duminică, 10 noiembrie 2013

Papa Francisc: Chemarea la sfinţenie şi la o viaţă creştină trăită serios

Papa Francisc a celebrat Liturghia azi-dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican. În predica susţinută, Sfântul Părinte s-a concentrat pe chemarea universală la sfinţenie. “Am fost re-făcuţi în Cristos! Ceea ce Cristos a făcut în noi este o re-creare: sângele lui Cristos ne-a re-creat. Este a doua creaţie! Dacă înainte toată viaţa noastră, trupul nostru, sufletul nostru, obiceiurile noastre, erau pe drumul păcatului, al nelegiuirii, după această re-creare noi trebuie să facem efortul de a merge pe drumul dreptăţii, al sfinţeniei. Folosiţi acest cuvânt: sfinţenia. Cu toţii am fost botezaţi: în acel moment, părinţii noştri – pentru că noi eram doar copii – au făcut un act de credinţă în numele nostru: ‘Cred în Isus Cristos’, care ne-a iertat păcatele. Cred în Isus Cristos.”
Papa a continuat spunând că trebuie să ne asumăm această credinţă şi să o lăsăm să fie steaua călăuzitoare a vieţilor noastre. “A trăi ca şi creştini”, a spus el, “înseamnă să ducem înainte această credinţă în Cristos, această re-creare”, şi cu credinţă să facem fapte ce se nasc din această credinţă – fapte de sfinţenie. Trebuie să duce înainte “prima sfinţire pe care am primit-o la Botez”. “Cu adevărat suntem slabi şi de multe, multe ori, comitem păcate, imperfecţiuni – este aceasta cale de sfinţenie? Da şi nu! Dacă te obişnuieşti să spui: ‘Viaţa mea este aşa şi aşa… Cred în Isus Cristos, dar trăiesc în modul în care vreau’, oh, nu, aceasta nu va duce la sfinţire, aceasta este o cale greşită! Este o contradicţie! Dacă însă spui: ‘Eu sunt păcătos, eu sunt slab’ şi mergi mereu la Domnul şi spui: ‘Dar Doamne, Tu ai tăria, dă-mi credinţă! Mă poţi curăţi’, şi dacă te laşi vindecat în Sacramentul Reconcilierii – da, chiar şi imperfecţiunile noastre sunt folosite de-a lungul drumului de sfinţire. Este însă mereu o problemă de ‘înainte’ şi ‘după’.”
“Înainte de actul de credinţă, înainte de acceptarea lui Isus Cristos, care ne-a creat din nou cu sângele Său”, a explicat Papa Francisc, “suntem pe drumul nedreptăţii”. După Botez şi actul de credinţă însă, “suntem pe drumul sfinţeniei, dar trebuie asumat cu seriozitate!” Sfântul Părinte a adăugat că seriozitatea cere să facem fapte de dreptate, fapte “simple”: “Adoraţi-l pe Dumnezeu! Dumnezeu este mereu primul! Şi apoi faceţi orice îndeamnă Isus pentru a-i ajuta pe ceilalţi.” Sfântul Părinte a spus că acestea şi alte fapte asemenea “sunt faptele pe care Isus le-a făcut în viaţa Sa: fapte de dreptate, fapte de re-creare”. Şi a explicat: “Când dăm de mâncare unei persoane flămânde, re-creăm speranţa în ea. La fel şi cu celelalte” fapte. Dacă, pe de altă parte, “acceptăm credinţa şi nu o trăim, suntem creştini doar în minte.”
“Fără această conştientizare a lui ‘înainte’ şi lui ‘după’ despre care ne vorbeşte Paul, creştinismul nostru nu ajută pe nimeni! Mai mult, ne duce pe drumul ipocriziei. ‘Spun despre mine că sunt creştin, dar trăiesc ca un păgân!’ Uneori vorbim de creştini pe jumătate, care nu iau acestea în serios. Suntem sfinţi, justificaţi, sfinţiţi prin sângele lui Cristos: asumaţi-vă această sfinţenie şi duceţi-o mai departe! Dar oamenii nu iau sarcina în serios! Creştinii căldicei: ‘Dar da, da, dar nu, nu.’ Nici acolo, nici aici. Un pic de spoială creştină, dar înăuntru fără o convertire adevărată, fără o convingere precum a Sf. Paul: ‘Am renunţat la toate, pentru ca să îl dobândesc pe Cristos’.” Aceasta a fost pasiunea lui Paul şi trebuie să fie pasiunea fiecărui creştin. Trebuie “să abandonăm tot ce ne îndepărtează de Isus Cristos” şi să facem toate lucrurile noi: totul este nou în Cristos!
“Puteţi face”, a spus Pontiful, “după cum au făcut-o Sf. Paul şi numeroşi creştini”, nu doar sfinţii pe care îi ştim, ci şi sfinţii anonimi: cei ce au trăit creştinismul în mod serios. Sfântul Părinte a spus la final că întrebarea pentru noi este dacă vrem sau nu să trăim serios creştinismul, dacă dorim să căutăm această re-creare. I-a invitat pe toţi să ceară Sfântului Paul mijlocirea pentru darul harului de a trăi ca nişte creştini serioşi, “de a crede că am fost cu adevărat sfinţiţi prin sângele lui Isus Cristos”.

O regulă ce bate toate regulile



Ev Lc 10,25-37
Că e vorba de organizarea tram-tram-ului cotidian, ori de viaţa noastră spirituală, avem reguli şi legi de respectat la fiecare pas. Și e bine să fie aşa, în măsura în care toate acestea au un aport la ordinea şi bunul mers al lucrurilor. Că ne place sau nu, avem o oră la care trebuie să ajungem la muncă, un moment în care trebuie să ne hrănim şi aşa mai departe. E la fel şi pentru viaţa spirituală. Și aici sunt nevoi specifice de “muncă”, de “hrană”, de “digestie”, etc.

O problemă poate apărea în momentul în care toate aceste reguli şi legi își pierd menirea de “făcătoare de ordine” şi devin un fel de birocraţie ce ne sufocă şi ne îndepărtează de simţul realităţii; momentul acela fatidic în care legea se transformă într-un fel de siguranţă auto-suficientă, în care devine un scop în sine, în care legea începe să ucidă spiritul. Aceasta este clipa în care e nevoie de convertire. Convertire ce nu înseamnă abandonarea legii, ci redimensionarea ei. Revenirea la menirea originală de mijloc, iar nu de scop în sine. “Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat”.

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte tocmai de aceste lucruri, prin minunata mijlocire a parabolelor. Și ne dă regula care bate toate regulile: aceea a iubirii.

Avem trei tipuri de oameni, fiecare cu regulile lui.

Primul este un preot, ce mergând pe cale, întâlneşte un om aflat în pragul morţii. Și trece mai departe. Este un om rău? Nicidecum! Este un om indiferent? Nici vorbă! Este doar un om care respectă legea. Și ce îi spune legea? Că nu are voie să se atingă de cel care e pe moarte! În caz contrar, devine impur, nemaifiind apt pentru vocaţia sa.

Al doilea este un levit. Un alt slujitor al templului. Care se comportă la fel ca preotul, respectând legea.

Ultimul este un samarinean. Un duşman al celor din Israel. Orice contact între evrei şi samarineni era o gravă încălcare a legii. O ştiau la fel de bine şi evreii şi samarinenii. Dar omul nostru pare să nu-şi aducă aminte de nimic, în afară de iubire. Dragostea îi ghidează viaţa şi acţiunile, iar în faţa acesteia, regulile fac un pas îndărăt.

Ce se întâmplă de fapt? Dacă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este scopul legii (şi aceasta o spune Sfânta Scriptură) suntem în faţa unui ciudat caz : doi oameni ai legii, vrând să respecte formal legea, încalcă porunca iubirii şi astfel se pun paradoxal în afara legii! Iar cel de-al treilea, samarinean fiind și deci fărădelege, împlinind iubirea, împlineşte de fapt toată legea. Și se revelează ca fiind singurul păstrător al legii.

Este oare evanghelia de astăzi un indemn la haos, la o încălcare a regulilor? Nicidecum! E vorba în schimb de sensul lor. Plinirea legii este iubirea: de Dumnezeu şi de aproapele. Împreună. Niciodată separate. Doar ţinând împreună aceste două coordonate, vom şti să respectăm legea fără a fi habotnici şi să iubim fără a deveni laxişti.

PS Claudiu
Episcopul Curiei