se descentralizeze? E imposibil?
Religia creștină și psihanaliza o tratează diferit. E vorba de o inversare: forța și calitatea iubirii se află nu în perfecțiunea sa ci în fragilitatea sa, în slăbiciunea sa recunoscută și acceptată.
„Nimic nu aparține omului nici slăbiciunea lui, nici inima lui, și, când crede că și-a deschis brațele, umbra lui este o cruce” scria Louis Aragon.
Se dă doar ceea ce ne-a lipsit, ceea ce ne lipsește; nevoia noastră și cererea noastră de iubire, de multe ori e de neatins, când carențele afective au fost trăite în copilărie... Nu se poate pretinde să fim iubiți dacă nu se acceptă ideea că mereu se iubește puțin, mult sau insuficient. Într-un final, că ființa umană este incapabilă să iubească de o iubire pură, de o iubire ideală.
Cel care iubește renunță să țină totul sub control, se încrede în celălalt, acceptă fragilitatea celuilalt, ciudatele fragilități ale celuilalt, diferite de cele proprii, și descoperă propria fragilitate. Dar, ca și creștină, mărturisesc că niciun fel de iubire nu poate să fie redusă la o patologie psihică, că fiecare iubire, pe cât de săracă și de fragilă poate să fie, totuși conține un fragment din infinit, o flacără divină... Fiecare din iubirile noastre este o aventură riscantă care ne învață că iubirea are unicul scop de a iubi. Și că doar iubirea ne face vii și ne învie.

Traducere: AMR
Sursa:aleteia.org

duminică, 30 august 2015

sâmbătă, 29 august 2015

vineri, 28 august 2015

joi, 27 august 2015

SFÂNTA MONICA


Astăzi, Biserica o sărbătorește pe Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin. S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.

Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.

 Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.

Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.

“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului... şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză... El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba... Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea...“

Lacrimile mamei

Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.

Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.

Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.

Aventura milaneză

Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.

Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?

În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.

Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.

Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.

Ultima aventură

Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:

“S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.

Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”

Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”

Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”“.

După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune. 

Sursa:www.calendarcatolic.ro

miercuri, 26 august 2015

marți, 25 august 2015

Agonia benefică

Cum facem față exasperării în fața nereușitelor noastre interioare? Începi un parcurs spiritual, ai impresia că faci un progres, ba chiar uneori simți că ai învins definitiv un păcat anume, apoi, în mod neașteptat, vine căderea. Sau mergi la duhovnic cu aceleași păcate, de nenumărate ori, până la punctul în care îți vine să abandonezi, pentru a te refugia din nou în mediocritate, în ideea că Dumnezeu e oricum pretutindeni, în toate culturile și în natură și nu are sens să te cantonezi prea aproape de instituția Bisericii. Mânie, păcatele din sfera sexualității, bârfă, judecarea constantă, de o mie de ori pe zi, a aproapelui, revolta înrăită și acră împotriva nedreptăților sociale și politice, jocurile de cuplu în logica suspiciunii, dominării și a șantajului afectiv, lenea, plictisul și indiferența față de frumusețea vieții: iată câteva dintre cele mai întâlnite căderi ale lumii noastre. Reapariția constantă a acestor păcate amenință să distrugă speranța cuiva, împingându-l către un epilog de tipul: „Nene, gata, nu e de mine. Asta e, nu sunt sfânt.”
Deci ce-i de făcut? Soluția pe care o propun astăzi este de a ne uita către omul interior și către cel exterior, căci doar astfel putem dobândi seninătate în legătură cu progresul celui dintâi și agonia benefică a celui din urmă. Augustin spune că omul exterior nu este doar trupul nostru, ci tot ceea ce ține de viața acestuia: ceea ce îi dă vigoare, simțurile și informațiile pe care acestea le înmagazinează în memorie. Iar omul interior este însuși spiritul nostru ce se înnoiește din zi în zi, deja răpit de realitățile veșnice. Cu alte cuvinte, sămânța împărăției lui Dumnezeu, plantată prin Botez și hrănită prin Spovadă și Euharistie se găsește într-un loc mult mai adânc decât credem, un loc pe care, spune Augustin, doar Dumnezeu îl vede complet. Restul – pasiuni, senzații, sentimente, amintiri, pulsiuni psihice și corporale – ține de omul exterior.
Iar Domnul vine să ne mângâie prin Scripturi. Nicăieri nu vedem mai bine drama și rezolvarea strălucitoare a acestui conflict decât în scrierile apostolului Pavel. „De aceea nu pierdem din curaj; dimpotrivă, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci o clipă ușoară de necaz trecător, ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă, nouă, celor ce nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, dar cele ce se văd sunt veșnice.” (2 Cor 4:17) Chiar dacă în acest context el vorbește în primul rând despre persecuții și singurătatea apostolilor, oare nu am putea găsi aici o perfectă descriere a esenței conflictului nostru interior, cel dintre aparența unui sine furtunos și discreția unuia scăldat în lumina harului? Și oare nu citim aici o mobilizare spre a nu privi la acest sine dezordonat, ci doar către adâncul infinit din noi, către ceea ce Tereza de Avila numește „castelul interior”, „liftul” micuței Tereza de Lisieux către locul în care comorile nu sunt atacate de molii sau de hoți?
Părinte, nu mai pot. Nu mai are sens să vin la spovadă. De câte ori oare nu au auzit preoții confesori această replică? Sau de câte ori nu am fost și noi tentați de această voce dulceagă, ce poartă duhoarea morții? Dar ce ne spune în altă parte Pavel este de-a dreptul dinamită: „După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minții mele” (Rom 7:22). Și exclamă: „Mulțumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru! Așadar cu mintea eu însumi îi slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului (7:25).” Și afirmația care ne cutremură: „Drept aceea, nicio osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (8:1). Lucrurile sunt foarte simple: trupul e mort în virtutea păcatului, dar spiritul ne va învia (8:10), căci noi nu am primit un Spirit al robiei, al fricii, ci al înfierii, prin care strigăm: Abba! Tată!
Spus altfel: Gata! Suntem mântuiți în sângele Mântuitorului. Domnul i-a înfrânt pe stăpânii rasei umane – diavolul, păcatul, moartea – și ne așteaptă dincolo de moarte Împărăția crește în noi! Nici urmă de limbaj simbolic: în oasele noastre, organele noastre, în minte, memorie, imaginație se afla ca stăpână legea păcatului, dar după Hristos și după botez, ea, deși mai este acolo, nu mai este stăpână, ci sclavă. Rămășițele armatei inamicului fug terorizate iar Regele Hristos, însoțit de Mama Sa, Regina Cerului, se află în urmărirea lor. Adâncul nostru clocotește de bucurie și de lumină: se aud ecourile trâmbițelor finale. Căci „cine ne va despărți de iubirea lui Hristos?” întreabă Pavel cu o veselie răsunătoare.
Sunt din nou copil, mă aflu pe scaunul de la stomatologie, iar medicul strigă deodată la mine: Nu mai sta așa încordat și speriat! Nervul e mort! N-o să te doară! Dragi prieteni, Domnul ne spune astăzi: Nu mai fiți atât de speriați în legătură cu căderile voastre: trupul vostru e mort prin păcat, dar omul vostru interior crește fără oprire, dacă voi Mă veți lăsa să vă modelez cu harul Meu. Da, evitați păcatul, nu spuneți „da”, prin voință, impulsurilor voastre, dar nu vă frământați din cauză că aceste din urmă persistă. Francisc de Sales insista: nu vă speriați de greșelile voastre, ci oferiți-le Domnului cu seninătatea celui care constată, mereu și mereu, că are o comoară în „vase de lut”. Trăim ultimele zile ale acestei lumi. E ca în confuzia fusului orar: unii știu deja că a răsărit soarele, alții sunt încă în întuneric. Soarele deja a răsărit, iar noi alergăm către premiul cel mare, fără a privi la cele vizibile. Omul exterior geme în agonie și își trăiește ultimele clipe, încercând încă să ne facă zile amare. Este era sărăciei, unde totul se joacă în inimi, în taine, în aluzii și simboluri. Suntem săraci – dar oare am fi preferat să fim bogați, să avem trupuri eterice, cunoștință deplină și să cădem definitiv la primul semn de mândrie?
Și să privim către Euharistie: acolo Isus e prezent într-o formă încă mai modestă decât corporalitatea noastră. Noi ne plângem că trupul nostru o ia uneori razna, dar trupul său euharistic nici măcar nu poate să se miște. Noi ne plângem că uneori nu ne putem controla, dar el e întotdeauna controlat doar de alții. Să-l primim așadar cu iubire sfântă și frică arzătoare, gândindu-ne că, în această formă, el ne dă încă o lecție: vine la noi într-o sărăcie care o depășește cu mult pe a noastră. Însă un pic de imaginație nu strică: mai mult ca sigur, Domnul ne dă această lecție cu zâmbetul pe buze și cu acel gest de căldură pe care probabil l-a făcut spre Ioan Botezătorul atunci când i-a spus liniștitor: Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea.”(Mt 3:15)


Sursa:alinvara.wordpress.com

luni, 24 august 2015

Frumos!

Ioan-Maria Vianney în luptă cu cel Rău

Unul din numele cele mai celebre din această varietate de suflete dedicate perfecţiunii şi chinuite într-un mod de nespus de diavol este acela al lui Ioan-Maria Vianney; canonizat în anul 1925 de către Pius al XI-lea. Modestul paroh de Ars a fost însoţit toată viaţa de o remarcabilă faimă de sfinţenie, un propriu şi adevărat „Padre Pio” al Franţei masonice şi anticlericală al secolului XIX-lea. Această faimă îl deranja, ceruse episcopului de mai multe ori permisiunea de a se retrage ca şi călugăr certozin sau trapist, ne primind această permisiune. Celebrează sacramentul spovedaniei cu devotament şi tărie nemaiîntâlnită nici înainte şi nici după el; până şi pe patul de moarte acceptă de a primi persoane pentru a le conferi dezlegarea. Ars era un mic sat (două sute de suflete) circa 35 km de Lion, când în 1818 Ioan-Maria Vianney a fost numit paroh. A murit în 4 august 1858.

Biograful său, Jean Darche, mărturiseşte că după şase ani de la sosirea în sat, a început să fie cuprins de mirarea unor fapte ieşite din comun de origine diabolică, care au durat peste treizeci de ani. Iată un exemplu din acestea.

«Într-o seară, în timp ce se pregătea de culcare, auzi trei lovituri puternice la poarta curţii a casei parohiale. Şi se auzeau aşa de tare, încât cel care bătea, părea ca ar fi vrut să spargă uşile din lemn cu o bâtă mare.

„Am deschis imediat fereastra mea” spuse preotul „şi am întrebat: Cine e? Nu am văzut pe nimeni şi m-am dus liniştit în pat încredinţându-mă lui Isus, Fecioarei şi bunului meu înger”.

Parohul nu a adormit când a auzit alte trei lovituri, mai puternice, dar nu la poarta curţii, ci la uşa scărilor care ducea spre camera lui. Se ridică şi întrebă: Cine e? Fără a avea nici un răspuns.

Doi bărbaţi bine făcuţi şi curajoşi veniseră să doarmă în parohie pentru câteva nopţi, cu scopul de a clarifica situaţia. Auziseră zgomotul, în mod repetat, dar nu au văzut nimic».

Aceleaşi lovituri s-au repetat succesiv în mai multe nopţi, timp de mulţi ani la rând.

Era de obicei la miezul nopţii, când acest zgomot avea loc, după ce satana intra în camera parohului. Apuca cearceafurile patului şi le scutura cu furie, ca şi cum ar fi vrut să le rupă. De multe ori schimba locul mobilei şi al scaunelor. Uneori după un moment de linişte, se apropia de patul unde parohul se odihnea, şi îl chema cu o voce puternică, pe un ton batjocoritor: «Vianney! Vianney!...».

Câţiva martori spuneau ca uneori diavolul părea că bate cuie în pardosea cu ciocanul, taie mesele sau le zdrobeşte, sau le netezea cu rindeaua precum un tâmplar; alte ori bătea pe masă, pe o bancă, pe cuptor sau pe un vas de apă.

Alteori sărea şi galopa precum un cal, părea că se ridică până în tavan şi apoi brusc cădea pe patru copite pe podea.

De asemenea: imita marşul gălăgios al soldaţilor încălţaţi cu cizme, sau zgomotul copitelor unei turme de oi care păreau că ar trece peste capul preotului. În unele nopţi spiritul diabolic scotea în curte nişte strigăte puternice şi ameninţătoare încât preotul şi bărbaţii care dormeau în casa parohială se speriau. Servul lui Dumnezeu auzea sunetul precis al vocilor, dar nu înţelegea cuvintele rostite. Martorii au susţinut faptul că ar fi vorbit în limbi străine, şi au declarat că după părerea lor nu a fost decât confuzie şi dezordine în discursurile ce se auzeau.

Acest zgomot îl împiedica pe acest preot sfânt să închidă ochii, chiar dacă era zdrobit de oboseală după o zi de lucru. Oferea lui Dumnezeu această lipsă a somnului pentru convertirea păcătoşilor. Când pronunţa cuvintele „convertirea păcătoşilor” zgomotul înceta pentru un moment, apoi relua după câteva secunde.

Parohul povestea liber despre aceste puteri neobişnuite ale spiritului rău.

«Nu ştiu» spunea o dată «dacă sunt şoarecii sau este il grappino (îi spunea aşa diavolului în semn de dispreţ) dar vin în cete numeroase în hambarul meu, vin chiar şi în patul meu plimbându-se. S-ar zice că e ca o turmă mare de oi. Nu reuşesc să adorm. De multe ori iau un baston şi lovesc podeaua pentru a-i face să tacă. Este mereu acelaşi lucru».

Se pune că povestea cum diavolii îl aruncau jos din pat, şi chiar ar fi vrut să-l ucidă.


"Sfinti în luptă cu cel rău" P. Gabriel Amorth

Sursa

duminică, 23 august 2015

:)

Puterea rugăciunii care transformă căsătoriile

”Dumnezeul meu, ajută-mi să fiu dezinteresat în căsătoria mea, să dau totul pentru soția (soțul) mea (meu), fără să ascund nimic, fără să aștept nimic în schimb...”
 
Dacă cineva ți-ar zice că există ceva ce poți face pentru ca durata căsătoriei tale să fie „până dincolo de moarte” și care îți ia doar cinci minute pe zi nu ai face? Să vă rugați împreună în fiecare zi, de aceasta e nevoie!
Căsătoria nu privește un cuplu, ci o trinitate. A treia persoană e Dumnezeu, și Lui trebuie să-i permitem să fie parte în căsătorie pentru ca aceasta să fie sănătoasă. 
 
Există diferite moduri de a ne ruga, dar vă ofer o rugăciune pentru cei căsătoriți pe care sper să o luați în considerare. Considerați această rugăciune un cadou pentru voi și pentru persoana pe care o iubiți. Vă invit să o recitați împreună.
 
Rugați-vă încet, îmbrățișați sau ținându-vă de mână, și priviți-l pe celălalt în ochi pe cât posibil în timpul rugăciunii. Puteți să o faceți! Și să nu aveți teamă să vorbiți, înainte sau după ce v-ați rugat împreună. Vorbiți doar, și să fiți prezenți unul în celălalt. 
 
Aș sugera ca în timpul rugăciunii să vă amintiți prima zi în care ați întâlnit-o pe soția (soțul) voastră și ziua nunții voastre. Ea sau el continuă să fie aceeași persoană. 
 
Probabil că de-a lungul vieții ați întâlnit multe provocări la care nu v-ați fi așteptat, dar prin care ați trecut împreună, și focul providențial al afecțiunii și al iubirii voastre v-a transformat într-un unic trup pe care-l formați astăzi, și aceasta este extraordinar. 
 
Rugăciunea care transformă căsătoriile: 
 
Preasfântă Treime, Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, mulțumesc pentru darul sacramentului căsătoriei. Mulțumesc pentru minunatul dar care este soția (soțul), pe care Tu, providența perfectă, l-ai proiectat pentru mine din eternitate. Permite să o (să-l)  tratez întotdeauna ca pe o persoană regală, cu toate onorurile, respectul și demnitatea pe care o merită. 
 
Doamne al meu, ajută-mă să fiu dezinteresat în căsătoria mea, să dau totul pentru soția (soțul) mea, fără să ascund nimic, fără să aștept nimic în schimb, recunoscând și mulțumind pentru tot ceea ce ea (el) face pentru mine și pentru familia noastră în toate zilele. Este mult!
 
Te rog, întărește și protejează căsătoria noastră, precum toate celelalte căsătorii. Ajută-ne să ne rugăm împreună în fiecare zi. Permite-ne să ne încredem în Tine în fiecare zi, precum meriți. Te rog, fă căsătoria noastră să fie fecundă și deschisă voinții Tale în privilegiul procreării și al ocrotiri vieții. Ajută-ne să construim o familie puternică, sigură, iubitoare, plină de credință, o Biserică domestică. 
 
Preasfântă Fecioară Maria, încredințăm ție căsătoria noastră, apără mereu familia noastră. Avem deplină încredere în Tine, Doamne Isuse, deoarece ești întotdeauna cu noi și cauți ceea ce este mai bun pentru noi, purtând tot ceea ce este pozitiv, chiar și crucile pe care le-ai permis în viața noastră. 
 
Dragă (dragule), (numele soție sau a soțului): tu și eu suntem un singur trup. Îți promit să te iubesc întotdeauna și să-ți fiu mereu fidelă. Nu te voi părăsi niciodată, îmi voi da viața pentru tine. Cu Dumnezeu și cu tine în viața mea am totul. Mulțumesc, Isuse, Tu ești marele slujitor. Te iubim. 
 
Lumea are nevoie de mărturia căsătoriilor puternice și frumoase. Trebuie să creem o cultură care apreciază căsătoria și familia. Aceste cuvinte trebuie pronunțate cu reverență: căsătoria și familia sunt sacramente sacre ale Iubirii de neprețuit a lui Dumnezeu pentru lume. 
 
„Omul, așadar să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit” (Mc 10,9).
 
Să nu permiteți niciodată ca o persoană sau un lucru inferior vouă să vă separe de soția (soțul) voastră. Dumnezeu este un singur lucru cu voi, Dumnezeu este iubire, căsătoria e iubire, și iubirea rămâne indiferent prin ce trecem, nu se sfârșește (cf. 1Cor 13, 7-8).
 
Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit o soție (un soț). Suntem chemați să fim un singur trup cu ea (el). 
 
 
Traducere: AMR
 


Sursa:aleteia.org

sâmbătă, 22 august 2015

:)

vineri, 21 august 2015

I-a îmbolnăvit de cancer, iar acum Samsung vrea să-şi ajute angajaţii

După mai multe cazuri de cancer confirmate la fabricile Samsung, gigantul sud coreean şi-a recunoscut vina şi a iniţiat un fond financiar pentru ajutorarea lor.
Deşi în teorie condiţiile de muncă la fabricile din Coreea de Sud sunt un pic mai bune decât cele din China, mai multe cazuri de cancer înregistrate la fabricile Samsung din teritoriu te-ar face să crezi altceva. Timp de aproape un deceniu, mai mulţi angajaţi au ajuns să dea în judecată compania sud coreeană după ce s-au îmbolnăvit cu diverse forme de cancer, precum leucemie şi alte afecţiuni cu concesinţe la fel de grave. Nu a durat mult până să fie evident că de vină au fost expunerile prelungite la radiaţii şi alte forme de substanţe chimice periculoase în fabricile Samsung de ecrane şi cipuri.
Din păcate, Samsung abia în mai 2014 şi-a recunoscut vina în respectivele cazuri şi şi-a cerut scuze oficial bolnavilor şi familiilor acestora. Încercând în continuare să intre din nou în graţiile angajaţilor îmbolnăviţi, aceeaşi companie a iniţat zilele trecute un fond de ajutorare al bolnavilor şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă din fabrici în valoare de aproximativ 86 de milioane de dolari. Printre altele, banii respectivi vor fi folosiţi pentru compensarea financiară mult mai rapidă a bolnavilor de cancer de la fabricile Samsung şi a familiilor lor.  De asemenea, aceeaşi bani vor fi facilita angajarea de experţi şi cercetarea metodelor prin care poate fi îmbunătăţită siguranţa angajaţilor la fabricile cu probleme.
Ca să înţelegeţi mai bine amploarea acestei probleme grave, un grup de activişti din Coreea de Sud, după interviuri cu foşti angajaţi şi membrii ai familiilor acestora aproximează că s-au înregistrat aproape 200 de cazuri la fabricile Samsung, dintre care 70 au decedat ca urmare a condiţiilor de muncă improprii. Decizia realizării acestui fond financiar vine după negocierii prelungite dintre reprezentanţii companiei şi experţi obiectivi care sperau să responsabilizeze în vreun fel cea mai mare companie sud coreeană.

joi, 20 august 2015

SFÂNTUL BERNARD DE CLAIRVAUX



Astăzi, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Bernard. S-a născut în 1090, în castelul din Fontaine, aproape de Dijon, în regiunea Borgogne, în familia lui Tesselin şi Aletta de Montbard, un cuplu ideal şi profund creştin, în sânul căreia au fost şapte fii, şase băieţi şi o fată, şi în care au trăit ca într-un mic paradis. Faţă de Bernard, cel de-al treilea copil, mama a avut o grijă deosebită, simţind că el este un copil cu totul special; o afecţiune la care fiul a ştiut să răspundă la rândul său.

În timp ce fraţii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lângă canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasă casă.

În 1107, Aletta a murit şi Bernard, deşi i-a simţit lipsa, a continuat să se inspire din sfaturile ei şi, când i-au propus să întreprindă o carieră bisericească în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inimă setea de sfinţenie, a refuzat propunerea. Voia să se dăruiască lui Dumnezeu, dar nu pentru a face carieră.

În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, şi aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul şi cuvântul său înflăcărat vor atrage alţi treizeci de tineri, rude şi prieteni, unii dintre ei chiar căsătoriţi. De ce să-ţi consumi viaţa în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împăratului însuşi - le spunea Bernard -, când există posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un călugăr?

Ne putem imagina uşor consideraţiile pe care el le făcea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în mănăstire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufăr la gândul că inteligenţa ta ascuţită şi rezultatele erudiţiei tale se consumă în studii deşarte şi uşuratice; mă gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujeşti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecătoare. Şi dacă te-ar lovi o moarte neaşteptată şi te-ar răpune?”

Şi studenţilor din Paris le spunea: “Cel căruia îi place banul, nu se satură niciodată de el; cine iubeşte plăcerea, nu se satură de ea; cine caută gloria, mai mult, cine iubeşte lumea, nu se satură niciodată de ea... Cine dintre voi doreşte să fie sătul, să înceapă prin a simţi foame de dreptate, şi cu siguranţă că se va sătura. Doreşte acea pâine care este din belşug în casa Tatălui şi vei descoperi îndată că vei avea repulsie faţă de aceea a porcilor”.

Bernard şi prietenii săi au cerut şi obţinut să intre în mănăstirea din Cîteaux, unde, de câţiva ani, o mână de călugări curajoşi căutau să trăiască regula benedictină conform spiritului originar, dar băteau pasul pe loc din cauza lipsei de vocaţii. Sosirea lui Bernard şi a tovarăşilor săi a dat un nou impuls iniţiativei şi a făcut să se ridice şi alte vocaţii, aşa încât, după cinci ani, Bernard a fost ales să fondeze împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi o nouă abaţie într-o localitate numită până atunci Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.

La Clairvaux, Dumnezeu şi-a aşezat locuinţa

Noul abate a primit binecuvântarea şi, cu acea ocazie, probabil că a şi fost sfinţit preot. Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic şi nefiind obişnuit cu muncile grele, s-a resimţit mult şi, pentru a se vindeca, a trebuit să se retragă circa un an într-o căsuţă construită anume pentru el.

Noua experienţă monastică şi faima acelor primi călugări, aproape toţi proveniţi din clasa nobilă, au atras şi aici multe vocaţii şi Bernard a putut astfel să fondeze prima filială în localitatea Tre Fontane.

Toţi fraţii lui Bernard au intrat în mănăstire şi sora sa, Umbelina, era şi ea într-o mănăstire feminină. În castelul din Fontaine rămăseseră numai tatăl şi fratele cel mai mic, moştenitor al tuturor bunurilor. Se povesteşte că tânărul s-a plâns lui Bernard şi tatălui său spunând: “Pentru voi aţi ales partea cea mai bună, şi mie mi-aţi lăsat lucrurile pământeşti”. Dar pentru că şi acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-şi lăsa tatăl singur, i-a propus să vină şi el. Bătrânul a rămas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o condiţie: ca nimeni să nu ştie că el era tatăl abatelui şi să i se permită să se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercină, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât să se bucure de acest lucru.

În 1119, a fost fondată abaţia din Fontena..., şi mai apoi au fost fondate cel puţin câte două în fiecare an, în diferite părţi ale Europei. Părea că toată lumea spuneau contemporanii a devenit cistercină. Dar care era energia ce se degaja din aceste abaţii bernardiene, încât atrăgeau atâtea persoane?

“Bernard, într-o celebră predică, spunea: “Toată filozofia mea înaltă, astăzi, constă în a cunoaşte că Isus există şi că a fost răstignit”. Şi, când Bernard a pornit cu primii săi tovarăşi pe drumul pe care Dumnezeu i l-a arătat, l-a ales numai pe Dumnezeu pe drumul crucii sale, “viaţa sa cu tovarăşii săi B spune Guillaume de Saint-Thierr... era dragoste”. Şi “cei care vedeau cum se iubeau, recunoşteau că Dumnezeu era cu ei”. Mulţime mare se îndrepta în pelerinaj să vadă... pe cine? Pe Dumnezeu care, într-un fel, “se manifesta prin iubirea reciprocă a călugărilor”.

Călugări care se ocupă cu treburi gospodăreşti

Dacă primii însoţitori ai lui Bernard erau cu toţii fii de nobili, mai apoi au venit şi numeroase persoane, chiar şi dintre ţăranii analfabeţi, să-i ceară să-l urmeze pe el. Abatele nu a avut dubii: dacă Dumnezeu îi chema, el nu putea decât să le deschidă porţile. Chiar dacă nu se puteau dedica corului şi studiului, meseria lor era la fel de preţioasă pentru comunitate şi pentru societate. Împrăştierea gunoiului pe câmpuri pentru Bernard valora cât cântatul psalmilor în Biserică. Şi putea spune aceasta cu glas tare, pentru că toţi călugării săi îmbrăţişaseră munca manuală şi aveau ca regulă să nu primească pământuri pe care să nu le poată cultiva cu propriile mâini.

Călugării cu menire gospodărească făceau, deci, voturi ca toţi ceilalţi, locuiau în abaţiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca păşuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminică în abaţie pentru a participa la liturgie, să asculte instrucţiunile abatelui şi să ia masa cu întreaga comunitate.

“Cea mai mare contribuţie pe care fratele laic o putea da vieţii de mănăstire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totuşi, că rolul său în familia monastică a fost numai economic... Munca manuală era parte indispensabilă pentru o viaţă modelată pe aceea a lui Isus, şi, ca atare, reprezenta o obligaţie pentru călugării corişti, ca şi pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodăreşti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”.

Tocmai aceşti călugări, adeseori analfabeţi, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultură şi în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apă şi au ştiut să folosească puterea hidraulică chiar şi în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanităţii.

Maestru de viaţă

Bernard nu numai că era un exemplu în observarea regulii, dar era şi un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena..., aflându-se în vizită la Clairvaux, ascultând explicaţia pe care Bernard o făcea călugărilor săi despre al şaptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinţa gradelor de umilinţă, a rămas entuziast şi, dorind să o repete călugărilor săi, i-a cerut lui Bernard să i-o scrie. Aşa a apărut prima operă a sfântului: Gradele umilinţei şi ale mândriei, operă în care descrie drumul pe care creştinul trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alungă orice teamă şi ne pregăteşte să primim de la Tatăl darul contemplaţiei.

În timp ce Bernard era cu totul preocupat să consolideze şi să răspândească idealul ordinului său, a scris Scrisoarea despre iubire adresată certozinilor, care a fost adăugată altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce măsură trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, şi Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a răspuns: “Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fără măsură”.

Această iubire castă şi fără măsură duce omul la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre libera voinţă umană şi caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când - suspina Bernard - se va putea face experienţa acestui impuls în baza căruia spiritul, îmbătat de iubirea faţă de Dumnezeu, uită de sine, se consideră pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avântă cu totul spre Dumnezeu şi, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el şi spune: “Trupul meu şi inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru veşnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita să-l proclam fericit şi sfânt pe acela căruia îi va fi dată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare, mai des sau cel puţin o singură dată, şi aceasta fie şi în treacăt, chiar pentru un singur moment. Să te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuţi, ca şi cum n-ai mai exista, şi să nu mai ai deloc conştiinţa despre tine însuţi, şi să te goleşti de tine, şi să te consideri un nimeni, înseamnă deja că te simţi în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”.

Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate această experienţă mistică, dacă nu ar fi avut-o personal. Şi el continuă: “Să ajungi la un asemenea sentiment înseamnă să te îndumnezeieşti. Aşa cum o mică picătură de apă într-o mare cantitate de vin pare că pierde în întregime propria-i natură, până la a-şi asuma gustul şi culoarea vinului, aşa cum un fier pus în foc şi ajuns în starea de incandescenţă îşi pierde forma originară pentru a deveni întru totul asemenea focului, aşa cum aerul pătruns de lumina soarelui primeşte strălucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însăşi, la fel, în cei sfinţi va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o manieră inefabilă, să se dizolve şi să se cufunde în voinţa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toţi, dacă va rămâne în om ceva care aparţine omului? Va rămâne, desigur, substanţa omului, dar într-o altă formă, glorie şi putere”.

Este identificarea cu Cuvântul divin: “Fericit sufletul îmbrăcat cu frumuseţea castă, cu haina candidă a inocenţei cereşti, pe care le dă conformitatea glorioasă cu tine, o, Cuvânt care eşti “candoarea vieţii veşnice, splendoare şi imagine a substanţei lui Dumnezeu”... Maiestatea ta nu-l înspăimântă, deoarece asemănarea îl asociază cu tine, iubirea îl uneşte cu tine, profesiunea îl logodeşte cu tine... O, Cuvânt divin, dă-mi ca, abandonând orice lucru, să mă unească cu tine toate dorinţele mele, să trăiesc din tine, să mă las condus de tine, să trăiesc prin tine, pentru a te putea naşte pe tine; fă ca eu să pot spune: “Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig”; atunci voi fi mireasa ta. Inima ta de mire se va odihni în mine, ştiind că îţi va fi credincioasă inima mea, care a dispreţuit totul din iubire faţă de tine şi le consideră pe toate vrednice de dispreţ pentru a te câştiga şi poseda doar pe tine”.

Nu numai mănăstirea...

Bernard era un mistic şi voia să trăiască departe de lume, cufundat în “Valea Luminii”, dar, la un moment dat, i-au sosit de la Roma veşti triste. În 1130, la moartea papei, o parte dintre cardinalii reuniţi în grabă l-au ales pe Inocenţiu al II-lea, dar exponenţii unei alte facţiuni, imediat după aceea, au ales pe un altul, Anaclet al II-lea. La chemarea “Miresei lui Cristos”, atât de rău redusă de setea de putere a unor fii ai ei mai influenţi, Bernard şi-a lăsat liniştea cenobiului şi a străbătut Franţa, Anglia, Germania şi Italia, până când a reuşit să facă cunoscut tuturor că succesorul legitim al lui Petru este Inocenţiu al II-lea.

Într-una dintre călătoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului să vorbească studenţilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitaţia şi i-a poruncit călugărului care îl însoţea să aleagă un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineaţa următoare, şi-a schimbat ideea şi s-a îndreptat spre oraş. Oprirea la Paris nu a fost fără roade: Bernard a câştigat pentru viaţa monastică trei studenţi şi din discursul său s-a născut micul tratat Despre convertire.

În această carte, aminteşte că convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Este interesant de notat că aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al conştiinţei, care nu este niciodată în contrast cu Sfânta Scriptură, dar este trezit de ea prin meditaţii asidue. “Nu spera spune el să auzi de la mine ceea ce raţiunea reuşeşte să adune în memoria ta... Fă ca auzul să fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”.

“Spre această voce intimă, deci, vă îndemnăm să vă îndreptaţi urechile inimii, străduindu-vă să-l ascultaţi înlăuntrul vostru pe Dumnezeu care vă vorbeşte mai degrabă decât atunci când ascultaţi pe cineva stând în faţa voastră şi vă adresează cuvântul. Aceea, într-adevăr, este vocea care umple din nou de strălucire şi de admirabilă virtute, care scutură deşerturile, sapă secretele ascunse, alungă lâncezeala din suflete”. Apoi, ca şi în alte scrieri, indică drumul de parcurs al convertirii până la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.

Întors în liniştea mănăstirii, nu a putut să se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declanşat controversa teologică cu Abelard, şi Bernard nu a avut linişte până ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnată de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credinţei a fost foarte dură şi Bernard, cu limbajul său înflăcărat şi înţepător, nu a reuşit uneori să evite excesele.

Femeile şi Maria

Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor - mai ales în discursurile ocazionate de sărbătorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vieţii monastice cistercine, ca şi pentru celelalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă, înainte de toate, umilinţa: “Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa”. Îi cântă bucuriile maternităţii şi durerile compasiunii sale faţă de Fiu, dar mai presus de toate, o prezintă ca model de virtute pentru toţi creştinii.

Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forţa durerii a pătruns inima ta, aşa că noi te considerăm mai mult decât martiră, pentru că suferinţele tale interioare, ale sufletului tău, au depăşit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ţi-au străpuns şi deschis inima şi sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iată fiul tău”?” Ce schimb! Ţi l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stăpânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevăratului Dumnezeu”.

Cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, el îşi exprima toată încrederea faţă de Maria: “O, Fecioară binecuvântată... cu evlavia ta, revelează lumii acel har pe care tu l-ai aflat lângă Dumnezeu: cu sfintele tale rugăciuni, obţine iertare celor vinovaţi, vindecare celor bolnavi, tărie celor slabi, mângâiere celor mâhniţi, ajutor şi eliberare celor care se află în primejdie”.

Nu numai despre Maria, dar despre fiecare femeie, Bernard a avut întotdeauna un concept foarte înalt, admirând frumuseţea şi inteligenţa propriei mame şi a surorii sale, Umbelina. O scrisoare, atribuită lui în mod greşit, sugera faptul că el ar fi fost un misogin. Nimic mai fals. Niciodată nu a introdus în scrierile sale un cuvânt împotriva femeilor şi, când s-a confruntat cu slăbiciunile lor, atunci s-a grăbit să spună că acestea sunt comune tuturor creaturilor umane. El notează faptul că, după înviere, darurile lui Dumnezeu au fost date mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor, deoarece Cel Înviat s-a arătat mai întâi lor şi apoi apostolilor.

În serviciul Bisericii Universale

În 1145, a fost ales papă Eugen al III-lea, care a fost discipolul său la Clairvaux. Pentru el a scris Consideraţia. Poate mai mult decât o analiză a cărţii, ar fi mai potrivit să spun ceva despre modul cum el concepea oficiul de episcop al Romei.

După ce l-a avertizat pe iubitul său discipol despre slăbiciunea umană şi a stigmatizat viciile de la curtea pontificală, reafirmă credinţa sa în misiunea papei, dar îi aminteşte că autoritatea indiscutabilă a lui Petru nu trebuie să fie schimbată niciodată cu stăpânirea, deoarece el este chemat “să prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveşte pe episcopi, aceştia trebuie să găsească în papa garantul unităţii Bisericii şi să fie recunoscuţi ca reprezentanţi ai lui Cristos, deoarece şi ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stăpânul lor, ci Petru, care îi confirmă.

Bernard nu are despre Biserică conceptul că ar fi o societate perfectă, ci popor peregrin; ea nu este compusă din persoane bune, care trăiesc în interior, în opoziţie cu cei răi, care trăiesc afară, ci este formată din bărbaţi şi femei care, în întreaga lor viaţă, luptă pentru a ajunge la perfecţiune. “Bernard aseamănă Biserica cu mireasa din Cântarea Cântărilor, care este în acelaşi timp neagră şi frumoasă, sau cu năvodul care conţine peşti buni şi răi”.

În timpul său era foarte vie controversa medievală privind cele două puteri, aceea spirituală, a papei, şi aceea temporală, a împăratului. Deşi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului său, Bernard ne surprinde prin luarea sa de poziţie în privinţa acestui argument. El recunoaşte că cele două puteri sunt distincte şi că amestecarea lor este periculoasă. El spune clar despre împărat că are tendinţa de a-şi atribui dreptul de învestitură a episcopilor, că ameninţă libertatea Bisericii şi independenţa ei. În acelaşi timp, nu admite ca papa să se interpună în sfera temporală.

Bernard a intrat şi în aventura cruciadelor din însărcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reuşita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregătită de el din însărcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro...es. Călugărul-cavaler - conform acestei reguli - nu numai că apără locurile sfinte, dar luptă cu răul sub toate formele sale. De aceea, chiar dacă trebuie să poarte armele tradiţionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Prezenţa lor în locurile sfinte trebuia să asigure creştinilor pacea necesară pentru vizitarea cu devoţiune a ţării lui Isus şi să împlinească acolo opere de milostenie.

Sfântul abate s-a opus cu energie persecuţiei împotriva evreilor în ţările europene şi în Palestina: “Evreii nu trebuie să fie persecutaţi şi nici alungaţi... Dacă au fost violenţi cu noi, pentru aceasta nu trebuie să răspundem cu violenţă la violenţă”.

Omul tuturor timpurilor

Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise - cum o spunea el însuşi - “himera” Europei, deoarece, deşi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns să se intereseze de politică şi să călătorească permanent. Carisma sa, care a atras autentice mulţimi de călugări şi călugăriţe, nu putea să rămână doar un patrimoniu al mănăstirilor. Şi scrierile sale continuă şi astăzi să menţină vie influenţa sa în lume.

A fost proclamat sfânt, în 1174, şi învăţător al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenţa Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:

“Regina cerului,
ocean înflăcărat de iubire,
ne va da orice har,
pentru aceea, eu, Bernard,
sunt slujitorul ei fidel”.
Sursa:www.calendarcatolic.ro

miercuri, 19 august 2015

Inaugurarea magazinului second-hand «dinȘifonier»

Asociația Caritas Eparhial Oradea a inaugurat astăzi magazinul second-hand «dinȘifonier», situat în Oradea, str. Decebal, nr. 76, bl. C6 parter (vis-a-vis de fosta fabrică Înfrățirea). La deschidere au participat reprezentanți ai Asociației Caritas Eparhial Oradea, ai partenerului SC Public Euroconsulting SRL, potențiali clienți și reprezentanți ai presei.
„Asociația Caritas Eparhial Oradea, pe lângă toate intervențiile și serviciile sociale pe care le oferă, pe lângă faptul că îngrijește persoane vârstnice și hrănește persoane fără adăpost, se preocupă și de a produce schimbare socială în rândul grupurilor dezavantajate, prin crearea de locuri de muncă pentru aceștia”, a declarat părintele Olimpiu Todorean, președintele Asociației Caritas Eparhial Oradea. „Clienții «dinȘifonier» vor avea ocazia ca, prin achiziționarea produselor din cadrul magazinului, care vor fi comercializate la prețuri foarte bune, să beneficieze atât de produsul achiziționat, cât și să contribuie la o schimbare socială, având în vedere că profitul generat de magazin va fi utilizat exclusiv în scop social”, a declarat Monica Suciu, manager proiect.
„Magazinul «dinȘifonier» este un concept de magazin second-hand ce furnizează articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilier, obiecte de uz casnic și accesorii de înaltă calitate prin personal calificat, având prețuri accesibile tuturor cumpărătorilor. Programul de funcționare a magazinului va fi de luni până vineri, în intervalul orar 10.00-18.00″, a declarat Bianca Ghețe, administrator al magazinului. Magazinul «dinȘifonier» este un nume nou în rândul magazinelor second-hand din Oradea, acesta fiind o structură de economie socială, creată în cadrul proiectului „Implicare activă pentru dezvoltare comunitară”, finanțat prin Fondul Social European, Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane.
Începând cu data de 5 ianuarie 2015, Asociația Caritas Eparhial Oradea, în parteneriat cu SC Public Euconsulting SRL, implementează proiectul „Implicare activă pentru dezvoltare comunitară”, finanțat prin Fondul Social European, Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane. Obiectivul general al proiectului îl constituie facilitarea accesului pe piața muncii a unui număr de 60 de persoane aparținând grupurilor vulnerabile, motiv pentru care în cadrul proiectului au fost inițiate trei forme de economie socială, care au creat 16 locuri de muncă pentru persoane vulnerabile: firma de construcții SC CEO CONSTRUCT SRL, firma de comerț cu amănuntul SC CEO STORE SRL precum și un atelier de producție lumânări SC ARDDOR D-LUXE SRL.
Pr. Olimpiu Todorean
președinte Caritas Eparhia Oradea

marți, 18 august 2015

Familia mea m-a salvat de mine însămi

de Costanza Miriano
    
Cu câteva zile în urmă mamei mele i-a ieșit din gură o propoziție greșită „Dar de ce nu-mi trimiți băieții câteva zile la Perugia?”. Mi-a spus. Am auzit. Nu știu cât de mult a regretat, dar a spus-o. Urmează o lungă negociere. Mama a patru băieți în cauză - care aș fi eu - este reticentă, asemenea tatălui: nu ne este ușor să ne despărțim de copii, dar este cald, nu este nici școală, noi trebuie să muncim, și astfel cădem de acord. Două zile și jumătate la bunici.

Încep să fac proiecte
    
Imaginația bogată a unei mame muncitoare, epuizată de oboseală și două zile jumătate fără fii, își asumă instantaneu proporții fantasmagorice: „trecând peste durerea separării am început să-mi fac planuri. Voi aranja facturile, dulapurile, sertarele, voi citi, voi merge la salon, voi face meditație, de fapt, cred că voi deveni o călugăriță de clauzură, o femeie minunată de un spirit echilibrat, corp eficient.
    
Există însă acel mic detaliu: două zile și jumătate sunt de fapt doar 60 de ore, puțin pentru a reorganiza o viață. Trebuie să și muncești, să mănânci și ocazional să și dormi. Apoi trebuie să-ți petreci timpul la telefon cu bunica încercând - în zadar - să-i înțelegi fraza: „au spus că le lipsești”, sau cel puțin un „au întrebat de tine”. Pe scurt, timpul alunecă din mâini, în timp ce devine din ce în ce mai clară conștientizarea că viața mea fără cosmetician și facturi aranjate nu este incidentul unui parcurs sau o eroare, ci este exact viața mea.

În cele din urmă, dar apoi?
    
Într-o seară trebuie să lucrez, să fac ture nocturne (să împart produse alimentare săracilor în stația Ostiense). O altă seară reușim în final să ne-o dedicăm nouă, mie și soțul meu și să mergem la un restaurant. Reușim, în mod miraculos să încheiem o frază fără nici o „mamaaaa. El m-a împins!” și să rămânem singuri cu telefoanele stinse. Restul, un pic de timp pentru sine. Câteva ore libere sunt, dar nu-mi servesc la machiajul esențial, pentru că poate - am aflat - nu am nevoie. Este viața mea compusă din soț, copii, muncă și din multe alte persoane care mă opresc să fac pentru mine ceea ce aș dori. Acest lucru nu este unul rău, dimpotrivă. Ei sunt aceia care mă salvează de mine însămi, de egoismul meu. Au fost de ajuns câteva ore pentru a mă întoarce la viața epocii în care trăiam singură: cântând Gloria Gaynor în lenjerie pe hol, cu lingura de lemn pe post de microfon, mâncare semi-preparată pe canapea care întâmpina deprimarea mea solitară (atunci când soțul era la muncă), zeci de haine aruncate pe pat, deoarece nu am nimic cu ce să mă îmbrac și mai ales nu am ochi inocenți care să mă privească și cărora să le dau un bun exemplu (este adevărat, timpul era puțin, dar am reușit să dispersez aproape tot).

Familia mea m-a salvat de mine însămi
    
Anii însă nu au trecut în zadar, așa că am decis să profit de munca de seară a soțului meu și să merg să fac puțină adorație la Biserica Sfânta Anastasia (o biserică în Roma unde Preasfântul Sacrament este expus zi și noapte), iar aici mi-am dat seama că familia mi-a salvat viața. M-a salvat de mine însămi, de dezordinea mea, de pasiunile și de egoismul meu. Mi-a explicat faptul că, chiar dacă aș scrie o carte prin care să-i fac pe ceilalți să înțeleagă, poate eu nu voi înțelege cu adevărat că a asculta lucrul cel mai bun. Ascultând de circumstanțele în care suntem puși să trăim ne salvează viața, și de fiecare dată când cineva ne incomodează, în realitate ne salvează. O poate face un fiu, un soț, o soție, sau oricine altcineva care are nevoie de noi (așa cum câteodată noi suntem aceia care avem nevoie și deranjăm pe alții). O poate face chemându-ne, cerându-ne ceva, chiar luându-ne, pentru că Evanghelia nu zice „celui care îți cere haina”, ci „pe cel ce îți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa” (Lc 6, 29).
    
Plimbându-mă prin cartier cu soțul meu și văzând multe localuri superbe, pline de tineri dar și de adulți frumoși și maturi ca și noi (poate unii au chemat dădaca pentru a putea ieși singuri la cină), am zis nu, nu ne-ar plăcea să aveam tot timpul acea viață. A avea mult timp de petrecut prin cluburi, cinematografe sau poate vacanțe, ar însemna că suntem un cuplu fără copii. Ne place mult efortul nostru de a fi tată și mamă. Am fost puși la dispoziția vieții și asta ne-a făcut adulți. A fi părinți nu înseamnă doar dificultate, nici o cruce asemenea bolii, dar vreau să spun că pentru experiența mea a fost acela care m-a învățat să nu ascult doar de mine însămi. Dacă la început acest lucru te deranjează puțin, apoi descoperi că este singurul lucru care te face cu adevărat fericit. Aici. Acum.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:www.bastabugie.it

luni, 17 august 2015

Tolkien: secretul pentru o căsătorie fericită

De Sam Guzman
Tolkien pe când a întâlnit-o pe cea care era să-i devină soție, Edith, la vârsta de 16 ani, s-a îndrăgostit imediat de ea.  Când preotul care-i era tutore a descoperit povestea de iubire i-a interzis să țină legătura cu Edith până la vârsta de 21 de ani, pentru a nu-l distrage de la studii. Tolkien chiar dacă nu era de acord se supuse și timp de cinci ani a așteptat. În seara când a împlinit 21 de ani i-a trimis frumoasei Edith o scrisoare în care îi mărturisea iubirea și prin care o cerea de soție. O săptămână mai târziu erau logodiți și așteptau să se căsătorească. În timpul vieții sale, Tolkien a scris multe poezii de iubire pentru soția sa, iar în scrisorile către prieteni scria despre ea în cuvintele cele mai alese. Probabil  lucrul cel mai de preț pe care-l putea oferi iubitei sale soții a fost  întrepătrunderea istoriei lor de iubire cu povestea dintre Beren și Luthien.
Scria fiului său Christopher: „Nu i-am zis niciodată Edith Luthien- dar ea a fost sursa povestei care a devenit în acele timpuri partea principală din Silmarillion. A fost gândită la început într-o mică pădure la Roos în Yorkshire (unde am fost pentru o perioadă și unde ea a putut să fie cu mine pentru un scurt timp). În acele zile ea putea să cânte și să danseze fără griji, și îmi mintesc că avea părul foarte frumos, tenul clar, ochii strălucitori cum nu i-am văzut niciodată”.
Nici după moarte, Tolkien nu a lăsat-o pe Edith. A fost îngropat lângă ea, iar pe o unică lespede era scris Beren și Luthien.
J.R.R. Tolkien a fost căsătorit timp de 55 de ani. În contrast, rata modernă a divorțurilor este înspăimântător de ridicată, iar unii renunță complet la căsătoria monogamă, susținând simplu că nu e posibilă. Ce avea Tolkien ce multe căsătorii nu au? Cum făcea ca lucrurile să meargă? Răspunsul este simplu: a înțeles că adevărata iubire implică abnegație.
Noțiunea modernă a iubirii este pur sentiment, și se concentrează cel mai mult pe EU. Dacă cineva te excită, te face să tremuri, dacă știe să pună în valoare Eul și dorințele tale, atunci într-adevăr poți spune că ești îndrăgostit conform definițiilor moderne.
Datorită faptului că era profund atașat de soție Tolkien respingea această idee despre iubire. El îmbrățișa idea catolică a adevăratei iubiri fundamentată pe celălalt - ceva ce necesită sacrificiu instictelor naturale și o acțiune determinată asupra voinței.
Punctul de vedere a lui Tolkien în ce privește iubirea conjugală îl regăsim într-o scrisoare către fiul său Michael Tolkien. Este o parte din Tolkien pe care mulți nu o cunosc. Celor care au o viziune excesiv sentimentală asupra iubirii, cuvintele sale pot părea șocante. Totuși, vorbește despe adevăruri care dacă sunt înțelese și asumate duc la adevăr și la fericire întărind căsătoria.
„Oamenii nu sunt (monogami). Monogami de la natură nu sunt. Monogamia este o alegere etică și de credință și nu a trupului. Esența într-o lume decăzută este că mai bine nu se poate obține prin plăcere gratuită sau cu ceea ce se cheamă ”realizare eului”, ci cu efort și suferință.
...Pentru creștin nu există scăpare. Căsătoria poate să-l ajute să se sfințească și să-și gestioneze impulsurile sexuale, harul divin poate să-l întărească în luptă, dar lupta rămâne... Niciun bărbat nu poate să o iubească pe mireasa sa în trup și suflet fără un exercițiu conștient și deliberat al conștiinței, fără abnegație. Am auzit acestea de foarte puține ori în Biserică, rar în afară...
Când fascinația pentru celălalt se sfârșește, sau simplu lucrurile nu merg spre bine, bărbatul se gândește că a făcut o eroare, și că adevăratul ”suflet pereche” trebuie încă să-l caute. În realitate, adevăratul suflet pereche va fi prima persoană pe care o va întâlni și care-l va atrage din punct de vedere sexual...
Și natural, doar ca și principiu are dreptate: a făcut o eroare. Doar un om foarte înțelept la sfârșitul vieții sale ar putea exprima o judecată sănătoasă după care, între toate riscurile posibile, alegerea cea mai bună a fost să se căsătorească. Toate căsătoriile, chiar și cele fericite, sunt o eroare: în sensul că aprope fiecare dintre parteneri ar fi putut să găsească un tovarăș mai potrivit. Dar, în realitate, ”adevăratul suflet pereche” este persoana cu care s-au căsătorit.. În această lume decăzută avem ca și unice îndrumătore prudența și înțelepciunea (așa de puțină în tinerețe, prea târziu la bătrânețe), un suflet pur și fidelitate în adevăr...” (Scrisori de J.R.R Tolkien, p 51-52)...
Iubirea este sacrificiu, deoarece adevărata iubire este o luptă contra iubirii pentru noi înșine. Este un sacrificiu contra naturii noastre care este decăzută și egoistă. Ceea ce ne dă viață este renunțarea la noi înșine. Și mulți oameni onești cu ei înșiși admit că Tolkien avea dreptate. Lupta pentru păstrarea castității și a fidelității nu se sfârșește niciodată, nu contează cât o iubești pe soția ta. 
Esența iubirii este un act de voință. Sentimentele vin și pleacă în căsnicie. Ceea ce au căsătoriile fericite e ceea ce aleg – aleg să-și iubească soțiile mai mult decât pe ei înșiși, aleg să-și sacrifice dorințele lor” pentru o fericire de lungă durată, ”aleg să dăruiască decât să primească”.
Și știi ceva? Când alegi să fii fidel, fericirea inevitabil va sosi. Așa de mulți renunță când lucrurile devin dificile – dacă în acel moment ar fi ales să rămână fideli și să lupte, ar fi găsit adevărata fericire așteptând sfârșitul luptei.
Cum scria un alt catolic căsătorit și fericit, ”am cunoscut multe cupluri căsătorite și fericite, dar niciunul compatibil. Unicul scop al căsătoriei este lupta și supraviețuirea momentului când incompatibilitatea devine indiscutabilă. ”Adevărata bucurie și fericire fără sfârșit în căsătorie sunt posibile. Numeroase căsătorii inclusă cea a lui Tolkien demonstrează aceste lucru. Dar nu o să găsim bucuria niciodată dacă rămânem blocați asupra persoanei noastre. Parodoxul constă în faptul că trebuie să uiți de tine însuți ca să găsești fericirea pe care o cauți.
Bărbați, dacă doriți o căsnicie în fidelitate și fericire, trebuie să renunțați la voi înșivă. Trebuie să puneți pe soția voastră pe primul plan. Trebuie să o iubiți cu sacrificiu și abnegație – la fel cum Cristos iubește mireasa sa, Biserica.
Traducere:AMR


Sursa:aleteia.org