miercuri, 29 februarie 2012

CONCURS!!!


Dragă cititorule/cititoare…

Deoarece încă nu am o recenzie pentru cartea de poezii: Iubind... respiri viața!, îți propun, dacă dorești, să o ceri și o vei primi gratuit pentru lectură și recenzare.

Deoarece îmi pare că o astfel de muncă merită să fie și răsplătită, cea mai bună recenzie, va primi drept premiu, în luna august (când acest concurs va lua sfârșit), proxima carte publicată de mine!

Deci, ce spui, citești?!?…

Comandă la adresa de e-mail: cipriandeblaj@yahoo.com

Speranța menține mereu un vis, un proiect, o dorință... în viață! Chiar dacă uneori pare că nu se vede… ca această zi.

Cuvântul sculptează!

29 Februarie – Modestie aparte

Într-un sondaj realizat pentru un jurnal, ziaristul l-a întrebat pe Oscar Wilde:

-Care sunt, după părerea dumneavoastră, primele zece cărţi de literatură din lume?

Şi răspunse foarte mirat:

-Primele zece cărţi cele mai bune? Păi, nu sunt atâtea. Până acum nu am scris decât patru.

Fără îndoială că Oscar Wilde a scris multe lucruri bune, ba chiar foarte bune. Însă de aici până la a crede că ceea ce este al lui este singurul lucru bun, este o distanţă foarte mare.

Este foarte frecvent faptul de a crede că ceea ce ai făcut tu este cel mai bun lucru şi cum ai făcut tu cea mai bună modalitate de a o face. Unii cred că binele, dacă nu este făcut de către ei, deja nu mai este bine.

Compararea cu ceilalţi, rareori este corectă şi obiectivă. Pe lângă aceasta este şi paralizantă întrucât cel care procedează astfel se declară satisfăcut, „încântat de fi făcut cunoştinţă cu sine însuşi”, şi nu mai simte nevoia urgentă de a progresa.

Compararea folositoare este următoarea: a pune ceea ce facem faţă în faţă cu ceea ce putem să facem. Acest lucru, într-adevăr, stimulează.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 28 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

28 Februarie – Cârmaciul

Într-o barcă, într-o zi teribil de furtunoasă, un copil de şase ani era foarte liniştit, zâmbitor şi cânta. Unul dintre speriaţii marinari îl întreabă dezorientat:

-Ascultă, copile! Ţie nu ţi-e teamă că ne scufundăm?

-Cum să-mi fie teamă – răspunde copilul – când tatăl meu este cârmaciul?

Faptul de a şti că la cârma vieţii mele este un Dumnezeu care îmi este Tată este motiv de multă pace. La vreme de furtuni aş putea să ameţesc, însă ştiu că sunt în mâini bune.

Aceasta, desigur, nu face ca lucrurile să nu coste. Pe Isus l-a costat sudori de sânge. Însă în toiul furtunii este reconfortant şi încurajator să ştii în ce mâini se află cârma.

„Ajuns în tărâmuri pustii / El îmi dă curaj ca să continui / Şi dacă mă odihnesc, îmi stă alături”.

„Iar când trebuie să urc pe munte (Calvar / îl numeşte El), simt în mâna lui prietenoasă, / care mă ajută, o rană dureroasă” (Breviar: Imnul Orei medii, vineri din săptămâna I).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 27 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

27 Februarie – Urme pe nisip

Am visat într-o noapte că mă plimbam de-a lungul unei plaje însoţit de Dumnezeu. În timpul plimbării, multe scene din viaţa mea au fost proiectate pe ecranul cerului. Pe măsură ce trecea fiecare dintre aceste scene am observat că pe nisip se formau nişte urme de paşi. Uneori apăreau două perechi de urme, alteori apărea doar o pereche.

Acest lucru m-a îngrijorat foarte tare pentru că am putut observa că în timpul scenelor care reprezentau etape triste din viaţa mea, atunci când treceam prin zbuciumări, necazuri sau înfrângeri, puteam vedea doar o pereche de urme pe nisip. Atunci i-am spus lui Dumnezeu:

-„Doamne, Tu mi-ai promis că, dacă te urmez, vei fi mereu alături de mine. Însă am observat că în momentele cele mai grele din viaţa mea apare doar o pereche de urme pe nisip. De ce, atunci când aveam mai mare nevoie de tine, nu mergeai alături de mine?

Domnul mi-a răspuns:

-„Fiule, ai văzut doar o pereche de urme de paşi pe nisip, deoarece în acele momente eu te purtam în braţe”. (Anonim brazilian).

„De câte ori oamenii nu cred că merg ei când, de fapt, Dumnezeu este cel care-i poartă!” (Donoso Cortes).

Câtă bucurie să ştii lucrul acesta!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 26 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

26 Februarie – Neplăcerile unui naufragiat

Singurul supravieţuitor al unui naufragiu a ajuns pe plaja unei insule mici şi nelocuite. S-a rugat insistent lui Dumnezeu cerându-i să fie salvat. În fiecare zi scruta orizontul în căutare de ajutor. Însă ajutorul se pare că nu venea de nicăieri. Obosit, în cele din urmă se hotărî să-şi construiască o colibă din lemn pentru ca să se adăpostească de intemperiile vremii şi să-şi pună la loc sigur puţinele bunuri pe care le avea.

Câteva zile mai târziu, la amiază, după ce dădu câteva târcoale pe insulă în căutare de hrană, reveni la coliba sa şi o găsi învăluită de flăcările unui foc al cărui fum urca vertiginos spre cer. Un fulger inoportun îi incendiase coliba. I s-a întâmplat ceea ce era mai rău posibil… a pierdut totul. Rămase distrus, trist şi plin de mânie.

-„Doamne, cum de ai putut să-mi faci una ca asta?” – se plângea dânsul.

În ziua următoare, destul de dimineaţă, îl trezi semnalul unei bărci care se apropia de insulă. Veneau să-l salveze.

-„Cum aţi aflat că sunt aici?” – îi întrebă obositul naufragiat pe salvatorii săi.

-„Am văzut dâra de fum” – răspunseră dânşii.

Pentru ca să putem aprecia cu certitudine bunătatea sau răutatea unui eveniment din viaţa noastră, trebuie să-i cunoaştem toate consecinţele iar acest lucru are nevoie de trecerea timpului.

Dumnezeu, pentru ca să cunoască toate aceste consecinţe, nu are nevoie ca timpul să treacă. De aici rezultă faptul că evaluarea, aprecierea sa este precisă şi corectă încă din primul moment. Este logic faptul ca evaluarea sa şi a noastră să nu coincidă întotdeauna. Însă Dumnezeu ştie mai bine.

„Ştim că Dumnezeu face ca toate lucrurile să conlucreze spre binele celor care-l iubesc, celor care, conform planului său, sunt chemaţi” (Rom 8,28). Slavă Domnului că există Providenţa, şi acţionează infailibil.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 25 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

25 Februarie – Crucea potrivită

Un om obişnuia să se plângă în mod exagerat de suferinţele, greutăţile şi necazurile sale. Într-o noapte a visat că se afla într-o încăpere imensă plină cu o mulţime de cruci. Erau cruci de diferite mărimi, forme şi materiale. Şi se făcea că Dumnezeu îi spune:

-Alege-ţi una pe care ai prefera să o porţi.

A început să le încerce una câte una. Toate i se păreau incomode şi prea grele. În cele din urmă, dădu peste una pe care o găsi că este destul de acceptabilă şi uşoară.

-O vreau pe aceasta – spuse.

-De acord – răspunse Domnul – dar, uită-te pe spate, să vezi a cui este.

Privi îndată şi nu mică îi fu mirarea când descoperi că pe spate era gravat numele său. Acea cruce – care îi plăcuse cel mai mult – era crucea sa.

Dumnezeu este Tată şi ne dă mereu ceea ce ne este de trebuinţă, chiar dacă nu întotdeauna înţelegem bine acesta.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 24 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

24 Februarie – Potopul

Un copil de nouă ani, merge plângând la spovadă.

-Ce-ai păţit, îl întreabă preotul?

-Am făcut un lucru foarte rău.

-Ia să vedem: ce-ai făcut?

-Uitaţi-vă ce inundaţii sunt – spune puştiul printre scâncete. I-am cerut atât de mult lui Dumnezeu să trimită ploaie încât aproape că a venit potopul.

Isus ne-a învăţat să-i cerem lui Dumnezeu Tatăl până şi „pâinea cea de toate zilele”. Însă înainte de a cere pâinea, cerem – nu ştiu dacă la fel de insistent – „facă-se voia ta”.

Aceasta este ordinea rezonabilă din punct de vedere supranatural.

Dacă Dumnezeu ne-ar oferi întotdeauna ceea ce-i cerem, s-ar petrece lucruri mai rele decât acel „potop” al copilului: „pentru că noi nu ştim să cerem cum se cuvine” (Rom 8,26). De asemenea, slavă Domnului, El ştie mai bine şi corectează toate cererile noastre.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 23 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

23 Februarie – Cel mai bun cadou

Ceva asemănător cu siguranţă că li s-a întâmplat şi altor părinţi.

Un copil de unsprezece-doisprezece ani, îi spune tatălui său:

-Tată, în curând va fi ziua ta de naştere şi vreau să-ţi fac un cadou.

-Uite, fiule – răspunde tatăl – cel mai bun cadou, pentru care ţi-aş fi foarte recunoscător, este ca tu să înveţi mai bine şi să iei note bune la şcoală.

-Bine, tată, mereu îmi spui acelaşi lucru. Însă, ştii? Eu deja ţi-am cumpărat o cravată.

Pare că nu-l interesează prea mult pe băiat ceea ce-i place tatălui, dar ceea ce lui îi este mai comod.

De câte ori nu procedăm în acelaşi fel cu Dumnezeu! Îi oferim nu ceea ce El vrea, ci ceea ce nouă ne place sau ne vine mai uşor.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 22 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

22 Februarie – „Nu am vârsta…”

O pereche, ambii în jur de patruzeci de ani, erau logodnici de vreo douăzeci de ani. Într-o zi, ea se hotărăşte şi-i spune lui:

-Dragule, nu crezi că e timpul să ne gândim deja la căsătorie?

La care dânsul, gânditor, răspunde:

-La vârsta noastră, cine crezi că ar mai vrea să ne ia în căsătorie?

Logodna trebuie să fie o stare tranzitorie. Scopul său este ca tinerii să se cunoască, să vadă dacă sunt făcuţi unul pentru celălalt, să se îndrăgostească şi să se căsătorească.

Însă în acest domeniu, ca şi în celelalte de altfel, există riscul de a se obişnui şi de a transforma în permanentă o situaţie care ar fi trebuit să fie provizorie. Iar atunci când tranzitoriul se transformă în permanent, oricine devine incapabil de a mai face vreo schimbare.

Doamne, fă ca niciodată să nu mă obişnuiesc cu defectele mele, cu ceea ce este provizoriu, cu ceea ce trebuie să se schimbe şi să se îmbunătăţească în viaţa mea!

Cel care nu înaintează, dă înapoi. Fiecare pas dă forţa necesară şi cere să se facă încă un pas.

Fidelitatea faţă de Dumnezeu nu este ceva static ci profund dinamic. Fidelitatea de ieri nu mai este de ajuns astăzi. Tocmai această fidelitate de ieri poartă cu sine un har care ne face capabili şi ne cere să înaintăm astăzi un pic mai mult decât ieri.

Fidel este acela care luptă în fiecare zi pentru a creşte în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii săi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 21 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

21 Februarie – Minuni zilnice

Un om se prezentă la maestrul său şi-i spuse:

-Maestrul meu anterior a murit. Era un om sfânt, capabil de a face multe minuni. Ce minuni faci tu?

-Eu, când mănânc, mănând; când dorm, dorm – răspunse maestrul.

-Bine, dar aceasta nu este deloc o minune. Şi eu mănânc şi dorm.

-Da, însă atunci când mănânci, tu te gândeşti la o mie de alte lucruri iar când dormi, ai închipuiri şi visezi. Eu doar mănânc şi dorm. Asta este minunea mea.

(Poveste orientală).

„Fă ceea ce trebuie şi fii cu toată fiinţa prezent la ceea ce faci” (Camino 815).

A face ceea ce trebuie şi a o face cu tot sufletul este calea sfinţeniei şi, în acelaşi timp, a eficienţei, a înţelepciunii şi a sănătăţii mintale

A fi cu gândul la altceva în timp ce faci ceva diferit presupune o cheltuială necinstită şi inutilă. Este la fel cu cazul elevului care învaţă lecţia „care nu pică” în loc de a învăţa lecţia care „pică”. Rezultatul va fi că se va alege cu un zero.

Este binevenit să facem, frecvent, acest exerciţiu de control. Va trebui să ne spunem de multe ori: acum aceasta nu pică; acum pică aceasta. Este un efort folositor.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 20 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

20 Februarie – Zâmbiţi, vă rog!

Sfântul Bernard i-a spus o dată surorii sale Humbelina:

-Nu ştiu cum să spun, dar presimt că vei fi sfântă.

-Ah, da? – răspunse tânăra zâmbitoare şi sceptică în acelaşi timp. Ia spune-mi, dragă frate, tu care eşti atât de înţelept, care sunt semnele acestei sfinţenii?

-Este clar: nu ţi-ai pierdut niciodată simţul umorului şi continui să fii capabilă de a râde de tine însăţi. Acesta este un semn destul de clar. Infernul niciodată nu a produs bună dispoziţie.

Sfinţenia generează bucurie autentică. Într-o viaţă şi într-o localitate unde lipseşte bucuria, lipseşte sfinţenia.

Un proverb scoţian spune: „Un zâmbet costă mai puţin decât electricitatea şi dă mai multă lumină”.

O datorie profund creştină: a da, a face lumină.

Există atâta întuneric în această lume a noastră!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 19 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

19 Februarie – Nu totul este caritate

O fetiţă de şase ani intră grăbită în biroul tatălui ei:

-Tati, dă-mi doi euro pentru un om sărman care strigă pe stradă.

-Ia de aici doi euro, draga mea. Bravo! Aşa-mi placi: să ai o inimă bună şi să te înduri de cei care suferă! Dar… de ce strigă?

-Păi,… vinde îngheţată.

Era într-un seminar un vice-rector, în vârstă, care în fiecare iarnă se întâmpla să se îmbolnăvească de gripă. Seminariştii se interesau în fiecare zi de sănătatea bolnavului, de la cel care îl îngrijea. Era modalitatea de a afla dacă vor face sau nu orele pe care le aveau cu vice-rectorul.

Sărmanul bolnav era impresionat de interesul elevilor săi. Într-o zi, cel care îl îngrijea îi spuse:

-Don Jose, cât de mult ţin seminariştii la dumneavoastră! În fiecare zi mă întreabă despre dumneavoastră, să vadă cum staţi cu sănătatea.

Profesorul, care nu era atât de uşor de păcălit, îi răspunse:

-Nu totul este caritate, Manolo! Nu totul este caritate!

Câte fapte – în sine bune – sunt sterile şi-şi pierd din valoare din lipsă de bună intenţie, din lipsă de iubire.

Merită citit şi meditat, din prima scrisoarea a Sfântului Apostol Paul către Corinteni, imnul dragostei (13,1-13). Dacă dau tot ceea ce am de pomană şi chiar dacă mă las să fiu ars de viu „dacă nu am dragoste, la nimic nu-mi foloseşte” (1 Cor 13,3).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 18 februarie 2012

TVR2 va transmite sambata, de la ora 11:30, ceremoniile de creare a noilor cardinali

Sute de blajeni participa in acest weekend la Roma la ceremoniile ocazionate de crearea noilor cardinali, in cadrul carora Preafericirea Sa Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Romane Unite, va deveni al treilea cardinal roman din istorie. Evenimentul va putea fi urmarit la TVR2, al doilea canal al postului public urmand sa transmita sambata, de la ora 11:30, Consistoriul in cursul caruia Preafericirea Sa Lucian va primi insemnele de cardinal.

Sambata, 18 februarie, de la ora 8, ora Italiei, pelerinii se vor intalni in Piata San Pietro pentru a intra in Bazilica, accesul urmand a fi facut pe baza de bilet de intrare gratuit. La ora 10:30, in Bazilica Sfantul Petru, va avea loc Consistoriu in cursul caruia Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI -lea va proceda la crearea noilor Cardinali, inmanandu-le fiecaruia inelul, bereta si braul rosu. Ceremoniile zilei de sambata, 18 februarie, se vor incheia, la orele 16:30, cu vizitele de curtoazie, in cadrul carora fiecare Cardinal nou numit primeste o sala in Vatican unde poate fi salutat de pelerinii care sunt la Roma cu aceasta ocazie.

Duminica, 19 februarie, de la ora 8, pelerinii se vor intalni in Piata San Pietro pentru a intra in Bazilica, accesul urmand a fi facut pe baza de bilet de intrare gratuit. De la ora 9:30 in Bazilica Sfantul Petru, Sanctitatea Sa Papa Benedict va celebra Sfanta Liturghie, impreuna cu noii cardinali, iar de la ora 12, in Piata San Pietro, Sfantul Parinte va recita Angelus.

Luni, 20 februarie, de la orele 11, va avea loc Audienta cu Sfantul Parinte, in Aula Paul VI din apropierea bazilicii vaticane, iar intrarea se face fara bilet.

Duminica, 19 februarie 2012, la Sfanta Liturghie pontificata de Sfantul Parinte, preotii greco-catolici prezenti vor purta vesminte liturgice luminate, informeaza Biroul de presa al Mitropoliei Blaj.

Papa Benedict al XVI -lea a anuntat in data de 6 ianuarie ridicarea la rangul de cardinal pentru PF Lucian Muresan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Romane Unite cu Roma Greco-Catolica, Preafericirea Sa urmand sa devina al treilea cardinal roman dupa cardinalul Iuliu Hossu si cardinalul Alexandru Todea.

Sursa: http://www.radioblaj.caritas-blaj.ro

Cuvântul sculptează!

18 Februarie – Ştacheta

Un exerciţiu simplu, dar foarte interesant: întreabă pe diverşi elevi despre notele de la lucrări. Răspunsurile lor ne spun nu doar ce note au obţinut ci şi, în mare măsură, ce fel de persoane avem înaintea noastră.

Spre exemplu: un grup de fete de doisprezece ani.

O întreb pe una dintre ele: Cum stai cu notele?

-Foarte bine – răspunde.

-Ai luat notă bună la toate materiile?

-Nu.

-La câte ai luat notă mică?

-La şase.

-Ai luat note mici la şase materii şi spui că stai foarte bine?

-Da, pentru că la evaluarea anterioară am luat la opt materii notă mică.

Imediat după aceasta întreb pe o altă elevă acelaşi lucru: Cum stai cu notele?

-Foarte prost – răspunde.

-Ai luat notă mică la vreun obiect?

-Nu

-Câte note de zece ai luat?

-Şapte.

Fiecare îşi aşează „ştacheta” în viaţă la înălţimea care i se pare potrivită. Înălţimea aleasă reflectă tipul de persoană care este.

Cel care se ştie fiu al lui Dumnezeu trebuie să-şi pună ştacheta foarte sus: să se asemene în fiecare zi mai mult cu Tatăl său. „Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt”, repetă de nenumărate ori Leviticul (11,45). „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este”, ne porunceşte Isus în Evanghelie (Mt 5,48).

A ţinti mai jos, a renunţa să fii sfânt înseamnă a renunţa să fii fiu al lui Dumnezeu, a renunţa să fii creştin. A ţinti mai jos este periculos.

La ce înălţime aşez eu ştacheta în viaţa mea?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 17 februarie 2012

Interviu cu Preafericitul Lucian Mureşan în ajunul Consistoriului

Preafericitul Părinte Lucian Mureşan va fi creat Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea în Consistoriul de sâmbătă, 18 februarie 2012, împreună cu alţi 21 de Cardinali. Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, va fi al treilea Cardinal din istoria Bisericii Catolice din România. Redacţia în limba română a Radio Vatican ne propune un amplu interviu cu Preafericitul Lucian.

imagine- Preafericite Părinte Lucian, suntem în pragul unui moment de o importanţă extraordinară pentru Biserica Catolică din România. Succesorul lui Petru, Papa Benedict al XVI-lea, v-a desemnat Cardinal al Sfintei Romane Biserici. Este o demnitate dar şi o povară. Cu ce sentimente vă apropiaţi de acest moment?

- Cu cât realizez mai mult însemnătatea evenimentului de care Domnul, aş spune, m-a învrednicit – e impropriu, nimeni nu este vrednic pentru aşa o demnitate, cu atât mai puţin probabil persoana care vă vorbeşte – realizez din întrebarea pe care mi-aţi adresat-o şi am reţinut povara mai mult decât demnitatea. Este povară în adevăratul sens al cuvântului, pentru oricine, oricine ar fi fost numit de către Sfântul Părinte – desigur, la inspiraţia de Sus. Cât mă priveşte personal, niciodată nu am putut să gândesc aşa ceva, dar nici acum nu realizez în suficientă măsură că am fost găsit de către Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea să îmbrăţişez această cruce. Dar din respectul pe care l-am avut de mic copil şi toată vremea vieţii mele faţă de Biserica lui Cristos, şi în mod particular faţă de Biserica în care Domnul a hotărât să vin la viaţă, într-o familie de doisprezece copii, realizez ce mare dar din partea Proniei Cereşti este acesta, mai întâi pentru Biserica martirizată, Biserica Greco-Catolică, care, este ştiut, în 1948 cu brutalitate a fost suprimată, arestaţi fiind toţi Episcopii în viaţă, şi dintre aceştia, în cea mai mare parte, şi-au găsit sfârşitul în temniţele cele mai grele din România…

Dintre ei, apoi, nici astăzi încă nu se cunosc cu certitudine locurile, mormintele, dacă se poate spune, acolo unde îşi dorm somnul de veci. Acestea mă onorează, martirajul Bisericii noastre, martirajul Episcopilor noştri, a căror ridicare la cinstea sfintelor altare o aşteptăm, ca urmare a procesului de canonizare care deja este în derulare. Vedeţi, aceasta este ceea ce, oarecum, mă linişteşte sufleteşte, că în ciuda neputinţelor, în ciuda vârstei mele, şi a tuturor greutăţilor prin care mi-a fost dat să trec în viaţă, greutăţi pe care le-am acceptat totdeauna cu resemnare şi nu de puţine ori chiar cu bucurie, le-am primit ca din mâna Providenţei Divine, şi ca atare, în aşteptare, în sfântă aşteptare, a venit la vremea hărăzită, potrivită, a venit şi eliberarea Bisericii noastre, eliberare atât cât a fost şi este, pentru că, notez, spre ştiinţa tuturor, şi cei din ţară o ştiu prea bine şi nu numai cei din ţară, că încă Biserica Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma încă este persecutată! Toate le-am primit şi continuăm să le primim din mâna Domnului, cu acelaşi devotament faţă de Biserică, faţă de Magisteriul Bisericii, personal, faţă de Supremul Pontif al Romei.

- Veţi fi al treilea Cardinal din istoria Bisericii Catolice din România. Ce amintiri de suflet vă leagă de primii doi Cardinali, mărturisitori eroici ai fidelităţii faţă de Scaunul lui Petru în vremurile de prigoană?

- Răspunsul meu va fi separat. Pe primul Cardinal, fostul Episcop de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, l-am cunoscut foarte, foarte sumar, şi mai exact la o vizită când se găsea în ultimele zile ale vieţii sale, în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani de la periferia Bucureştiului. În ciuda tuturor opreliştilor de acolo şi a prezenţei securiştilor, Domnul mi-a ajutat să pătrund, însoţit de încă unul dintre colegii de teologie şi bun prieten, să îi sărutăm mâinile acestui martir, acestui sfânt martir pentru noi, şi să îl ascultăm, să ne spună îndemnul său. Nu l-am cunoscut în activitatea pastorală deloc.

În schimb, mulţumesc Domnului pentru că, pe cel de al doilea Cardinal, respectiv dr. Alexandru Todea, l-am cunoscut chiar, aş putea să spun, cu ani mulţi înainte de a cădea pe patul de suferinţă. De altfel, pe când era Mitropolit al Bisericii noastre, în clandestinitate, înainte de evenimentele din decembrie ’89, mi-a comunicat în taină că Sfântul Părinte de veşnică pomenire, acum, Fericitul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, între ceilalţi confraţi Episcopi nou numiţi, m-a desemnat şi pe mine pentru Dieceza de Maramureş. A fost o surpriză totală şi atunci, pentru mine, dar ca şi înainte şi în continuare, am spus şi atunci: “Fie voia ta, Doamne, nu după cum eu voiesc!”

Niciodată în viaţă nu aş fi putut să tind spre astfel de dorinţe. O singură, fierbinte, foarte fierbinte dorinţă am avut: de a ajunge preot. Şi această dorinţă a mea coincidea cu dorinţa mamei mele, care mă îndemna totdeauna spunându-mi: “Din zece feciori, măcar unul să fie oferit Domnului, şi să slujească, preot, la altarul Domnului”. A fost cu atât mai dureros pentru mine că atunci când, mai târziu, îmi spunea aceste cuvinte, eu eram deja preot clandestin, hirotonit în secret. Nu puteam să îi spun mamei mele, nici mamei mele care m-a născut şi m-a crescut, dar eram preot şi îi mulţumeam bunului Dumnezeu şi atunci. Aceasta mi-a fost dorinţa foarte fierbinte, şi aceasta Domnul mi-a oferit-o drept cel mai mare dar al vieţii mele. Tot ce a fost de acolo încoace nu a fost după dorinţa mea deloc, nu a coincis cu dorinţa mea, dar am acceptat cu aceleaşi cuvinte: “Fie voia ta, Doamne!”

Aş dori să revin: comunicatul, în taină încă, pe care mi l-a adus Mitropolitul de atunci Alexandru Todea, cel care avea să devină al doilea Cardinal, l-am primit prin el, aşadar, şi tot el a fost consacratorul principal al celui care devenea primul Episcop greco-catolic de Oradea după ’90, regretatul, acum, Episcop Vasile Hossu, dimpreună şi eu, la monumentul Ostaşului Român din parcul municipal din Baia Mare. Acolo am fost consacraţi Episcopi de către al doilea Cardinal. L-am cunoscut mai bine, l-am cunoscut mai târziu apoi, după ce a căzut la pat, pe care a zăcut mai bine de zece ani. L-am cunoscut aici şi mai bine, mai ales că acelaşi Sfânt Părinte Ioan Paul al II-lea m-a numit mai târziu, în ’94, succesor al Cardinalului ca Mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş. Acestea au fost aşadar, sau cel de al doilea mai ales, farurile drumului meu în bezna comunismului mai înainte şi mai târziu, apoi, în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-a parcurs Biserica noastră.

- În timpurile noastre, marcate de alte ideologii, familia creştină are un rol din ce în ce mai mare în transmiterea credinţei. Cât de mult a cântărit în creşterea tânărului Lucian Mureşan exemplul primit de la părinţi?

- Aş vrea să subliniez din început că Domnul a făcut în aşa fel încât, nu numai prin numărul copiilor din această familie – cum aminteam, doisprezece copii – ci şi prin starea lor materială, era o familie simplă, modestă şi, cu toată convingerea spun, săracă. Dar părinţii noştri, tot atât de simpli precum şi familia, ne-au învăţat mai presus de toate dragostea, încrederea în Providenţa Divină, dragostea faţă de Domnul, şi să avem încredere, să acceptăm greutăţile cu resemnare. În familia noastră nu s-au ridicat la studii înalte, superioare, nici unul dintre noi. Doar mai târziu, când a fost posibil, am putut să intru prin bunăvoinţa marelui şi inimosului, şi eu îl numeam, pentru mine, sfânt părinte, cel care era Episcopul romano-catolic Marton Aron, de Alba Iulia, ca student teolog în anul ’55.

Eu am fost cu studii superioare, singurul dintre fraţii mei, care au reuşit să facă o şcoală mai mult decât cea medie, respectiv liceul. Dar dacă pregătiri înalte, specializări, părinţii nu ne puteau oferi, nu ştiu cum să le mulţumesc, şi o fac în numele tuturor fraţilor mei, dintre care cea mai mare parte s-au mutat la Domnul, şi mai suntem încă patru în viaţă, în numele tuturor, spun, mulţumesc părinţilor mei nu numai acum: am făcut-o şi o voi face cât voi trăi pe acest pământ, mulţumindu-le pentru că ne-au învăţat să credem cu toată tăria în Domnul, şi nu numai în cele materiale ci mai ales în cele spirituale. Aceasta a fost zestrea pe care părinţii au reuşit să ne-o dea şi noi, ascultându-i, am primit din partea lor această zestre, pe care o ducem mai departe atât cât omeneşte a fost posibil.

- Dumnezeu v-a chemat la viaţă şi la credinţa catolică în vremuri de cumpănă pentru poporul român. Aţi înfruntat nenumărate greutăţi. Cum aţi reuşit să le învingeţi?

- Secretul, dacă poate fi numit un secret, este ca orice suferinţă, de orice natură, să fie acceptată în linişte şi cu resemnare. Dacă nu este trimisă de Providenţa Divină, cel puţin este permisă. Dacă nu era voia Domnului, în mod sigur era permisiunea Domnului. Am trăit cu această educaţie din familie, de la părinţii noştri, am primit această învăţătură sublimă şi supremă pentru noi: nimic în lume nu se întâmplă fără voia Domnului sau fără permisiunea Lui. Prin urmare: “copii, acceptaţi orice suferinţă, orice încercare, şi faceţi-o dacă nu se poate cu bucurie, cel puţin cu resemnare” – aşa ne-au educat, aşa ne-au învăţat. Constat acum, la vârsta la care mă găsesc şi pentru care îi mulţumesc Domnului ca un dar ales, îi mulţumesc pentru că m-a ajutat să urmez acest sfat sfânt al părinţilor noştri.

- Ce mesaj aţi dori să transmiteţi la Radio Vatican pentru cei care participă la acest moment solemn de responsabilitate şi onoare?

- Atât cât a fost posibil, am aflat, în ţară fiind, câtă bucurie a stârnit această informaţie, câtă bucurie pentru toţi membrii Bisericii noastre – cler, confraţi Episcopi, persoane consacrate – dar nu numai pentru fiii Bisericii noastre, pentru întreaga Biserică Catolică din ţară a fost şi este o mare bucurie, că Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a găsit de bine să numească între cei 22 noi Cardinali şi pe Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice din România. Pentru mine a fost şi bucurie, dar în acelaşi timp şi o mare cruce, cum am numit-o chiar atunci, o cruce pe care Domnul mi-a aşezat-o pe umeri, şi pentru că Domnul a aşezat-o, am acceptat-o cu bucurie şi o voi purta atât cât Domnul îmi va mai da să trăiesc pe acest pământ.

- În numele ascultătorilor Radio Vatican vă mulţumim pentru aceste cuvinte emoţionante şi vă promitem şi noi sprijinul rugăciunilor noastre.

- Vă mulţumesc din inimă şi aş dori, dacă mai este necesar să o fac, să vă conving de fidelitatea, cât îmi este posibil, cu care ascult totdeauna emisiunile de la Radio Vatican. Înainte vreme o făceam poate şi mai din inimă pentru că nu aveam surse de informaţii cu adevărat curate şi nealterate de alte influenţe. După evenimentele din decembrie ’89, mai antrenat fiind, mai activat în viaţa Bisericii, poate nu totdeauna reuşesc să ascult în totalitate emisiunile Radio Vatican, dar sunt foarte bine venite pentru cei din ţară, pentru noi toţi, şi de aceea aş dori ca în numele credincioşilor noştri buni, în numele preoţilor, clerului, persoanelor consacrate, să vă mulţumesc şi să vă doresc în continuare rodnice şi cât mai multe haruri şi binecuvântare din partea Domnului şi, personal, din partea mea.

- Lăudat să fie Isus Cristos!

- În vecii vecilor. Amin. Şi Măicuţa Sfântă!

Sursa: http://www.bru.ro/blaj/interviu-cu-preafericitul-lucian-muresan-in-ajunul-consistoriului

Cuvântul sculptează!

17 Februarie – Nu are rost

Un puşti de patru ani, întorcându-se de la grădiniţă îi spune mamei sale:

-Mamă, nu merită să merg la grădiniţă. Dacă tot nu ştiu să citesc nici nu ştiu să scriu iar doamna nu mă lasă să vorbesc… de ce să mă mai duc?

Raţionamentul copilului este limpede şi logic: ceea ce acolo se face – a citi şi a scrie – el nu ştie să o facă; iar ceea ce el ştie să facă – să vorbească – nu este lăsat să facă. În consecinţă, acela nu este locul lui.

Problema este că se pleacă de la o premisă falsă: grădiniţa, şcoala, nu este doar pentru a face ceea ce se ştie a face, dar pentru a învăţa ceea ce nu se ştie.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu viaţa: este o şcoală continuă. Este rău atunci când cineva se declară satisfăcut cu ceea ce ştie deja.

Aici, în viaţă, ne aflăm pentru a învăţa să facem mai mult şi, mai ales, pentru a învăţa să facem mai bine ceea ce deja facem.

Nu putem spune: „ajunge”. Cât timp trăim, putem şi trebuie să ne îmbunătăţim. Mulţumiţi? Da!; Satisfăcuţi, însă? Niciodată!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 16 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

16 Februarie – Cheia lumii

Într-o duminică după-amiază, tatăl citea ziarul iar fiul cel mai mic, de cinci ani, nu-l lăsa în pace. În ziar era o pagină cu harta lumii. A rupt-o şi a făcut-o bucăţi după care i le-a dat copilului spunând:

-Să vedem dacă eşti în stare să ordonezi bucăţile şi să refaci harta lumii.

Copilul a plecat cu bucăţile de hârtie. Tatăl, în acel moment, se gândea la o bună bucată de timp cât va reuşi să citească ziarul în tihnă. Însă la doar câteva minute după aceea, copilul reveni cu harta perfect recompusă.

-Cum ai putut să faci atât de repede harta? – l-a întrebat tatăl.

-A fost foarte uşor, tată. Pe spatele hărţii era chipul unui om. L-am reconstruit mai întâi pe el şi, în felul acesta, am rezolvat şi harta lumii.

Pe hârtie, calea pe care a aflat-o copilul era cea mai uşoară şi simplă. În realitate, este singura cale, nu există o alta: lumea se va pune la punct doar reconstituind omul, inima fiecăruia în parte.

Măsurile legale şi politice vor putea să facă ceva, fără îndoială, însă niciodată nu vor rezolva o problemă morală.

Atunci când cineva se luptă pentru ca să devină puţin mai bun, deja face ca lumea să se amelioreze. Iar atunci când cineva caută să-i ajute pe alţii să fie mai buni, în felul acesta face ca lumea să fie mai bună.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 15 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

15 Februarie – A îndulci ştirea

Un copil, de vreo şapte ani, ajungând de la şcoală îi spune mamei sale:

-Mamă, eu nu mai merg la şcoală.

-De ce, puiule?

-Păi profesorul l-a bătut pe un copil şi toţi râdeau de el.

-Dar tu ce făceai? Râdeai şi tu?

-Nu. Eu plângeam.

-Ce inima bună ai, dragul mamei! Plângeai pentru că îţi părea rău?

-Nu. Plângeam pentru că mă durea.

Nu este acelaşi lucru a plânge din compasiune faţă de cel care suferă cu a plânge pentru că suferi tu ceva.

Când e vorba de o faptă rea, ar trebui să ne doară pentru dauna pe care şi-o face acela care face răul respectiv şi pentru ofensa adusă Domnului pe care o presupune răul făcut. Compasiunea faţă de suferinţa celor care îl înconjoară este esenţială pentru un creştin. Nu putem trece cu indiferenţă peste cel care suferă. Trebuie să-i alinăm durerea.

„Nu poţi să trăieşti cu spatele la mulţime: trebuie să ai sârguinţă de a o face fericită” (Camino, 32).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 14 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

14 Februarie – Prescripţie medicală

Medicul îl vizitează la domiciliu pe unul dintre pacienţii săi. Văzând o ameliorare de la ultima lui vizită încoace, îi spune:

-Astăzi văd că sunteţi mult mai bine, arătaţi formidabil.

-Păi o fi datorită medicamentului pe care mi l-aţi prescris – spune bolnavul cu ironie. De fapt, am urmat întru totul instrucţiunile de pe flacon.

-A, da? Şi ce spuneau instrucţiunile?

-„A se menţine flaconul ermetic închis”.

Destul de mulţi creştini – în ordinea supranaturală – gândesc la fel ca bolnavul: că fără a lua medicamentele vor fi mai sănătoşi. Spun ei – dezvinovăţindu-se – că „cei care merg la Biserică, se spovedesc şi se împărtăşesc sunt mai răi decât ceilalţi”.

Biserica este sfântă pentru că este înzestrată cu numeroşi sfinţi, însă este astfel mai ales pentru că deţine toate mijloacele necesare pentru a ne sfinţi: doctrina şi sacramentele.

Eficacitatea sa depinde de uzul pe care îl facem de ele. Medicamentul, pentru ca să-şi facă efectul, trebuie să fie luat. O întrebare pe care trebuie să ne-o facem fiecare este următoarea: cum mă folosesc eu de mijloacele de sfinţire pe care Biserica mi le oferă?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 13 februarie 2012

Recenziile mele...

Anticarul sau

cum să găsești o comoară traducând o carte

Dacă ești un fan al genului scriitoricesc tipic lui Dan Brown, Umberto Eco sau mai nou romancierului Simon Toyne, atunci neapărat trebuie să te adâncești în lectura cărții Anticarul, un bestseller semnat de Julián Sánchez și publicat de editura Alffa în colecția Strada ficțiunii, 2011.

Din primele pagini ale cărții trăiești alături de alți cititori „pasiunea unui bătrân anticar dornic să înțeleagă trecutul prin intermediul moștenirii generațiilor anterioare”[1], Artur Aiguader, un negustor de antichităţi cu obiecte alese de pe piața neagră, recunoscut de cei din branșă ai Barcelonei, și care, datorită unui material de mare valoare, este ucis cu sânge rece.

Nu înainte de a părăsi lumea aceasta, mai apucă să-i expedieze o epistolă fiului său adoptiv, Enrique Alonso, un scriitor care, din dorința exagerată de a dărui lumii gândurile sale prin intermediul cărților, stă zile întregi în fața PC-ului pentru a le scrie.

Datorită acestor împrejurări el este nevoit să se întoarcă în Barcelona pentru înmormântarea și luarea în posesie a moștenirii rămase de la Artur. Dar, misiunea lui, se pare, nu se încheie aici. Poliția îl cheamă imediat spre a afla de la el anumite informații și pentru continuarea anchetei.

Dorința de a-l demasca pe criminalul tatălui său adoptiv și descoperirea secretelor dintr-un document rămas netradus, nu-i dau pace, astfel că, împreună cu fosta lui soție, Bety, încep o adevărată și dificilă misiune.

De acum, deschide-ți mintea pentru a descoperi descrieri ce incită imaginația și pătrunde în lumea autorului, un arbitru de baschet, căruia i-a luat câţiva ani să scrie acest material și care, a așteptat alți 15 pentru a-l vedea tipărit, azi fiind citit în 8 limbi diferite.

Cartea te conduce în locuri ce poate nici nu le-ai vizitat dar cu care rămâi în gând ca și cum ieri ai trecut pe acolo. Personajele îți devin atât de familiare, datorită descrierilor amănunțite și a cunoașterii vieții lor trecute, încât ai să le visezi.

Împreună cu Enrique, atât Bety cât și Manolo, un cunoscut expert filolog, ce din păcate își va pierde viața chiar înainte de a face o valoroasă descoperire, se preocupă de traducerea unui jurnal secret din secolul XV al unui arhitect ce a lucrat la construcția magnificei Catedrale din Barcelona. Textul latin, ascuns de anticarul Artur și descoperit lui Enrique, se pare că i-a aparținut lui Casadevall, care știa despre existența unui obiect mistic și avea misiunea de a-l ascunde de orice muritor, numit Piatra lui Dumnezeu și datând din timpurile regelui David, ce dă puteri nebănuite posesorului.

Despre acest jurnal, Bety spune: „Valoarea sa intrinsecă depășește cu mult potențiala valoare materială, lăsând la o parte misterul care planează asupra. Toți cercetătorii perioadei Evului Mediu și-ar tăia bucuroși o mână ca să intre în posesia lui”[2].

În căutarea obiectului pierdut în timp și care a făcut ca două civilizații diferite să se rănească mereu, se pare că este pornit și cel care i-a curmat viața lui Artur, iar Enrique este convins că îl va descoperi înaintea lui și-l va deconspira.

Lasă-te condus de autor într-o poveste ce are tot ceea ce îi trebuie unei cărți de succes: crimă, suspans, acțiune, dragoste, misticism și nu o lăsa din mână până nu afli alături de personaje, misterioasa piatră a lui Dumnezeu!



[1] Simon Toyne, Anticarul, Ed. Alffa, București, 2011, p. 26.

[2] Idem, p. 132.

P.S. Merită să citești un interviu realizat cu autorul…

http://www.allcafe.ro/2011/11/julian-sanchez-autorul-anticarul-scrisul-si-baschetul-sunt-parti-esentiale-ale-vietii-mele

Mai vezi și o recenzie video Omul care aduce cartea:

http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_julian-sanchez-anticarul-traducere-de-alexandra-reocov-editura-allfa_14834.html

Articolul curent face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL.

Vezi mai multe pe: http://www.allcafe.ro/2012/01/regulament-campanie-valluntar


[1] Simon Toyne, Anticarul, Ed. Alffa, București, 2011, p. 26.

[2] Idem, p. 132.

Cuvântul sculptează!

13 Februarie – Lume mai bună

La o oră de religie cu elevi de unsprezece-doisprezece ani, preotul le vorbea despre crearea lumii de către Dumnezeu în şase zile. Unul dintre elevi interveni şi spuse:

-Părinte, dar dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce nu a făcut o lume perfectă, o lume mai bună?

-Pentru că se gândea să te pună pe tine în ea pentru ca să continui lucrarea sa şi să o perfecţionezi.

Acel băiat rămase tăcut şi gânditor pentru că, astfel stând lucrurile, nu mai era atât de uşor de criticat.

Multe din lucrurile care merg prost în lumea aceasta ar înceta de a mai fi astfel dacă, în loc de a le critica, am căuta să le îmbunătăţim.

„Nos sumus tempora” (Timpurile suntem noi), spunea Sfântul Augustin. De fiecare dintre noi depinde ca timpurile să fie rele sau bune. Vor fi ceea ce fiecare dintre noi este.

Ce fel de timpuri fac eu posibil să existe?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 12 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

12 Februarie – Nu ne năştem, ne facem (devenim)

Pe una din străzile Atenei un fizionomist îl urmărea atent chipul lui Socrate. După ce l-a privit o vreme şi-a dat verdictul:

-Socrate este un mâncău, un afemeiat, un beţiv, un scandalagiu şi un mincinos.

Auzindu-l discipolii, indignaţi, se pregăteau să-l pedepsească pe acel şarlatan care îndrăznea să-l insulte pe maestrul lor. Însă Socrate îi opri spunând:

-Liniştiţi-vă! Acest domn spune adevărul adevărat. Eu aş fi toate acestea şi chiar mai rău dacă nu aş lupta să nu fiu astfel.

Socrate nu s-a născut „Socrate”, s-a făcut, a devenit.

Condiţiile naturale – care sunt date în fiecare – influenţează şi chiar mult. Educaţia care se primeşte de asemenea are mare importanţă. În schimb cel mai mare procent din ceea ce suntem este munca, strădania proprie. Ne facem. Mai mult decât „materialului” din care unul este făcut, se datorează luptei şi efortului pentru a se face şi a se îmbunătăţi.

A urca presupune sudoare. A coborî, a se degrada, este foarte uşor. Şi aici este valabilă vorba aceea, că „ceea ce merită, costă”.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 11 februarie 2012

Descoperire: Apa NU îngheață obligatoriu la 0°C

water chrystalsApa nu îngheață întotdeauna la 0°C, nici măcar la -40°C, susțin autorii unui studiu publicat în revista Nature.

Potrivit cercetătorilor americani Emily Moore și Valeria Molinero, este nevoie ca temperatura să scadă până la cel puțin -48°C pentru ca apa să se transforme în mod obligatoriu în gheață.

Oamenii de știință spun că secretul stă în maniera de organizare a moleculelor de apă la frig. Totuși, nici ce știu fizicienii, de secole, în privința apei, nu este fals. „Schimbarea structurii apei controlează nivelul de formare a gheţii", a explicat Valeria Molinera într-un comunicat citat de Mediafax. Se creează mai întâi o „gheaţă intermediară", a cărei structură se situează între cea a gheţii şi cea a lichidelor.

Simulând pe computer comportamentul a mii de molecule de apă, cele două chimiste au descoperit că valoarea la care trebuie să scadă temperatura apei pentru ca acest lichid să îşi atingă pragul minim de cristalizare şi de îngheţare obligatorie este de -48°C.

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Descoperire:-Apa-NU-ingheata-obligatoriu-la-0%C2%B0C-4753.html

Cuvântul sculptează!

11 Februarie – Colecţie de sandale

Un tată căuta să-i stimuleze unuia dintre fiii săi dorinţa de a se autodepăşi. Întrucât un exemplu face mai mult decât o mie de cuvinte, îi spune să ia exemplu de la bunicul său:

-Uite la bunicul! A ajuns la oraş cu o pereche de sandale rupte iar acum are câteva milioane.

Micuţul, descumpănit şi încurcat, îl întreabă curios:

-Tată, dar la ce-i trebuie bunicului câteva milioane de sandale rupte?

În educarea copiilor sau a elevilor este fundamental să ştii să insufli adevăratul spirit de autodepăşire. Fără această râvnă, puţin se poate face iar educaţia ajunge să fie un eşec.

Ceea ce este mai rău e că dorinţa de autodepăşire, de cele mai multe ori, se axează pe a avea cât mai mult: „sandale rupte” după cum se gândea puştiul.

Mai important decât a avea cât mai multe lucruri este să fim noi mai buni. Cum stau cu dorinţa de autodepăşire? Pe ce anume mă axez: pe a avea mai mult sau pe a fi mai mult?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 10 februarie 2012

Cuvântul sculptează!

10 Februarie – De partea lui Dumnezeu

Într-un moment critic din timpul războiului civil din Statele Unite ale Americii, o delegaţie ecleziastică, bine intenţionată, a fost în vizită la Lincoln cu intenţia de a-i da sfaturi. Preşedintele a răspuns la întrebările delegaţiei cu răbdare şi amabilitate.

-Dar, domnule preşedinte – l-a întrebat unul dintre ei – sunteţi sigur că Dumnezeu este de partea dumneavoastră?

-Nu asta mă îngrijorează pe mine – a răspuns Lincoln. Mai important decât aceasta este dacă eu sunt de partea lui Dumnezeu, deşi caut mereu să fiu astfel.

Sfinţenia constă în a se conforma voinţei lui Dumnezeu. Ispita este, din contra, a pretinde ca Dumnezeu să se conformeze voinţei mele.

Dumnezeu de partea mea? Aceasta este treaba lui! Eu trebuie să caut să fiu de partea lui!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro