miercuri, 18 mai 2011

Seria MODELELE NOASTRE!

Sfântul Ioan Maria Vianney


Autor: Enrico Pepe
Traducere: pr. Ioan Bişog
Sursa: Editura Sapientia

În Anul Preoţiei, declarat de Papa Benedict al XVI-lea, din iunie 2009 până în iunie 2010, vă oferim în fiecare număr câte o biografie de sfânt preot, prin bunăvoinţa Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, director pr. Ştefan Lupu. La această editură a apărut lucrarea “Martiri şi sfinţi din Calendarul roman”, de Enrico Pepe, lucrare din care sunt luate aceste biografii.

Sfântul Ioan Maria Vianney
preot, patron al parohilor
(1786-1859)

4 august

Sf. Ioan Maria Vianney

Sf. Ioan Maria Vianney

“Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină care se răspândeşte în mod misterios în jur” [1]. Acest text luat, dintr-una din catehezele sfântului, exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el şi explică de ce erau aşa de numeroase pelerinajele la Ars, ajungând cifra de o sută de mii în ultimii ani ai lui Vianney.

Un ignorant sau un înţelept

Ioan Maria s-a născut la Dardilly, pe atunci un sătuc din Dieceza de Lyon, la 8 mai 1786, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă. Erau ani întunecoşi pentru religie în Franţa. În timpul celei de-a doua terori, chiar şi biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă. Viitorul paroh de Ars a primit Prima Sfântă Împărtăşanie în ascuns, într-o casă, în timpul unei Liturghii clandestine şi, din contactul cu preotul, de atunci a înflorit în inima sa prima dorinţă de a deveni preot. O idee care părea utopică pentru situaţia politică din ţară şi din cauza imposibilităţii de a frecventa şcoala.

În 1806, nu departe de Dardilly, un preot curajos, Carol Balley, deja maestru de novici în celebrul convent “Sfânta Genoveva”, acceptase numirea ca paroh la Ecully şi deschisese aici o şcoală parohială pentru pregătirea viitorilor candidaţi la preoţie mai înainte de a-i trimite la seminar. Şi Ioan s-a prezentat aici: un caz, omeneşte vorbind, disperat, deoarece avea mai mult de 20 de ani şi cunoştea cu greu primele elemente ale citirii şi ale scrierii. Balley l-a ascultat, i-a apreciat candoarea inimii şi tenacitatea de ţăran şi l-a admis la şcoala sa. Nu era uşor pentru tânăr să urmeze lecţiile maestrului, mai ales cele privitoare la limba latină care nu-i intra nicicum în cap, dar reuşea foarte bine să înveţe adevărurile credinţei şi să practice virtuţile creştine.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley l-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar nu au vrut să îl accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley l-a luat din nou cu sine, pentru a-l învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori. O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop. Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Trei ani de paradis

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de iansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-l imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa unit cu Dumnezeu şi aşa de docil. De mai multe ori a putut să îl asigure pe episcop că acesta era la înălţimea sarcinilor ministeriale, că predicile sale erau fără greşeli şi cunoştea şi aplica corect morala în cazurile de conştiinţă.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să îi încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, l-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină. Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignoranţe religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Minunea de la Ars

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale. Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios, se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate – ce coincidenţă! – tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică.

Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă. Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi – după părerea tânărului preot – se sfârşea în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială şi ajungându-se până într-acolo încât câte o sărmană fată devenea chiar prostituată. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a rostit celebra frază: “Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!”

În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu îl ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea Evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată bun de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină.

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci omule, aici, în tăcere?” Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: “Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!” La Ars, exista şi binele: era necesar doar să îi favorizeze creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să îi ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate – cum i-o dicta experienţa -, mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici un pic exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost “excesele tinereţii”.

Rugăciunea şi pocăinţa, dar şi operele sociale

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o “Providenţa” şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice. Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot, foarte cunoscut în ambientul bisericesc prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: “Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!” El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să îi scape această frază în timpul unei predici: “Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!”, adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi.

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi – cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot – acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia Sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-l asculta pe “parohul sfânt” şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

“M-aţi învăţat să îl cunosc pe Duhul Sfânt!”

Odată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate “cu bunăvoinţă” de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop, care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: “M-aţi învăţat să îl cunosc pe Duhul Sfânt!” [2]. Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare comenta cu subtilitate: “Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!” [3]. Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: “Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el” [4].

Drumul crucii

În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Ecully. Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

De trei ori a încercat să fugă de la Ars pentru a se retrage în viaţa contemplativă şi a se gândi la propria mântuire, dar totul a fost în zadar. Atât poporul, cât şi episcopul îl voiau la Ars. Fie că era în confesional, fie pe amvonul acelei biserici sărace de ţară, mulţimi de pelerini îl căutau. El nu s-a sustras acestei munci care, oricât ar fi fost de grea, îi permitea să vestească iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, chiar şi faţă de păcătoşii cei mai înrăiţi, care cădeau în genunchi înaintea lui şi vărsau lacrimi.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs încât episcopul mai întâi i-a dat un vicar cooperator, care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-l pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi “misionari diecezani”, care nu numai să îl ajute pe Vianney, ci să se şi pregătească pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală. De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor, şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile “Fraţilor Sfintei Familii” din Belley.

Când Vianney a văzut că de acum toate erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat, pentru ultima dată, să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti – cum spunea el – pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut. În zadar însă, pentru că în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să îl cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea l-a proclamat fericit, în 1905, Papa Pius al XI-lea l-a canonizat, în 1925, şi l-a declarat patron al parohilor. Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.

Note
[1] A. MONNIN, Esprit du cure d’Ars, Paris 1899, 87.
[2] Cit. în CURATO D’ARS, Scritti scelti, Citta Nuova Editrice, Roma 1976, 59.
[3] CURATO D’ARS, Scritti scelti, nota 45.
[4] CURATO D’ARS, Scritti scelti, nota 45.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2010/05/sfantul-ioan-maria-vianney



Sfinţenia trebuie să devină ceva comun

Sfinţenia trebuie să fie un cuvânt comun, ceva care să descrie viaţa de zi cu zi, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea. Afirmaţia a fost făcută într-un mesaj trimis Acţiunii Catolice cu ocazia celei de-a XIV-a Adunări Generale, desfăşurată săptămâna trecută, de vineri până duminică. Tema întâlnirii a fost “Trăirea credinţei, trăirea iubirii: Angajamentul educaţional al Acţiunii Catolice”. La întâlnire au participat şi reprezentanţi din România ai Federaţiei Acţiunii Catolice.

Sfântul Părinte a afirmat: “Acţiunea Catolică poate să ajute Italia să răspundă vocaţiei ei specifice, la răscruce de culturi, aspiraţii şi tensiuni ce cheamă la o mai mare tărie în comuniune, solidaritate şi generozitate. Italia a oferit mereu popoarelor apropiate şi îndepărtate din bogăţia propriei culturi şi credinţe, a artei şi gândirii proprii. Astăzi voi, creştinii laici, sunteţi chemaţi să oferiţi cu convingere frumuseţea culturii voastre şi raţiunea credinţei voastre, dincolo de solidaritatea fraternă, pentru ca Europa să fie la înălţimea sarcinii provocărilor actuale ale vremurilor.” Pontiful a indicat apoi câteva modele pentru Acţiunea Catolică Italiană, dintre care unii au fost beatificaţi. Le-a spus tinerilor că au în faţa lor “exemplul unor bărbaţi şi femei care sunt fericiţi cu credinţa lor, care doresc să sprijine noile generaţii cu iubire, cu înţelepciune şi cu credinţă.” Aceste modele doresc să răspundă celor mai urgente probleme ale zilei, inclusiv apărarea vieţii şi acceptarea săracilor.

Episcopul Romei a subliniat câteva puncte concrete ce ar trebui să fie prioritare pentru Acţiunea Catolică. A subliniat educaţia şi formarea pentru politică. Dar de asemenea i-a îndemnat să fie sfinţi. “Trebuie să facem din termenul ‘sfinţenie’ un cuvânt obişnuit, nu excepţional, unul care să nu se refere doar la starea eroică de viaţă creştină, ci care să indice realitatea de fiecare zi, un răspuns decisiv şi o deschidere faţă de acţiunea Duhului Sfânt.” I-a chemat pe tineri să fie “comunicatori ai frumuseţii credinţei” şi a vorbit apoi despre cei care au nevoie de pâine, muncă, dreptate şi pace: “Ei au nevoie de credinţă, iar noi îi putem ajuta, respectându-le convingerile religioase, printr-un schimb liber şi senin, oferind cu simplitate, sinceritate şi zel credinţa noastră în Isus Cristos”.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/05/11/sfintenia-trebuie-sa-devina-ceva-comun

80 de ani ai Preafericitului Lucian Mureşan, sărbătoriţi în paginile unei cărţi

În preajma împlinirii a 80 de ani de viaţă ai Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică şi Arhiepiscop de Alba-Iulia şi Făgăraş, maramureşenii şi-au conturat respectul faţă de dânsul oferindu-i în dar un documentar bibliografic aniversar. Lansarea cărţii, numită sugestiv “Preafericitul părinte Lucian Mureşan – 80″, a fost găzduită vineri, 13 mai 2011, de aula Facultăţii de Litere a Universităţii de Nord. Invitatul de onoare, Preafericitul Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Biserici Romane Unite cu Roma Greco-Catolică din România, a fost însoţit la bucuria aniversară de PS Mesian Alexandru, Episcop de Lugoj, PS Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, PS Vasile Bizău, Episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore, pr. Simion Ilieş, vicar general al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureşului, preoţi, seminarişti, conducători ai asociaţiilor de laici greco-catolice şi alţi distinşi invitaţi.

Iniţiativa de a strânge între coperţile unui volum informaţii ce se pretau unei asemenea scrieri i-a aparţinut lui Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene “Petre Dulfu”, care, de altfel, a şi moderat întâlnirea de vineri seara. “O carte despre o viaţă, despre o viaţă deosebită de om”, a fost catalogat de către directorul bibliotecii volumul care conturează personalitatea Preafericitului şi drumul marcant pe care acesta l-a avut în istoria locală a Bisericii Greco-Catolice. Pentru gazdă, respectiv Universitatea de Nord, evenimentul a fost primit precum o sărbătoare, care a umplut “inimile, deopotrivă nu numai de bucurie, dar şi de multă emoţie”, după cum a arătat prof. univ. dr. Vasile Viman, prorectorul universităţii, accentuând, totodată, personalitatea trasată de modestie a Preafericitului Lucian Mureşan. Un însemnat aport în creionarea cărţii l-a avut pr. Simion Mesaroş, care şi-a adus ajutorul prin selectarea unor importante informaţii de dinainte de 1990. “La propunerea directorului Teodor Ardelean am acceptat să îmi ofer sprijinul şi astfel a început colaborarea cu părintele Antoniu, care mi-a adus într-o zi o plasă de materiale şi fotografii, o sacoşă de vreo cinci kilograme. Am lucrat vreo trei săptămâni pentru a selecta, a data, pentru ca apoi aceste documente să îşi găsească locul cronologic în această lucrare”, a precizat părintele Mesaroş. Preafericitul Lucian Mureşan este originar din Maramureş, fiind născut în comuna Firiza, astăzi, cartierul Ferneziu al oraşului Baia Mare.

La finalul evocării vieţii şi activităţii aniversatului, Preafericitul Lucian a luat cuvântul, a mulţumit providenţei divine, organizatorilor şi participanţilor, asigurându-i că vor fi mereu în gândurile şi rugăciunile Sale.

Articol preluat din Graiul Maramureşului si prelucrat de către Biroul de Presă a Episcopiei Greco-Catolice Maramureş

Sursa: http://www.bru.ro/maramures/80-de-ani-ai-preafericitului-lucian-muresan-sarbatoriti-in-paginile-unei-carti

Cuvântul sculptează!

18 Mai – Epitaf

Robert Peckam, cavaler englez de pe timpul lui Henric al VIII-lea, nevoind să atace noua religie inventată de regele său, a acceptat să plece în exil, în Italia. Refugiat la Roma, nu făcea altceva decât să vorbească de Londra, patria sa iubită.

Înainte de a muri, ceruse să fie pus pe mormântul său următorul epitaf: „Robert Peckam - A fugit din Anglia pentru că nu a putut să trăiască în afara religiei sale şi a murit la Roma pentru că nu putea să trăiască în afara patriei sale.”

A trăi înafara patriei poate fi ceva dureros, însă a trăi înafara religiei este absurd şi fără sens. Ceea ce se petrece cu întregul, se petrece cu fiecare parte: lucrurile pe care le fac şi timpul pe care-l petrec înafara religiei, adică fără a-l simţi prezent pe Dumnezeu, este efort şi timp pierdut, absurd şi fără sens.

Viaţa trăită cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu este stimulatoare şi satisfăcătoare.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro