CAPITOLUL III
DIES ECCLESIAE
Adunarea euharistică, inima duminicii
Prezenţa Celui Înviat
31. "Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Biserica mai aude încă această făgăduinţă a lui Cristos şi în aceasta îşi află ea secretul rodniciei propriei vieţi şi izvorul speranţei. Duminica este ziua învierii; însă ea nu este doar amintirea unui eveniment trecut: este celebrarea prezenţei vii a Celui Înviat în mijlocul alor săi.
Pentru ca această prezenţă să fie vestită şi trăită cum se cuvine, nu este de ajuns ca ucenicii lui Cristos să se roage în mod individual şi să pomenească în mod interior, în taina inimilor lor, moartea şi învierea lui Cristos. Într-adevăr, cei care au primit harul botezului nu au fost mântuiţi doar cu titlu individual, ci ca mădulare ale Trupului mistic care fac parte din poporul lui Dumnezeu.[38] Este deci important ca ei să se adune împreună pentru a exprima în mod plenar identitatea însăşi a Bisericii, acea ekklesía, adunare convocată de Domnul înviat, care şi-a dat viaţa "ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi" (In 11,52). Ei au devenit "una" în Cristos (cf. Gal 3,28) prin darul Duhului. Această unitate se manifestă în exterior când creştinii se adună laolaltă: atunci, ei devin deplin conştienţi că sunt poporul celor răscumpăraţi, alcătuit din "oameni din toate seminţiile şi limbile şi popoarele şi neamurile" (Ap 5,9), şi dau mărturie despre aceasta înaintea lumii. În adunarea ucenicilor lui Cristos, se prelungeşte peste timp imaginea primei comunităţi creştine pe care Luca a vrut să o descrie în mod exemplar în Faptele Apostolilor, scriind că primii botezaţi "stăruiau în învăţătura apostolilor, în împărtăşire frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni". (2,42).
Adunarea euharistică
32. Această realitate a vieţii Bisericii îşi găseşte în Euharistie nu doar o expresie de o intensitate deosebită, ci, într-un anume sens, chiar "izvorul" ei.[39] Euharistia hrăneşte şi dă formă Bisericii: "Căci după cum este o singură pâine, un trup suntem şi noi, cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din această singură pâine" (1 Cor 10,17). Datorită relaţiei vitale cu sacramentul Trupului şi Sângelui Domnului, misterul Bisericii este vestit, gustat şi trăit înainte de toate în Euharistie.[40]
Dimensiunea eclezială lăuntrică a euharistiei se realizează de fiecare dată când este celebrată. Însă, cu cea mai puternică motivaţie se exprimă în ziua în care întreaga comunitate este convocată pentru a pomeni învierea Domnului. În mod semnificativ, Catehismul Bisericii Catolice învaţă că "celebrarea duminicală a zilei şi a Euharistiei Domnului se află în centrul vieţii Bisericii".[41]
33. Tocmai în cadrul Liturghiei duminicale retrăiesc creştinii cu o intensitate aparte experienţa avută de apostolii adunaţi în seara de Paşti, când Cel Înviat li s-a arătat (cf. In 20,19). În acest nucleu de ucenici, pârgă a Bisericii, era prezent într-un fel poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. Prin mărturia lor răsună pentru toate generaţiile de credincioşi salutul lui Cristos, preţios datorită darului mesianic al păcii dobândite prin sângele său şi dăruit odată cu Duhul: "Pace vouă!" În revenirea lui Cristos printre ei "după opt zile" (In 20,26), putem vedea prefigurarea obiceiului comunităţii creştine de a se aduna în fiecare a opta zi, în "ziua Domnului" sau duminica, pentru a-şi mărturisi credinţa în învierea lui şi pentru a primi roadele făgăduinţei exprimate în proclamarea: "Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut" (In 20,29). Această legătură strânsă dintre manifestarea Celui Înviat şi Euharistie este sugerată de Evanghelia după Luca, în relatarea despre cei doi ucenici de la Emaus, cărora Cristos li se alătură, călăuzindu-i în înţelegerea Cuvântului şi în cele din urmă rămânând la masă cu ei. Aceştia l-au recunoscut atunci când el "a luat pâinea, a binecuvântat, apoi a frânt şi le-a dat" (24,30). Gesturile pe care Isus le-a făcut, în această relatare, sunt aceleaşi ca la ultima cină, cu aluzie clară la "frângerea pâinii", expresie pe care prima generaţie de creştini a folosit-o pentru a desemna Euharistia.
Euharistia duminicală
34. Desigur, Euharistia duminicală nu are în sine un statut diferit de cea care este celebrată în orice altă zi, şi nici nu poate fi separată de ansamblul vieţii liturgice şi sacramentale. Prin natura ei, este o epifanie a Bisericii,[42] al cărei moment de maximă semnificaţie este cel în care comunitatea diecezei se adună laolaltă pentru a se ruga împreună cu păstorul ei: "manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar la care prezidează Episcopul înconjurat de preoţi şi de ceilalţi slujitori ai altarului".[43] Relaţia cu episcopul şi cu întreaga comunitate eclezială este înscrisă în fiecare celebrare euharistică, chiar dacă nu este prezidată de episcop şi oricare ar fi ziua din săptămână în care este celebrată. Expresia acestui fapt este menţionarea episcopului la rugăciunea euharistică.
Cu toate acestea, Euharistia duminicală, prin obligativitatea prezenţei comunităţii şi datorită solemnităţii aparte care o deosebeşte, tocmai pentru că este celebrată "în ziua în care Cristos a înviat din morţi şi ne-a făcut părtaşi la viaţa sa veşnică",[44] subliniază cu mai multă putere dimensiunea ei eclezială, devenind într-un fel modelul celorlalte celebrări euharistice. Fiecare comunitate, reunindu-şi toţi membrii pentru "frângerea pâinii", devine conştientă de faptul de a fi un loc în care misterul Bisericii se realizează în mod concret. În celebrarea însăşi, comunitatea se deschide spre comuniunea cu Biserica universală,[45] implorându-l pe Tatăl "să-şi amintească de Biserica lui răspândită pe întregul pământ" şi să o facă să crească în unitatea tuturor credincioşilor cu Papa şi cu păstorii diferitelor biserici pentru ca ea să ajungă la desăvârşirea iubirii.
Ziua Bisericii
35. În acest fel, dies Domini se revelează şi ca dies Ecclesiae. Se înţelege atunci de ce dimensiunea comunitară a celebrării duminicale trebuie să fie în mod special pusă în valoare pe plan pastoral. Am avut ocazia să reamintesc şi în alte împrejurări că, printre numeroasele activităţi ale unei parohii, "pentru comunitate, nici una din ele nu este atât de importantă şi nu are o contribuţie mai mare pentru formare decât celebrarea, duminica, a zilei Domnului şi a Euharistiei".[46] În acest sens, Conciliul Vatican II a reamintit necesitatea de "a se depune eforturi pentru ca sensul comunitar al parohiei să fie afirmat cu tărie, mai ales în celebrarea comună a Liturghiei duminicale".[47] În acelaşi sens sunt date şi orientările liturgice ulterioare care cer ca, duminica şi în sărbători, celebrările euharistice care au loc în mod normal în alte biserici sau capele să fie coordonate cu celebrarea de la biserica parohială, şi aceasta tocmai pentru "ca sensul comunitar al bisericii, hrănit şi exprimat în mod special prin celebrarea comunitară a liturghiei duminicale, să fie întreţinut atât în jurul episcopului, mai ales în catedrală, cât şi în adunările parohiale în care preotul ţine locul episcopului".[48]
36. Adunarea duminicală este un loc privilegiat al unităţii: într-adevăr, aici se celebrează efectiv acel sacramentum unitatis ce caracterizează profund Biserica, popor adunat laolaltă "prin" şi "în" unitatea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.[49] Aici, familiile creştine trăiesc una dintre cele mai potrivite exprimări a identităţii lor şi a "slujirii" care le revine ca "biserici casnice", când părinţii iau parte împreună cu copiii lor la unica masă a Cuvîntului şi a Pâinii vieţii.[50] Se cuvine să reamintim în legătură cu aceasta că părinţilor le revine în primul rând datoria de a-şi învăţa copiii să participe la liturghia duminicală, fiind ajutaţi şi de cateheţi, care trebuie să fie preocupaţi de formarea copiilor ce le sunt încredinţaţi, explicându-le motivele profunde care stau la baza caracterului de obligativitate al preceptului. Când împrejurările sunt propice, celebrarea liturghiilor pentru copii va contribui la această formare, potrivit diferitelor modalităţi prevăzute de normele liturgice.[51]
La liturghiile duminicale din parohie, aceasta fiind privită sub aspectul ei de "comunitate euharistică",[52] este normal să se regăsească grupurile, mişcările, asociaţiile, precum şi micile comunităţi religioase prezente în parohie. Aceasta le permite să experimenteze ceea ce au în comun în profunzime, dincolo de particularităţile căilor spirituale ce le caracterizează în mod legitim, în supunerea faţă de discernământul autorităţii bisericeşti.[53] De aceea, duminica, ziua adunării, liturghiile grupurilor mici nu trebuie încurajate; nu este vorba doar de a evita ca adunările parohiale să fie lipsite de slujirea preoţilor, ci şi de a acţiona astfel încât viaţa şi unitatea comunităţii bisericeşti să fie în mod deplin păstrate şi susţinute.[54] Revine discernământului inspirat al păstorilor Bisericilor particulare să autorizeze eventuale derogări bine precizate de la această directivă, cu considerarea cerinţelor specifice de formare şi de pastorală, ţinând cont de binele persoanelor sau al grupurilor şi, în mod deosebit, de roadele care ar putea rezulta pentru întreaga comunitate creştină.
Note
[38] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia Dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, nr. 9.
[39] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Dominicae Cenae (24 februarie 1980), nr. 4: AAS 72 (1980), p. 120; Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 62-64.
[40] Cf. ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), n. 9: AAS 81 (1989), pp. 905-906.
[41] N. 2177.
[42] Cf. ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), n. 9: AAS 81 (1989), pp. 905-906.
[43]Conciliul Ecumenic Vatican II, Sacrosanctum Concilium, n. 41; cf. Decret Christus Dominus, n. 15.
[44] Este embolismul, formulat în aceşti termeni sau în alţii analogi, din unele rugăciuni euharistice în diverse limbi. El subliniază în mod semnificativ caracterul "pascal" al duminicii.
[45] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind unele aspecte ale Bisericii înţeleasă ca loc de comuniune Communionis notio (28 mai 1992), nn. 11-14: AAS 85 (1993), pp. 844-847.
[46] Discurs adresat celui de-al treilea grup de episcopi ai Statelor Unite ale Americii (17 martie 1998), n. 4: Osservatore Romano, 18 martie 1998, p. 4.
[47] Constituţia despre Liturgie Sacrosanctum concilium, n. 42.
[48] Sacra Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 26: AAS 59 (1967), p. 555.
[49] Cf. Sf. Ciprian, De orat. Dom., 23: PL 4, 553; Idem, De cath. Eccl. unitate, 7: CSEL 31, p. 215; Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 4; Sacrosanctum concilium, n. 26.
[50] Cf. Ioan Paul al II-lea, Îndemn apostolic Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), nn. 57; 61: AAS 74 (1982), pp. 151; 154.
[51] Cf. S. Congr. a Riturilor, Directoriu pentru liturghiile copiilor (1 noiembrie 1973): AAS 66 (1974), pp. 30-46.
[52] Cf. S. Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 26: AAS 59 (1967), pp. 555-556; S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86c: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2071.
[53] Cf. Ioan Paul al II-lea, Îndemn apost. post-sinodal Christifideles laici (30 decembrie 1988), n. 30: AAS 81 (1989), pp. 446-447.
[54] Cf. S. Congr pentru Cultul Divin, Instrucţiuni privind liturghiile pentru grupurile particulare (15 mai 1969), n. 10: AAS 61 (1969), p. 810.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
